Decizia nr. 560/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 460/2021 a Judecătoriei Slobozia

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slobozia la data de 27 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Administrația Bazinală de Apă Buzău - Ialomița a solicitat, în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială Oraș Amara, să se constate: că imobilul Lacul natural Amara, situat în Bazinul Hidrografic Ialomița, inventariat în domeniul public al statului cu suprafața de 132 ha conform Atlasului Cadastrului Apelor din România ediția 1992, având în prezent număr de înregistrare la Ministerul Finanțelor Publice 63840 și cod de clasificare 8.03.03, amplasat pe raza orașului Amara, Județul Ialomița are, în fapt, o suprafață mai mare decât cea înscrisă în documentele oficiale, din anexa nr. 12, la H.G. nr. 1705/2006, și anume 174,2 ha; dreptul de proprietate al Statului Român asupra diferenței de suprafață de la 132 ha la 174,2 ha, în temeiul art. 3 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996 cu modificările și completările ulterioare; dreptul reclamantei de administrare asupra întregului imobil, în temeiul art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 107/2002 privind înființarea Administrației Naționale "Apele Române" cu modificările și completările ulterioare. I.

Sentința pronunțată de Judecătoria Slobozia Prin sentința civilă nr. 460 din data de 23 februarie 2021, Judecătoria Slobozia a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei, având ca obiect acțiune în constatare drept de proprietate și de administrare, în favoarea Tribunalului Ialomița. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția civilă Prin încheierea de ședință din data de 3 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Ialomița, secția civilă a respins în principiu cererea de intervenție în nume propriu formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, reținând că statul are calitatea de reclamant alături de reclamanta Administrația Bazinală de Apă Buzău - Ialomița, chiar legea reglementând participarea în litigii, în această calitate și de această manieră, în ceea ce privește administrarea bunurilor publice. Prin sentința civilă nr. 957F din data de 9 septembrie 2021, Tribunalul Ialomița, secția civilă a admis excepția inadmisibilității cererii, invocată din oficiu, și a respins cererea formulată de reclamanții Administrația Bazinală de Apă Buzău - Ialomița și Statul Român, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraș Amara. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 382A din data de 8 martie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta Administrația Bazinală de Apă Buzău - Ialomița, și de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița împotriva sentinței civile nr. 957F din data de 9 septembrie 2021, pronunțate de Tribunalul Ialomița, secția civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Oraș Amara. II. Calea de atac exercitată în cauză II.1. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casație și Justiție Împotriva deciziei civile nr. 382A din data de 8 martie 2023, pronunțate în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții Administrația Bazinală de Apă Buzău - Ialomița și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 17 octombrie 2024, sub nr. x/2020, și a fost repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2. II.2. Motivele de recurs II.2.1. Recursul declarat de reclamanta Administrația Bazinală de Apă Buzău - Ialomița și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru rejudecare. Astfel, a arătat că imobilul Lacul natural Amara, situat în Bazinul Hidrografic Ialomița, inventariat în domeniul public al statului cu suprafața de 132 ha, conform Atlasului Cadastrului Apelor din România ediția 1992, având în prezent număr de înregistrare la Ministerul Finanțelor Publice 63840 și cod de clasificare 8.03.03, amplasat pe raza orașului Amara, județul Ialomița, are, în fapt, potrivit măsurătorilor efectuate, o suprafață mai mare decât cea înscrisă în documentele oficiale, din anexa nr. 12, la H.G. nr. 1705/2006, și anume 174.2 ha. A precizat că dreptul de proprietate al Statului Român asupra diferenței de suprafață, de la 132 ha la 174,2 ha, rezultă din prevederile art. 3 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996 cu modificările și completările ulterioare, iar dreptul său de administrare asupra întregului imobil, rezultă din prevederile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 107/2002 privind înființarea Administrației Naționale "Apele Române" cu modificările si completările ulterioare. Recurenta-reclamantă a susținut că, prin hotărârea recurată, instanța de apel a reținut, în mod eronat, faptul că împreună cu recurentul-reclamant au formulat o acțiune în constatare a dreptului de proprietate. A subliniat că acțiunea a fost formulată având în vedere că, în urma măsurătorilor topografice pe care le-a efectuat, a rezultat că Lacul Amara, aflat în proprietatea publică a Statului Român, are în fapt o suprafață mai mare decât cea înscrisă în documentele oficiale, din anexa nr. 12, pag. 15, la H.G. nr. 1705/2006, și anume suprafața măsurată și identificată este de 174,2 ha, față de 132 ha. Totodată, a arătat că, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 107/2002 privind înființarea Administrației Naționale "Apele Române", cu modificările și completările ulterioare, aceasta este o instituție publică de interes național aflată în coordonarea autorității publice centrale din domeniul apelor și administrează bunurile din domeniul public al statului de natura celor prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituția României, republicată, precum și bunurile proprietate publică prevăzute de Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. A menționat și că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările și completările ulterioare, "aparțin domeniului public al statului apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 kmp, malurile și cuvetele lacurilor ...", iar, conform art. 4 alin. (2) din același act normativ, «Apele din domeniul public se dau în administrare Administrației Naționale "Apele Române" de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor». De asemenea, a învederat că prin adresa nr. x din data de 26 august 2020, înregistrată sub nr. x din data de 2 septembrie 2020, anexată la dosarul cauzei, Ministerul Finanțelor Publice a arătat că Administrația Națională "Apele Române" are obligația de a depune toate diligențele în vederea apărării dreptului de proprietate publică al statului asupra bunurilor aflate în administrarea sa, inclusiv formularea de acțiuni în instanță în cadrul cărora are obligația, în temeiul art. 865 alin. (2) lit. a) și b); prin raportare la dispozițiile art. 869 și art. 870 din C. civ., cu observarea prevederilor art. 297-301 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică și să îl introducă în proces pe acesta, în condițiile prevăzute de C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a susținut și că, anterior adresei sus-menționate, prin adresa Ministerului Finanțelor Publice nr. 251.799, 252.146 din data de 1 august 2011, a fost împuternicită să depună toate diligențele și să efectueze acțiunile considerate necesare, oportune și legale pentru a se manifesta ca un adevărat proprietar în raport cu imobilele aparținând domeniului public al Statului Român, față de care există fapte sau acte care știrbesc dreptul de proprietate al Statului Român. A precizat, de asemenea, că în adresa menționată se arată că este pe deplin mandatată și chiar datoare să apere, inclusiv în instanță, dreptul de administrare constituit de Statul Român în beneficiul său, iar, în caz de încălcare a dreptului de administrare de către celelalte subiecte de drept, titularii săi pot să-l apere prin orice mijloace de drept comun, reglementate de legea civilă, formulând după caz, acțiuni în revendicare, posesorii, în pretenții etc. Totodată, a menționat că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, punctul I (3) și (18) din Anexă: "Domeniul public al statului este alcătuit din apele de suprafață cu albiile lor minore, malurile și cuvetele lacurilor ..." și lacurile de acumulare și barajele acestora", în cazul în care activitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic național sau cele cu transe pentru atenuarea undelor de viitură". Mai mult decât atât, a arătat că art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 107/2002 privind înființarea Administrației Naționale Apele Române cu modificările și completările ulterioare, prevede că "A.N. Apele Române administrează bunurile din domeniul public al statului, de natura celor prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituția României, republicată, bunurile proprietatea publică prevăzute de Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, conform anexei nr. 2." A precizat că în Anexa nr. 2 la O.U.G. nr. 107/2002, așa cum a intrat in vigoare la data de 20 septembrie 2002, sunt enumerate bunurile din domeniul public al statului aflate în administrarea sa, nominalizate în Anexa nr. 5 a H.G. nr. 1326/2001 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, adoptată în temeiul prevederilor art. 107 din Constituția României și ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Recurenta-reclamantă a învederat că, la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 107/2002 Lacul natural Amara era inventariat în domeniul public al statului și în administrarea Companiei Naționale "Apele Române" S.A., antecesoarea actualei Administrații Naționale "Apele Romane", având în prezent numărul de înregistrare la Ministerul Finanțelor Publice 63840 și cod de clasificare 8.03.03. A mai arătat și că, de-a lungul timpului, H.G. nr. 1326/2001 a suferit o serie de modificări și completări prin H.G. nr. 45/2003, H.G. nr. 15/2004, H.G nr. 2060/2004, ultima fiind prin H.G. nr. 1705/2006, imobilul rămânând inventariat în anexele acestora, așa cum de altfel a fost inventariat și în prima hotărâre de Guvern de aprobare a inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, respectiv H.G. nr. 1045/2000, Anexa nr. 4. Ca atare, a subliniat că, în prezent, Lacul natural Amara este cuprins în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, Anexa nr. 12, pag. 15, cu suprafață de 132 ha. În plus, a arătat că, prin sentința civilă nr. 140 din data de 6 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2009, modificată în parte prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2979 din data de 13 iunie 2012, au fost anulate pozițiile 29 (Lacul Amara), 30 (Lacul Fundata) din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 1353/2001, pozițiile 62 (Lac Cotorca 1) și 63 (Lac Cotorca 2) din Anexa nr. 4 la H.G. nr. 1353/2001, precum și pozițiile din anexele nr. 2, 30-36 din H.G. nr. 1353/2001 referitoare la Lacul Iezer și Lacul Rodeanu. În opinia recurentei-reclamante, din cele prezentate mai sus rezultă că Lacul natural Amara este inventariat în domeniul public al statului și dat în administrarea Administrației Naționale "Apele Române", prin Administrația Bazinală de Apă Buzău - Ialomița. De asemenea, a susținut că, având în vedere că a evoluat cu timpul de la Consiliul Național al Apelor - 1971 la actuala Administrația Națională "Apele Române", inexistența unei hotărâri de Guvern prin care să fie revocat, încetat sau desființat dreptul său de administrare, acesta a existat în mod perpetuu asupra Lacului natural Amara, exhibând un drept de administrare conferit, cronologic, de actele normative referitoare la evoluția dreptului său de administrare, de Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice, Codul Administrativ și, la momentul actual, de art. 867 și următoarele din noul C. civ. A mai menționat și că, pentru punerea în aplicare a art. 35 alin. (51) din Legea apelor nr. 107/1996 cu modificările și completările ulterioare, referitoare la mandatarea sa de a înscrie în cartea funciară dreptul de proprietate al statului asupra bunurilor din domeniul public al statului aflate în administrarea Agenției Naționale "Apele Române", reprezentanții Administrației Bazinale de Apă Buzău - Ialomița au efectuat măsurători topo-cadastrale în vederea intabulării lacului natural Amara în Cartea Funciară rezultând o suprafața de 174,2 ha față de 132 ha din actele de administrare. Astfel, a subliniat că, din cauza suprafeței în plus rezultate din măsurători, documentația de primă înscriere în cartea funciară nu a mai fost înaintată către O.C.P.I. Ialomița, neîncadrându-se în prevederile Ordinului A.N.C.P.I. nr. 700/2014, art. 84 alin. (2). Recurenta-reclamantă a învederat și că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, proprietarul imobilului, a depus întâmpinare la dosarul de fond, prin care, în acord cu prevederile legale pe care le-a invocase, a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată. Cu referire la motivarea instanței de apel, potrivit căreia "pentru constatarea dreptului de proprietate al Statului Român asupra unui bun din domeniul public este necesară parcurgerea procedurii speciale prevăzute de art. 288 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ", a arătat că, în conformitate cu pct. 2 parag. 3 din Precizările privind întocmirea și actualizarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, aprobate prin Ordinul M.F.P. nr. 1718 din data de 3 martie 2011: "La inițierea actelor normative privind modificarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului de natura imobilelor, datele de identificare ale acestora prevăzute în proiectele de acte normative trebuie să corespundă cu cele din cartea funciară a imobilelor respective." Totodată, a precizat și că, la punctul 2 1 din aceleași Precizări, este stabilită următoarea obligație, respectiv "Prezentarea extraselor de carte funciară ale imobilelor care fac obiectul proiectelor de acte normative de actualizare a inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului este obligatorie...". Prin urmare, recurenta-reclamantă a susținut că, din cele anterior arătate, rezultă că dovedește un interes legitim în promovarea unei acțiuni în constatare, că acțiunea a fost promovată în mod corect pentru un imobil deja cuprins în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, Anexa 12, pag. 15, cu suprafața de 132 ha, pentru care se impune, în urma măsurătorilor efectuate, intabularea cu noua suprafață constatată în prezent de 174,2 ha, sens în care este necesară obținerea unei hotărâri judecătorești de atestare a acestui fapt. De asemenea, recurenta-reclamantă a afirmat că hotărârea atacată a fost pronunțată fără ca instanța de apel să aibă un rol activ în aflarea adevărului, interpretând și aplicând în mod greșit normele de drept în vigoare, cu încălcarea art. 22 C. proc. civ. Enunțând prevederile art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ., a subliniat că judecătorul este în drept să ceară părților explicații atunci când are nelămuriri cu privire la situația de fapt, să pună în discuția acestora administrarea de probe suplimentare, altele decât cele solicitate de părți, pe care le consideră necesare pentru a afla adevărul și a lămuri situația de fapt. Astfel, a considerat că instanța de judecată trebuia să își exercite rolul activ în aflarea adevărului, să ia în considerare toate înscrisurile și actele depuse la dosar ca probe concludente și pertinente în soluționarea prezentei cauze. II.2.2. Recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița Recurentul-reclamant, în raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a criticat decizia recurată susținând că în mod greșit instanța de apel a reținut că este necesar a fi aplicată procedura specială prevăzută de art. 288 din O.U.G. nr. 57/2019. Astfel, a arătat că, prin promovarea unei acțiuni în constatare, prevăzute de art. 35 C. proc. civ., recurentele-reclamantele dovedesc un interes legitim, întrucât prezenta acțiune vizează un imobil cuprins în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, anexa nr. 12 pag. 15, cu suprafața de 132 ha, pentru care e necesară obținerea unei hotărâri judecătorești care să ateste cele afirmate de reprezentanții Administrației Bazinale de Apă Buzău - Ialomița, care au efectuat măsurători topo-cadastrale pentru intabularea lacului Amara în Cartea Funciară, în urma cărora a rezultat o suprafață de 174,2 ha (față de 132 ha din actele de administrare). A menționat și că Ministerul Finanțelor a transmis Administrației Naționale "Apele Romane" că are obligația de a da dovadă de diligență în vederea apărării dreptului de proprietate publică al statului asupra bunurilor aflate în administrarea sa, chiar și prin formularea de acțiuni în instanță, în cadrul cărora are obligația, în temeiul art. 865 alin. (2) lit. a) și b) raportate la dispozițiile art. 869 și ale art. 870 C. civ., cu observarea prevederilor art. 297-301 din O.U.G. nr. 57/2019 Cod administrativ, să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică și să îl introducă în proces, în condițiile C. proc. civ. Recurentul-reclamant a subliniat că dreptul de proprietate asupra diferenței de 42,2 ha îi aparține în totalitate, acest drept fiind constituit în temeiul prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea Apelor nr. 107/1996, cu modificările și completările ulterioare, și nicidecum nu poate aparține intimatei-pârâtei U.A.T. Oraș Amara. Totodată, a precizat că, în prezent, Lacul natural Amara este cuprins în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006 anexa nr. 12 pag. 15, cu suprafața de 132 ha, iar Administrația Bazinală de Apă Buzău - Ialomița, în calitate de administrator, are obligația înscrierii dreptului real în sistemul integrat de cadastru și carte funciară. În opinia recurentului-reclamant, în condițiile legii, împrejurarea anterior arătată nu reprezintă o împiedicare a exercitării dreptului la formularea unei acțiuni în constatare. De asemenea, a menționat și că, din cauza suprafeței în plus rezultată din măsurători, documentația pentru prima înscriere în cartea funciară nu a mai fost înaintată către O.C.P.I. Ialomița, având în vedere neîncadrarea în prevederile Ordinului A.N.C.P.I. nr. 700/2014, art. 84 alin. (2). Ca atare, a solicitat admiterea recursului, așa cum a fost formulat, și, pe cale de consecință, casarea hotărârii recurate și admiterea acțiunii. II.3. Apărările formulate în cauză II.3.1. Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Oraș Amara Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursurilor, ca inadmisibile și nefondate, apreciind, în esență, că în mod corect în cauză s-a reținut că pentru constatarea dreptului de proprietate publică există o procedură specială administrativă, prevăzută de art. 288 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, a cărei parcurgere nu intră în competența instanțelor de judecată, iar, pe de altă parte, în raport cu prevederile art. 866-870 C. civ., acțiunea în constatare nu se justifică, întrucât atât inventarierea, cât și actualizarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public sunt date în competența ministerelor sau a celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, autorităților publice autonome și se aprobă prin hotărâre a Guvernului, astfel că recurenta-reclamantă trebuie, mai întâi, să urmeze procedura administrativă de inventariere a diferenței în discuție și, apoi, o poate înscrie și în Registrul de cadastru și carte funciară. Totodată, a susținut că recurentele-reclamante nu au probat, cu înscrisuri, expertize tehnice de speciale sau orice alte probe necesare, suprafața rezultată în plus, în contextul în care la fond, prin notele scrise nr. 154 din data de 5 ianuarie 2021, solicitase ca recurenta-reclamantă să îi comunice documentația deținută cu privire la Planul de situație sau Planul de amplasament al imobilului Lacul Amara, din care să rezulte suprafața exactă. II.3.2. Întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița cu privire la recursul declarat de reclamanta Administrația Bazinală de Apă Buzău - Ialomița Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul declarat de reclamanta Administrația Bazinală de Apă Buzău - Ialomița, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare, susținând că Lacul natural Amara era inventariat în domeniul public al statului și se afla în administrarea Administrației Naționale "Apele Române" S.A., existând interesul în promovarea acțiunii în constatare. Totodată, a menționat că, în jurisprudența instanțelor de judecată, s-a statuat că hotărârile Guvernului privind inventarierea unor bunuri ca aparținând domeniului public nu au efect translativ, ci doar constatator, astfel că H.G. nr. 1705/2006 nu este constitutivă de drepturi, deci nu constituie titlul de proprietate. În acest sens, a subliniat că Lacul natural Amara este cuprins în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, Anexa 12, pag. 15, cu suprafața de 132 ha. A susținut că recurenta-reclamantă, în calitate de administrator, are obligația înscrierii dreptului real în sistemul integrat de cadastru și carte funciară, în condițiile legii, iar acest aspect nu echivalează cu o împiedicare a exercitării dreptului care să o îndreptățească la exercitarea unei acțiuni în constatare, față de care instanța de judecată a invocat excepția inadmisibilității. II.3.3. Răspunsul la întâmpinare Nu au fost formulate răspunsuri la întâmpinările depuse în cauză. II.4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 C. proc. civ., prin rezoluția din data de 11 decembrie 2024, Înalta Curte, în temeiul art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 4 martie 2025, când a reținut cauza în pronunțare asupra recursurilor, cu prioritate în raport cu excepția nulității, invocată din oficiu. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție În condițiile art. 248 alin. (1) și art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursurilor în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., precum și cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Având în vedere că, în dezvoltarea motivelor cererilor de recurs, recurenții-reclamanți au adus deciziei recurate, în esență, același critici care vizează validarea soluției de respingere a acțiunii, ca inadmisibilă, Înalta Curte va proceda la o analiză comună a acestora, în raport cu excepția nulității, invocate în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurentele-reclamante, sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, încălcarea legii presupunând fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a legii. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială, iar interpretarea greșită a legii presupune că, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului legal. Aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice în raport cu situația de fapt reținută de către instanțele devolutive, respectiv aplicarea unor alte norme de drept material decât cele incidente raportului juridic dedus judecății. Ca atare, pentru a se putea proceda la o analiză a legalității deciziei recurate din perspectiva normelor de drept aplicabile speței, recurenții-reclamanți ar fi trebuit să indice în mod concret atât norma de drept material pretins a fi nesocotită, aplicată sau interpretată greșit, cât și eroarea săvârșită de către instanța de apel sub acest aspect. În speță, curtea de apel, analizând apelul reclamantei Administrația Bazinală de Apă Buzău - Ialomița, a validat soluția tribunalului prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de recurenții-reclamanți, reținând că, în cauză, înscrierea în cartea funciară deschisă potrivit dispozițiilor Decretului-lege nr. 115/1938 a Lacului Amara cu suprafața de 132 ha nu s-a realizat în baza unei hotărâri judecătorești, ci în baza procedurii administrative de inventariere în domeniul public al statului, finalizată prin înscrierea imobilului în anexa nr. 12 a H.G. nr. 1705/2006, astfel că, pentru excedentul de suprafață trebuie urmată aceeași procedura, reglementată în prezent de art. 288 din O.U.G. nr. 57/2019, avută în vedere de instanța de fond, actul de finalizare a acestei proceduri fiind asimilat titlurilor cerute de art. 85 alin. (2) din Ordinul A.N.C.P.I. nr. 700/2014. Totodată, a arătat că Ordinul A.N.C.P.I. nr. 700/2014 a fost abrogat începând cu 14 februarie 2023, prin Ordinul nr. 600 din data de 8 februarie 2023 pentru aprobarea Regulamentului de recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară, și a subliniat că rămân valabile cele anterior reținute privind asimilarea actului de finalizare a procedurii administrative, hotărârii judecătorești menționate de art. 100 alin. (2) din Ordinul nr. 600/2023. De asemenea, instanța de apel a apreciat că recurenta-reclamantă, chiar dacă justifică un interes legitim în promovarea unei acțiuni în constatare, nu îndeplinește cealaltă condiție de admisibilitate cerută de art. 35 C. proc. civ., respectiv ca partea să nu poată obține realizarea dreptului său pe orice altă cale prevăzută de lege, în contextul în care din cuprinsul Ordinului M.F.P. nr. 1718 din data de 3 martie 2011 rezulta că nu este avută în vedere situația unor modificări privind suprafața sau compunerea bunurilor care ar face obiectul modificării inventarului centralizat, pentru care furnizarea datelor de identificare din cartea funciară nu servește scopului modificării și nu este posibilă. Față de criticile aduse sentinței tribunalului prin cererea de apel formulată de recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, instanța de apel a reținut că dreptul de proprietate al statului asupra obiectului cauzei izvorăște din lege neimpunându-se a fi constituit prin hotărâre judecătorească, problema reală care se pune nefiind dobândirea de către Statul Român a dreptului de proprietate asupra diferenței de suprafață de la 132 ha la 174,2 ha, ci a constituirii mijlocului de probă a dreptului de proprietate asupra acestei diferențe pentru înscrierea în cartea funciară. Sub acest aspect, a concluzionat că procedura care trebuie urmată este cea prevăzută de art. 286 alin. (1) și alin. (2) și art. 288 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, iar susținerile recurentului-reclamant, în sensul că includerea unui bun în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public este consecința existenței dreptului de proprietate publică al statului, sunt corecte, dar cu amendamentul că această includere, pe baza căreia se realizează înscrierea în cartea funciară, face dovada dreptului de proprietate al statului. Prin urmare, curtea de apel a reținut că, atât timp cât pentru bunurile din domeniul public al statului a fost reglementată o procedura specială de constatare și inventariere, prevăzută de art. 288 din O.U.G. nr. 57/2019, finalizată cu menționarea bunului respectiv în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public, printr-o hotărâre de Guvern, nu se poate recurge la acțiunea în constatare întemeiată pe art. 35 C. proc. civ., care are un caracter subsidiar. Or, susținerile recurenților-reclamanți formulate prin cererile de recurs nu aduc argumente care să tindă a demonstra de ce aspectele reținute prin decizia recurată, care au determinat soluția de respingere a apelurilor, denotă o nesocotire a unor norme de drept material. Astfel, în dezvoltarea motivelor de recurs recurenții-reclamanți, în realitate, au procedat la prezentarea situației juridice a imobilului în litigiu, cu accent pe existența dreptului de proprietate al statului și pe obligațiile ce revin recurentei-reclamante, în calitate de titular al dreptului de administrare, în raport cu evoluția actelor normative cu relevanță sub acest aspect, aducând și argumente în susținerea existenței interesului în promovarea acțiunii în constatarea dreptului, deși instanța de apel a constatat inadmisibilitatea demersului judiciar nu pentru acest motiv, ci pentru că nu este îndeplinită condiția ca partea să nu poată obține realizarea dreptului său pe orice altă cale prevăzută de lege, reținând și caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, întemeiate pe art. 35 C. proc. civ., în contextul în care pentru bunurile din domeniul public al statului a fost reglementată o procedura specială de constatare și inventariere, prevăzută de art. 288 din O.U.G. nr. 57/2019, finalizată cu menționarea bunului respectiv în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public, printr-o hotărâre de Guvern. Este adevărat că ambii recurenți-reclamanți și-au exprimat nemulțumirea față de cele reținute de către instanța de apel cu privire la necesitatea aplicării procedurii speciale de constatare și inventariere prevăzute de art. 288 din O.U.G. nr. 57/2019, însă nu au arătat în ce constă nelegalitatea acestor considerente, ci, în dezvoltarea motivelor de recurs, au adus argumente în sensul existenței interesului în promovarea prezentei acțiuni, lipsa interesului nereprezentând motivul care a dus la soluția de respingere a acțiunii de către tribunal, soluție menținută prin respingerea apelurilor. Prin urmare, susținerile recurenților-reclamanți cu referire la acest considerent din cuprinsul deciziei recurate nu reprezintă critici de nelegalitate îndreptate împotriva raționamentului instanței de apel și, ca atare, nu sunt apte de încadrare în motivele de casare strict reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Nici cele afirmate de recurenții-reclamanți în sensul că, din cauza diferenței de suprafață ce a rezultat în urma măsurătorilor, documentația de primă înscriere în cartea funciară nu a mai fost înaintată către O.C.P.I. Ialomița, nu pot fi convertite într-un veritabil motiv de recurs, fiind vorba despre un element al situație de fapt, care excedează controlului de legalitate ce se realizează în calea extraordinară de atac a recursului. Reglementarea art. 488 C. proc. civ. permite reformarea deciziei instanței de apel doar pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt și nici de a reevalua mijloacele de probă administrate de către instanțele de fond, ci doar de a verifica legalitatea deciziei din apel, prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Critica referitoare la modul în care instanțele de fond au interpretat mijloacele de probă administrate și au stabilit, pe baza acestora, o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs. În concluzie, criticile care vizează situația de fapt reținută în etapele procesuale anterioare reprezintă aspecte de netemeinicie, astfel că nu pot face obiect al controlului judiciar în recurs, neputând fi încadrate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Ca atare, o astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs, în care sunt prezentate doar aspecte ce țin de situația de fapt a litigiului, nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecății critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței de apel, și nici celor statuate prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care: "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". În plus, Înalta Curte reține că aspectele anterior arătate au fost susținute de către recurenta-reclamantă și prin cererea de apel, făcând obiect de analiză al anterioarei instanțe de control judiciar, iar reluării acestora în prezenta cale de atac i se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care criticile părții nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Aceeași este și situația criticilor prin care recurentul-reclamant a afirmat că în jurisprudența constantă a instanțelor de judecata s-a statuat ca hotărârile Guvernului privind inventarierea unor bunuri ca aparținând domeniului public nu au efect translativ, ci doar constatator, prin urmare H.G. nr. 1705/2006 nu este constitutivă de drepturi, deci nu constituie titlu de proprietate. Astfel, recurentul-reclamant a formulat această susținere în mod identic și prin cererea de apel, fiind analizată de către instanța de apel, așa cum s-a arătat anterior, curtea de apel concluzionând că dreptul de proprietate al statului asupra obiectului cauzei izvorăște din lege, neimpunându-se a fi constituit prin hotărâre judecătorească, iar problema reală care se pune în cauză nu este dobândirea de către Statul Român a dreptului de proprietate asupra diferenței de suprafață în discuție, ci a constituirii mijlocului de probă a dreptului de proprietate asupra acestei diferențe pentru înscrierea în cartea funciară. În ceea ce privește susținerea prin care recurenta-reclamantă a pretins că instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 C. proc. civ., deși ar fi putut determina o analiză a legalității hotărârii recurate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în dezvoltarea acesteia, partea s-a rezumat la a enunța conținutul normei pretins a fi fost nesocotite și la a explicita teoretic ce reprezintă rolul activ al judecătorului, expunând și propria opinie, în sensul că instanța trebuia să își exercite acest rol prin luarea în considerare a tuturor probelor. Or, lipsa unor critici care să arate în ce a constat în concret încălcarea pretinsă face imposibilă verificarea legalității hotărârii recurate sub aspectul respectării de către instanța de apel a obligației stabilite în sarcina sa de către prevederile art. 22 C. proc. civ. Așa fiind, cum criticile formulate de recurenții-reclamanți nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursurilor. Având în vedere soluția ce urmează a fi dată, astfel cum a fost anterior arătată, în raport de prevederile art. 499 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu se mai impune analiza pe fond a motivelor de recurs.