ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 573/2025

Ședința publică din data de 20 martie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 30.09.2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea art. 8 din actul adițional nr. x/04.11.2013, precum și a art. 3.1.8, art. 3.1.11, art. 4.1.5, art. 4.1.7, art. 4.2.7 și art. 8.4 din contractul de acceptare carduri nr. x/29.10.2013 și, în consecință a admiterii capătului de cerere anterior, având în vedere caracterul neuzual al clauzelor contractuale arătate ori în temeiul răspunderii civile contractuale sau, în subsidiar, în temeiul răspunderii civile delictuale, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 200.194,49 RON, reprezentând suma aferentă tranzacțiilor cu care pârâta a debitat contul reclamantei, la care se adaugă penalitățile de întârziere sau dobânzile legale, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 11.10.2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, printre altele, a respins solicitarea recurentei privind depunerea de către pârâtă a înscrisurilor ce au stat la baza blocării contului, față de obiectul cauzei, apreciind-o ca nefiind utilă.

Prin sentința civilă nr. 2981/06.12.2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată și a luat act că pârâta nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii și a sentinței civile, reclamanta a declarat apel, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 827/29.05.2024, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, după prezentarea situației de fapt și a parcursului judiciar, recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept procesual privind administrarea probelor, precum și a principiilor de drept privind dreptul la un proces echitabil, la apărare și accesul la justiție.

Recurenta a arătat că instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe de respingere a probei cu înscrisuri, prin care urma să dovedească tocmai caracterul neuzual al clauzelor contractuale atacate, considerând-o neutilă, pentru ca mai apoi să rețină că nu s-a dovedit acest caracter.

În continuare, a susținut că mai multe clauze - inserate la art. 8 din actul adițional nr. x/04.11.2013 și art. 3.1.8, art. 3.1.11, art. 4.1.5, art. 4.1.7, art. 4.2.7 și art. 8.4 din contractul de acceptare carduri încheiat între părți - sunt nule, având în vedere caracterul neuzual, potrivit art. 1.203 C. civ., întrucât înlătură răspunderea băncii și derogă de la competența instanțelor judecătorești; aceasta deoarece respectivele clauze fac trimitere la o veritabilă procedură de soluționare a disputelor declanșate în legătură cu refuzurile la plată inițiate în faza organismelor internaționale VISA/Mastercard. În acest context, a contestat concluzia instanței de apel potrivit căreia clauzele contractului nu ar institui o clauză compromisorie susceptibilă de a fi neuzuală.

Recurenta a mai susținut că respectivele clauze contractuale fac trimitere la procedura de soluționare a refuzurilor de plată, la care a devenit parte fără consimțământ expres; de asemenea, a subliniat că nu a afirmat că prevederile contractuale ar deroga de la competența instanțelor judecătorești, ci cele ale Regulamentelor VISA/Mastercard, care completează contractul și care au fost invocate de pârâtă pentru justificarea blocării și debitării contului său cu sumele de bani aferente refuzurilor de plată.

Potrivit recurentei, din adresele transmise de bancă reiese că procedura respectivă a avut loc, motiv pentru care administrarea probei cu înscrisurile solicitate (regulamentele VISA/Mastercard, formularele de refuz la plată, corespondența interbancară și documentele privind termenele procedurale) era necesară pentru a demonstra că, în privința refuzurilor la plată, competența de soluționare este atribuită, prin contract, arbitrajului organizat de VISA/Mastercard, contractul completându-se astfel cu regulamentele, conform susținerilor băncii.

De asemenea, recurenta a afirmat că nu a cunoscut conținutul acestor regulamente la momentul semnării contractului sau ulterior, iar refuzul băncii de a le depune la dosar și respingerea administrării probelor de către instanțe au împiedicat-o să își probeze susținerile, ceea ce reprezintă o încălcare a normelor de procedură civilă și a principiilor procesului civil, cu referire la art. 10, art. 13 și art. 249 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta a arătat că verificarea caracterului neuzual al clauzelor nu se poate limita la simpla citire a clauzelor contractuale, ci presupune interpretarea sensului real al clauzelor, prin aplicarea metodelor de interpretare a normelor juridice și a principiilor de drept; în acest sens, a subliniat că acestea se completează cu prevederile Regulamentelor VISA/Mastercard și a uzanțelor bancare, conform art. 1.266 alin. (2) și art. 1.272 C. civ.

Subliniind caracterul nenegociat al clauzelor, că intimata a afirmat că sunt aplicabile regulamentele VISA/Mastercard și că respectivele clauze atacate prevăd consecințele primirii unui refuz de plată, recurenta a afirmat că toate acele clauze fac trimitere la procedura de soluționare a disputelor cuprinsă în regulamentele VISA/Mastercard, fiind evidentă o procedură de soluționare a disputelor ivite în legătură cu contractul încheiat cu B. și impusă de acest contract și fără a-și da acordul la atribuirea de competență.

În continuare, a arătat că Banca avea obligația de o apăra, însă aceasta nu a solicitat înscrisuri prin care recurenta să dovedească că a respectat procedura impusă de bancă în acest gen de tranzacții și care să probeze cererea băncii de respingere a disputei. Or, nesolicitând aceste înscrisuri, înseamnă că banca nici nu le-a transmis mai departe în arbitraj și că nu și-a respectat obligațiile.

De altfel, banca avea obligația de a verifica îndeplinirea procedurii aferente acestor tranzacții, aspect ce rezultă din toate clauzele din contract, criticate în cauză, care prevăd dreptul băncii de a debita contul recurentei dacă se constată culpa sa în operarea acelor tranzacții.

Recurenta a susținut că instanța de apel nu a analizat procedura efectiv derulată și nici dacă banca și-a respectat obligațiile, tocmai pentru că a considerat corectă respingerea probei cu înscrisuri de către prima instanță; în acest context, afirmă că instanța de apel era obligată să analizeze dacă banca avea dreptul să-i debiteze contul, în baza clauzelor contractuale în forma completă.

De asemenea, referitor la art. 8.4 din contract, a arătat că instanța de apel a confirmat raționamentul tribunalului, potrivit căruia clauza este una neuzuală, dar care ar fi fost reluată prin art. 8 din actul adițional, fiind astfel acceptată în mod expres, conform art. 1.203 C. civ. În opinia recurentei, această interpretare este eronată, deoarece rațiunea condiției acceptării exprese a unei clauze neuzuale, pentru a fi valabilă, este aceea de a crea premisa obligării părții contractuale în cunoștință de cauză, iar nu prin strecurarea clauzei neuzuale în contract; de obicei, acceptul expres îmbracă, într-adevăr, forma unui act adițional, însă, în cauză, nu se verifică acest aspect.

Mai mult, recurenta a subliniat că cele două clauze - art. 8.4 și art. 8 - diferă între ele, apoi actul adițional nr. x la contract nu este un act simplu prin care se modifică o clauză, ci un veritabil nou contract pentru că reglementează acceptarea la plată a cardurilor not present la încheierea tranzacțiilor; așadar, în realitate, actul adițional nr. x nu modifică prevederile inițiale ale contractului, ci reglementează drepturile și obligațiile părților în legătură cu un produs distinct și suplimentar oferit de bancă.

În opinia recurentei, instanța de apel era obligată să verifice dacă, într-adevăr, a acceptat în mod expres, în scris, prevederile art. 8.4, iar în caz contrar să constate caracterul neuzual, dată fiind reținerea cu autoritate de lucru judecat de către tribunal că această clauză este una neuzuală, constatare neatacată de părți.

Recurenta a mai afirmat că măsurile implementate de bancă nu respectă rigorile art. 121 din Regulamentul B.N.R., potrivit căruia instituțiile de credit au obligația să asigure că serviciul furnizat funcționează în condiții de securitate, pentru prevenirea utilizării neautorizate a instrumentelor de plată; or, serviciul de acceptare la plată a cardurilor fără prezența fizică a acestora este nesigur, dovadă fiind situația din cauză. În aceste condiții, consecințele fraudei nu pot fi suportate de recurentă, atâta timp cât a respectat procedura impusă de bancă.

În final, a subliniat că banca este cea răspunzătoare pentru acoperirea sumelor aferente refuzurilor la plată, în conformitate cu art. 9 din actul adițional, care prevede că singurele cazuri în care recurenta este obligată să suporte refuzurile la plată sunt acelea în care a solicitat expres să nu respecte procedura pusă la dispoziție și impusă de bancă; de altfel, procedura băncii a fost concepută și implementată în contract în 2013, iar tranzacțiile frauduloase au avut loc în 2019, perioadă în care fraudele cu carduri erau în creștere, fapt reținut și de tribunalul.

La 30.10.2024, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Critica recurentei subsumată art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. aduce în discuție încălcarea normelor privind administrarea probelor și a principilor procesului civil - dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare și accesul la justiție, cu referire la art. 10, art. 13 și art. 249 C. proc. civ. recurenta susține că instanța de apel în mod nelegal a menținut dispoziția de respingere a administrării probei cu înscrisuri prin care urmărea să facă dovada caracterului neuzual al clauzelor contractuale aflate în discuție.

Articolul 237 alin. (2) pct. 7 C. proc. civ. prevede că în etapa cercetării procesului, instanța va încuviința probele solicitate de părți în măsura în care le apreciază ca fiind concludente și utile, precum și cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului și le va administra în condițiile legii. Această prerogativă implică o filtrare a probelor, fiind expresia rolului activ al judecătorului și are menirea de a preveni tergiversarea soluționării litigiului. În acest cadru, instanța supremă subliniază că refuzul instanței de a admite probe considerate a nu fi utile cauzei nu constituie o încălcare a dreptului la apărare, a accesului la justiție sau a dreptului la un proces echitabil, întrucât aceste garanții nu presupun obligativitatea instanței de a admite orice probă propusă, ci numai pe cele apte să conducă la soluționarea cauzei.

În cauză, recurenta-reclamantă a solicitat administrarea probei cu înscrisuri ce au stat la baza blocării conturilor sale, precum și a regulamentelor VISA/Mastercard pentru a demonstra caracterul neuzual al clauzelor contractuale cuprinse în art. 8 din actul adițional nr. x/2013 și art. 3.1.8, art. 3.1.11, art. 4.1.5, art. 4.1.7, art. 4.2.7 și art. 8.4 din contractul de acceptare carduri nr. x/29.10.2013.

Or, față de obiectul acțiunii astfel cum a fost formulat - constatarea caracterului neuzual al unor clauze din convenția încheiată între părțile litigante și, în consecință, nulitatea acestora, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata unei sume de bani -, verificarea caracterului neuzual se circumscrie exclusiv analizei dispozițiilor contractuale prin raportare la prevederile art. 1.203 C. civ., care enumeră ipotezele de clauze considerate neuzuale și condițiile de valabilitate a acestora. Așadar, analiza utilă și necesară instanței privește strict conținutul clauzelor contractuale în corelație cu norma legală, fără a fi necesară administrarea altor probe, precum regulamentele VISA/Mastercard.

De altfel, faptul că banca invocă regulamentele VISA/Mastercard în justificarea unor măsuri nu transformă aceste regulamente în criteriu de apreciere a valabilității clauzelor contractuale încheiate între bancă și reclamantă din perspectiva art. 1.203 C. civ.; aceasta deoarece caracterul neuzual nu depinde de proceduri administrative de soluționare a disputelor bancare, ci de natura juridică a clauzei în raport cu dispozițiile legii.

Prin urmare, instanța de apel a menținut în mod corect dispoziția de respingere a cererii de administrare a probei cu înscrisuri care au stat la baza blocării contului recurentei, reținând că nu este utilă, față de obiectul litigiului, aspect care nu constituie o încălcare a dreptului la apărare sau a dreptului la un proces echitabil, ci reprezintă aplicarea justă a normelor privind rolul activ al instanței și a celor referitoare la admisibilitatea probelor.

De aceea, critica recurentei nu poate fi primită.

În continuare, instanța supremă va analiza motivele circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima critică impută instanței de apel interpretarea eronată a caracterului neuzual al clauzelor contractuale, prin faptul că verificarea s-ar fi limitat la simpla citire a dispozițiilor contractului, fără a se lua în considerare prevederile regulamentelor VISA/Mastercard - care completează clauzele contractuale - și uzanțele băncii, conform art. 1.266 alin. (2) și art. 1.272 C. civ.; în acest context, recurenta invocă aplicarea greșită a normelor de drept material. Totodată, arată că banca nu și-a îndeplinit obligația contractuală de a o apăra și sprijini în procedurile de soluționare a disputei/arbitraj cuprinse în regulamentele Visa/Mastercard, iar instanța de apel nu a analizat procedura desfășurată de bancă și nici dacă banca și-a respectat obligațiile, tocmai pentru că a apreciat eronat că respingerea probei cu înscrisuri dispusă de prima instanță ar fi justificată.

De asemenea, recurenta critică interpretarea instanței potrivit căreia art. 8 din actul adițional echivalează cu o acceptare expresă a clauzei neuzuale prevăzute la art. 8.4 din contract, susținând că, în realitate, actul adițional reprezintă un nou contract, care reglementează acceptarea la plată a cardurilor not present la încheierea tranzacțiilor, iar nu o modificare a prevederilor contractului inițial, context în care dispozițiile art. 1.203 C. civ. ar fi fost aplicate greșit.

Preliminar, instanța supremă constată că recurenta nu prezintă un raționament din care să rezulte modul în care instanța de apel ar fi aplicat greșit textele legale evocate; simpla trimitere generică la dispozițiile legale menționate nu echivalează cu indicarea unui raționament juridic care să demonstreze greșeala imputată instanței de apel.

Autoarea recursului pornește de la premisa că regulamentele VISA/Mastercard ar constitui o extensie a contractului încheiat cu banca, astfel că prin raportare la acestea și uzanțele bancare reproșează instanței de apel că nu a analizat regulamentele VISA/Mastercard în privința procedurilor în cazul refuzurilor de plată și nici dacă banca și-a respectat întocmai obligațiile asumate ce vizau apărarea recurentei într-o dispută inițială/arbitraj cu banca emitentă a cardurilor utilizate la tranzacții.

Întreaga construcție juridică expusă în recurs se axează, așadar, pe ideea că procedura instituită de regulamentele VISA/Mastercard ar constitui un criteriu esențial pentru aprecierea caracterului neuzual al clauzelor contractuale contestate și, pe cale de consecință, pentru stabilirea valabilității lor.

Or, printr-o astfel de abordare recurenta tinde să deplaseze analiza caracterului neuzual al clauzelor contractuale contestate din sfera art. 1.203 C. civ. către o verificare a modului în care s-au desfășurat procedurile din regulamentele VISA/Mastercard, sub pretextul că acestea ar constitui o veritabilă completare a contractului și a susținerii că ar determina întinderea obligațiilor băncii, care de altfel au fost nerespectate, și conținutul/limitarea drepturilor recurentei.

Însă, instanța supremă nu poate proceda la o astfel de analiză, în condițiile în care obiectul litigiului este reprezentat de constatarea caracterului neuzual al unor clauze contractuale și nulitatea acestora, iar, în subsidiar, obligarea intimatei la plata sumei blocate, și nu verificarea conduitei băncii în procedurile standard impuse de organizațiile internaționale de carduri.

Trecând peste aceste observații, Înalta Curte notează că instanța de apel în analiza caracterului neuzual al clauzelor contestate a arătat că interpretarea clauzelor contractuale se face potrivit art. 1.266 alin. (2) și art. 1.268 alin. (1) C. civ., iar validitatea clauzelor pretins neuzuale se apreciază prin raportare la art. 1.203 C. civ., și nu prin raportare la alte înscrisuri.

În acest context, față de voința concordantă a părților prin raportare la natura, obiectul și scopul contractului, instanța de apel a apreciat că, prin exprimarea consimțământului la încheierea actului adițional ce viza acceptarea la plată a tranzacțiilor de tip key-entry, fără prezența fizică a cardului, recurenta și-a asumat și suportarea riscului economic decurgând din tranzacțiile pe internet în cazul refuzurilor la plată.

Astfel, acceptarea mecanismului de debitare a contului cu privire la orice refuz la plată instituit prin art. 8 din actul adițional nu reprezintă o limitare a răspunderii băncii, ci rezultatul unei manifestări de voință concordante, exprimată prin semnarea actului adițional, document distinct de contractul inițial și care reglementează detaliat drepturile și obligațiile părților în legătură cu acest nou tip de serviciu.

În aceste condiții, Înalta Curte notează că nu poate fi primită teza recurentei potrivit căreia actul adițional ar reprezenta un "nou contract" ce ar fi trebuit analizat separat din perspectiva clauzelor neuzuale, întrucât acest document are natura juridică a unui act accesoriu contractului principal, prin care se adaptează și se particularizează raporturile contractuale deja existente.

În ceea ce privește caracterul neuzual al clauzelor contractuale sub aspectul derogării de la normele privind competența instanțelor de judecată, Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu pot fi calificate drept o veritibilă critică de nelegalitate; aceasta deoarece recurenta se limitează la a afirma că nu ar fi susținut că prevederile contractuale ar deroga de la competența instanțelor judecătorești, ci cele ale Regulamentelor VISA/Mastercard, pe care le consideră parte integrată a convenției.

Astfel, în considerarea argumentelor expuse, instanța supremă constată că invocarea regulamentelor VISA/Mastercard sau a uzanțelor bancare ca elemente de completare a contractului nu poate fundamenta susținerea unei greșite aplicări a normelor de drept material, respectiv a art. 1.203 C. civ.

De aceea critica recurentei nu poate fi primită.

Ultima critică aduce în discuție art. 121 din Regulamentul B.N.R., care instituie obligația băncii de a asigura securitatea serviciilor furnizate, în vederea prevenirii utilizării neautorizate a instrumentelor de plată; în acest cadru, recurenta susține că serviciul de acceptare la plată a cardurilor fără prezența fizică a acestora este nesigur, motiv pentru care consecințele tranzacțiilor frauduloase nu ar trebui să le suporte ea, ci banca în baza art. 9 din actul adițional.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că recurenta nu formulează o veritabilă critică de nelegalitate, ci se limitează la reiterarea afirmațiilor generale referitoare la presupusa lipsă de securitate a serviciului de acceptare la plată a cardurilor fără prezența fizică, cu ignorarea considerentelor reținute de curtea de apel și fără a demonstra în ce mod instanța de apel ar fi interpretat ori aplicat greșit normele legale incidente. În lipsa unor astfel de elemente, simpla reiterare a unor susțineri deja analizate nu poate declanșa exercitarea controlului de legalitate asupra hotărârii atacate.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 827/29.05.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2025.