ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 20/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 20/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

Dâmbovița sub nr. 4789/120/2010, reclamanta SC F.F. SRL București, fostă SC

F.P. SA, a chemat în judecată pe pârâta SC M.L. SA București, solicitând anularea

contractelor de leasing financiar din 5 august 2005 și din 16 iunie 2005.

În motivarea cererii,

reclamanta a precizat că prin cele două contracte de leasing financiar susmenționate,

încheiate cu pârâta, în calitate de finanțator, a dobândit dreptul de folosință

asupra unui autoturism marca A.R. și respectiv marca F.A., pe o perioadă de 48 de

luni, contra plății periodice a unei rate de leasing în conformitate cu anexele

ce însoțesc cele două contracte reprezentând scadențarul de plăți.

A mai precizat

că, deși a achitat la scadență ratele de leasing conform clauzelor contractuale,

la sfârșitul lunii ianuarie 2010 finanțatorul SC M.L. SA București a adoptat unilateral

declarația de reziliere din 26 ianuarie 2010 prin care i s-a adus la cunoștință

faptul că, începând cu data de 26 ianuarie 2010 cele două contracte de leasing financiar

sunt reziliate definitiv și irevocabil cu toate consecințele juridice contractuale

și legale.

Prin aceeași declarație

de reziliere, în temeiul art. 9 din contractul de leasing, finanțatorul a solicitat

utilizatorului reclamant să restituie bunurile ce constituie obiectul contractului.

Urmare acestei

declarații, la data de 25 martie 2010, reclamanta a transmis societății de leasing

adresa din 2010 prin care îi face cunoscut cu titlu de obiecțiuni, că potrivit evidențelor

sale contabile contractul de leasing financiar din 5 august 2005 ce are ca obiect

autoturismul marca F.A. a fost achitat integral, astfel că detalierea soldului restant

evidențiat pe verso în declarația de reziliere cuprinde numeroase neconcordanțe,

solicitând astfel o întâlnire între cele două părți la data de 10 august 2010, la

sediul reclamantei din Târgoviște pentru clarificarea pe cale amiabilă a neconcordanțelor

privind plata.

Cu toate acestea,

finanțatorul nu a răspuns invitației de conciliere formulate de reclamantă, astfel

că dispozițiile luate de acesta prin declarația de reziliere au rămas în aceeași

formă.

La dosarul cauzei

reclamanta a depus copiile celor două contracte de leasing financiar susmenționate,

declarația de reziliere adoptată de finanțator, precum și adresa prin care solicită

întâlnirea celor două părți în vederea concilierii litigiului.

Pârâta SC

M.L. SA București a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării

acțiunii și excepția lipsei calității de exercițiu a reclamantei, excepții asupra

cărora instanța s-a pronunțat prin încheierea de ședință de la data de 18 ianuarie

2011, când apreciind netemeinicia acestora, Ie-a respins.

La același termen

de judecată, instanța, în baza rolului activ, a dispus din oficiu, efectuarea unei

expertize în specialitatea contabilitate, prin care să se verifice în raport de

clauzele contractuale și termenul de plată, situația plăților efectuate de utilizatorul

reclamant pentru cele două autoturisme ce au făcut obiectul contractelor de leasing,

fiind desemnat ca expert în cauză expertul contabil B.M..

Prin sentința

nr. 2140 din data de 20 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Dâmbovita, secția

comercială și de contencios administrativ, s-a admis în parte cererea formulată

de reclamanta SC F.F. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC M.L. SA București, s-a

anulat în parte declarația de reziliere din 26 ianuarie 2010 emisă de pârâtă, cu

privire la contractul de leasing financiar din 5 august 2005, menținându-se dispozițiile

declarației de reziliere privitoare la contractul de leasing financiar din 16 iunie

2005, fiind obligată pârâta și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.267

RON către reclamantă, sumă ce reprezintă contravaloarea taxei judiciare de timbru,

onorariu avocat și onorariu expert.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că potrivit raportului de expertiză contabilă

întocmit și depus la dosarul cauzei la data de 5 iulie 2011 de către expertul desemnat,

a rezultat că pe parcursul derulării celor două contracte, finanțatorul a emis facturi

privind plata celor două autoturisme în valoare totală de 254.377,60 RON, în condițiile

în care în contabilitatea utilizatorului sunt înregistrate facturi în valoare de

233.583,25 RON, iar cu privire la diferența de 20.667,97 RON, ce rezultă dintre

cele două situații expuse, expertul a reținut că aceasta provine dintr-un număr

de 16 facturi, pe care utilizatorul nu le are înregistrate în evidența sa contabilă,

pe motiv că nu i-au fost comunicate.

În ceea ce privește

autoturismul marca F.A., expertul contabil a confirmat susținerile reclamantei,

în sensul că în contabilitatea acesteia au fost acoperite integral obligațiile de

plată izvorâte din contractul de leasing financiar din 5 august 2005, ceea ce duce

la concluzia că declarația de reziliere adoptată de societatea de leasing este anulabilă

în parte, în ceea ce privește acest autoturism, determinat de faptul că reclamanta

și-a achitat integral obligațiile de plată prevăzute în contract.

Față de aceste

considerente, instanța a admis în parte acțiunea, a anulat în parte declarația de

reziliere din 26 ianuarie 2010, emisă de pârâtă cu privire la contractul de leasing

financiar din 5 august 2005, menținând dispozițiile declarației de reziliere privitoare

la contractul de leasing financiar din 16 iunie 2005.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs pârâta SC M.L. SA, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, iar prin încheierea de ședință din 14 decembrie 2011, Curtea a recalificat

calea de atac ca fiind apel, având în vedere că obiectul dosarului de fond este

o acțiune comercială cu o valoare de peste 100.000 RON, astfel că sentința pronunțată

are calea de atac a apelului și nu recurs.

Cu actul înregistrat

din 5 ianuarie 2012, intimata-reclamantă SC F.F. SRL (fostă SC F.P. SA), a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea excepțiilor invocate de către apelantă, respectiv

a necompetenței materiale a instanței, având în vedere că instanța a recalificat

calea de atac ca fiind cea a apelului, soluționând implicit excepția invocată, în

sensul că rezultă de aici că tribunalul era competent material să soluționeze cauza,

excepția necompetenței teritoriale a tribunalului, nu este fondată, potrivit prev.

art. 159

1

alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială

de ordine publică, poate fi invocată de părți, ori de către judecător, la prima

zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor

asupra fondului.

Pe fondul cauzei,

a solicitat respingerea apelului ca nefondat, invocând prevederile Convenției UNIDROIT

privind leasingul financiar - Otawa 1998, art. 4 din Legea nr. 193/2000, privind

clauzele abuzive și Directiva Consiliului nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993.

Prin decizia

nr. 19 din 22 februarie 2012 Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta SC

M.L. SA București, împotriva sentinței nr. 2140 din 20 septembrie 2011 pronunțată

de Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ, în contradictoriu

cu intimata-reclamanta SC F.F. SRL București.

Examinând sentința,

prin prisma criticilor din apel, în raport de actele și lucrările dosarului, de

dispozițiile legale ce au incidență în cauză,instanța a constatat următoarele:

Cu privire la

excepția de necompetență materială a tribunalului, instanța a reținut că excepția

este nefondată, obiectul acțiunii cu care a fost investită prima instanță, a fost

anularea declarației de reziliere privind contractele de leasing din 5 august 2005

și din 16 iunie 2005, valoarea acestor contracte potrivit raportului de expertiză

efectuat în cauză de expert B.M., este de 50.866,01 euro, situație în raport de

care competența materială de soluționare a cauzei potrivit disp. art. 2 alin.

(1) lit. a), aparține în primă instanță tribunalului, întrucât valoarea litigiului

era de peste 100.000 RON.

Cu privire la

excepția necompetenței teritoriale a instanței, la data investirii primei instanțe

30 septembrie 2010, intimata-reclamantă avea denumirea de SC F.P. SA și avea sediul

în Târgoviște, iar apelanta pârâtă avea sediul în București, și potrivit art. 10

alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., prin care se prevede că, în cererile privitoare

la obligații comerciale, în afara de instanța domiciliului pârâtului, mai este competentă

și instanța locului unde obligația a luat naștere și în speță această obligație

a luat naștere în localitatea Târgoviște, aflată în raza teritorială a Tribunalului

Dâmbovita, având în vedere și prevederile celor 2 contracte de leasing financiar

din 16 iunie 2005 și din 5 august 2005, la art. 3.1 unde se prevede că bunul va

fi predat utilizatorului la sediul acestuia, pe bază de proces-verbal de predare-primire,

semnat de furnizor și utilizator.

Pe de altă parte,

potrivit disp. art. 159

1

alin. (2) C. proc. civ., necompetență materială

și teritorială de ordine publică, poate fi invocată de părți, ori de judecător la

prima zi de înfățișare în fața primei instanței, dar nu mai târziu de începerea

dezbaterilor asupra fondului, ori în speță apelanta invocă necompetență teritorială

și materială în faza căii de atac a apelului și nu înainte de începerea dezbaterilor

asupra fondului, la instanța de fond.

Nici excepția

nulității absolute a cererii de chemare în judecată, invocată de apelantă în motivele

de apel, nu este întemeiată, potrivit disp. art. 136 C. proc. civ., care prevede

că excepțiile de procedură care nu au fost propuse în condițiile art. 115 și

art. 132 C. proc. civ., nu vor mai putea fi invocate în cursul judecății, afară

de cele de ordine publică, care pot fi invocate în cursul procesului, în cazurile

și condițiile legii.

Apelanta-pârâtă

nu a invocat această excepție la instanța de fond, însă pentru aceleași motive a

invocat excepția lipsei calității de exercițiu a societății intimate, excepție respinsă

de instanța de fond.

Potrivit art.

133 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele

reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă,

ori prin cererea de chemare în judecată au fost indicate toate aceste elemente,

în ce privește denumirea societății intimate, pe parcursul judecării cauzei la instanța

de fond, aceasta și-a schimbat denumirea în SC F.F. SRL, instanța de fond în sentința

apelată reținând corect denumirea actuală a intimatei.

În ce privește

critica apelantei că, prima instanță trebuia să respingă acțiunea în lipsa oricărei

cauze de nulitate a declarației de reziliere, critica este nefondată, prin acțiunea

inițială intimata-reclamantă a solicitat nulitatea declarației de reziliere, dar

ulterior la termenul din 18 ianuarie 2011, instanța a luat act de faptul că reclamanta

și-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că a solicitat anularea declarației

de reziliere unilaterală emisă de pârâtă și nu nulitatea actului juridic.

Pe fondul cauzei,

instanța a reținut că, criticile aduse sentinței pe fond de apelantă, sunt nefondate.

Așa cum rezultă

din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert B.M. și expert consilier

O.V., având ca obiective de a stabili în raport de clauzele contractuale și termenele

de plată, cuantumul penalităților de întârziere datorate, precum și situația plăților

efectuate de reclamantă, până în prezent pentru ambele contracte de leasing conform

clauzelor contractuale și din cuprinsul raportului de expertiză, rezultă că valoarea

celor contracte de leasing încheiate de părți este de 50.866,01 euro, experții procedând

la ordonarea cumulată a scadențelor celor două contracte, având în vedere scadența

plăților stabilită în anexele la contracte, stabilindu-se scadența plăților potrivit

prevederilor art. 1.4 din contract, că situația referitoare la facturile emise de

finanțator pe parcursul derulării celor 2 contracte este în valoare totală de 254.377,60

RON, în contabilitatea utilizatorului înregistrându-se facturi în valoarea de 233.583,25

RON, diferența de 20.667,97 RON provine de la 16 facturi, pe care utilizatorul nu

Ie-a înregistrat în evidența sa contabilă, pe motiv că nu i-au fost comunicate.

Se reține prin

raportul de expertiză contabilă, că în perioada iunie 2005 - septembrie 2009, utilizatorul

a efectuat plăți în contul celor două contracte, în general în baza facturilor,

dar au fost și cazuri în care plățile au fost efectuate conform graficelor în lipsa

facturilor, acestea fiind unul din motivele pentru care închiderea plăților s-a

efectuat de părți în mod diferit, că plățile efectuate sunt în cuantum de 171.429,95

RON.

Din analiza raportului

de expertiză contabilă efectuată în cauză, că în ce privește autoturismul marca

F.A., pentru care s-a încheiat contractul de leasing financiar din 5 august 2005,

a rezultat că s-a achitat în totalitate obligațiile prevăzute în contract, astfel

încât în mod corect și legal, prima instanță a anulat în parte declarația de reziliere

din 26 ianuarie 2010, emisă de pârâtă, cu privire la contractul de leasing financiar

din 5 august 2005, iar în ce privește contractul de leasing financiar din 16 iunie

2005, se menționează în raportul de expertiză, că pentru autoturismul ce a făcut

obiectul acestui contract nu s-a făcut dovada achitării integrale și la termenul

prevăzut în contract a plății datorate de utilizator, respectiv de intimată, astfel

că declarația de reziliere privitoare la acest contract, în mod corect și legal

a fost menținută de către instanța de fond, în temeiul prev. art. 7 și 9 din contract,

potrivit cărora dacă utilizatorul nu-și îndeplinește vreuna din obligațiile asumate,

are dreptul să considere contractul desființat de drept, fără a mai fi necesară

punerea în întârziere și fără nici o altă formalitate, utilizatorul fiind obligat

să înceteze folosința bunului și restituirea bunului către finanțator.

Împotriva deciziei

nr. 19 din 22 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a

civilă de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta SC M.L.

SA București, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 3, pct. 6 și pct. 9 C. proc.

civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie, admiterea recursului,

casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, Judecătoriei

Sector 1 București.

După o prezentare

amănunțită a situației de fapt, recurenta pârâtă a susținut în esență următoarele:

Invocând prevederile

art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea s-a dat cu încălcarea

competenței altei instanțe.

- în mod greșit

a soluționat instanța de apel, excepția necompetenței materiale, în raport de dispozițiile

art. 2 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora, tribunalul judecă în primă instanță

cererile al căror obiect are o valoare de peste 100.000 RON, precum și procesele

și cererile în această materie al căror obiect nu este evaluabil

În bani, iar cererile

evaluabile a căror valoare este sub 100.000 RON, conform art. 1 C. proc. civ., se

judecă în primă instanță de judecătorie.

Recurenta susține

că, urmare a aprecierilor instanței de fond, acțiunea introductivă a fost calificată

ca fiind evaluabilă în bani, reclamanta timbrând acțiunea introductivă cu suma de

767 RON, corespunzător unei valori a obiectului acțiunii introductive sub 100.000

RON.

- Referitor la

excepția necompetenței teritoriale, a arătat că, în mod eronat a reținut instanța

de apel în considerentele deciziei faptul că, la data investirii instanței de fond,

reclamanta avea sediul în Târgoviște, fără să aibă în vedere că aceasta și-a mutat

sediul în București din luna august 2005, aspect ce rezultă din chiar cererea de

chemare în judecată, care pe ultima pagină are aplicată ștampila acesteia cu noua

denumire, și că obiectul precizat al cererii era anularea declarației de reziliere

unilaterală a actului juridic, situație în raport de care sunt aplicabile dispozițiile

art. 10 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., raportat la art. 5 din același cod,

competența teritorială revenind Judecătoriei Sectorului 1 București.

În consecință,

susține că litigiul a fost soluționat cu încălcarea competenței materiale, astfel

că sentința pronunțată este lovită de nulitate absolută, motiv pentru care în condițiile

art. 105 alin. (1) C. proc. civ., se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei

spre rejudecare Judecătoriei Sectorului 1 București, competentă teritorial în raport

de prevederile art. 7 alin. (1) C. proc. civ..

Prin cea de a

doua critică, întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut

că, decizia Curții de Apel Ploiești este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii, pentru următoarele argumente:

- Instanța de

apel a reținut greșit ca aplicabile în cauză dispozițiile art. 159

1

alin. (2) C. proc. civ., republicat, cu modificările și completările ulterioare

aduse prin Legea nr. 202/2010, fără să aibă în vedere că aceste dispoziții legale

se aplică numai proceselor, cererilor și sesizărilor privind recursul în interesul

legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi.

Ca urmare, întrucât

procesul a debutat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, excepția necompetenței

materiale poate fi invocată direct în apel.

- Instanța de

apel în mod eronat a validat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză,

fără a face aplicarea dispozițiilor legale incidente în speță.

În esență, prin

argumentele care constituie dezvoltarea motivelor de recurs, autoarea a criticat

soluția Curții de Apel sub cuvânt că a interpretat greșit actul dedus judecății,

respectiv clauzele contractelor de leasig financiar, și, ca urmare, a ajuns la o

concluzie greșită cu privire la valoarea plăților făcute de către reclamantă, la

scadența acestora, reținând greșit achitarea integrală a valorii contractului de

leasing din 5 august 2005, apreciind încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ..

- Arată că instanța

de apel a interpretat greșit dispozițiile contractului de leasing, cu privire la

imputația plăților, luând în considerare numai evidențele contabile ale intimatei

reclamante, din care reieșea că aceasta a făcut o serie de plăți numai cu privire

la contractul de leasing din 5 august 2005, făcând abstracție de prevederea contractuală

ce stabilea modalitatea în care se imputa plățile efectuate de intimata-reclamantă.

Luând în considerare

doar evidențele contabile ale intimatei-reclamante, instanța de apel a aplicat greșit

dispozițiile contractelor cu privire la imputația plăților, fără să aibă în vedere

prevederile art. 1.4 din Condițiile Generale din contracte, care prevedeau că plățile

efectuate de către utilizator în cadrul contractului se vor imputa indiferent de

alte destinații, după cum considera finanțatorul de cuviință, astfel că în cazul

existenței mai multor contracte acesta este îndreptățit să impute orice plată efectuată

de utilizator asupra oricărei creanțe exigibile.

Intimata reclamantă

este ținută astfel de imputația plății făcută conform art. 1.4 din contract și nu

se poate elibera de plată făcând o imputație a plății după propriile interese și

contrar clauzelor contractelor.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar la data de 7 ianuarie 2013, intimata reclamantă a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Analizând decizia

nr. 19 din 22 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a

civilă de contencios administrativ și fiscal, în raport de criticile formulate,

temeiurile de drept invocate, ținând cont de limitele controlului de legalitate,

Înalta Curte constată că recursul declarat pârâta SC M.L. SA București, este nefondat.

Modificarea sau

casarea unei hotărârii se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, art. 304

pct. 3 C. proc. civ., atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei

instanțe.

Este de reținut

că noua reglementare a art. 159

1

C. proc. civ., astfel cum a fost introdus

prin art. 1 pct. 23 din Legea nr. 202/2010, prevede la alin. (2) și (3) că necompetența

materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți sau de judecător

până la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea

dezbaterilor asupra fondului, iar necompetența de ordine privată poate fi invocată

doar de pârât prin întâmpinare sau, când aceasta este obligatorie, cel mai târziu

la prima zi de înfățișare.

Deși art. 304

pct. 3 C. proc. civ., nu face distincție cu privire la caracterul normei încălcate

se admite totuși în ceea ce privește competența teritorială că numai încălcarea

competenței teritoriale absolute poate fi invocată în recurs.

Este știut că

art. 7 alin. (1) C. proc. civ., conține regula de drept comun, în cazul litigiilor

ce se poartă între profesioniști, potrivit căreia, cererea formulată împotriva unei

persoane juridice de drept privat se face la instanța sediului ei principal.

Totodată, prin

art. 10 C. proc. civ., se reglementează o serie de situații în care, pe lângă instanța

de la sediul pârâtului mai sunt competente teritorial și alte instanțe.

Astfel, potrivit

art. 10 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în afara instanței de la sediul pârâtului,

în cazul cererilor privitoare la executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea

unui contract, mai este competentă și instanța locului prevăzut în contract pentru

executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii.

Fiind în discuție

competența teritorială alternativă ce este reglementată de norme dispozitive, reclamantul

are alegerea.

Or, este evident

că reclamanta, la data investirii primei instanțe 30 septembrie 2010, a invocat

art. 10 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care prevede că, în cererile privitoare

la obligații comerciale, în afară de instanța domiciliului pârâtului, mai este competentă

și instanța locului unde obligația a luat naștere, și având în vedere că această

obligație a luat naștere în localitatea Târgoviște, aflată în raza teritorială a

Tribunalului Dâmbovița, și prevederile celor 2 contracte de leasing financiar, care

la art. 3.1 menționează că bunul va fi predat utilizatorului la sediul acestuia,

pe bază de proces-verbal de predare - primire, semnat de furnizor și utilizator,

în mod corect s-a stabilit în cauză că sunt incidente și dispozițiile art. 12 C.

proc. civ., prin care se dispune că, alegerea aparține reclamantei atunci când instanțele

sunt deopotrivă competente.

Cu privire la

excepția de necompetență materială a tribunalului, instanța a reținut corect că

aceasta este nefondată, fată de obiectul acțiunii cu care a fost investită instanța,

anularea declarației de reziliere privind contractele de leasing financiar din 5

august 2005 și din 16 iunie 2005, a căror valoare potrivit raportului de expertiză

efectuat în cauză, este de peste 100.000 RON, situație în raport de care competența

materială de soluționare a cauzei potrivit disp. art. 2 alin. (1) lit. a), aparține

în primă instanță tribunalului.

Critica recurentei

prin care a susținut că acțiunea introductivă a fost calificată ca fiind evaluabilă

în bani și că reclamanta față de această situație a fost obligată să timbreze la

fond cererea cu 6.010 RON taxă judiciară de timbru, corespunzător unei valori a

obiectului acțiunii sub 100.000 RON, aspect ce face competentă judecătoria, nu poate

fi primită, avându-se în vedere faptul că taxa de timbru nu reprezintă un criteriu

pentru stabilirea competenței instanței.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea

este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

În speță, prin

prisma acestui motiv de recurs, s-a pus în discuție nerespectarea prevederilor

art. 969 C. civ., în raport de executarea obligațiilor asumate de reclamantă prin

contractele de leasing, ce fac obiectul cauzei deduse judecății.

Este de necontestat

că părțile au încheiat contractele de leasing financiar din 5 august 2005 și din

16 iunie 2005 în condițiile art. 969-970 C. civ. și că potrivit art. 969 C.

civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Dar în cauză nu

se poate reține că, instanța de apel a încălcat principiul ce se desprinde din dispozițiile

art. 969 C. civ., în condițiile în care a dat eficiență tocmai clauzelor înserate

de părți în contract.

Potrivit art.

7 și 9 din contract, dacă utilizatorul nu-și îndeplinește vreuna din obligațiile

asumate prin contract, finanțatorul are dreptul să considere contractul desființat

de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere și fără nici o altă formalitate,

prealabilă, utilizatorul fiind obligat să înceteze folosința bunului și restituirea

acestuia către finanțator.

Astfel se constată

că instanța de apel a interpretat corect actul juridic dedus judecății, respectiv

clauzele contactului de leasing financiar, în ceea ce privește autoturismul marca

F.A., expertul confirmând susținerile reclamantei, în sensul că aceasta a plătit

integral contravaloarea ratelor de leasing, cu respectarea termenelor contractuale,

și cum aceasta nu datorează sumele solicitate de pârâtă și calculate cu titlu de

penalități și majorări de întârziere potrivit normelor speciale invocate, în mod

judicios a confirmat instanța de apel hotărârea instanței de fond, care a reținut

că există temeiuri de anulare în parte a declarației de reziliere din 26

ianuarie 2010, emisă de pârâtă, cu privire la contractul de leasing financiar din

5 august 2005.

În ceea ce privește

contractul de leasing financiar din 16 iunie 2005, s-a reținut că pentru autoturismul

ce a făcut obiectul acestui contract, cum reclamanta nu a făcut dovada plății datorate

către intimată la termenele prevăzute în contract, în mod corect și legal instanța

de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 7 și 9 din contract, menținând declarația

de reziliere privitoare la acesta.

Critica recurentei-pârâte,

prin care a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile contractelor

cu privire la imputația plăților, întrucât a luat în considerare doar evidențele

contabile ale intimatei reclamante, fără să aibă în vedere prevederile art. 1.4

din contract, nu poate fi primită, avându-se în vedere că acesta este un motiv de

netemeinicie, ce excede prezentului recurs, a cărui analiză presupune verificarea

tuturor probelor administrate în cauză, cu privire la scadența plăților stabilită

prin anexele la contract pentru plata ratelor de leasing, a situației plăților efectuate

de utilizatorul reclamant pentru cele două autoturisme ce au făcut obiectul contractelor

de leasing, înregistrarea acestor operațiuni în evidența contabilă a celor două

societăți comerciale și stabilirea cuantumului penalităților de întârziere datorate.

Abrogarea dispozițiilor

art. 304 pct. 11 C. proc. civ., nu îngăduie în prezentul recurs să fie abordate

și analizate aspecte de netemeinicie, legate de administrarea și interpretarea probelor

în fazele procesuale anterioare.

Așa fiind, cum

decizia nr. 19 din 22 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

a ll-a civilă de contencios administrativ și fiscal, este legală, Înalta Curte,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta

SC M.L. SA București, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat pârâta SC M.L. SA București împotriva deciziei nr. 19 din 22 februarie

2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 15 ianuarie 2013.