ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1250/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Miercurea Ciuc la data de 31.05.2022, reclamantul A., la momentul formulării acțiunii deținut în Penitenciarul Miercurea Ciuc, în contradictoriu cu pârâtul Statul român și Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței să constate că Statul Român îi încalcă drepturile privind condițiile de detenție conform art. 3 din CEDO, începând cu perioada 11.12.2019 și până în prezent. Prin sentința civilă nr. 2042 din 02 noiembrie 2022, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Miercurea Ciuc, invocată din oficiu. S-a dispus declinarea spre competentă soluționare a prezentei cauze, având ca obiect pretenții, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Tribunalului Harghita

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința nr. 291 din 26 martie 2024, Tribunalul Harghita a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 7.735 RON, reprezentând despăgubiri pentru suferințele îndurate de reclamant în stare de detenție.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 795A din 05 septembrie 2024, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Harghita împotriva sentinței civile nr. 291/26.03.2024.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 795 din 5 septembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel, secția I civilă a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Harghita în numele și pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, în rejudecare, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată. Printr-un prim motiv de recurs recurenta apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre greșită sub aspectul aplicării legislației specifice în vederea acordării despăgubirilor și care se supun prevederilor legale incidente în speță, respectiv dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Consideră recurenta că sunt două motive pentru care instanța de apel a aplicat în mod greșit legea, fiind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Primul motiv, vizează nerespectarea de către instanța de apel a prevederilor art. 476 C. proc. civ. cu privire la efectul devolutiv al apelului. Apreciază că, în virtutea acestui principiu instanța de apel trebuia să cenzureze împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile prevăzută de Legea nr. 254/2013 ca urmare instanța nu a aplicat legea cu privire la acest aspect. Dezvoltând acest motiv de recurs, a învederat că, potrivit art. 56 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, reclamantul era obligat ca anterior promovării acțiunii în instanță să se adreseze judecătorului de supraveghere a privării de libertate cu o plângere, iar ulterior, dacă era nemulțumit de soluția judecătorului delegat, să se poată adresa instanțelor de judecată, deoarece instituția judecătorului de supraveghere a fost creată tocmai pentru scopul reglementat prin prevederile art. 9 din Legea nr. 254/2013. De asemenea, a precizat recurenta că, în toată perioada de detenție, reclamantul nu a formulat nicio plângere prin care să se adreseze judecătorului de supraveghere a privării de libertate și prin care să invoce nemulțumiri cu privire la condițiile de detenție, reclamantul înțelegând astfel, la momentul privării de libertate, că, raportat la condițiile economice și organizatorice nu de cea mai bună calitate pe care le poate oferi Statul Român la momentul actual, acestea sunt condițiile care pot fi oferite deținuților cazați în sistemul penitenciar. Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în Capitolul V reglementează drepturile persoanelor condamnate stabilind, în art. 56 alin. (2) că, împotriva măsurilor referitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de această lege luate de către administrația penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate și ulterior, contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul. Coroborând prevederile legale sus-menționate cu dispozițiile Capitolului IV (condiții de detenție), din aceeași lege, rezultă voința explicită a legiuitorului în stabilirea procedurii de urmat în cazul pretinselor încălcări ale drepturilor persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate. În conformitate cu prevederile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, "împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administrația penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoștință de măsura luată". Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluționează plângerea, prin încheiere motivată, în termen de 15 zile de la primirea acesteia. Aceasta încheiere pronunțată de judecătorul de supraveghere a privării de libertate, se comunică persoanei condamnate și administrației penitenciarului în termen de 3 zile de la data pronunțării acesteia. Împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată și administrația penitenciarului pot formula contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se afla penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii. În consecință, instanța nu are competența de soluționare a aspectelor prezentate de către reclamant în prezenta cauza, aceasta revenindu-i judecătorului de supraveghere din cadrul fiecărui penitenciar, care trebuie să stabilească dacă acestuia i s-a încălcat vreun drept. În acest sens a făcut referire la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv decizia nr. 2670 pronunțată în data de 22.04.2024, prin care s-a statuat că: "constată că Legea nr. 254/2013 constituie legea specială în materia măsurii privitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, iar art. 56 alin. (2) din acest act normativ reglementează în mod expres în favoarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate competența soluționării cererilor formulate de deținuți împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege. Astfel, că apreciază recurenta că sub acest aspect decizia este dată cu aplicarea greșită a legii, recursul putând fi încadrat în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin al doilea motiv de recurs se susține aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, aceasta necenzurând soluția instanței de fond, prin care i s-a acordat intimatului o sumă de 7.735 RON cu titlul de despăgubiri morale, fără a exista vreo dovadă că, lipsa celor 4 mp spațiu de detenție este de natură să provoace prejudicii.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, comunicată, prin care a precizat că își menține toate cele menționate în instanțele anterioare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (04 august 2022), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 05 iunie 2025, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Înalta Curte constată că recursul este formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - DGRFP Brașov - AJFP Harghita, împotriva deciziei civile nr. 795/A din 5 septembrie 2024 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă. Prin hotărârea atacată a fost respins apelul pârâtului și s-a menținut soluția de acordare a daunelor morale în cuantum de 7.735 RON pentru condiții necorespunzătoare de detenție, constând în spațiu sub 4 m 2 de persoană și, în anumite perioade, sub 3 m 2 , pe durata totală de 1.105 zile. Recursul este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținându-se aplicarea greșită a normelor de drept material, în esență prin trei critici, și anume inadmisibilitatea acțiunii civile pentru neparcurgerea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 254/2013, respectiv plângerea la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, cu consecința pretinsei inaplicabilități a răspunderii civile delictuale, lipsa competenței instanței civile de a soluționa cererea în lipsa parcurgerii acestei proceduri, precum și stabilirea cuantumului daunelor morale fără un temei legal suficient și cu nesocotirea criteriilor prevăzute de lege și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurenta a susținut că reclamantul ar fi fost obligat să formuleze în prealabil plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, împotriva condițiilor de detenție, iar neparcurgerea acestei proceduri ar exclude angajarea răspunderii civile delictuale a statului. Înalta Curte constată că această premisă este eronată pentru că norma consacră o posibilitate, nu o obligație, astfel încât exercitarea dreptului la despăgubiri civile nu este condiționată de epuizarea plângerii administrative prevăzute de lege. În speță, reclamantul nu a invocat vreo măsură individuală a administrației penitenciarului care să fie susceptibilă de control pe calea plângerii speciale, gravitatea reclamată constând în însăși situația de supraaglomerare și în condițiile materiale precare din detenție, aspecte ce depășesc obiectul limitat al procedurii în fața judecătorului de supraveghere. Această procedură are caracter administrativ-jurisdicțional și finalitate preponderent preventivă, nefiind concepută pentru acordarea de despăgubiri morale, iar încheierile judecătorului de supraveghere au natură sui generis. Neutilizarea plângerii nu poate lipsi persoana vătămată de accesul la instanța civilă pentru repararea prejudiciului, neparcurgerea procedurii speciale neconstituind un fine de neprimire pentru acțiunea în daune morale întemeiată pe dreptul intern și pe art. 2 și 3 din CEDO. Astfel, curtea de apel a interpretat și aplicat în mod corect norma de drept materială incidentă, făcând distincția necesară între remediul special prevăzut de Legea nr. 254/2013, care vizează controlul asupra măsurilor administrației penitenciarului legate de exercitarea drepturilor deținuților și are caracter facultativ și neexclusiv, și acțiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe art. 1349 și 1357 C. civ., respectiv pe încălcarea art. 3 din Convenție, prin care se urmărește repararea unui prejudiciu deja produs prin condiții de detenție contrare demnității umane. Această din urmă acțiune aparține competenței instanțelor civile de drept comun, iar posibilitatea exercitării ei nu este înlăturată de existența procedurii administrative speciale. Nu există niciun text legal care să instituie obligația epuizării plângerii la judecătorul de supraveghere ca o condiție de admisibilitate a acțiunii civile. Dimpotrivă, impunerea unei asemenea condiții ar priva persoana vătămată de dreptul efectiv la despăgubire și la un proces echitabil și ar echivala cu negarea accesului la justiție, contravenind principiilor constituționale, precum și art. 6 și 13 CEDO. Totodată, recurenta a precizat faptul că prin decizia nr. 2670 pronunțată în data de 22.04.2021 a statuat că "constată că Legea nr. 254/2013 constituie legea specială în materia măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, iar art. 56 alin. (2) din acest act normativ reglementează în mod expres în favoarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate competența soluționării cererilor formulate de deținuți împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de lege". Înalta Curte reține că prin decizia nr. 2670 din 22.04.2021, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curții de Casație și Justiție s-a pronunțat în dosarul înregistrat sub numărul x/2021** având ca obiect "conflict de competență".Această decizie a vizat delimitarea competenței de soluționare a plângerilor formulate de persoanele condamnate împotriva măsurilor administrative dispuse în cadrul penitenciarelor. Înalta Curte a reținut că, potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, astfel de măsuri - inclusiv cele referitoare la transferul între unități de detenție - intră în competența judecătorului de supraveghere a privării de libertate, și nu în sfera instanțelor de contencios administrativ. Prin urmare, competența de soluționare aparține judecătorului de supraveghere de la penitenciarul unde deținutul se afla în momentul emiterii actului contestat. Decizia analizată privește competența asupra măsurilor administrative din penitenciar (ex. transfer, regim, program), care, potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, se soluționează prin plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate. Or, Înalta Curte reține că pretențiile de despăgubiri/daune morale pentru condițiile de detenție nu intră în sfera acestei proceduri speciale și ele se valorifică pe calea acțiunilor în răspundere (civilă/contencios administrativ), în fața instanțelor competente de drept comun, nu în fața judecătorului de supraveghere. Prin urmare, decizia invocată nu vizează acordarea de despăgubiri, ci doar stabilirea competenței pentru controlul măsurilor luate de administrația penitenciarului. Totodată, prin decizia nr. 2670 din 22.04.2021 s-a precizat că decizia ÎCCJ nr. 14 din 18 septembrie 2017 (RIL) interpretează art. 56 din Legea nr. 254/2013 și vizează exclusiv competența judecătorului de supraveghere a privării de libertate pentru plângerile împotriva măsurilor administrative ale penitenciarului (de ex., transfer, regim, program), inclusiv când deținutul este ulterior transferat. Această decizie nu se aplică cererilor formulate de deținuți pentru daune morale privind condițiile de detenție, care nu reprezintă "măsuri" în sensul legii speciale și presupun analizarea răspunderii statului; asemenea pretenții se valorifică pe calea acțiunilor de drept comun/contencios administrativ, în fața instanțelor judecătorești competente. Astfel, trimiterea la deciziile nr. 2670 din 22.04.2021 și nr. 14/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție este nerelevantă în litigiile având ca obiect despăgubiri pentru condițiile de detenție. Prin urmare, criticile recurentei sub acest aspect nu relevă nicio aplicare greșită a legii de către instanța de apel, ci pornesc de la o premisă eronată, corect clarificată în motivare. În strânsă legătură cu primul punct, recurenta a invocat excepția necompetenței instanței civile de a soluționa cererea de despăgubiri, susținând că, în lipsa parcurgerii procedurii speciale din Legea nr. 254/2013, reclamantul ar fi trebuit să se adreseze altui for. Această critică este neîntemeiată. Legea nr. 254/2013 nu instituie o jurisdicție exclusivă pentru repararea prejudiciilor cauzate de condițiile necorespunzătoare de detenție. Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluționează plângeri împotriva măsurilor administrației penitenciarului, procedură cu natură administrativ-jurisdicțională și finalitate preponderent preventivă, însă nu judecă acțiuni în pretenții civile. În situația în care un deținut solicită daune morale pentru încălcarea demnității ori pentru tratamente degradante în detenție, cadrul legal adecvat este acțiunea civilă întemeiată pe răspunderea delictuală și pe normele convenționale, competența aparținând instanțelor judecătorești de drept comun, potrivit regulilor generale de competență. Curtea de apel a reținut corect această distincție, subliniind că nu există conflict între procedura plângerii și acțiunea civilă, cele două căi putând coexista. Practica judiciară internă conturată ulterior hotărârii-pilot Rezmiveș c. României confirmă posibilitatea formulării directe a acțiunii în despăgubiri în fața instanțelor civile, cu atât mai mult cu cât plângerea specială fie nu oferă remediul compensatoriu solicitat, fie nu este eficientă în contextul concret al cauzei. Nici Legea nr. 254/2013 și nici o altă dispoziție legală nu prevăd o jurisdicție exclusivă care să sustragă acțiunile civile în pretenții de la competența instanțelor de drept comun pentru motivul neparcurgerii plângerii la judecătorul de supraveghere. În consecință, susținerea privind pretinsa necompetență a instanței civile este lipsită de temei legal. Instanța de apel a soluționat în mod corect cauza în cadrul civil, aplicând normele materiale incidente, respectiv art. 1349 și 1357 C. civ., coroborate cu art. 3 CEDO, iar un alt mod de abordare nu era justificat de dispozițiile legale aplicabile. Nu se poate reține nicio aplicare greșită a dreptului material sub acest aspect, motivul de recurs fiind nefondat. Recurenta contestă modul în care instanța de apel a valorificat jurisprudența CEDO și a aplicat standardele europene în aprecierea existenței încălcării și a prejudiciului, susținând, în esență, că s-ar fi acordat o pondere excesivă criteriului spațiului personal pe deținut în detrimentul argumentelor proprii. Critica nu relevă însă vreo eroare de drept material, întrucât instanța de apel a acționat în deplină concordanță cu normele convenționale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a căror aplicare este nu doar permisă, ci și obligatorie potrivit art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituție, coroborate cu art. 3 din Convenție. În concret, au fost corect avute în vedere reperele jurisprudențiale esențiale. Hotărârea-pilot Rezmiveș și alții c. României a constatat existența unei disfuncții structurale privind supraaglomerarea și condițiile inadecvate din penitenciare și a impus statului adoptarea de măsuri generale. Cauza Muršić c. Croației a stabilit că, în camerele comune, spațiul personal sub 3 m 2 generează o prezumție puternică de încălcare a art. 3, răsturnabilă numai în condiții strict circumscrise, precum caracterul foarte scurt al supraaglomerării, libertatea efectivă de mișcare în afara camerei și absența altor factori agravanți. Aplicând aceste principii, curtea de apel a reținut corect că, pe anumite perioade, reclamantul a fost cazat sub pragul de 3 m 2 și că nu au existat elemente compensatorii apte să neutralizeze efectul supraaglomerării, astfel încât s-a constatat încălcarea art. 3 CEDO imputabilă statului. Concluzia este conformă dreptului material aplicabil, inclusiv obligațiilor pozitive ale statului de a asigura condiții de detenție demne și prevederilor Legii nr. 254/2013 privind respectarea demnității umane și interzicerea tratamentelor inumane sau degradante. În aceste condiții, instanța de apel nu a făcut altceva decât să aplice un standard internațional obligatoriu, iar susținerea recurentului este nefondată, neputându-se reține o aplicare greșită a normelor de drept material. Recurenta a contestat cuantumul despăgubirilor morale acordate, susținând că suma de 7.735 RON ar fi fost stabilită arbitrar, fără temei și cu nesocotirea criteriilor legale și convenționale. De plano, se impune sublinierea că stabilirea întinderii daunelor morale aparține puterii de apreciere a instanței de fond și a celei de apel, care evaluează probele și împrejurările cauzei pentru a cuantifica în bani un prejudiciu nepatrimonial, respectiv suferința fizică și psihică. Controlul exercitat în recurs asupra acestei evaluări este unul strict, fiind posibil doar în măsura în care se constată încălcarea unor norme de drept material, precum aplicarea unui criteriu eronat ori depășirea limitelor legale. Nu este permisă în recurs o reapreciere liberă a probatoriului în scopul stabilirii unei alte sume, întrucât aceasta ar depăși competența instanței de recurs, orientată exclusiv asupra legalității hotărârii. Jurisprudența a statuat constant că reindividualizarea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată în recurs în temeiul niciunuia dintre cazurile de casare, inclusiv al aplicării greșite a legii, astfel încât, atâta vreme cât instanța de apel a respectat principiile legale de evaluare, suma concretă nu poate fi cenzurată pentru simplul motiv că recurentul o apreciază ca fiind prea mare sau prea mică. În cauză, curtea de apel a oferit o motivare suficientă și adecvată a cuantumului, indicând criteriile avute în vedere: durata considerabilă a detenției neconforme (1.105 zile), natura suferinței îndurate (disconfortul și umilința inerente supraaglomerării, inclusiv perioade în care spațiul a fost sub 3 m 2 /deținut), precum și necesitatea ca despăgubirea să nu fie nici pur simbolică, nici disproporționată. Instanța a arătat expres că a evitat transformarea despăgubirilor într-un câștig nejustificat, respectând principiul "satisfacției echitabile", în sensul că daunele morale trebuie să rămână strict reparatorii și să nu depășească ceea ce este justificat de întinderea prejudiciului. Instanța de apel a corelat dreptul intern cu art. 3 din CEDO, reținând că recunoașterea unei încălcări a acestui text convențional impune acordarea unei compensații adecvate, iar practica Curții de la Strasbourg în cauze similare confirmă posibilitatea unor compensații financiare semnificative, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei spețe. În aceste condiții, suma stabilită nu apare nici vădit excesivă, nici vădit derizorie, fiind rezultatul unei evaluări echilibrate, adaptate particularităților cauzei. Prin urmare, nu se evidențiază nicio încălcare a regulilor de drept material în determinarea cuantumului despăgubirilor. Recurenta nici nu a indicat concret în ce ar consta pretinsa ignorare a criteriilor legale și convenționale, iar simpla nemulțumire față de nivelul sumei nu poate fundamenta casarea. Orice încercare de a obține pe calea recursului o nouă apreciere a probelor sau o rejudecare pe fond a întinderii prejudiciului este inadmisibilă în această cale extraordinară, limitată la chestiuni de legalitate. Recurenta a mai susținut, incidental, că instanța de apel nu ar fi exercitat pe deplin efectul devolutiv al apelului, în sensul omiterii analizei criticii privind neparcurgerea procedurii speciale din Legea nr. 254/2013. Această susținere este însă contrazisă de motivarea deciziei de apel. Curtea de Apel a examinat în mod explicit argumentul pârâtei referitor la plângerea adresată judecătorului de supraveghere și a răspuns detaliat, conchizând că dispozițiile art. 56 alin. (2) nu sunt incidente în cauză și, oricum, neutilizarea acestei plângeri nu împiedică exercitarea acțiunii în justiție. În consecință, nu se poate vorbi despre nerespectarea efectului devolutiv. Dimpotrivă, instanța de apel a soluționat toate motivele de apel invocate. În concluzie, decizia recurată este legală, instanța de apel aplicând corect normele de drept material incidente. A fost realizată distincția justă între procedura specială a plângerii la judecătorul de supraveghere, cu caracter facultativ și finalitate diferită, și acțiunea civilă în răspundere delictuală, menită să repare prejudiciul moral suferit de deținut. Au fost respectate standardele naționale și europene, în special cele izvorâte din art. 3 CEDO, din hotărârea-pilot Rezmiveș și alții împotriva României și din criteriile stabilite în cauza Muršić împotriva Croației, pentru a constata încălcarea și răspunderea statului. De asemenea, cuantumul daunelor morale a fost motivat prin raportare la criterii legale relevante și se încadrează în limitele echității, fără a rezulta vreo eroare de drept în determinarea sa. Criticile recurentului tind, în realitate, la o reexaminare a situației de fapt (admisibilitatea acțiunii, întinderea suferinței, mărimea compensației) ceea ce nu este permis în recurs decât în măsura în care s-ar dovedi o încălcare a legii. Or, în speță, nu s-a demonstrat existența vreunei norme materiale încălcate; dimpotrivă, instanța de apel a avut în vedere toate dispozițiile legale și convenționale aplicabile. Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, hotărârea atacată nefiind pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, nefiind întrunite condițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.