ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1491/2025

Ședința publică din data de 17 septembrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 20.09.2023, sub nr. x/2023, reclamantul-pârât A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B., ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată, să se dispună desfacerea căsătoriei încheiate între părți din culpa exclusivă a pârâtei-reclamante, precum și reluarea de către pârâta-reclamantă a numelui avut anterior căsătoriei.

În drept, reclamantul-pârât a invocat dispozițiile art. 373 lit. b) și art. 383 alin. (3) C. civ.

La 13.12.2023, pârâta-reclamantă a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantului-pârât la plata unei pensii de întreținere.

La 15.12.2023, pârâta-reclamantă a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulate de către reclamantul-pârât și cerere reconvențională, prin care a solicitat desfacerea căsătoriei încheiate între părți la data de 27.08.2022 din culpa exclusivă a reclamantului-pârât, respectiv reluarea de către aceasta a numelui avut anterior încheierii căsătoriei.

În drept, pârâta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 607 și art. 617 alin. (2) C. proc. civ., art. 373 lit. b), art. 379 alin. (1), art. 382, art. 383, art. 396, art. 397 și art. 487 și urm. C. civ., art. 16 și art. 26 din Constituția României și art. 8 CEDO.

II. Hotărârile care au generat conflictul de competență

Prin sentința nr. 2998/18.03.2024, Judecătoria Ploiești, secția civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

A reținut instanța că, potrivit susținerilor concordante ale ambelor părți, ultima locuință comună a părților s-a aflat în București, str. x, astfel cum reiese și din contractul de închiriere din data de 10.09.2022, precum și că ulterior despărțirii în fapt a părților, pârâta-reclamantă a continuat să locuiască o scurtă perioadă de timp în imobil, iar apoi s-a mutat din imobil, la momentul sesizării instanței aceasta locuind în căminul Facultății de Medicină Veterinară din București, astfel cum reiese din precizările acesteia din data de 27.02.2024.

De asemenea, instanța a reținut și că, potrivit susținerilor reclamantului-pârât, după despărțirea în fapt de pârâta-reclamantă, acesta s-a mutat la adresa de domiciliu din Ploiești, Aleea x, jud. Prahova.

În continuare, instanța a reținut, pe de o parte, că dispozițiile art. 915 C. proc. civ. instituie o competență teritorială exclusivă, aplicabilă prin derogare de la regulile de drept comun instituite de dispozițiile art. 107 și următoarele C. proc. civ., iar pe de altă parte, că noțiunea utilizată de dispozițiile anterior arătate pentru determinarea competenței instanței este aceea de locuința efectivă a părților, iar nu de domiciliul al acestora.

Așa fiind, a apreciat ca fiind neîntemeiată susținerea reclamantului-pârât în sensul că ar fi aplicabile, pentru stabilirea competenței, dispozițiile art. 108 C. proc. civ., având în vedere, pe de o parte, că domiciliul pârâtei-reclamante nu este necunoscut, iar pe de alta, că nu are oricum relevanță domiciliul acesteia, competența teritorială a instanței fiind determinată de locuința în fapt a pârâtei-reclamante la momentul sesizării instanței, întrucât la acea dată niciuna dintre părți nu mai locuia în circumscripția judecătoriei în care se afla cea din urmă locuință comună, municipiul București.

Astfel, a reținut că la momentul sesizării instanței, 20.09.2023, pârâta-reclamantă locuia în căminul Facultății de Medicină Veterinară din București, B-dul. x nr. 59, motiv pentru care a apreciat ca fiind întemeiată excepția invocată din oficiu, și, în temeiul dispozițiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București

Prin sentința nr. 4778/22.04.2025, Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Ploiești, a constatat conflictul negativ și a înaintat dosarul, pentru soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A reținut instanța că, din actele dosarului rezultă că la data sesizării instanței (20.09.2023), contractul de închiriere nr. x/10.09.2022 pentru imobilul din București, str. x, nu mai era în vigoare, iar părțile nu mai locuiau împreună în respectiva locație.

Astfel, din răspunsul oferit de proprietara imobilului reiese că la data de 20.09.2023 părțile nu mai locuiau în apartamentul închiriat .

Reclamantul-pârât a susținut în mod constant că a plătit chiria și întreținerea pentru respectivul apartament până în luna iulie 2023, depunând în acest sens chitanțe olografe din care rezultă că la data de 11.06.2023 a achitat chiria pentru lunile iunie- iulie 2023, precum și întreținerea aferentă lunii iunie 2023 .

Așadar, data la care a încetat locuirea împreună poate fi cel mai târziu iulie 2023, iar la data de 20.09.2023 nu mai exista o locuință comună, în accepțiunea art. 915 C. proc. civ.

Pe de altă parte, pârâta-reclamantă nu a putut indica cu exactitate unde locuia efectiv la data de 20.09.2023, oferind variante succesive - la o prietenă, la un cămin sau la o mănăstire -.

Ulterior, prin adresa Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București, s-a dovedit că a fost cazată în Căminul A7, camera 139, începând cu data de 28.09.2023 și până la 24.10.2023, în baza contractului nr. x/28.09.2023, în calitate de studentă a Facultății de Agricultură, deci după introducerea cererii de chemare în judecată.

În consecință, rezultă cu certitudine că la data de 20.09.2023 pârâta-reclamantă nu locuia nici în căminul Facultății de Agronomie, iar sediul acestuia (Bulevardul x, București) nu poate justifica alegerea Judecătoriei Sectorului 1 ca instanță competentă în lipsa unei locuințe efective la acel moment.

În consecință, a stabilit că, în lipsa unei locuințe comune la data introducerii cererii, precum și a unei locuințe cunoscute a pârâtei-reclamante în circumscripția Judecătoriei Sectorului 1, competența se determină în funcție de domiciliul reclamantului-pârât, în temeiul art. 108 C. proc. civ.

Astfel, a reținut instanța și că, în cauză, pârâta-reclamantă nu avea la data de 20.09.2023 nici domiciliul și nici reședința cunoscută, fiind într-o situație locativă incertă, în timp ce reclamantul-pârât locuia în mod stabil în municipiul Ploiești, Aleea x, jud. Prahova, aspect menționat în cererea introductivă și necontestat de pârâtă.

Prin urmare, în aplicarea art. 108 C. proc. civ., a declinat, la rândul său, competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Ploiești.

III. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești, pentru considerentele expuse în continuare:

Desesizarea celor două instanțe aflate în conflict a fost determinată de interpretarea diferită a normelor procedurale în materia competenței teritoriale în litigiile având ca obiect "divorț".

În speță, reclamantul A. a învestit Judecătoria Ploiești cu soluționarea unei acțiuni în desfacerea căsătoriei încheiate cu pârâta B., din culpa exclusivă a acesteia, precum și a cererii accesorii constând în revenirea pârâtei la numele avut anterior.

La rândul său, pe cale reconvențională, pârâta B. a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, precum și revenirea sa la numele purtat anterior.

Dat fiind obiectul litigiului pendinte, în cauză își găsesc aplicarea dispozițiile art. 915 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni expres să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al Municipiului București.

Acest text de lege stabilește atât competența materială în soluționarea acțiunii în desfacerea căsătoriei, în sensul că aceasta revine judecătoriei, cât și competența teritorială în soluționarea acesteia.

În ceea ce privește competența teritorială, dispozițiile art. 915 alin. (1) C. proc. civ. sunt imperative și de strictă interpretare și instituie o competență exclusivă, de la care părțile nu pot deroga.

Faptul că textul de lege are în vedere mai multe situații, nu înseamnă că legiuitorul a prevăzut o competență alternativă, întrucât reclamantul nu are posibilitatea de a alege, în mod aleatoriu, între mai multe instanțe deopotrivă competente, fiind obligatorie respectarea ordinii impuse de legiuitor în cuprinsul dispoziției legale.

Astfel, în mod prioritar, este stabilită competența de soluționare a cererii de divorț în favoarea instanței în circumscripția căreia se află, în țară, cea din urmă locuință comună a soților, însă această competență operează numai dacă cei doi soți au avut locuință comună și cel puțin unul dintre soți mai locuiește acolo.

În cauză, cea din urmă locuința comună a soților a fost, potrivit susținerilor concordante ale acestora, în București, str. x, însă, din actele și lucrările dosarului, a rezultat că la data introducerii cererii de chemare în judecată (20.09.2023) niciuna dintre părți nu mai locuia la adresa respectivă.

Acest aspect a fost susținut probatoriu atât prin răspunsul oferit de proprietara imobilului, numita C., care a atestat că, la data de 20.09.2023, părțile nu mai locuiau în apartamentul închiriat, cât și de înscrisurile depuse în dovedirea executării contractului de închiriere a respectivului imobil, care confirmă achitarea întreținerii și a chiriei doar până în luna iulie 2023 .

Această împrejurare determină incidența ipotezei subsidiare celei anterior evocate, care se referă la situația în care soții nu au avut locuință comună în România sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, caz în care competența revine judecătoriei în circumscripția căreia își are locuința pârâtul - situație care se regăsește în litigiul pendinte.

În situația concretă a speței, rezultă că pârâta-reclamantă nu a putut preciza cu exactitate unde locuia efectiv la data de 20.09.2023, indicând în mod generic că "a locuit succesiv la o prietenă din București, zona Timpuri Noi, fie la un cămin situat în sectorul 1 al municipiului București, fie la o mânăstire" (nota telefonică din 20.02.2023 aflată la dosarul Judecătoriei Ploiești).

Or, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, a rezultat că pârâta-reclamantă a fost cazată în Căminul A7, camera 139, abia începând cu data de 28.09.2023 și până la 24.10.2023, în baza contractului nr. x/28.09.2023, în calitate de studentă a Facultății de Agricultură, așadar ulterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Astfel fiind, cu privire la pârâta-reclamantă, se constată că la dosar nu au fost depuse dovezi în sensul celor susținute de aceasta, motiv pentru care, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 87 C. civ., potrivit cărora domiciliul persoanei este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală, dovada domiciliului și a reședinței făcându-se cu cartea de identitate, în condițiile art. 91 din același cod, iar, în lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane.

De asemenea, potrivit art. 90 alin. (2) C. civ., în lipsă de reședință, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaște, la locul unde acea persoană se găsește.

Totodată, se reține că nu pot fi aplicate dispozițiile art. 108 C. proc. civ., care reglementează regulile de stabilire a competenței teritoriale în cazul pârâtului cu domiciliul sau sediul necunoscut, deoarece la data introducerii acțiunii pârâta-reclamantă avea domiciliul activ în jud. Prahova, astfel cum rezultă din referatul din 05.11.2024, întocmit în urma interogării bazei de date a D.E.P.A.B.D., adresă de domiciliu indicată de aceasta inclusiv pe calea întâmpinării și cererii reconvenționale formulate .

Potrivit acestor dispoziții, dacă domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului este necunoscut, cererea se introduce la instanța în a cărei circumscripție se află reședința sau reprezentanța acestuia, iar dacă nu are nici reședința ori reprezentanța cunoscută, la instanța în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, sediul, reședința ori reprezentanța, după caz.

Pe cale de consecință, chiar și în situația reținută de către Judecătoria Sectorului 1 București, potrivit căreia în cauză nu există suficiente probe pentru a stabili care este locuința de fapt a pârâtei-reclamante la momentul sesizării judecătoriei, instanța competentă să judece cererea de divorț este judecătoria în circumscripția căreia se află locul ultimului domiciliu cunoscut al acesteia, în aplicarea dispozițiilor art. 915 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 90 alin. (2) C. civ.

Astfel fiind, raportând aceste elemente factuale la temeiul de drept incident, se constată că Judecătoriei Ploiești îi revine competența de soluționare a cauzei, în aplicarea celei de-a doua teze a art. 915 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.