ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 594/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secția I civilă, la data de 26 august 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata sumei de 400.000 euro, echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând prejudiciul moral pe care l-a suferit ca urmare a condamnării și privării sale de libertate în mod nelegal. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 538-542 C. proc. pen.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 206 din 27 februarie 2023, Tribunalul Buzău, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată, luând act că reclamantul nu solicită cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în cauză Prin decizia nr. 637 din 25 aprilie 2024, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 206 din 27 februarie 2023 pronunțate de Tribunalul Buzău, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin AJFP Buzău, și, în consecință a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin AJFP Buzău să plătească către reclamant suma totală de 10.000 RON reprezentând daune morale.

Calea de atac a recursului Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor - ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, întrucât decizia a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a art. 22 alin. (2) Codul fiscal, dar și cu aplicarea greșită a prevederilor cuprinse în art. 538-542 C. proc. pen., întrucât instanța a refuzat nejustificat să analizeze întreg materialul probator depus la dosar. Din coroborarea art. 538 alin. (1) și art. 540 alin. (1) din C. proc. pen. rezultă faptul că pentru a se stabili întinderea reparației trebuie dovedite consecințele produse asupra persoanei în caz de eroare judiciară sau privare nelegală, or, în cauză, nu s-a făcut dovada lezării reclamantului care să-l îndreptățească pe acesta la plata unor eventuale daune morale, astfel că acesta nu poate solicita despăgubiri în temeiul art. 539 din C. proc. pen. nefiind vorba despre o privare de libertate, ci doar în temeiul art. 538 C. proc. pen., respectiv pentru condamnarea pe nedrept care poate să producă consecințe negative inclusiv sub aspectul lezării drepturilor civile nepatrimoniale sub forma cauzării unui prejudiciu moral sau existențial. Reclamantul nu a depus la dosar documente în susținerea celor afirmate prin cererea de chemare în judecată aspect reținut și de instanța de apel prin decizia recurată, ci acesta a formulat simple afirmații referitoare la suferințele de ordin psihic fără a aduce dovezi în acest sens și fără a-și îndeplini obligația prevăzută de art. 249 C. proc. civ. în sensul de a susține cererea de chemare în judecată cu probe pertinente și concludente care să contureze existența pretinsului prejudiciu suferit de acesta. Chiar dacă nu se impune în sarcina reclamantului o sarcină de probă excesivă, acesta nu a adus un minim de suport probatoriu pentru prejudiciul moral pretins suferit prin care se dovedească consecințele negative suferite pe plan psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora. Recurentul a susținut caracterul nerezonabil al daunelor morale în raport de jurisprudența CEDO și de jurisprudența națională, arătând că Înalta Curte a hotărât că, alături de celelalte criterii de evaluare a despăgubirilor, jurisprudența este un reper în stabilirea cuantumului daunelor morale, menită scopului de a nu se ajunge la discrepanțe majore între cuantumul sumelor acordate persoanelor îndreptățite. Tot astfel, în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime, fiind necesar ca stabilirea cuantumului despăgubirilor să nu tindă la îmbogățirea fără justă cauză. Concluzionând, recurentul a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) prin raportare la cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". Totodată potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare expres și limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor din recurs în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege este sancționată cu nulitatea cererii de recurs. Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă și din cuprinsul dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive. În raport de aceste considerații, se constată că, deși cererea de recurs a fost întemeiată formal pe motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile din cererea de recurs vizează aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia. Astfel, în susținerea motivului de recurs indicat, recurentul a invocat formal aplicarea greșită a prevederilor art. 538-542 C. proc. pen., întrucât argumentele prezentate nu se circumscriu unor veritabile critici de nelegalitate care să poată fi subsumate motivului de recurs invocat sau unui alt motiv dintre cele expres și exhaustiv prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci acesta a criticat modul în care instanțele de fond au administrat și apreciat probatoriul în cauză, susținând că instanțele de fond au refuzat "în mod nejustificat să analizeze întregul material probator depus la dosar." Or, procedând astfel, recurentul omite faptul că plenitudinea de apreciere în ceea ce privește oportunitatea administrării probelor în proces, din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, revine exclusiv instanțelor fondului, nefiind permisă reinterpretarea probatoriului, prin reevaluarea cadrului factual, de către instanța de recurs. În acest context, fără a exhiba un element de nelegalitate a deciziei atacate, simpla susținere în sensul că "în prezenta speță nu s-a făcut dovada lezării persoanei reclamantului care să îl îndreptățească pe acesta la plata unor eventuale daune morale" denotă, mai degrabă, dezacordul părții în raport cu soluția pronunțată, iar nu un motiv de casare a acesteia. Formală este și susținerea recurentului prin care invocă că reclamantul nu ar putea solicita despăgubiri în temeiul art. 539 C. proc. pen., nefiind vorba despre o privare de libertate, ci doar în temeiul art. 538 C. proc. pen., respectiv pentru condamnarea pe nedrept. Aceasta întrucât, se constată că recurentul ignoră temeiul juridic indicat de reclamant (dispozițiile art. 538-542 C. proc. civ.) și faptul instanța de apel, în soluționarea cererii de apel formulate de reclamant, a acordat despăgubiri prin prisma dispozițiilor art. 538 C. proc. pen., indicate chiar de recurent, instanța de apel constatând caracterul cert al vătămării care derivă dintr-o hotărâre injustă de condamnare. Ceea ce critică de fapt recurentul este cuantumul daunelor morale acordate reclamantului de către instanța de apel ca urmare a admiterii căii de atac, recurentul considerând că prejudiciul moral nu a fost materializat, iar reclamantul "nu a adus un minim de suport probatoriu pentru pretinsul prejudiciu moral suferit, prin care să dovedească consecințele negative suferite pe plan psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării". Or, cuantumul daunelor morale, stabilit de instanța de apel, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu de nelegalitate a hotărârii atacate, necenzurabilă în recurs. Astfel, critica prin care recurentul-pârât urmărește redimensionarea cuantumului prejudiciului moral reprezintă chestiuni ce nu pot face obiectul prezentei căi extraordinare de atac, în care se cercetează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, analiza aspectelor de netemeinicie fiind atributul exclusiv al instanțelor devolutive. Înalta Curte constată că, deși, în mod aparent, recurentul susține aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material, cu trimitere la jurisprudența CEDO în justificarea criticii privind cuantumul daunelor morale, în realitate reținerea criticilor arătate ar implica o reevaluare a situației de fapt stabilite de instanța de prim control judiciar și o reanalizare a probelor administrate, operațiune improprie căii extraordinare de atac a recursului, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., de vreme ce judecata acestuia presupune realizarea controlului judiciar de către instanța superioară celei care a pronunțat decizia în apel, instanță care nu rejudecă fondul pricinii, ci verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, aceasta putând fi exercitată doar pentru motivele arătate de lege, iar stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului. Așadar, indicarea în mod formal a unor norme juridice pretins încălcate, fără a le susține în concret prin argumente de nelegalitate a deciziei recurate și numai ca o consecință a criticilor de netemeinicie, nu poate complini lipsurile menționate, mai ales în situația în care chestiuni similare au fost deduse judecății în apel în raport de care instanța de apel și-a motivat hotărârea sub aspectul stabilirii cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, prin considerente ce reflectă modalitatea de evaluare a despăgubirilor ținând seama de criteriile reliefate de jurisprudența în materie și doctrină, în funcție de împrejurările concrete ale speței, așa cum au fost evidențiate în cuprinsul deciziei recurate și care nu au fost combătute prin critici concrete de nelegalitate. Înalta Curte reține că recursul, spre deosebire de apel, este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, fiind necesar a fi prezentate în concret criticile aduse deciziei recurate sub sancțiunea nulității, nefiind astfel suficientă prezentarea situației de fapt și a argumentelor prezentate în cuprinsul întâmpinărilor depuse în primă instanță și în apel. Date fiind cele arătate anterior, se constată că modalitatea de formulare a susținerilor din cuprinsul memoriului de recurs nu permite verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în lipsa unor critici subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la argumentele instanței de apel, conform celor expuse anterior. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor - ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău împotriva deciziei nr. 637 din data de 25 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.