ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 302/2025
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 302/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)
Ședința publică din data de 12 februarie 2025
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 1668 din 09.11.2023 pronunțată de Curtea de apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de A., a fost respins apelul declarat de către aceasta împotriva sentinței civile nr. 1835/11.07.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, A. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.
Prin precizările depuse la dosarul cauzei, contestatoarea a solicitat sesizarea Curții Constituționale a României cu excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, ale dispozițiilor art. 5 și art. 20 din Legea nr. 514/2003, ale prevederilor art. 83 alin. (1) teza finală C. proc. civ. și a art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ. de la 1865.
De asemenea a formulat și o cerere de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a sintagmei "este obligatorie " din cuprinsul dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., excepția de neconstitutionalitate fiind invocată prin raportare la principiul constituțional din art. 9, art. 73 alin. (1) și alin. (3) litera (p) din Constituție, art. 41 alin. (1) (c) din Constituție.
Prin decizia civilă civilă nr. 1063 din 08 iulie 2024 pronunțată de Curtea de apel București, secția a V-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, excepțiile lipsei dovezii calității de reprezentant, autorității de lucru judecat și nulității contestației. Au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curții Constituționale a României și a Curții de Justiție a Uniunii Europene. A fost respinsă cererea de suspendare parțială a dosarului, ca rămasă fără obiect. A fost respinsă contestația în anulare formulată de către A. împotriva deciziei nr. 1668 din 9.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii, în ceea ce privește soluția privind respingerea cererilor de sesizare a Curții Constituționale a României, A. a declarat recurs.
Recurenta a susținut, în esență, că soluția de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curții Constituționale a României, a fost dată cu aplicarea greșită a legii. În continuare, recurenta a reluat susținerile privind cererile de sesizare a Curții Constituționale a României și a solicitat admiterea acestora.
Totodată, recurenta a formulat critici pe fondul litigiului. În acest sens a invocat excepția nulității de drept a deciziei pronunțată în recurs în interesul legii nr. 22/2006, arătând că art. 46 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, interpretat prin respectiva decizie, a fost abrogat prin art. 129 pct. 22 din Legea nr. 265/2022. De asemenea, recurenta a solicitat nulitatea de drept a deciziei pronunțată în recurs în interesul legii nr. 7/22.04.2024, arătând că invocă excepția nulității în conformitate cu art. 101 alin. (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, față de încălcarea interdicțiilor prevăzute de art. 101 alin. (1) lit. (d) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, prin raportare la Programul operational sectorial dezvoltarea resurselor umane - POSDRU 2007-2013 de formare profesională pe piața muncii din România.
Recurenta și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
La data de 12 februarie 2025, recurenta a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Recurenta a arătat că cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene este în sensul că li se recunoaște, inclusiv acelor persoane fizice care exercită profesia de consilier juridic din grupa de bază avocați 2611, fie cu titlu independent, fie cu titlu salarial, dreptul fundamental prevăzut de art. 15 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, alegerea profesiei reglementate, dreptul la muncă, dar și modalitatea de exercitare a profesiei.
Întrebările cu titlu preliminar sunt următoarele:
Orice profesie reglementată și notificată de statele membre ale Uniunii Europene în conformitate cu art. 59 alin. (1) din Directiva 2005/36/CEE se exercită prin intermediul contractelor de prestări servicii, cu reglementare la art. 2 pct. 6 din Directiva 2011/86/UE care include atât exercitarea profesiei cu titlul independent, cât și pe cea cu titlu salarial, iar titlul de calificare al persoanelor fizice care exercită profesii reglementate este eliberat de către asociațiile profesionale care au atribuțiile din art. 3 alin. (2) din Directiva 2005/36/CE astfel cum a fost acesta modificat prin art. 1 pct. 3 lit. b) din Directiva 2013/55/UE?
Definiția contractelor de prestări servicii se aplică și contractelor de prestări servicii juridice încheiate de către profesiile din grupa de bază avocați și această definiție conține în mod implicit atât modalitatea de prestare a serviciului cu titlu salarial, cât și modalitatea de prestare a serviciului cu titlu independent sub forma de societate cu sau fără personalitate juridică?
Beneficiarul contractului de prestări servicii juridice este întotdeauna o persoană fizică, indiferent dacă serviciul juridic este prestat direct în numele persoanei fizice sau direct în numele unei societăți care are indicat ca și formă de publicitate titularul și/sau reprezentantul legal persoana fizică?
Intimatul nu a formulat întâmpinare.
Examinând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că se impune a fi respinsă, pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.
Alin. (2) al aceluiași articol prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii. În cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, instanța este obligată să sesizeze Curtea.
Ca atare, procedura hotărârii preliminare, prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene poate fi declanșată numai în situația în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării dreptului Uniunii sau a validității actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, instanța națională fiind cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.
În ceea ce privește întrebarea care se poate adresa de către instanța națională, aceasta vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar care sunt relevante pentru soluționarea litigiului, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.
Prin întrebările formulate în susținerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se constată că recurenta nu a invocat o problemă de interpretare în legătură cu aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene sau să conteste validitatea normelor comunitare care să aibă legătură cu soluționarea prezentului recurs, ci a criticat aspecte legate de dreptul național și elemente particulare ce țin de fondul cauzei deduse judecăți, respective cele referitoare la reglementarea profesiilor și a contractelor de prestări servicii juridice.
Prin urmare, Înalta Curte constată că nu se impune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul din perspectiva criticilor formulate îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:
Instanța supremă reține că excepțiile de neconstituționalitate invocate de către recurentă în cadrul dosarului nr. x/2023, în fața curții de apel, vizează prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, art. 5 și art. 20 din Legea nr. 514/2003, art. 83 alin. (1) teza finală C. proc. civ., art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ. de la 1865 și art. 517 alin. (4) C. proc. civ.
Prin criticile de recurs formulate, recurenta a criticat în esență faptul că, în mod nelegal curtea de apel a respins cererile de sesizare a Curții Constituționale, reiterând argumentele expuse în cadrul cererilor prin care a invocat excepțiile de neconstituționalitate.
Înalta Curte constată că prin decizia recurată au fost analizate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și că în mod corect s-a reținut că prevederile legale a căror neconstituționalitate s-a invocat nu au legătură cu soluționarea cauzei în cadrul căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate.
Înalta Curte reține că pentru a fi admisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, aceasta este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ, respectiv excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă; excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; excepția să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia; excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.
Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.
În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Înalta Curte reține că, prin cererea înregistrată sub nr. x/2023, A. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 1668 din 09.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.
În acest context, se impune a se preciza că fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care reglementează contestația în anulare sunt de strictă interpretare.
Întrucât în acest cadru nu se repun în discuție și nu se cercetează chestiuni ce țin de fondul cauzei, Înalta Curte observă că toate excepțiile de neconstituționalitate invocate vizează prevederi legale care au legătură cu modul de soluționare a fondului litigiului, și nu cu modalitatea de soluționare a contestației în anulare, astfel cum în mod corect a stabilit curtea de apel.
Examenul legăturii cu cauza nu se face doar formal, ci în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală o are în speță.
În concluzie, Înalta Curte constată că în decizia recurată au fost analizate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată și în mod corect a fost respinsă cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional.
În ceea ce privește susținerile recurentei cu privire la fondul litigiului, respectiv cele prin care a invocat excepția nulității de drept a deciziei pronunțată în recurs în interesul legii nr. 22/2006 și nulitatea de drept a deciziei pronunțată în recurs în interesul legii nr. 7/22.04.2024, instanța supremă constată că acestea vizează în realitate decizia pronunțată asupra contestației în anulare în dosarul nr. x/2023 și nu face obiectul prezentului recurs declarat împotriva soluției prin care au fost respinse cererile de sesizare a Curții Constituționale.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva deciziei nr. 1063 din 8 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Respinge recursul declarat de recurenta A. împotriva deciziei nr. 1063 din 8 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 februarie 2025.