Decizia nr. 1081/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 ianuarie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Locuințe și S.C. B. S.A. a solicitat: - obligarea, în solidar, a pârâtelor la plata contravalorii lipsei de folosință aferentă ultimilor trei ani pentru locuința tip 125 C, amplasată pe lotul nr. 513A, aflat în zona H, cartierul Henri Coandă, compusă din 5 camere de locuit având o suprafață utilă desfășurată de 174,60 mp, din care suprafață utilă de 136 mp, începând cu data de 19.01.2014 și până la data de 19.01.2017, respectiv suma de 21.600 euro, echivalentul a 97.042,32 RON (calculat la cursul B.N.R. valabil pentru data de 19.01.2017 de 1 euro = 4,4927 RON) și, în continuare, până la data predării efective a imobilului; - obligarea pârâtei B. la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,15%/zi de întârziere, calculate pentru ultimii trei ani anteriori promovării prezentei cereri de chemare în judecată, respectiv de la data de 19.01.2014 și până la data de 19.01.2017, respectiv suma de 107.099,21 euro, echivalentul a 481.164,63 RON (calculat la cursul B.N.R. valabil pentru data de 19.01.2017 de 1 euro = 4,49274 RON) și în continuare, până la data predării efective a imobilului; - obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată. Primul ciclu procesual

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 388 din 05 martie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Locuințe. A obligat pârâta Agenția Națională de Locuințe la plata către reclamantă a sumei de 34.300 euro echivalent în RON la data plății, reprezentând lipsa de folosință pentru perioada 19 ianuarie 2014 - februarie 2018. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.315,84 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 398 A din 09 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva sentinței civile nr. 388 din 05 martie 2019, pronunțate de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată. A respins cererea reclamantei privind acordarea de cheltuieli de judecată, ca nefondată. A respins cererea intimatei reclamante privind acordarea de cheltuieli de judecată în apel, ca nefondată.

Hotărârea pronunțată în recurs, în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 1130 din 24 mai 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 398A din data de 9 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Al doilea ciclu procesual

Hotărârea pronunțată în apel, în rejudecare Prin decizia nr. 302A din 28 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva sentinței civile nr. 388 din 05 martie 2019, pronunțate de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017, ca nefondat. A respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei-pârâte având ca obiect cheltuielile de judecată în apel. A obligat pe apelanta-pârâtă să achite intimatei-reclamante suma de 6.279,45 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, în primul ciclu procesual, reprezentând onorariu de avocat. A obligat pe apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 2.340 RON reprezentând taxă de timbru și a sumei de 6.000 RON reprezentând onorariu de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, în primul ciclu procesual. A obligat pe apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 4.000 RON reprezentând onorariu de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, în al doilea ciclu procesual.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 302A din 28 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru Locuințe. În motivarea căii de atac formulate, prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., arată că instanța de apel aplicat în mod greșit dispozițiile legale referitoare la interpretarea contractelor (C. civ. de la 1864), contractul de mandat (C. civ. de la 1864) și cele prevăzute de Legea nr. 152/1998 privind înființarea A.N.L. Susține recurenta că, în realitate, nu a avut loc o judecată efectivă a cauzei, nu a existat nicio analiză a situației de fapt, a probelor administrate și a aplicării dreptului, încalcându-se astfel dreptul la un proces echitabil. Totodată, susține că orice altă calificare a raporturilor juridice intervenite între părți în afara celei de contract de mandat, de către instanța de apel, este pronunțată cu încălcarea prevederilor legale. Art. 1 al contractului de mandat prevede în mod explicit faptul că obligația A.N.L. este de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire - obținută de mandatar. Arată că, deși aceasta a învederat instanței de apel faptul că tribunalul nu a ținut cont de regulile de interpretare a convențiilor, respectiv ca nu s-a ținut cont de clauzele contractului de mandat prin raportare și la celelalte contracte încheiate de intimată, susținerile acesteia ar fi fost interpretate și calificate în mod cu totul eronat. Considerentele instanței referitoare la acest aspect sunt confuze, din acestea fiind imposibil a determina rațiunea aplicării și interpretării corecte a dispozițiilor privind interpretarea convențiilor. Recurenta susține că nu și-a asumat îndatorirea de a executa și finaliza, într-un anumit termen, lucrările de construire a locuinței și nici nu a garantat îndeplinirea obligației de a realiza imobilul în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, această obligație fiind asumată de constructor prin art. 8 din contractul de construire. În același sens, obligația de predare a locuinței la cheie către beneficiar este condiționată, conform art. 65 din contractul de antrepriză generală, de predarea locuinței de către antreprenorul general, ca efect al acceptării recepției de către A.N.L. Pe de altă parte, faptul că în preambulul contractul de mandat se menționează contextul în care acesta a fost încheiat, caracterizat prin existenta Legii nr. 152/1998, a Legii nr. 190/1999 și a contractului de antrepriză generală, nu conduce la concluzia ca mandatarul și-ar fi asumat față de mandanți alte obligații decât cele prevăzute în contract și cele care îi revin în temeiul legii. Asa fiind, consideră că instanța de apel nu a făcut o distincție după natura și obiectul contractelor deduse judecății și, mai ales, nu a dat relevanță clauzelor specific atașate de lege acestora, care le diferențiau sub aspectul naturii, obiectului și efectului, devenind astfel incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece această rezolvare reprezintă o schimbare a naturii și conținutului actului juridic. Astfel cum reiese din dispozițiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 și art. 6 lit. j) din H.G. nr. 620/2011, obiectul de activitate al A.N.L. nu include efectuarea lucrărilor de construire si predarea locuințelor edificate către beneficiari, această obligație revenind constructorului, ci privește efectuarea tuturor operațiunilor imobiliare necesare pentru efectuarea lucrărilor de construire a locuințelor, respectiv punerea la dispoziția antreprenorului general a amplasamentului liber de orice sarcini, contrasemnarea dispozițiilor de șantier date de proiectant, supravegherea desfășurării lucrărilor, etc. Împrejurarea că mandatul încetează la recepția finală a locuinței sau că mandatarul trebuie sa asigure terminarea lucrărilor cu un alt antreprenor, în cazul în care cel desemnat este în imposibilitatea de a finaliza lucrările, nu echivalează cu instituirea în sarcina mandatarului a obligației de a construi, finaliza și preda el însuși locuința către reclamantă. În baza contractului de mandat cu mandanta A., recurenta arată că și-a asumat obligația de a depune toate diligentele necesare obținerii rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței acesteia, fără a se obliga la obținerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcției. Prin procesul-verbal de predare-primire a locuinței la terminarea lucrărilor nr. x/23.02.2017 s-a reținut că A. "primește locuința fiind de acord că lucrările de construcții și instalații sunt executate conform proiectului și opțiunilor sale", la art. 5 lit. f) prevăzându-se că este de acord cu faptul că "A.N.L. este exonerat de orice răspundere privind execuția lucrărilor suplimentare solicitate de beneficiari". Mai mult, prin același proces-verbal, la art. 5 lit. g) se menționează că "Beneficiarul este direct răspunzător pentru finalizarea lucrărilor de construire". Mai susține recurenta și faptul că apărările sale referitoare la neasigurarea de către intimată a finanțării pentru finalizarea imobilului au fost respinse de instanța de apel, în baza unor argumente eronate și neîntemeiate. Astfel, potrivit clauzelor contractului de mandat, iar nu de construire, intimata avea obligația de a asigura finanțarea lucrărilor de construcție la imobilul său de la inițierea acestora și până la finalizarea și predarea locuinței, cu 5 ani anterior promovării acțiunii în instanță, respectiv din anul 2012. Or, reclamanta are contul poprit și are instituit sechestru asigurător, neputându-se efectua/deconta nicio plată și în consecință nici lucrările efectuate de antreprenor. Acest lucru, în opinia recurentei, echivalează cu neîndeplinirea obligației de asigurare a fondurilor bănești necesare realizării construcției. În demonstrarea faptului că lucrările nu pot fi executate în lipsa finanțării se invocă jurisprudența Curții de Apel București, decizia civilă nr. 1819/05.12.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, definitiva prin decizia Înaltei Curți nr. 284/13.02.2024. Totodată, se invocă cu titlu de jurisprudență și decizia nr. 1227 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. x/2011. În legătură cu demersurile realizate de aceasta în vederea finalizării proiectului Henri Coandă, precizează recurenta că a formulat cerere de chemare în judecată împotriva Municipiului București, prin Primarul General, prin care a solicitat obligarea autorităților la respectarea Convenției și realizarea utilităților în amplasamentul Henri Coandă, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, dosar care, însă, a fost respins definitiv. Mai mult, toate acțiunile în care A.N.L. a fost sau este parte, având ca obiect atragerea răspunderii contractuale sau delictuale a instituției, în baza contractului de mandat încheiat cu beneficiarii, sau în baza Convenției MM 1909/2004, au fost supuse analizei și soluționate de instanțele de drept comun, în fața cărora nu poate fi invocată o hotărâre din contencios administrativ. Judecătorul fondului a stabilit că se impune, în soluționarea prezentului litigiu, soluția pronunțată într-un alt dosar (decizia nr. x/25.04.2013 pronunțata de Înalta Curte în dosarul nr. x/2011). Însă, nu poate fi primita argumentația instanței cu privire la dezlegările din decizia anterior menționată întrucât în cauza judecată de instanța de contencios nu a fost analizat modul de îndeplinire a obligațiilor asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, ci modul de îndeplinire a prerogativelor legale care îi revin. În fine, raportându-se la prejudiciu, ca o condiție necesară atragerii răspunderii civile delictuale, susține recurenta că acesta nu poate fi stabilit ca fiind cert de vreme ce, asa cum a învederat și prin cererea de apel, raportul de expertiză vizează o evaluare ipotetică a unui imobil, raportat la o situație ipotetică - imobil dintr-un cartier similar, finalizat. Ipotezele avute în vedere de expert nu sunt similare sau măcar asemănătoare cu ipoteza vizată de acțiunea din prezenta cauză. Concluzionând, față de toate aspectele învederate solicită instanței admiterea recursului cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză La 08 mai 2024, cu respectarea termenului legal, intimata A. a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția nulității recursului, față de neîncadrarea criticilor în motivele de casare. În subsidiar, se solicită respingerea recursului, ca nefondat. Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 16 mai 2024, conform dovezii aflate la dosar, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 26 februarie 2025, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, și a admis în principiu recursul declarat în cauză, fixând termen de judecată la data de 14 mai 2025, în ședință publică, cu citarea părților, când a și rămas în pronunțare asupra fondului recursului. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică hotărârea recurată sub aspectul reținerii eronate a naturii obligațiilor asumate prin contractul de mandat ca fiind de rezultat, susținând că acestea erau de diligență, întrucât s-a obligat față de mandant doar să urmărească execuția și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței, nu executarea construcției ori realizarea utilităților într-un anumit termen. Din această perspectivă, susține că Agenția Națională pentru Locuințe poartă doar responsabilitatea îndeplinirii obligațiilor rezultate din contractul de mandat, însă extrapolarea acestor limite a determinat instanța de apel să angajeze răspunderea acesteia și pentru fapte ce rezultă din nerespectarea obligațiilor ce incumbă celor implicați în realizarea proiectului rezultat din alte contracte încheiate ori din norme legale exterioare convenției de mandat. Criticile formulate au caracter nefondat. Înalta Curte constată că părțile au încheiat contractul de mandat nr. x/04.05.2004, prin care Agenția Națională pentru Locuințe a fost împuternicită, potrivit art. 1, să o reprezinte pe reclamantă în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire - obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire. Din analiza acestei clauze rezultă că Agenția Națională pentru Locuințe a fost împuternicită să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor de construire a imobilului tip 125C, pe lotul nr. 513A, în conformitate cu proiectul tehnic și autorizația de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire. Prin clauza stipulată la art. 14 din același contract, părțile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat. La art. 13 s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, potrivit art. 15 din contract. În consecință, mandatarul era ținut să îndeplinească întocmai și corespunzător obligațiile stabilite prin mandat și să răspundă exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 din C. civ. de la 1864. Interpretarea dată de instanța de apel obligațiilor asumate de pârâta A.N.L. prin contractul de mandat, a avut în vedere caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum și faptul că, față de mențiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, rsepectiv Legea nr. 152/1998 și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare. În aplicarea regulii de interpretare a contractului prevăzute de art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864, conform căreia convențiile obligă "nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa", conținutul obligațiilor mandatarului A.N.L. trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, precum și cu obligațiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care A.N.L. a participat. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiective, între altele, inițierea și dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar. În realizarea acestor atribuții, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii. Art. 3 1 din Normele metodologice clarifică sensul noțiunii de "operațiuni imobiliare", incluzând în această categorie încheierea, intermedierea și gestionarea actelor juridice, care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenția Națională pentru Locuințe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare și predare a locuințelor către beneficiari. O primă concluzie care se desprinde din analiza prevederilor legale anterior prezentate, este aceea că obligațiile A.N.L. depășesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligații nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci A.N.L. acționează ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuții de coordonare a proiectului imobiliar, o interpretare contrară negând însuși scopul Legii nr. 152/2008, în temeiul căreia recurenta are raporturi juridice cu alți participanți la realizarea proiectului imobiliar, precum proiectantul și antreprenorul general, convențiile încheiate completându-se reciproc. În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, dispozițiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impuneau ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor. Așadar, obligațiile recurentei nu se limitează la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca aceasta să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități, cu respectarea termenului asumat prin contractul de construire. Pentru asigurarea corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor cu programele de investiții în construcția de locuințe, A.N.L. a încheiat contracte cu autoritățile administrației publice locale și cu furnizorii de utilități. Astfel, prin Convenția privind realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă nr. MM 1909/06.05.2004, la art. 2 lit. b), A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, în timp ce părțile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuțiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor și investițiilor pe componenta de infrastructură și utilități, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuințelor. În exercitarea atribuției legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, A.N.L. a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare numit prin convenție să urmărească realizarea utilităților. Cu alte cuvinte, obligațiile asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupuneau executarea și finalizarea lucrărilor cu cele două componente: i) construirea propriu-zisă a locuințelor și ii) viabilizarea terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire. Astfel, instanța de apel a aplicat corect regulile referitoare la interpretarea convențiilor, în acord cu prevederile art. 969 C. civ., a examinat clauzele contestate și a aplicat corespunzător dispozițiile art. 13 ale contractului de mandat, constatând, în consecință, că obligația asumată de pârâtă, prin art. 1 din contract, anume de reprezentare în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor este o obligație de rezultat, întrucât presupune atingerea unui scop, nu doar depunerea unor diligențe în acest sens. De altfel, natura obligației recurentei, ca fiind una de rezultat iar nu de diligență, a fost definitiv stabilită prin decizia de casare nr. 1130, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în data de 24 mai 2022, prin care s-a statuat în sensul că din cercetarea obligațiilor pe care pârâta și le-a asumat se desprinde concluzia că fapta sa culpabilă este reprezentată de nefinalizarea imobilului, față de nerealizarea rețelei de utilități în termenul convenit, de 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, termen care a expirat la data de 16 octombrie 2006, că obligația asumată de A.N.L. este una de rezultat, iar nu de diligență, atât timp cât această parte trebuia să urmărească finalizarea lucrărilor la termen. Prin aceeași decizie de casare, Înalta Curte a reținut în mod expres faptul că A.N.L., în calitatea sa de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, dezvoltator și coordonator al programului de construire a locuințelor la nivel național, precum și garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, dispune de mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, și care sunt unele de rezultat - pârâta obligându-se la predarea la cheie a locuințelor, ceea ce presupune ca locuința predată să corespundă scopului pentru care a fost edificată, să fie propice pentru folosire și locuire. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ., mandatarul este ținut la îndeplinirea obligațiilor corespunzătoare a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, fiind ținut să răspundă pentru modalitatea în care și-a îndeplinit obligațiile contractuale izvorâte din acesta. În raport cu această normă și având în vedere toate statuările obligatorii ale instanței supreme, pronunțate prin hotărârea din ciclul procesual anterior, au fost trasate limitele rejudecării în cel de-al doilea ciclu procesual, curtea de apel fiind ținută la a verifica doar dacă obligațiile asumate prin contractul de mandat au fost sau nu respectate de pârâta din prezentul dosar. Astfel, în acord cu dispozițiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., conformându-se dispozițiilor instanței de trimitere, Curtea de Apel București, prin decizia nr. 302A/2023, atacată, a verificat tocmai acest aspect, concluzionând că nerealizarea rețelei de utilități în termenul convenit, de 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, și care s-a împlinit la 16 octombrie 2006, reprezintă o încălcare a obligațiilor asumate prin contractul de mandat. Nefinalizarea la termenul scadent a construcției "la cheie", prin nerealizarea rețelei de utilități, deși a deținut toate pârghiile și mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligațiilor directe față de mandant, fapt de natură a atrage răspunderea sa patrimonială, astfel cum a stabilit instanța de apel, ca urmare a analizării și constatării îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile contractuale, în acord cu cadrul legal incident și cu intenția părților, astfel cum rezultă din ansamblul actelor juridice încheiate. În acest context, se cuvine subliniat că existența unei relații contractuale dintre intimată și antreprenorul general nu poate fi apreciată ca o cauză exoneratoare de răspundere, având în vedere că sancțiunile specifice intervin pentru nerespectarea propriilor obligații asumate de către A.N.L. În acest context legal și convențional, Înalta Curte constată că este justă concluzia instanței de apel în sensul că obligațiile stabilite de lege în sarcina recurentei, ce au constituit baza legală a încheierii contractului de mandat, au imprimat obligațiilor contractuale o particularitate derivată din lege, având semnificația depășirii sferei obligațiilor de diligență ce se asumă în general de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat. Cât privește criticile în recurs referitoare la diligențele întreprinse pe lângă constructor și autoritățile locale sunt lipsite de relevanță, în condițiile în care stadiul concret de îndeplinire a obligațiilor de rezultat specifice conținutului raportului juridic dintre părți și existența culpei A.N.L. sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. De asemenea, argumentelor privind pretinsa neasigurare de către reclamantă a fondurilor bănești necesare realizării construcției, prin care recurenta din prezentul dosar a încercat să justifice neexecutarea contractului de mandat, li s-a răspuns prin decizia curții de apel, unde s-a reținut, în mod corect, că obligația de finanțare a fost prevăzută prin contractul de construire, iar nu în cel de mandat, astfel încât nu există obligații reciproce, interdependente, izvorâte din același contract, pentru a putea fi îndeplinită condiția premisă care să facă admisibilă invocarea excepției de neexecutare a contractului. Mai mult, curtea de apel a reținut că finanțarea a devenit inactivă în anul 2012, deci ulterior momentului când imobilul trebuia predat. Fără a combate în vreun fel aceste rețineri finale ale instanței de apel, recurenta reia în calea extraordinară de atac a recursului aceleași susțineri pe care le-a realizat și în fața instanței de prim control judiciar, arătând, în esență, că finanțarea reprezintă o condiție esențială pentru executarea/finalizarea lucrărilor de construire, și că neîndeplinirea acestei obligații de către reclamantă atrage, după sine, lipsa culpei acesteia în neexecutarea contractului de mandat. Or, distinct de faptul că recurenta nu critică, în concret, raționamentul instanței de apel, neformulând, deci, o critică de nelegalitate susceptibilă de a fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în raport cu data la care s-a reținut că revenea obligația de finalizare a construcției de către recurenta din prezenta cauză, anume 16 octombrie 2006, este lipsită de relevanță invocarea unei pretinse neasigurări a finanțării intervenite ulterior acestui moment (blocarea contului reclamantei, ca urmare a instituirii sechestrului asigurător, care a intervenit în anul 2012). Totodată, nici motivul de recurs prin care se critică modalitatea de evaluare a prejudicului, în raport cu prețul de piață al chiriei în privința unor imobile similare, și care ar fi putut fi încasat de către intimată, dacă locuința acesteia era finalizată, nu poate fi primit. În fapt, recurenta invocă argumente de netemeinicie și care corespund unor obiecțiuni la raportul de expertiza judiciară evaluatorie, ce nu pot fi repuse în discuție, în afara cadrului legal și cu depășirea termenului prevăzut de 337 alin. (1) C. proc. civ. Cât privește caracterul cert al prejudiciului, acesta nu este influențat de corectitudinea elementelor comparative în raport cu care a fost cuantificat prejudiciul, ci certitudinea unui prejudiciu se demonstrează prin existența unei pagube și posibilitatea de cuantificare a acesteia. Or, în speță, prejudicul produs intimatei există cu evidență, aceasta fiind lipsită de posesia și folosința imobilului, din culpa recurentei, care nu a întreprins demersurile necesare finalizării locuinței în termenul convenit. Cât privește cuantumul prejudiciului, acesta nu este unul imposibil de cuantificat, fiind stabilit prin raportul de expertiză evaluatorie efectuat în cauză. Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 302A din 28 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Cu privire la cererea formulată de intimata A. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de cuantum de 5922,27 RON, dovedite cu factura nr. x/12.06.2024 și a extrasului de cont din 12.08.2024, Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentă la plata sumei solicitate.