ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1936/2013

Deliberând

asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată

următoarele;

Tribunalul lași, secția comercială

și contencios administrativ, prin sentința nr. 316COW1/2012 din 21 februarie

2012, a respins acțiunea formulată de reclamanții U.M. și U.A.S. în

contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, Sucursala lași, a admis acțiunea formulată

de aceeași reclamanți în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA și a constatat

nulitatea clauzei menționate la pct. 3 lit. d) din condițiile speciale ale

convenției de credit din 18 octombrie 2007 privind data ajustării dobânzii și a

obligat pârâta la eliminarea acestei clauze din convenția de credit din 18

octombrie 2007.

În motivare, instanța

a reținut că, în cauză, sunt întrunite condițiile legale pentru a fi declarată abuzivă

clauza invocată de reclamanți, întrucât aceștia au calitatea de consumator în sensul

definit de lege, banca de comerciant, contractul încheiat este unui de adeziune,

clauzele cuprinse fiind prestabilite de către „împrumutător, fără a da posibilitatea

consumatorului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze, reclamanții

nu au avut posibilitatea de a negocia clauza criticată, care, sub aspectul conținutului

și efectelor, servește doar intereselor pârâtei, încălcând, astfel, principiile

previzibilității, a bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile

contractuale.

Curtea de Apei

lași, prin decizia nr. 117/2012 din 11 iulie 2012, a respins apelul formulat de

SC V.R. SA, reținând că dispozițiile de la pct. 3 lit. d) din rubrica condiții speciale

este o clauză care nu a fost negociată direct cu reclamanții, deoarece face parte

dintr-un contract utilizat de bancă.

Împotriva acestei

decizii, pârâta SC V.R. SA București a formulat recurs, solicitând admiterea recursului,

modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii ca neîntemeiate a acțiunii

introductive, invocând drept motiv de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

În argumentarea

motivelor de recurs, pârâta a arătat că redactarea clauzelor din Convenția de credit

referitoare la dobândă, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă

un scadențar din care reiese cu claritate atât costul lunar, cât și costul total

al creditului, îndeplinesc condițiile unor clauze clar și inteligibil exprimate.

Instanța de apel trebuia să aplice prevederile art. 4 alin. (5) ale Legii nr. 193/2000,

interpretat prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și să elimine din

cadrul controlului unui eventual caracter abuziv acele clauze care se referă la

componente și caracteristici ale costului total al creditului. În subsidiar,

prevederea națională, în acord cu cea comunitară, stabilește trei condiții a

căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse

într-un contract încheiat cu consumatorii, respectiv clauza să nu fi fost

negociată direct cu consumatorul, să fie contrară bunei-credințe și, prin ea

însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza să creeze un

dezechilibru semnificativ înte drepturile și obligațiile părților, în

detrimentul consumatorului, însă, în speța dedusă judecății, niciuna dintre

aceste condiții nu este îndeplinită.

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului, constată că recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

Având în

vedere că Legea nr. 193/2000 transpune o directivă comunitară, judecătorul

național are obligația de a interpreta și aplica dreptul național în litera și

spiritul actului normativ, fiind necesar a avea în vedere scopul directivei

europene, jurisprudența obligatorie a CJUE, precum și metodele de interpretare

pe care le are la dispoziție.

Astfel,

potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii CJUE-C- 484/08-Caja de

Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad „dispozițiile art. 4 alin. (2) și

art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun

unei reglementări... care auorizează un control jurisdicțional al caracterului

abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al

contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o

parte, față de servicile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe

de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și

inteligibil”.

În același

sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98,

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului

puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract,

aratând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul

general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului

colectivității, care făcând parte din ordinea publică economică, depășește

interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte, un interes public

ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.

Din

jurisprudența CJUE rezultă, așadar, că directiva pleacă de la premisa situației

de inferioritate în care se găsește consumatorul în raport cu comerciantul, iar

scopul actului european este de a suplini acest dezechilibru și de a garantacă

libertatea consumatorilor de a contracta este una reală și efectivă.

Contractul de

împrumut bancar încheiat, ce face obiectul cauzei, este unul de adeziune, clauzele

cuprinse în el fiind prestabilite de către bancă, fără să se fi dat posibilitatea

reclamanților de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze.

Totodată, deși

art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata

dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv

întemeiat și prevăzut în contract și sub condiția informării imediate a clientului,

care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. În speța de față, motivul

invocat de pârâtă pentru revizuirea ratei dobânzii a fost acela al evoluției pieței

financiare sau politicii de creditare a băncii, dar fără prezentarea unor elemente

de identificare, această clauză nefiind clară, deci necorespunzător descrisă, neoferind

clientului posibilitatea de a cunoaște, de la început, că dacă acea situație se

va produce, dobânda va fi mărită.

Așadar, opțiunea

reclamanților de a contracta în aceste condiții nu a fost liberă, motivul nefiind

clar nici din punct de vedere al posibilității de a realiza un control judiciar

asupra lui, pentru a se determina dacă acesta poate constitui ternei pentru majorarea

dobânzii

Este de menționat

că directiva nu oferă posibilitatea consumatorilor de a obține anularea în instanță

a tuturor contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceștia,

ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real și contrar bunei-credințe

un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor.

În concluzie,

potrivit jurisprudenței obligatorii ale CJUE, excluderile prevăzute de art. 4

alin. (8) din Legea nr. 193/2000 sunt inaplicabile în căzui clauzei de la pct. 3

lit. d) din Convenția de creditare care dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii.

Așa cum a arătat

și instanța de apel, prețul contractului este acela prevăzut la art. 1 din Convenția

de credit, și anume valoarea creditului ce urmează a fi restituit, or, clauzele

declarate abuzive se referă la revizuirea ratei dobânzii, la perceperea comisionului

de risc, la dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului rambursabil

imediat împreună cu dobânda acumulată și cu toate celelalte costuri datorate băncii

și la costurile suplimentare.

Instanțele de

fond și apei au apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 4 din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea și acestei critici; lipsa

negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod

unilateral de către comerciant și imposibilitatea consumatorului de a influența

natura clauzei, dezechilibrul semnificativ se apreciază raportat ta fiecare clauză

contractuală în parte și la drepturile și obligațiile părților, așa cum rezultă

din conținutul prevederii contractuale, clauza în discuție prevăzând doar dreptul

discreționar al băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, fără a respecta exigențele

prevăzute de Legea nr. 193/2000 și fără a ține seama de interesele legitime ale

împrumutaților.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul declarat de pârâta SC V.R. SA București împotriva deciziei nr. 117/2012

din 11 iulie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC V.R. SA București împotriva deciziei nr. 117/2012 din 11 iunie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel lași, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

16 mai 2013.