ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 20/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița sub nr. 4789/120/2010, reclamanta SC F.F. SRL București, fostă SC F.P. SA, a chemat în judecată pe pârâta SC M.L. SA București, solicitând anularea contractelor de leasing financiar din 5 august 2005 și din 16 iunie 2005. În motivarea cererii, reclamanta a precizat că prin cele două contracte de leasing financiar susmenționate, încheiate cu pârâta, în calitate de finanțator, a dobândit dreptul de folosință asupra unui autoturism marca A.R. și respectiv marca F.A., pe o perioadă de 48 de luni, contra plății periodice a unei rate de leasing în conformitate cu anexele ce însoțesc cele două contracte reprezentând scadențarul de plăți.

A mai precizat că, deși a achitat la scadență ratele de leasing conform clauzelor contractuale, la sfârșitul lunii ianuarie 2010 finanțatorul SC M.L. SA București a adoptat unilateral declarația de reziliere din 26 ianuarie 2010 prin care i s-a adus la cunoștință faptul că, începând cu data de 26 ianuarie 2010 cele două contracte de leasing financiar sunt reziliate definitiv și irevocabil cu toate consecințele juridice contractuale și legale. Prin aceeași declarație de reziliere, în temeiul art. 9 din contractul de leasing, finanțatorul a solicitat utilizatorului reclamant să restituie bunurile ce constituie obiectul contractului. Urmare acestei declarații, la data de 25 martie 2010, reclamanta a transmis societății de leasing adresa din 2010 prin care îi face cunoscut cu titlu de obiecțiuni, că potrivit evidențelor sale contabile contractul de leasing financiar din 5 august 2005 ce are ca obiect autoturismul marca F.A.

a fost achitat integral, astfel că detalierea soldului restant evidențiat pe verso în declarația de reziliere cuprinde numeroase neconcordanțe, solicitând astfel o întâlnire între cele două părți la data de 10 august 2010, la sediul reclamantei din Târgoviște pentru clarificarea pe cale amiabilă a neconcordanțelor privind plata. Cu toate acestea, finanțatorul nu a răspuns invitației de conciliere formulate de reclamantă, astfel că dispozițiile luate de acesta prin declarația de reziliere au rămas în aceeași formă. La dosarul cauzei reclamanta a depus copiile celor două contracte de leasing financiar susmenționate, declarația de reziliere adoptată de finanțator, precum și adresa prin care solicită întâlnirea celor două părți în vederea concilierii litigiului.

Pârâta SC M.L. SA București a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii și excepția lipsei calității de exercițiu a reclamantei, excepții asupra cărora instanța s-a pronunțat prin încheierea de ședință de la data de 18 ianuarie 2011, când apreciind netemeinicia acestora, Ie-a respins. La același termen de judecată, instanța, în baza rolului activ, a dispus din oficiu, efectuarea unei expertize în specialitatea contabilitate, prin care să se verifice în raport de clauzele contractuale și termenul de plată, situația plăților efectuate de utilizatorul reclamant pentru cele două autoturisme ce au făcut obiectul contractelor de leasing, fiind desemnat ca expert în cauză expertul contabil B.M..

Prin sentința nr. 2140 din data de 20 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Dâmbovita, secția comercială și de contencios administrativ, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC F.F. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC M.L. SA București, s-a anulat în parte declarația de reziliere din 26 ianuarie 2010 emisă de pârâtă, cu privire la contractul de leasing financiar din 5 august 2005, menținându-se dispozițiile declarației de reziliere privitoare la contractul de leasing financiar din 16 iunie 2005, fiind obligată pârâta și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.267 RON către reclamantă, sumă ce reprezintă contravaloarea taxei judiciare de timbru, onorariu avocat și onorariu expert.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit și depus la dosarul cauzei la data de 5 iulie 2011 de către expertul desemnat, a rezultat că pe parcursul derulării celor două contracte, finanțatorul a emis facturi privind plata celor două autoturisme în valoare totală de 254.377,60 RON, în condițiile în care în contabilitatea utilizatorului sunt înregistrate facturi în valoare de 233.583,25 RON, iar cu privire la diferența de 20.667,97 RON, ce rezultă dintre cele două situații expuse, expertul a reținut că aceasta provine dintr-un număr de 16 facturi, pe care utilizatorul nu le are înregistrate în evidența sa contabilă, pe motiv că nu i-au fost comunicate.

În ceea ce privește autoturismul marca F.A., expertul contabil a confirmat susținerile reclamantei, în sensul că în contabilitatea acesteia au fost acoperite integral obligațiile de plată izvorâte din contractul de leasing financiar din 5 august 2005, ceea ce duce la concluzia că declarația de reziliere adoptată de societatea de leasing este anulabilă în parte, în ceea ce privește acest autoturism, determinat de faptul că reclamanta și-a achitat integral obligațiile de plată prevăzute în contract. Față de aceste considerente, instanța a admis în parte acțiunea, a anulat în parte declarația de reziliere din 26 ianuarie 2010, emisă de pârâtă cu privire la contractul de leasing financiar din 5 august 2005, menținând dispozițiile declarației de reziliere privitoare la contractul de leasing financiar din 16 iunie 2005. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta SC M.L.

SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, iar prin încheierea de ședință din 14 decembrie 2011, Curtea a recalificat calea de atac ca fiind apel, având în vedere că obiectul dosarului de fond este o acțiune comercială cu o valoare de peste 100.000 RON, astfel că sentința pronunțată are calea de atac a apelului și nu recurs. Cu actul înregistrat din 5 ianuarie 2012, intimata-reclamantă SC F.F. SRL (fostă SC F.P. SA), a formulat întâmpinare, solicitând respingerea excepțiilor invocate de către apelantă, respectiv a necompetenței materiale a instanței, având în vedere că instanța a recalificat calea de atac ca fiind cea a apelului, soluționând implicit excepția invocată, în sensul că rezultă de aici că tribunalul era competent material să soluționeze cauza, excepția necompetenței teritoriale a tribunalului, nu este fondată, potrivit prev. art. 159 1 alin. (2) C. proc.

civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică, poate fi invocată de părți, ori de către judecător, la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea apelului ca nefondat, invocând prevederile Convenției UNIDROIT privind leasingul financiar - Otawa 1998, art. 4 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive și Directiva Consiliului nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993. Prin decizia nr. 19 din 22 februarie 2012 Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta SC M.L. SA București, împotriva sentinței nr. 2140 din 20 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ, în contradictoriu cu intimata-reclamanta SC F.F.

SRL București. Examinând sentința, prin prisma criticilor din apel, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în cauză,instanța a constatat următoarele: Cu privire la excepția de necompetență materială a tribunalului, instanța a reținut că excepția este nefondată, obiectul acțiunii cu care a fost investită prima instanță, a fost anularea declarației de reziliere privind contractele de leasing din 5 august 2005 și din 16 iunie 2005, valoarea acestor contracte potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză de expert B.M., este de 50.866,01 euro, situație în raport de care competența materială de soluționare a cauzei potrivit disp. art. 2 alin. (1) lit. a), aparține în primă instanță tribunalului, întrucât valoarea litigiului era de peste 100.000 RON.

Cu privire la excepția necompetenței teritoriale a instanței, la data investirii primei instanțe 30 septembrie 2010, intimata-reclamantă avea denumirea de SC F.P. SA și avea sediul în Târgoviște, iar apelanta pârâtă avea sediul în București, și potrivit art. 10 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., prin care se prevede că, în cererile privitoare la obligații comerciale, în afara de instanța domiciliului pârâtului, mai este competentă și instanța locului unde obligația a luat naștere și în speță această obligație a luat naștere în localitatea Târgoviște, aflată în raza teritorială a Tribunalului Dâmbovita, având în vedere și prevederile celor 2 contracte de leasing financiar din 16 iunie 2005 și din 5 august 2005, la art. 3.1 unde se prevede că bunul va fi predat utilizatorului la sediul acestuia, pe bază de proces-verbal de predare-primire, semnat de furnizor și utilizator.

Pe de altă parte, potrivit disp. art. 159 1 alin. (2) C. proc. civ., necompetență materială și teritorială de ordine publică, poate fi invocată de părți, ori de judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanței, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, ori în speță apelanta invocă necompetență teritorială și materială în faza căii de atac a apelului și nu înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului, la instanța de fond. Nici excepția nulității absolute a cererii de chemare în judecată, invocată de apelantă în motivele de apel, nu este întemeiată, potrivit disp. art. 136 C. proc. civ., care prevede că excepțiile de procedură care nu au fost propuse în condițiile art. 115 și art. 132 C. proc.

civ., nu vor mai putea fi invocate în cursul judecății, afară de cele de ordine publică, care pot fi invocate în cursul procesului, în cazurile și condițiile legii. Apelanta-pârâtă nu a invocat această excepție la instanța de fond, însă pentru aceleași motive a invocat excepția lipsei calității de exercițiu a societății intimate, excepție respinsă de instanța de fond. Potrivit art. 133 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă, ori prin cererea de chemare în judecată au fost indicate toate aceste elemente, în ce privește denumirea societății intimate, pe parcursul judecării cauzei la instanța de fond, aceasta și-a schimbat denumirea în SC F.F.

SRL, instanța de fond în sentința apelată reținând corect denumirea actuală a intimatei. În ce privește critica apelantei că, prima instanță trebuia să respingă acțiunea în lipsa oricărei cauze de nulitate a declarației de reziliere, critica este nefondată, prin acțiunea inițială intimata-reclamantă a solicitat nulitatea declarației de reziliere, dar ulterior la termenul din 18 ianuarie 2011, instanța a luat act de faptul că reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că a solicitat anularea declarației de reziliere unilaterală emisă de pârâtă și nu nulitatea actului juridic. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, criticile aduse sentinței pe fond de apelantă, sunt nefondate.

Așa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert B.M.

și expert consilier O.V., având ca obiective de a stabili în raport de clauzele contractuale și termenele de plată, cuantumul penalităților de întârziere datorate, precum și situația plăților efectuate de reclamantă, până în prezent pentru ambele contracte de leasing conform clauzelor contractuale și din cuprinsul raportului de expertiză, rezultă că valoarea celor contracte de leasing încheiate de părți este de 50.866,01 euro, experții procedând la ordonarea cumulată a scadențelor celor două contracte, având în vedere scadența plăților stabilită în anexele la contracte, stabilindu-se scadența plăților potrivit prevederilor art. 1.4 din contract, că situația referitoare la facturile emise de finanțator pe parcursul derulării celor 2 contracte este în valoare totală de 254.377,60 RON, în contabilitatea utilizatorului înregistrându-se facturi în valoarea de 233.583,25 RON, diferența de 20.667,97 RON provine de la 16 facturi, pe care utilizatorul nu Ie-a înregistrat în evidența sa contabilă, pe motiv că nu i-au fost comunicate.

Se reține prin raportul de expertiză contabilă, că în perioada iunie 2005 - septembrie 2009, utilizatorul a efectuat plăți în contul celor două contracte, în general în baza facturilor, dar au fost și cazuri în care plățile au fost efectuate conform graficelor în lipsa facturilor, acestea fiind unul din motivele pentru care închiderea plăților s-a efectuat de părți în mod diferit, că plățile efectuate sunt în cuantum de 171.429,95 RON.

Din analiza raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză, că în ce privește autoturismul marca F.A., pentru care s-a încheiat contractul de leasing financiar din 5 august 2005, a rezultat că s-a achitat în totalitate obligațiile prevăzute în contract, astfel încât în mod corect și legal, prima instanță a anulat în parte declarația de reziliere din 26 ianuarie 2010, emisă de pârâtă, cu privire la contractul de leasing financiar din 5 august 2005, iar în ce privește contractul de leasing financiar din 16 iunie 2005, se menționează în raportul de expertiză, că pentru autoturismul ce a făcut obiectul acestui contract nu s-a făcut dovada achitării integrale și la termenul prevăzut în contract a plății datorate de utilizator, respectiv de intimată, astfel că declarația de reziliere privitoare la acest contract, în mod corect și legal a fost menținută de către instanța de fond, în temeiul prev. art. 7 și 9 din contract, potrivit cărora dacă utilizatorul nu-și îndeplinește vreuna din obligațiile asumate, are dreptul să considere contractul desființat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere și fără nici o altă formalitate, utilizatorul fiind obligat să înceteze folosința bunului și restituirea bunului către finanțator.

Împotriva deciziei nr. 19 din 22 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta SC M.L. SA București, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 3, pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie, admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, Judecătoriei Sector 1 București. După o prezentare amănunțită a situației de fapt, recurenta pârâtă a susținut în esență următoarele: Invocând prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe. - în mod greșit a soluționat instanța de apel, excepția necompetenței materiale, în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 C. proc.

civ., potrivit cărora, tribunalul judecă în primă instanță cererile al căror obiect are o valoare de peste 100.000 RON, precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect nu este evaluabil În bani, iar cererile evaluabile a căror valoare este sub 100.000 RON, conform art. 1 C. proc. civ., se judecă în primă instanță de judecătorie. Recurenta susține că, urmare a aprecierilor instanței de fond, acțiunea introductivă a fost calificată ca fiind evaluabilă în bani, reclamanta timbrând acțiunea introductivă cu suma de 767 RON, corespunzător unei valori a obiectului acțiunii introductive sub 100.000 RON.

- Referitor la excepția necompetenței teritoriale, a arătat că, în mod eronat a reținut instanța de apel în considerentele deciziei faptul că, la data investirii instanței de fond, reclamanta avea sediul în Târgoviște, fără să aibă în vedere că aceasta și-a mutat sediul în București din luna august 2005, aspect ce rezultă din chiar cererea de chemare în judecată, care pe ultima pagină are aplicată ștampila acesteia cu noua denumire, și că obiectul precizat al cererii era anularea declarației de reziliere unilaterală a actului juridic, situație în raport de care sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., raportat la art. 5 din același cod, competența teritorială revenind Judecătoriei Sectorului 1 București.

În consecință, susține că litigiul a fost soluționat cu încălcarea competenței materiale, astfel că sentința pronunțată este lovită de nulitate absolută, motiv pentru care în condițiile art. 105 alin. (1) C. proc. civ., se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Sectorului 1 București, competentă teritorial în raport de prevederile art. 7 alin. (1) C. proc. civ.. Prin cea de a doua critică, întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că, decizia Curții de Apel Ploiești este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, pentru următoarele argumente: - Instanța de apel a reținut greșit ca aplicabile în cauză dispozițiile art. 159 1 alin. (2) C. proc.

civ., republicat, cu modificările și completările ulterioare aduse prin Legea nr. 202/2010, fără să aibă în vedere că aceste dispoziții legale se aplică numai proceselor, cererilor și sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi. Ca urmare, întrucât procesul a debutat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, excepția necompetenței materiale poate fi invocată direct în apel. - Instanța de apel în mod eronat a validat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, fără a face aplicarea dispozițiilor legale incidente în speță.

În esență, prin argumentele care constituie dezvoltarea motivelor de recurs, autoarea a criticat soluția Curții de Apel sub cuvânt că a interpretat greșit actul dedus judecății, respectiv clauzele contractelor de leasig financiar, și, ca urmare, a ajuns la o concluzie greșită cu privire la valoarea plăților făcute de către reclamantă, la scadența acestora, reținând greșit achitarea integrală a valorii contractului de leasing din 5 august 2005, apreciind încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ.. - Arată că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile contractului de leasing, cu privire la imputația plăților, luând în considerare numai evidențele contabile ale intimatei reclamante, din care reieșea că aceasta a făcut o serie de plăți numai cu privire la contractul de leasing din 5 august 2005, făcând abstracție de prevederea contractuală ce stabilea modalitatea în care se imputa plățile efectuate de intimata-reclamantă.

Luând în considerare doar evidențele contabile ale intimatei-reclamante, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile contractelor cu privire la imputația plăților, fără să aibă în vedere prevederile art. 1.4 din Condițiile Generale din contracte, care prevedeau că plățile efectuate de către utilizator în cadrul contractului se vor imputa indiferent de alte destinații, după cum considera finanțatorul de cuviință, astfel că în cazul existenței mai multor contracte acesta este îndreptățit să impute orice plată efectuată de utilizator asupra oricărei creanțe exigibile. Intimata reclamantă este ținută astfel de imputația plății făcută conform art. 1.4 din contract și nu se poate elibera de plată făcând o imputație a plății după propriile interese și contrar clauzelor contractelor.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 7 ianuarie 2013, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia nr. 19 din 22 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă de contencios administrativ și fiscal, în raport de criticile formulate, temeiurile de drept invocate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul declarat pârâta SC M.L. SA București, este nefondat. Modificarea sau casarea unei hotărârii se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, art. 304 pct. 3 C. proc. civ., atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe. Este de reținut că noua reglementare a art. 159 1 C. proc.

civ., astfel cum a fost introdus prin art. 1 pct. 23 din Legea nr. 202/2010, prevede la alin. (2) și (3) că necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți sau de judecător până la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, iar necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de pârât prin întâmpinare sau, când aceasta este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare. Deși art. 304 pct. 3 C. proc. civ., nu face distincție cu privire la caracterul normei încălcate se admite totuși în ceea ce privește competența teritorială că numai încălcarea competenței teritoriale absolute poate fi invocată în recurs.

Este știut că art. 7 alin. (1) C. proc. civ., conține regula de drept comun, în cazul litigiilor ce se poartă între profesioniști, potrivit căreia, cererea formulată împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanța sediului ei principal. Totodată, prin art. 10 C. proc. civ., se reglementează o serie de situații în care, pe lângă instanța de la sediul pârâtului mai sunt competente teritorial și alte instanțe. Astfel, potrivit art. 10 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în afara instanței de la sediul pârâtului, în cazul cererilor privitoare la executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, mai este competentă și instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii.

Fiind în discuție competența teritorială alternativă ce este reglementată de norme dispozitive, reclamantul are alegerea. Or, este evident că reclamanta, la data investirii primei instanțe 30 septembrie 2010, a invocat art. 10 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care prevede că, în cererile privitoare la obligații comerciale, în afară de instanța domiciliului pârâtului, mai este competentă și instanța locului unde obligația a luat naștere, și având în vedere că această obligație a luat naștere în localitatea Târgoviște, aflată în raza teritorială a Tribunalului Dâmbovița, și prevederile celor 2 contracte de leasing financiar, care la art. 3.1 menționează că bunul va fi predat utilizatorului la sediul acestuia, pe bază de proces-verbal de predare - primire, semnat de furnizor și utilizator, în mod corect s-a stabilit în cauză că sunt incidente și dispozițiile art. 12 C. proc.

civ., prin care se dispune că, alegerea aparține reclamantei atunci când instanțele sunt deopotrivă competente. Cu privire la excepția de necompetență materială a tribunalului, instanța a reținut corect că aceasta este nefondată, fată de obiectul acțiunii cu care a fost investită instanța, anularea declarației de reziliere privind contractele de leasing financiar din 5 august 2005 și din 16 iunie 2005, a căror valoare potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, este de peste 100.000 RON, situație în raport de care competența materială de soluționare a cauzei potrivit disp. art. 2 alin. (1) lit. a), aparține în primă instanță tribunalului.

Critica recurentei prin care a susținut că acțiunea introductivă a fost calificată ca fiind evaluabilă în bani și că reclamanta față de această situație a fost obligată să timbreze la fond cererea cu 6.010 RON taxă judiciară de timbru, corespunzător unei valori a obiectului acțiunii sub 100.000 RON, aspect ce face competentă judecătoria, nu poate fi primită, avându-se în vedere faptul că taxa de timbru nu reprezintă un criteriu pentru stabilirea competenței instanței. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greșită a legii. În speță, prin prisma acestui motiv de recurs, s-a pus în discuție nerespectarea prevederilor art. 969 C. civ., în raport de executarea obligațiilor asumate de reclamantă prin contractele de leasing, ce fac obiectul cauzei deduse judecății.

Este de necontestat că părțile au încheiat contractele de leasing financiar din 5 august 2005 și din 16 iunie 2005 în condițiile art. 969-970 C. civ. și că potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Dar în cauză nu se poate reține că, instanța de apel a încălcat principiul ce se desprinde din dispozițiile art. 969 C. civ., în condițiile în care a dat eficiență tocmai clauzelor înserate de părți în contract. Potrivit art. 7 și 9 din contract, dacă utilizatorul nu-și îndeplinește vreuna din obligațiile asumate prin contract, finanțatorul are dreptul să considere contractul desființat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere și fără nici o altă formalitate, prealabilă, utilizatorul fiind obligat să înceteze folosința bunului și restituirea acestuia către finanțator.

Astfel se constată că instanța de apel a interpretat corect actul juridic dedus judecății, respectiv clauzele contactului de leasing financiar, în ceea ce privește autoturismul marca F.A., expertul confirmând susținerile reclamantei, în sensul că aceasta a plătit integral contravaloarea ratelor de leasing, cu respectarea termenelor contractuale, și cum aceasta nu datorează sumele solicitate de pârâtă și calculate cu titlu de penalități și majorări de întârziere potrivit normelor speciale invocate, în mod judicios a confirmat instanța de apel hotărârea instanței de fond, care a reținut că există temeiuri de anulare în parte a declarației de reziliere din 26 ianuarie 2010, emisă de pârâtă, cu privire la contractul de leasing financiar din 5 august 2005. În ceea ce privește contractul de leasing financiar din 16 iunie 2005, s-a reținut că pentru autoturismul ce a făcut obiectul acestui contract, cum reclamanta nu a făcut dovada plății datorate către intimată la termenele prevăzute în contract, în mod corect și legal instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 7 și 9 din contract, menținând declarația de reziliere privitoare la acesta.

Critica recurentei-pârâte, prin care a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile contractelor cu privire la imputația plăților, întrucât a luat în considerare doar evidențele contabile ale intimatei reclamante, fără să aibă în vedere prevederile art. 1.4 din contract, nu poate fi primită, avându-se în vedere că acesta este un motiv de netemeinicie, ce excede prezentului recurs, a cărui analiză presupune verificarea tuturor probelor administrate în cauză, cu privire la scadența plăților stabilită prin anexele la contract pentru plata ratelor de leasing, a situației plăților efectuate de utilizatorul reclamant pentru cele două autoturisme ce au făcut obiectul contractelor de leasing, înregistrarea acestor operațiuni în evidența contabilă a celor două societăți comerciale și stabilirea cuantumului penalităților de întârziere datorate.

Abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ., nu îngăduie în prezentul recurs să fie abordate și analizate aspecte de netemeinicie, legate de administrarea și interpretarea probelor în fazele procesuale anterioare. Așa fiind, cum decizia nr. 19 din 22 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă de contencios administrativ și fiscal, este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta SC M.L. SA București, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat pârâta SC M.L. SA București împotriva deciziei nr. 19 din 22 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 15 ianuarie 2013.