ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1936/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele; Tribunalul lași, secția comercială și contencios administrativ, prin sentința nr. 316COW1/2012 din 21 februarie 2012, a respins acțiunea formulată de reclamanții U.M. și U.A.S. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, Sucursala lași, a admis acțiunea formulată de aceeași reclamanți în contradictoriu cu pârâta SC V.R.

SA și a constatat nulitatea clauzei menționate la pct. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit din 18 octombrie 2007 privind data ajustării dobânzii și a obligat pârâta la eliminarea acestei clauze din convenția de credit din 18 octombrie 2007. În motivare, instanța a reținut că, în cauză, sunt întrunite condițiile legale pentru a fi declarată abuzivă clauza invocată de reclamanți, întrucât aceștia au calitatea de consumator în sensul definit de lege, banca de comerciant, contractul încheiat este unui de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către „împrumutător, fără a da posibilitatea consumatorului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze, reclamanții nu au avut posibilitatea de a negocia clauza criticată, care, sub aspectul conținutului și efectelor, servește doar intereselor pârâtei, încălcând, astfel, principiile previzibilității, a bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.

Curtea de Apei lași, prin decizia nr. 117/2012 din 11 iulie 2012, a respins apelul formulat de SC V.R. SA, reținând că dispozițiile de la pct. 3 lit. d) din rubrica condiții speciale este o clauză care nu a fost negociată direct cu reclamanții, deoarece face parte dintr-un contract utilizat de bancă. Împotriva acestei decizii, pârâta SC V.R. SA București a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii ca neîntemeiate a acțiunii introductive, invocând drept motiv de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În argumentarea motivelor de recurs, pârâta a arătat că redactarea clauzelor din Convenția de credit referitoare la dobândă, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă un scadențar din care reiese cu claritate atât costul lunar, cât și costul total al creditului, îndeplinesc condițiile unor clauze clar și inteligibil exprimate.

Instanța de apel trebuia să aplice prevederile art. 4 alin. (5) ale Legii nr. 193/2000, interpretat prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv acele clauze care se referă la componente și caracteristici ale costului total al creditului. În subsidiar, prevederea națională, în acord cu cea comunitară, stabilește trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii, respectiv clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, să fie contrară bunei-credințe și, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ înte drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, însă, în speța dedusă judecății, niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită.

Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Având în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune o directivă comunitară, judecătorul național are obligația de a interpreta și aplica dreptul național în litera și spiritul actului normativ, fiind necesar a avea în vedere scopul directivei europene, jurisprudența obligatorie a CJUE, precum și metodele de interpretare pe care le are la dispoziție. Astfel, potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii CJUE-C- 484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad „dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări...

care auorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de servicile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil”. În același sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, aratând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți.

Există, cu alte cuvinte, un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”. Din jurisprudența CJUE rezultă, așadar, că directiva pleacă de la premisa situației de inferioritate în care se găsește consumatorul în raport cu comerciantul, iar scopul actului european este de a suplini acest dezechilibru și de a garantacă libertatea consumatorilor de a contracta este una reală și efectivă. Contractul de împrumut bancar încheiat, ce face obiectul cauzei, este unul de adeziune, clauzele cuprinse în el fiind prestabilite de către bancă, fără să se fi dat posibilitatea reclamanților de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze.

Totodată, deși art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat și prevăzut în contract și sub condiția informării imediate a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. În speța de față, motivul invocat de pârâtă pentru revizuirea ratei dobânzii a fost acela al evoluției pieței financiare sau politicii de creditare a băncii, dar fără prezentarea unor elemente de identificare, această clauză nefiind clară, deci necorespunzător descrisă, neoferind clientului posibilitatea de a cunoaște, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită.

Așadar, opțiunea reclamanților de a contracta în aceste condiții nu a fost liberă, motivul nefiind clar nici din punct de vedere al posibilității de a realiza un control judiciar asupra lui, pentru a se determina dacă acesta poate constitui ternei pentru majorarea dobânzii Este de menționat că directiva nu oferă posibilitatea consumatorilor de a obține anularea în instanță a tuturor contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceștia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor. În concluzie, potrivit jurisprudenței obligatorii ale CJUE, excluderile prevăzute de art. 4 alin. (8) din Legea nr. 193/2000 sunt inaplicabile în căzui clauzei de la pct. 3 lit. d) din Convenția de creditare care dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii.

Așa cum a arătat și instanța de apel, prețul contractului este acela prevăzut la art. 1 din Convenția de credit, și anume valoarea creditului ce urmează a fi restituit, or, clauzele declarate abuzive se referă la revizuirea ratei dobânzii, la perceperea comisionului de risc, la dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și cu toate celelalte costuri datorate băncii și la costurile suplimentare.

Instanțele de fond și apei au apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea și acestei critici; lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către comerciant și imposibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei, dezechilibrul semnificativ se apreciază raportat ta fiecare clauză contractuală în parte și la drepturile și obligațiile părților, așa cum rezultă din conținutul prevederii contractuale, clauza în discuție prevăzând doar dreptul discreționar al băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, fără a respecta exigențele prevăzute de Legea nr. 193/2000 și fără a ține seama de interesele legitime ale împrumutaților.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC V.R. SA București împotriva deciziei nr. 117/2012 din 11 iulie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC V.R. SA București împotriva deciziei nr. 117/2012 din 11 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2013.