ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 382/2025

Ședința publică din data de 25 februarie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 ianuarie 2023 pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Turism Hoteluri Restaurante Marea Neagră S.A., să se constate existența unui drept de retenție în favoarea A. S.R.L. asupra imobilului Hotel și B., ce face obiectul contractului de închiriere autentificat sub nr. x/19.05.2021 de BNP C., până la recuperarea sumei de 411.639 euro, reprezentând contravaloarea lucrărilor de investiții efectuate în avans față de prevederile contractuale. A solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat art. 10, art. 1203, art. 2495-2499 C. civ.

La data de 07.06.2023, reclamanta a formulat cerere completatoare prin care a solicitat constatarea unui drept de retenție până la concurența sumei de 6.250.731,72 RON.

Prin sentința civilă nr. 1877/07.06.2023, Tribunalul Constanța, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2023*.

Prin sentința civilă nr. 1179/07.11.2023, Tribunalul Constanța a calificat excepția inadmisibilității ca fiind o apărare de fond; a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Turism Hoteluri Restaurante Marea Neagră S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 117/LP din 8 mai 2024, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți a respins apelul reclamantei, ca nefondat; totodată, a obligat apelanta la plata sumei de 10.000 RON către intimată, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, respectiv onorariu redus avocat.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, desființarea hotărârilor pronunțate în cauză și admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

În prima parte a recursului, autoarea căii extraordinare de atac a susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, arătându-se, în esență, următoarele:

Deși instanța de apel a reținut că s-a solicitat constatarea existenței unui drept de retenție, a analizat condițiile care ar fi trebuit îndeplinite pentru o acțiune în realizarea dreptului, apreciind că nu sunt întrunite. În contradictoriu cu acest argument, a reținut că "acțiunea de față ar avea un caracter preventiv, acesta fiind motivul pentru care Curtea reține ca fiind îndeplinită condiția folosului practic urmărit, în acord cu dispozițiile art. 32 și art. 33 C. proc. civ..".

Cu toate acestea, în speță, s-a solicitat să se constate că pentru investițiile realizate în avans, respectiv cele care excedează cadrului contractual, recurenta are un drept de retenție.

A mai reținut instanța de apel că cererea nu ar fi fost întemeiată pe art. 35 C. proc. civ., deși, din modul în care aceasta a fost formulată și din împrejurările de fapt de la momentul introducerii acțiunii, reiese interesul recurentei în promovarea unei astfel de acțiuni.

Un alt argument contradictoriu al instanței de apel este acela potrivit căruia nu ar avea o creanță împotriva locatorului pentru investițiile efectuate în avans. Redând o serie de considerente ale deciziei recurate, a conchis recurenta că, deși se reține că nu ar avea o creanță împotriva locatorului, totuși există "sume plătite" în baza contractului. De asemenea, din constatările reținute de instanța de apel în conținutul hotărârii atacate, rezultă că investițiile pe care le-a efectuat nu ar îmbrăca forma unei creanțe împotriva locatorului, dar aceste "sume plătite" ar urma dispozițiile contractuale. Or, nu doar că nu se motivează de ce s-ar aplica prevederile contractuale acestor sume, dar nici nu se poate deduce raționamentul instanței de apel cu privire la neîndeplinirea condiției de existență a unei creanțe, fiind constatări contradictorii.

În egală măsură, un motiv contradictoriu al instanței de apel se referă la interesul promovării unei astfel de acțiuni.

În acest sens, recurenta a susținut că a promovat această acțiune în constatare, apreciind ca iminentă producerea unei pagube, în condițiile în care, potrivit înscrisurilor pe care le-a depus la termenul de dezbateri pe fondul cauzei, locatorul a organizat în data de 12.03.2023 o licitație de vânzare a imobilului, iar, în raport cu art. 38 lit. e) din contract coroborat cu art. 54, locatorul poate vinde oricând imobilul închiriat, încetând astfel contractul de închiriere.

De asemenea, a susținut că nu înțelege de ce ar deveni aplicabile dispozițiile art. 41 din contract, așa cum a reținut instanța de apel, în condițiile în care acestea se referă la plata de către locator a investițiilor efectuate de locatar, în cazul în care locatorul denunță contractul de închiriere.

O altă contradicție în argumente făcută de instanța de apel are în vedere reținerea acesteia, potrivit căreia, deși acțiunea nu s-a respins ca inadmisibilă, deoarece reclamanta a urmărit un folos practic, contractul nefiind încă încetat, nu ar avea împotriva locatorului o creanță cu privire la investițiile pe care le-a efectuat la hotelul închiriat.

În cea de-a doua parte a recursului, autoarea căii extraordinare de atac a susținut că instanța de apel a realizat o interpretare greșită a normelor de drept material făcând aplicarea clauzelor contractuale unei situații extracontractuale.

În acest sens, recurenta, amintind dispozițiile art. 16 din contract, a arătat, în esență, că interpretarea contractului se face după voința concordantă a părților și că, atâta vreme cât părțile au înțeles să aplice prevederile contractuale doar pentru investițiile realizate în conformitate cu graficul acestor lucrări de investiții, alte eventuale investiții făcute în afara graficului nu pot fi interpretate ca fiind efectuate tot conform contractului. Or, instanța de apel a înțeles să aplice clauzele contractuale și acestor investiții, reținând că "sumele plătite nu devin extracontractuale".

În mod greșit instanța a aplicat dreptul material când pentru aceeași situație de fapt a făcut o aplicare simultană atât a dispozițiilor contractuale, cât și a regulilor generale în materia contractului de închiriere, creând un amalgam artificial de norme hibride.

Astfel, în primul rând, instanța de apel a analizat condițiile recunoașterii dreptului de retenție, pe care le-a constatat neîndeplinite în ceea ce privește existența creanței certe, lichide și exigibile, iar în al doilea rând, a aplicat prevederile contractuale în mod trunchiat, compilând clauzele referitoare la obligațiile locatorului cu cele de la art. 25 sau art. 41, acestea din urmă devenind aplicabile în percepția instanței de apel în cazul încetării contractului.

În speță, a susținut recurenta, contractul, deci, legea specială, nu reglementează această situație, nici la art. 25, dar nici la art. 14 lit. g) privind obligația contractuală de a nu invoca dreptul de retenție, prezentându-se, în optica sa, clauzele contractuale inserate la art. 21 și art. 41 din contract.

Premisa acestor clauze contractuale constă în aceea că locatarul realizează efectiv lucrările de investiții la termenul stabilit de contractul de închiriere, iar ipoteza în care locatarul realizează în avans și celelalte investiții, obținând în prealabil acceptul tehnic și valoric al locatorului, nu este în niciun mod reglementată în cuprinsul contractului, astfel că vor fi aplicabile normele generate în materie.

Dreptul de retenție este un drept legal, care se naște în temeiul legii, iar nu doar în baza convenției părților și independent de orice manifestare a creditorului obligației de restituire a bunului. Or, atâta vreme cât părțile nu au convenit cu privire la aplicarea lui pentru alte lucrări de investiții realizate în afara graficului contractual, operează regulile generale în materia îmbunătățirilor făcute de locatar.

Art. 2495 C. civ. legitimează un drept de creanță în favoarea debitorului obligației de restituire a unui bun corporal, cât timp creditorul nu îl despăgubește pe acesta pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat. De asemenea, locatarul trebuie să fi efectuat lucrările cu acordul prealabil al locatorului.

În acest context, recurenta a arătat că a efectuat cheltuielile necesare și utile, dată fiind starea de degradare a imobilului, cu acordul prealabil al locatorului, atât din punct de vedere tehnic, cât și valoric, fiind semnat proces-verbal de recepție finală a lucrărilor. În lipsa acestor lucrări, imobilul nu ar fi putut fi folosit potrivit destinației convenite de părți, respectiv unitate de turism. După ce s-au efectuat lucrările, s-a aflat că imobilul a fost scos la licitație pentru vânzare, iar, în vederea preîntâmpinării unei pagube în patrimoniul său, fiind iminentă încetarea contractului de închiriere, reclamanta a promovat prezenta acțiune.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recurenta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În prima parte a cererii formulate, recurenta a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, cu referire la cele reținute de instanța de apel, în sensul că nu ar avea o creanță împotriva locatorului pentru investițiile efectuate în avans, respectiv cu privire la natura acțiunii pendinte și interesul promovării acesteia, criticile formulate circumscriindu-se motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă acestea nu sunt fondate.

Înalta Curte constată că textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în referire la ipoteza existenței unor motive contradictorii, se referă la contradicția dintre considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluție, în timp ce dispozitivul conține soluția contrară, respectiv la contradicția dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar, din altele, netemeinicia acestora. Niciuna dintre cele două situații nu se regăsește în privința deciziei atacate, argumentele hotărârii instanței de apel fiind în deplină concordanță unele cu altele, fundamentând în mod corespunzător soluția cuprinsă în dispozitiv.

Astfel, verificând considerentele deciziei recurate și observând că în prezentul litigiu se dispută constatarea existenței unui drept de retenție asupra imobilului ce face obiectul contractului de închiriere autentificat sub nr. x/19.05.2021, se reține că incidența unor motive contradictorii nu se justifică, în condițiile în care instanța de apel a analizat îndeplinirea cerințelor de legalitate pentru instituirea unui drept de retenție, prevăzute cumulativ de art. 2495 C. civ., și a stabilit, în baza probatoriului administrat, că locatarul reclamant nu are nici o creanță asupra locatorului cu privire la investiția sa făcută la termen sau în avans și că, în speță, creanța locatarului cu privire la investiție nu numai că nu este exigibilă, dar nu este nici certă, întrucât singura obligație a locatorului este cea de predare a bunului închiriat și netulburarea posesiei, obligație îndeplinită.

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a mai reținut că este în vigoare contractul de închiriere și că, astfel, nu poate fi vorba de incidența dispozițiilor art. 25 sau art. 41 din contract, subliniindu-se că acțiunea de față ar avea un caracter preventiv, și, de aceea, este îndeplinită condiția folosului practic urmărit, în acord cu dispozițiile art. 32 și 33 C. proc. civ.

Totodată, a reținut instanța de prim control judiciar, chiar dacă investițiile locatarei reclamante s-au făcut în avans față de etapizarea prevăzută de art. 6 din contract, sumele plătite astfel nu devin extracontractuale. Ele rămân investiții făcute de locatar potrivit contractului, realizate însă anterior scadenței.

Așa fiind, se constată că instanța de apel, pornind de la natura acțiunii pendinte, a explicat de ce locatarul reclamant nu are nici o creanță asupra locatorului cu privire la investiția sa făcută la termen sau în avans, de ce este îndeplinită condiția folosului practic urmărit și de ce investițiile efectuate în avans rămân investiții făcute de locatar potrivit contractului, realizate însă anterior scadenței, prezentând argumente care nu sunt potrivnice raționamentului avut în vedere cu privire la clarificarea acestor aspecte, contradictorialitatea susținută de recurentă neregăsindu-se în motivarea curții de apel.

În speță, dincolo de faptul că recurenta prezintă trunchiat considerentele reținute de instanța de prim control judiciar referitor la investițiile făcute în avans (curtea de apel subliniind că ele rămân investiții făcute de locatar potrivit contractului, realizate însă anterior scadenței), împrejurarea că nu este mulțumită de concluzia la care s-a ajuns, în mod argumentat, în sensul că sumele plătite pentru acestea nu devin extracontractuale, nu justifică incidența tezei referitoare la existența unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii.

Astfel, în condițiile în care aspectul litigios este dat de constatarea existenței unui drept de retenție și instanța de apel nu s-a raliat opiniei recurentei, în sensul că în favoarea sa se naște un drept de creanță privind valoarea lucrărilor efectuate în avans, nu se justifică incidența unei motivări contradictorii, câtă vreme instanța devolutivă a arătat, în mod explicit, că, în acest moment, în care contractul de închiriere se află în derulare și nu a fost denunțat de către locator, locatarul reclamant nu îndeplinește condițiile legale cumulative prevăzute de art. 2495 C. civ., de a avea împotriva locatorului pârât o creanță cu privire la investițiile sale cu privire la hotelul închiriat, iar argumentele hotărârii instanței de apel sunt în deplină concordanță unele cu altele, fundamentând în mod corespunzător soluția cuprinsă în dispozitiv.

Recurenta argumentează existența unor motive contradictorii prin prezentarea trunchiată a considerentelor deciziei atacate trăgând și concluzia unei nemotivări, în privința aplicării prevederilor contractuale sumelor aferente investițiilor făcute în avans, respectiv a lipsei unui raționament privind neîndeplinirea condițiilor de existență a unei creanțe, deși, așa cum s-a arătat, instanța de apel și-a expus argumentarea juridică și a răspuns aspectelor de fapt și de drept supuse dezbaterii judiciare, fiind prezentate motivele pentru care a reținut neîntrunirea cerințelor dispozițiilor art. 2495 C. civ.

Totodată, Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecății a fost examinată în mod efectiv.

În cauză, curtea de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel încât nu se poate pretinde că este vorba de nemotivarea hotărârii sau de existența unor motive contradictorii.

De altfel, contradicțiile relevate de recurentă nu sunt altceva decât opinii personale care nu au semnificația juridică ce le este atribuită de aceasta și care nu coincid cu argumentele reținute de instanța de apel în baza dispozițiilor legale aplicabile.

Distinct de aceste aspecte, argumentele prin care recurenta urmărește a se reține propria interpretare a prevederilor contractuale, excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în recurs, în condițiile în care se tinde la reaprecierea situației de fapt.

În considerarea celor ce preced, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat și va fi respins ca atare.

În cea de-a doua parte a recursului, autoarea căii extraordinare de atac a susținut, în esență, că instanța de apel a realizat o interpretare greșită a normelor de drept material făcând aplicarea clauzelor contractuale unei situații extracontractuale.

Deși recurenta face referire la "o interpretare greșită a normelor de drept material", așadar, la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele expuse în fundamentarea căii extraordinare de atac formulate cuprind semnificative referiri critice la situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare, la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, respectiv la modul de interpretare a contractului încheiat între părți, fiind, astfel, aduse în dezbatere aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate; or, dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că recursul urmărește să supună instanței de recurs examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la metoda de interpretare a contractului, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Astfel, deși recurenta susține aplicarea greșită de către instanța de apel a dreptului material, prin aceea că a utilizat clauzele contractuale unei situații extracontractuale, respectiv că ipoteza în care locatarul realizează în avans și alte investiții în afara graficului contractual, obținând în prealabil acceptul tehnic și valoric al locatorului, nu este în niciun mod reglementată în cuprinsul contractului de închiriere, aduce, în realitate, în discuție doar chestiuni vizând probele administrate, situația de fapt, conduita contractuală a părților, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Chiar dacă recurenta invocă o interpretare greșită a normelor de drept material în sensul că instanța de apel a făcut aplicarea clauzelor contractuale unei situații extracontractuale, în dezvoltarea acestor susțineri nu prezintă argumente de nelegalitate, ci își exprimă nemulțumirea cu privire la aspectele care au format convingerea instanței de apel, înțelegând să conteste concluzia la care a ajuns aceasta, fără a ține cont de faptul că încadrarea sau nu a lucrărilor în categoria unor investiții realizate în baza convenției sau în afara graficului contractual constituie atributul exclusiv al instanței, după examinarea întregului probatoriu administrat, respectiv a clauzelor contractuale.

Prin criticile formulate, recurenta face trimitere la situația de fapt reținută de către curtea de apel, la modul în care instanța de prim control judiciar a înțeles să procedeze la administrarea probatoriului, cu toate că modul de interpretare a probelor excedează controlului instanței de recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, deși se susține că, în mod greșit, instanța a aplicat dreptul material când pentru aceeași situație de fapt a făcut o aplicare simultană atât a dispozițiilor contractuale, cât și a regulilor generale în materia contractului de închiriere, creând un amalgam artificial de norme hibride, în realitate, recurenta este nemulțumită de concluzia la care a ajuns instanța de apel, după examinarea întregului probatoriu administrat, inclusiv a clauzelor contractuale, respectiv aceea că sumele plătite pentru lucrările de investiții efectuate în avans nu devin extracontractuale, concluzie care nu coincide cu cea afirmată de recurentă.

Or, simpla nemulțumire a părții față de soluția pronunțată și neînsușirea de către instanță a tezei recurentei cu privire la încadrarea sau nu a lucrărilor în categoria unor investiții realizate în baza convenției sau în afara graficului contractual, nu se poate constitui într-o critică de nelegalitate.

Amintind dispozițiile art. 16 din contract, recurenta a arătat, în esență, că interpretarea contractului se face după voința concordantă a părților și că, atâta vreme cât părțile au înțeles să aplice prevederile contractuale doar pentru investițiile efectuate în conformitate cu graficul acestor lucrări de investiții, alte eventuale investiții efectuate în afara graficului nu pot fi interpretate ca fiind realizate tot conform contractului.

Or, toate acestea sunt critici de netemeinicie, în condițiile în care instanța de apel în stabilirea voinței reale (interne) a părților trebuie să aplice regulile de interpretare în sensul dat de lege, iar nu în sensul propus de vreuna dintre părți. Prin urmare, faptul că recurentei i se pare inadecvată o altă interpretare decât a ei, nu poate fi considerată o critică de nelegalitate.

Se observă că, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a dispozițiilor legale prin raportare la clauzele inserate în contractul încheiat între părți, se tinde la schimbarea situației de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

Interpretarea contractului într-o manieră neconformă sensului reieșit din acordul părților, precum și evaluarea relațiilor dintre părți, constituie o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voințe a părților contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse și încuviințate se poate stabili care a fost conduita părților. Or, în recurs instanța nu poate constata o altă situație de fapt decât cea configurată de către instanța de apel.

Deși, prin criticile formulate recurenta face referire la art. 2495 C. civ. ce reglementează dreptul de retenție, aceasta aduce în dezbatere nemulțumirea sa cu privire la concluzia la care a ajuns instanța de apel, prin interpretarea probatoriului administrat, astfel încât aspectele criticate sunt chestiuni de netemeinicie, și nu de nelegalitate.

Așa cum s-a arătat, deja, cu toate că recurenta face referire la "o interpretare greșită a normelor de drept material", în motivarea cererii formulate aceasta s-a rezumat la a-și exprima nemulțumirea cu privire la metoda de interpretare a contractului, prin susținerea ignorării de către instanță a faptului că unele lucrări de investiții au fost realizate în afara clauzelor convenției încheiate între părți, aducând, în realitate, în dezbatere aspecte factuale și probatorii.

Într-o altă exprimare, se observă că recurenta critică modalitatea de apreciere a probelor de către instanța de apel, câtă vreme multe din afirmațiile acesteia vizează neanalizarea, în opinia sa, a unora dintre lucrările de investiții din perspectiva realizării lor în afara graficului contractual, așadar, în modul dorit de acestea, fără a se ține cont de faptul că valorificarea sau nevalorificarea înscrisurilor dosarului este o problemă de temeinicie, ce nu poate intra în câmpul de analiză rezervat instanței de recurs.

Invocând pretinsa încălcare a unor dispoziții legale, recurenta urmărește să obțină o reinterpretare a clauzelor contractuale, o evaluare a manifestării de voință a părților, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așa fiind, cum criticile recurentei circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. au fost găsite nefondate, iar criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cuprind doar aspecte de netemeinicie, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 117/LP din 8 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți.

În considerarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în raport cu cererea formulată de intimata-pârâtă, urmează a obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 17.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă Turism Hoteluri Restaurante Marea Neagră S.A., potrivit înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 117/LP din 8 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 17.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă Turism Hoteluri Restaurante Marea Neagră S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2025.