ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1666/2018

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 306 din 16 noiembrie 2012, Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității invocată de A. SA, a respins excepția lipsei obiectului cererii de chemare în judecată, a respins excepția inadmisibilității invocată de A. SA, a respins excepția lipsei obiectului cererii de chemare în judecată, a respins excepția inadmisibilității cererii reconvenționale, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B., a respins cererea reconvențională și a obligat reclamantul să plătească pârâtei A. SA suma de 2.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a cunoscut de la început drepturile și obligațiile sale, iar clauza referitoare la dobândă nu poate fi considerată drept una abuzivă, în condițiile în care, timp de 12 luni, părțile au convenit asupra unei dobânzi fixe și tot voința lor a fost ca, începând cu a 13-a lună, cuantumul acesteia să varieze.

În situația în care reclamantul era nemulțumit, putea solicita băncii să-i comunice modul în care se calculează dobânda de referință, însă la momentul încheierii contractului a acceptat fără rezerve clauzele contractului.

Cât privește nulitatea clauzei privind instituirea garanției reale imobiliare asupra imobilului situat în Drobeta-Turnu Severin, s-a reținut că proprietarii acestui imobil (C. și D.) figurează ca părți în contractul de împrumut ca garanți, iar semnăturile acestora se regăsesc pe actul de împrumut, neputând astfel susține că ar exista o viciere a consimțământului.

În ceea ce privește alegerea notarului, în măsura în care reclamantul ar fi considerat că notarul propus de bancă ar percepe tarife prea mari, avea posibilitatea să refuze încheierea acestui contract.

Referitor la nulitatea clauzei privind exigibilitatea (scadența) anticipată a creditului, s-a reținut că s-a ajuns la o astfel de transmitere a drepturilor de către bancă în favoarea SC E. SRL tocmai pentru că împrumutatul nu și-a respectat obligația principală din contract, aceea de a plăti la termen rata lunară.

Nu se poate imputa așadar băncii executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale de către reclamant și prin urmare nu ne aflăm în fața unei nulități care să afecteze contractul de cesiune dintre bancă și SC E. SRL

Soluția cererii reconvenționale, cu caracter subsidiar, s-a raportat la soluția adoptată în cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul-pârât B. și pârâta-reclamantă A. SA

Prin Decizia nr. 309/2014 din 25 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2011, s-a respins apelul formulat de pârâta A. SA și s-a admis apelul formulat de reclamantul B. împotriva Sentinței nr. 306/2012 din data de 16 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC E. SRL. S-a anulat sentința apelată. S-a admis în parte acțiunea așa cum a fost formulată și precizată la data de 30 noiembrie 2011. S-a constatat nulitatea clauzei privind dobânda de referință variabilă prevăzută de art. 5 din Contractul de credit din 19 mai 2008. S-a constatat nulitatea clauzei privind comisionul de administrare prevăzută de art. 9 lit. b) din Contractul de credit din 19 mai 2008. Au fost obligate intimata pârâtă și apelanta pârâtă la restituirea sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă variabilă - 5.407,97 euro și comision de administrare - 561,30 euro, precum și dobânda legală aferentă acestor sume - 839,59 euro. S-a constatat nulitatea clauzei privind dobânda majorată. S-a constatat nulitatea clauzei privind dobânda anuală efectivă. S-au respins capetele de cerere privind executarea contractului conform graficului de rambursare inițial, nulitatea clauzei privind exigibilitatea anticipată a creditului precum și a celor referitoare la cesiunea contractului de credit și garanția reală imobiliară. Au fost obligate intimata SC E. SRL și apelanta pârâtă A. SA la 5.400 RON cheltuieli de judecată către apelantul reclamant.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul B. și pârâtele A. SA și SC E. SRL

Prin Decizia nr. 228 din 28 ianuarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2011, s-a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă SC E. SRL, invocată de către recurentul-reclamant B., ca nefondată. S-au admis recursurile declarate de recurenta-pârâtă A. SA și de recurenta-pârâtă SC E. SRL împotriva Deciziei nr. 309/2014 din 25 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă. A fost casată în întregime decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. S-a respins recursul declarat de recurentul-reclamant B. împotriva Deciziei nr. 309/2014 din 25 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în esență, că instanța de apel nu s-a mai pronunțat asupra cererii reconvenționale formulate de către pârâta A. SA, iar decizia nu conține considerente privitoare la această cerere reconvențională, astfel că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea mai multor principii de drept ce guvernează procesul civil.

Instanța de apel avea obligația să reitereze sau să pună în discuția părților cererea reconvențională, pentru a nu încălca limitele devoluțiunii reglementate prin art. 295 C. proc. civ., prima teză, care reglementează obligația instanței de a verifica sentința în limitele învestirii primite prin cererea de apel.

În plus, prin maniera în care a procedat, instanța de apel a încălcat și prevederile art. 296 teza I C. proc. civ., care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel, în sensul că, poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, ajungându-se la situația paradoxală în care, deși se anulează în tot sentința apelată, se admite în parte acțiunea, așa cum a fost formulată și precizată, fără, însă, a se mai pronunța în vreun fel asupra cererii reconvenționale formulate de pârâta A. SA, al cărei apel a fost respins.

Fiind fondate criticile ce atrag casarea deciziei recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a mai procedat la analizarea celorlalte motive de recurs invocate și care vizează aspecte ce țin de modul de soluționare a cererii de chemare în judecată și de fondul cauzei, motive analizate cu ocazia rejudecării.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că recursul declarat de recurentul-reclamant B., prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, este nefondat.

Astfel, s-a reținut că art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13 prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influențeze conținutul clauzei în special în cazul contractelor de adeziune, cum este și contractul de credit din cauză.

În speță, nu poate fi neglijat nici faptul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Legea nr. 193/2000 prin care s-a transpus Directiva nr. 93/13 se bazează pe aceea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor.

Mai mult, potrivit art. 4 alin. (3) dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce în cauză nu s-a probat, astfel că instanța nu poate primi argumentele recurentei prin care se încearcă, ca de altfel pe tot parcursul derulării procedurii judiciare, să se lămurească considerentele ce au stat la baza perceperii dobânzii, câtă vreme aceste elemente nu sunt evidențiate în convenția de credit.

De altfel, adoptarea unei legislații speciale privind protecția consumatorului, cum este Directiva nr. 93/13/CEE, la nivel european, precum și Legea nr. 193/2000, la nivel național, a fost făcută tocmai în scopul de a proteja pe consumatori în situații ca cea care face obiectul cauzei de față, neputându-se nega faptul că reclamantul are dreptul de a-i fi examinată cererea formulată, chiar dacă a semnat contractul cu banca.

În ceea ce privește clauzele referitoare la "exigibilitatea/scadența anticipată a creditului" prevăzute la pct. 4.11. și la secțiunea 8, art. 8.3. din condițiile generale de creditare, instanța supremă a reținut că în mod corect nu au fost considerate abuzive, având în vedere că, în cazul neîndeplinirii unor obligații rezultând din alte contracte, încheiate fie cu banca, fie cu alte societăți financiare/de credit, în cazul unor situații neprevăzute care în opinia băncii face să devină improbabil ca recurentul-reclamant să-și poată îndeplini obligațiile asumate din prezentul contract, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și cu toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției.

Astfel, neîndeplinirea obligațiilor de plată ale împrumutatului față de o altă instituție de credit atrage scadența anticipată în contractele de credit încheiate de împrumutat cu instituția respectivă, determinând executarea silită a bunurilor și veniturilor împrumutatului și implicit o diminuare a bonității și garanțiilor oferite de acesta.

Prin acest fapt, debitorul încalcă practic obligații stipulate în convenția de credit, cum ar fi acelea de a constitui o garanție și de a conserva bunurile aduse în garanție, obligații expres menționate în art. 7 din convenția de credit. Aceste obligații sunt esențiale în economia unui contract de credit, iar încălcarea acestora justifică declararea scadenței anticipate a creditului, aceasta fiind rațiunea pentru care părțile au prevăzut în contractele de credit articolul 8.3 din condițiile generale.

Tocmai prin modul de formulare extrem de clar, părțile au acceptat și au înțeles să considere că obligațiile asumate prin contractele de credit de către debitor sunt obligații esențiale, care justifică declararea creditului scadent anticipat, rolul acestei clauze fiind acela de a pune în vedere cocontractantului obligațiile pe care o parte le consideră esențiale, prevenindu-l asupra importanței executării acestora și pentru a înlesni interpretarea contractului tocmai în momentul în care s-ar pune problema caracterului esențial al neexecutării.

Aceste clauze, cuprinse în condițiile generale, nu dau dreptul comerciantului să interpreteze clauzele contractuale, ci se referă la apariția unor situații de fapt, neprevăzute, care fac improbabilă executarea obligațiilor contractuale, inclusiv cele cu privire la garantarea creditului. Or, rațiunea introducerii unei astfel de clauze a avut în vedere ipoteza în care debitorul, datorită unor situații de fapt evidente, se află în imposibilitatea de rambursare a creditului perfectat cu banca.

Simpla existență în contract a acestor clauze, acceptate de recurentul-reclamant prin semnarea contractului, nu poate conduce la reținerea ca abuzivă a acestora sau se poate proceda la analiza lor pe parcursul executării.

Mai mult, din examinarea considerentelor deciziei atacate s-a constatat că instanța de apel a procedat la analizarea grupată a criticilor din apel ce au vizat art. 8.1 din Secțiunea 8 - "Scadența anticipată", răspunzând acestora prin considerente comune, știut fiind că instanța de control judiciar nu este obligată să răspundă fiecărui argument invocat de parte. Fiind vorba de clauze reglementate în cadrul aceluiași articol, prin aceeași secțiune a contractului de credit și care vizează situațiile în care banca poate declara scadența anticipată a creditului era firesc ca instanța să le analizeze împreună și să răspundă prin considerente comune.

Înalta Curte de Casație și Justiție a găsit nefondată și cea de a doua critică de recurs formulată, instanța de apel apreciind, în mod corect și judicios, legalitatea clauzei reglementate la art. 10 din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit bancar.

În acest sens, s-a constatat că instanța de apel a reținut o situație de fapt corectă în cauză, pe baza probelor administrate, și a făcut o interpretare și aplicare legală a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) și art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 1202 C. proc. civ., art. 966 C. civ. și art. 2, art. 9 și art. 24 din Legea nr. 136/1995.

Clauza înscrisă la art. 10 din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, potrivit cu care "Banca poate cesiona unui terț drepturile și obligațiile sale din prezentul contract", nu poate fi considerată, ab initio, ca fiind abuzivă, întrucât această clauză nu are ca obiect conținutul drepturilor și obligațiilor părților, ci este exterioară lor, și anume, privește posibilitatea asumată de către bancă de a-și substitui un terț cu privire la drepturile și obligațiile sale. Deci, nu poate fi vorba de incidența art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, drepturile și obligațiile părților fiind reglementate la art. 7 din condițiile generale de creditare - "obligații și drepturi".

Pe de altă parte, sancțiunea prevăzută de Legea nr. 193/2000 nu este nulitatea clauzei, ci posibilitatea de a cere despăgubiri sau rezilierea clauzei.

Prin urmare, constatarea ca abuzivă a clauzei nu ar conduce la nulitatea contractelor de cesiune succesivă, al căror regim este reglementat de art. 1393 C. civ., ale cărui dispoziții au fost respectate în cauză și nu ar fi avut aptitudinea de a atrage nulitatea contractelor de cesiune ulterioare, întrucât regimul lor juridic este reglementat de art. 1393 C. civ.

Totodată, s-a reținut că, în speță, este vorba despre un drept de consum, fiind supus analizei un contract de credit, iar legea aplicabilă este Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice, care, la art. 20, stipulează că:

"Prevederile prezentei legi se completează cu dispozițiile Legii nr. 193/2000".

În accepțiunea art. 4 al Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, clauză abuzivă este considerată acea clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul și "prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

În definiția legală sunt precizate elementele constitutive ale clauzei abuzive, și anume: caracterul nenegociat sau insuficient negociat al acestor clauze, încălcarea exigențelor bunei-credințe, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv (art. 4 alin. (2).

În ceea ce privește exigența bunei-credințe, s-a precizat că buna-credință contractuală este prezumată de lege, art. 970 din C. civ. având o aplicare generală.

Legea nr. 193/2000 introduce noțiunea de echilibru contractual. Echilibrul contractual presupune o anume potrivire între drepturile și obligațiile părților, o justă repartizare a acestora, pe întreaga durată. Prin opoziție, dezechilibrul contractual înseamnă nepotrivire, discrepanță între elementele conținutul contractului, adică alterarea globală a armoniei sale, înclinarea unuia sau altuia dintre talgerele balanței, fie că aceasta afectează însăși nașterea contractului, fie că privește executarea lui.

Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților se obiectivează în funcție de specificul fiecărei clauze abuzive; de obicei, dezechilibrul contractual rezultă ex re din chiar stipularea unei astfel de clauze. Așa cum se precizează în lege, dezechilibrul trebuie să fie semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă (de exemplu, profitul obținut de comerciant prin adaosul comercial în cazul unui bun vândut este ceva firesc, dat fiind faptul că scopul și trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul - finis meractorum est lucrum). Caracterul semnificativ al dezechilibrului se poate aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului.

În afară de o definiție legală a clauzei abuzive, legea ne oferă și elemente de identificare in concreto a acestor clauze, precum și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste dispoziții contractuale pentru a fi considerate abuzive.

Astfel, clauzele care au fost negociate direct cu consumatorul nu pot fi considerate abuzive; este soluția ce se desprinde din interpretarea per a contrario a art. 4 alin. (1) din lege. Sarcina probei negocierii directe cu consumatorul revine comerciantului (art. 4 alin. (3), iar clauzele contractuale vor fi interpretate, în vederea stabilirii caracterului lor abuziv, și separat, de sine stătător, dar mai ales utilizând metoda interpretării sistematice "a ceea ce rezultă din actul întreg", prin raportare la reglementarea de ansamblu a contractului.

În cauză, recurentul-reclamant B. a susținut că sunt îndeplinite cerințele art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei înscrise în art. 10 din condițiile generale de creditare, întrucât, pe de o parte, prin transformarea debitului de plată către A. SA într-un sold scadent anticipat se creează un dezechilibru semnificativ, iar, pe de altă parte, această prevedere contractuală nu ar fi fost negociată în mod direct cu recurentul.

Instanța supremă, a reținut că, în speță, clauza invocată de către recurentul-reclamant nu poate fi considerată abuzivă deoarece, din punct de vedere obiectiv, nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, în înțelesul legii, așa cum s-a arătat mai sus ( dimpotrivă, acest dezechilibru s-ar crea în detrimentul comerciantului, recurenta-pârâtă A. SA, prin anularea clauzei), iar din punct de vedere subiectiv, comerciantul nu a procedat cu rea-credință. Dimpotrivă, consumatorul, recurentul-reclamant își invocă propria culpă, prin posibila neîndeplinire a uneia dintre obligațiile sale, aceea de plată a ratelor la scadență.

Faptul că debitorul obligației, în speță, recurentul-reclamant, ar putea fi în incapacitate de plată, nu justifică declararea ca fiind abuzivă a unei clauze contractuale, prin cesionarea creanței schimbându-se doar titularul dreptului de a încasa creanța, și nicidecum drepturile și obligațiile creditorului.

În aprecierea caracterului abuziv al unei clauze se au în vedere momentul încheierii contractului, circumstanțele și exprimarea clară și inteligibilă a clauzelor acestuia, toate, în condițiile unei obligații rezonabile a consumatorului, și nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al cesiunii, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, așa cum rezultă în cauză, în acest sens fiind dispozițiile Legii nr. 193/2000 (art. 4 alin. (6) care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE.

Cât privește susținerea recurentului-reclamant în sensul că această prevedere contractuală, stipulată la art. 10, nu a fost negociată în mod direct, aceste contracte fiind preformulate, standard, este de observat că, la art. 21 din contractul de credit bancar, cu titlu de "clauze speciale", s-a stipulat:

"Prin semnarea prezentului contract, declar că am citit, înțeles și mi-au fost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însușesc în întregime", astfel încât, față de conținutul acestei clauze, instanța supremă a apreciat critica recurentului drept nefondată.

De altfel, instanța a observat că, la data încheierii contractului, recurentul-reclamant a avut un consimțământ informat, dată fiind competența notorie a acestuia, care avea o pregătire economică superioară, fiind funcționar și care nu a solicitat informații suplimentare cu privire la înțelesul clauzelor din contract, pregătirea sa profesională fiind suficientă pentru o reprezentare reală și corectă a drepturilor și obligațiilor decurgând din contractul încheiat.

Astfel fiind, nu s-a putut constata vreo încălcare de către instanța de apel a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în aprecierea asupra clauzei înscrise la art. 10 din condițiile generale, respectiv, această clauză nu poate fi considerată abuzivă, așa încât și motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost găsit nefondat.

Deopotrivă, s-a reținut că este nefondat și motivul de recurs invocat în cadrul acestei critici, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Într-o altă exprimare, motivul de modificare privește situația în care, deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar, vădit neîndoielnic, instanța de judecată îi schimbă natura ori înțelesul.

Prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Din această perspectivă, coroborată cu critica încadrată în pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu este prezent cazul de nelegalitate, deoarece instanța de judecată nu a schimbat natura juridică a contractului încheiat între părți, ci a interpretat clauza contractuală stipulată în convenția părților în funcție de convingerea sa.

Astfel, s-a reținut că, prin art. 977 C. civ., legiuitorul a instituit una din regulile generale de interpretare a contractelor, aceea a voinței reale a părților, textul precizând că interpretarea contractului se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.

În interdependență cu această regulă cu caracter general, art. 982 C. civ. reglementează o regulă specială, aceea a interpretării coordonate, în sensul că - toate clauzele convenției se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg, plecându-se de la premisa că în cazul oricărui contract, clauzele acestuia alcătuiesc un întreg, neputând fi desprinse de contextul în care se încadrează.

Aplicând regulile de interpretare conținute de art. 977 și art. 982 C. civ. acestei clauze, în mod legal și corect instanța de apel a reținut că prevederea referitoare la dreptul băncii nu face altceva decât să consacre dreptul de a cesiona recunoscut de lege.

Totodată, s-a constatat că nici critica ce privește caracterul abuziv al clauzei privind obligația de a încheia contractul de ipotecă la biroul notarial cu care banca are încheiat contract de colaborare, nu este fondată, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credințe, nu poate fi reținută.

Interpretarea legală a textului actului normativ este aceea că trebuie să existe dezechilibru semnificativ, în situația dovedirii acestuia, lipsa bunei credințe fiind prezumată și că, în spiritul legii, un dezechilibru semnificativ este interpretat ca fiind contrar bunei credințe, tocmai pentru a evita folosirea acestui criteriu ca o cale de scăpare pentru profesioniști, reducându-se astfel nivelul de protecție al consumatorilor.

Or, o asemenea clauză, așa cum corect a reținut și instanța de apel, nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ, în sensul celui prevăzut de Legea nr. 193/2000, dezechilibru care se analizează strict prin raportare la drepturile și obligațiile asumate de către părți prin contractul încheiat, nu printr-o prospectare a pieței serviciilor notariale, așa cum greșit se susține de către recurentul-reclamant prin această ultimă critică din recurs.

După casare, prin Decizia nr. 689/2016 din 13 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2011, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul B. și de pârâta A. SA împotriva Sentinței nr. 306/2012 din data de 16 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC E. SRL

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B., recurs admis prin Decizia nr. 484 din 21 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2011. S-a dispus casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților, nemotivarea hotărârii constituind motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare.

În speță, decizia instanței de apel nu îndeplinește aceste cerințe, întrucât nu a fost motivată în fapt și drept sub toate aspectele invocate sau a fost motivată lapidar, astfel încât, coroborat cu principiile și regulile de drept substanțial și procesual, să conducă în mod logic la soluția pronunțată și să permită realizarea controlului judiciar.

În rejudecare, Curtea de Apel Craiova a respins ca nefondate apelurile, reținând că, în ceea ce privește apelul reclamantului B., modul în care instanța de recurs a soluționat problema de drept pusă în discuție este obligatorie pentru instanța care rejudecă, motiv pentru care s-a apreciat că nu mai pot fi puse în discuție problemele de drept tranșate de instanța supremă, respectiv cele referitoare la scadența anticipată a creditului și cesiunea drepturilor contractuale, având în vedere că s-a stabilit că acestea nu sunt abuzive.

De asemenea, s-a apreciat de către instanța de apel, în rejudecare, faptul că sunt nefondate și criticile reclamantului referitoare la dobândă și comisionul de administrare, reținându-se sub acest aspect argumentarea instanței de casare expusă cu ocazia respingerii clauzelor referitoare la scadența anticipată a creditului și cesionarea drepturilor și obligațiilor contractuale către un terț.

Or, analizând decizia de casare, s-a observat că în cuprinsul acesteia s-a stabilit că anumite clauze nu sunt abuzive, respectiv cele referitoare la scadența anticipată a creditului și cesionarea drepturilor și obligațiilor contractuale către un terț, însă judecătorii nu au făcut niciun fel de apreciere cu privire la celelalte două clauze, privind dobânda și comisionul de administrare, care practic ar trebui să fie rejudecate. Mai mult decât atât, instanța de apel, în rejudecare, a respins recursul reclamantului, apreciind că nu sunt abuzive clauzele litigioase, inclusiv cele cu privire la care instanța supremă nu a argumentat nimic și pe care curtea de apel trebuia să le reanalizeze, respectiv clauzele privind dobânda și comisionul de administrare.

În consecință, s-a constatat că, în speță, instanța s-a pronunțat în mod irevocabil asupra clauzelor privind exigibilitatea anticipată a creditului și cesiunea contractului de credit, prin respingerea acestora atât în apel, cât și în recurs, acestea intrând în puterea lucrului judecat, astfel încât nu mai puteau fi reevaluate în apelul după casare și nici examinate în acest recurs.

Nu puteau fi valorificate dezlegările date de instanța supremă în decizia de casare, curtea de apel trebuind să realizeze o analiză totală a fondului și nu să aprecieze, cum în mod greșit a făcut, că instanța de recurs, în prima casare, a dat deja o dezlegare clauzelor evocate anterior.

Din această perspectivă, hotărârea instanței de apel apare ca fiind nemotivată în fapt și drept cu privire la clauzele vizând dobânda și comisionului de administrare, prin raportare la criticile esențiale invocate de recurentul-reclamant în cuprinsul cererii.

Instanța de apel nu a valorizat probatoriul administrat. În cuprinsul deciziei recurate, curtea de apel a reținut că motivul de apel referitor la probatorii nu se mai impune a fi analizat întrucât, la judecata în apel, în primul ciclu procesual, a fost completat probatoriul cu interogatoriu, expertiză contabilă și înscrisuri, soluția fiind pronunțată pe baza tuturor probelor ce au fost administrate în dosar.

Din această perspectivă, critica recurentului este întemeiată, urmând ca instanța de apel, în rejudecare, să valorizeze întreg probatoriul administrat, indicând în concret care au fost probele care au format convingerea instanței în luarea soluției, înlăturând astfel confuzia creată reclamantului referitor la ignorarea probatoriului sau respingerea acestuia ca neconcludent.

Totodată, hotărârea atacată urmează a fi casată și din perspectiva faptului că decizia din apel nu corespunde exigenței motivării hotărârilor judecătorești, recurentul susținând că aceasta cuprinde contradicții în considerente.

Sub acest aspect, s-a constatat că instanța de apel a reținut că, în speță, clauzele litigioase au fost negociate, iar ulterior a analizat dezechilibrul semnificativ, cu toate că, astfel cum susține reclamantul, negocierea clauzelor reprezintă un fine de neprimire în verificarea jurisdicțională a mecanismului abuziv al clauzelor.

În realitate, instanța de apel, sub acest aspect, a reținut că argumentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, expuse cu ocazia soluționării recursului, își păstrează valabilitatea și în analiza clauzelor referitoare la dobândă și comisionul de administrare, după care a reținut că, în cauză, nu a existat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fără a cerceta starea de fapt în amplitudinea sa. Singurele argumente expuse de către instanța de apel au vizat faptul că reclamantul avea cunoștință de variabilitatea acestor clauze la momentul încheierii contractului de credit, fără a analiza în concret dacă respectivele clauze sunt sau nu abuzive din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, s-a constatat a fi fondată și critica recurentului-reclamant referitoare la faptul că instanța de apel ar fi confundat mecanismul nulității absolute a clauzelor abuzive cu reducerea prestațiilor la cererea reclamantului.

Analizând hotărârea atacată din această perspectivă, s-a constatat că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra acestui motiv de apel, astfel încât, instanța supremă a constatat că litigiul nu a fost soluționat sub toate aspectele invocate de reclamant prin cererea sa.

Reclamantul B. a mai susținut că instanța de apel a analizat dezechilibrul semnificativ din unghiul intereselor băncii, afirmând că acest lucru excede cadrului dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, deoarece acest dezechilibru semnificativ a fost verificat, dacă există sau nu, în detrimentul consumatorului.

Practic, instanța de apel a evocat articole din contractul de credit din care rezultă mecanismul majorării dobânzii, invocând că acest mecanism era cunoscut reclamantului, fără a efectua o analiză și din perspectiva consumatorului, care să răspundă în concret criticilor acestuia, aspect ce urmează a fi analizat și verificat în rejudecare.

De asemenea, instanța de apel, în rejudecare, urmează a analiza și critica reclamantului referitoare la faptul că instanța s-a abătut de la obiectul acțiunii, fundamentându-și soluția pe considerente de drept comun, deși cererea introductivă era una specifică protecției consumatorului.

Analizând decizia atacată, s-a constatat că, într-adevăr, curtea de apel a reținut că dispozițiile art. 969 C. civ. sunt incidente în speță, prin raportare la prevederile contractuale care consfințesc voința părților, concluzia instanței în urma analizei acestor prevederi fiind aceea că, în speță, clauzele contractuale nu ar avea un caracter abuziv.

Curtea de Apel Craiova trebuia să interpreteze dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 prin raportare la clauzele invocate de reclamant și să verifice în ce măsură clauzele contestate corespund sau nu exigenței normelor în materia protecției consumatorului, și nu să se limiteze la îndeplinirea condițiilor de validitate a actului juridic din perspectiva dreptului comun.

În plus, recurentul a criticat și faptul că instanța de apel nu a precizat factorii externi din structura DRV/CRS și nici indicii pieței financiar-bancare în funcție de care variază costul resurselor de creditare.

Sub acest aspect, s-a constatat că instanța de apel a reținut în cuprinsul deciziei recurate că modificarea dobânzii nu putea fi anticipată nici de către bancă, întrucât aceasta ține și de factori externi, fără a-i indica în concret, astfel încât, în rejudecare, curtea de apel urmează să se pronunțe și sub acest aspect, precum și asupra chestiunii privind rezilierea contractului, care la fel nu a fost verificată în apel.

Totodată, recurentul-reclamant a contestat decizia atacată și din perspectiva comisionului de administrare, susținând că instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, acordând putere normativă O.U.G. nr. 50/2010, contestându-se, de asemenea, și aspectul vizând perceperea a două costuri pentru aceleași operațiuni, respectiv comisionul de administrare și dobânda de referință variabilă.

Analizând decizia atacată, s-a constatat că instanța de apel a reținut în considerente că, în convenție, este prevăzut comisionul de administrare, cuantumul acestuia și modul de percepere, concluzionând astfel că nu ar exista vreun argument pentru a considera abuzivă această clauză, cu atât mai mult cu cât însuși legiuitorul acceptă perceperea acestui tip de comision prin art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010. Prin urmare, în rejudecare, instanța de apel va răspunde și acestor critici, argumentând aplicabilitatea în speță a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanța de apel nu a analizat cauza pe fond din perspectiva criticilor invocate de reclamant, cu privire la clauzele vizând dobânda (respectiv, dobânda de referință variabilă, dobânda majorată, dobânda anuală efectivă) și comisionul de administrare a creditului, urmând a se pronunța asupra aspectelor invocate de către reclamant în cuprinsul cererii, cu expunerea argumentată a mecanismului care susține soluția ce se va pronunța în rejudecare prin raportare la criticile invocate de parte.

În ceea ce privește critica reclamantului referitoare la faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii reconvenționale, instanța de recurs a constatat că, potrivit îndrumărilor Înaltei Curți date prin decizia de casare, deși instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în lipsa recursului părții interesate, respectiv al pârâtei A. SA, acesta nu poate constitui un motiv de recurs, întrucât lipsește interesul reclamantului din această perspectivă.

Primind din nou cauza pentru rejudecare, Curtea de Apel Craiova a reținut că prima instanță nu a analizat capetele de cerere privind dobânda majorată, dobânda anuală efectivă, comisionul de administrare a creditului și cesiunea contractului de credit și a motivat sumar hotărârea apelată, ceea ce echivalează cu necercetarea pe fond a cauzei, astfel încât se impune admiterea apelurilor și anularea sentinței atacate, potrivit prevederilor art. 297 teza I din C. proc. civ., cu consecința evocării fondului.

Totodată, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii fondului asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe.

Prin urmare, rejudecarea cauzei a avut loc în limitele stabilite și în raport de dezlegările de drept date de instanța supremă în cele două decizii de casare pronunțate în cauză.

Astfel, în esență, se reține că au fost trimise spre rejudecare, pe fond, capetele de cerere referitoare la dobânda variabilă, dobânda anuală efectivă, dobânda penalizatoare și comisionul de administrare, precum și cererea reconvențională.

S-a constatat și că nu există contradicție între cele două decizii de casare pronunțate în cauză, așa cum a susținut apelanta pârâtă.

În Decizia nr. 228 din 28 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție analizând pe fond doar criticile formulate de reclamantul B. cu privire la respingerea ca nefondate a capetelor de cerere vizând exigibilitatea anticipată a creditului, executarea contractului conform graficului inițial, cesiunea contractului de credit și garanția reală imobiliară și reținând ca fondate criticile ce atrag casarea deciziei recurate, nu a mai procedat la analizarea celorlalte motive de recurs invocate cu privire la aspectele referitoare la fondul celorlalte capete de acțiune ale cererii de chemare în judecată și cererii reconvenționale, arătând că aceste motive urmează să fie analizate cu ocazia rejudecării.

Prin Decizia nr. 484 din 21 martie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că instanța de apel nu a făcut niciun fel de apreciere cu privire la clauzele privind dobânda și comisionul de administrare, care practic ar trebui să fie rejudecate.

Evocând fondul, Curtea a reținut că litigiul de față este supus normelor speciale ale protecției consumatorului, astfel încât principiul forței obligatorii a contractelor legal încheiate, prevăzut de art. 969 din C. civ., nu împiedică examinarea nulității clauzelor pretins abuzive din convenția de credit.

În cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 193/2000, prin care legiuitorul român a transpus conținutul Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE și a stabilit competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Art. 4 din același act normativ prevede că "(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (...) (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Potrivit prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, "Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua". "În măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, și daune-interese ( art. 7 din Legea nr. 193/2000).

S-a constatat că O.U.G. nr. 50/2010 nu se aplică retroactiv și, prin urmare, nu este incidentă în speță, deoarece a fost adoptată ulterior încheierii contractul de credit analizat, în vederea asigurării unui cadru de reglementare unitar la nivelul Uniunii Europene cu privire la contractele de credit pentru consumatori, dând posibilitatea debitorilor să beneficieze de condiții mai avantajoase, de transparență și liberă concurență.

Contractul de credit este un contract de adeziune, standard, preformulat de către bancă, în care consumatorul nu poate să intervină, având doar opțiunea de a alege un anumit tip de contract și de a adera sau nu la el. Prin urmare, operează prezumția legală că nu a fost negociat, conform prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, iar dacă profesionistul pretinde că a negociat unele sau chiar toate clauzele, este datoria lui să administreze probe în acest sens, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000. În speță, însă, această probă nu s-a făcut.

În spiritul Legii nr. 193/2000 și al Directivei CEE nr. 93/13, este exclus din cadrul controlului caracterului abuziv obiectul contractului și caracterul adecvat al prețului sau remunerației în raport de serviciile sau bunurile furnizate, cu condiția ca acele clauze, care definesc obiectul contractului sau privesc caracterul adecvat al prețului sau remunerației, să fie exprimate clar, neechivoc, într-un limbaj ușor inteligibil ( art. 6 din Legea nr. 193/2000).

Cu privire la clauza referitoare la caracterul variabil al dobânzii, Curtea a reținut că dobânda face parte din prețul contractului, dar aceasta nu exclude pur și simplu clauza controlului instanței, fiind necesar să se analizeze și dacă această clauză este clară, neechivocă și exprimată într-un limbaj ușor inteligibil ( art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000).

Banca se poate pune la adăpost de eventuale evenimente care pot apărea pe piața financiară, mai ales în contractele pe perioadă îndelungată, riscurile urmând a fi, însă, distribuite, dar nu în mod discriminatoriu și unilateral, ci în mod previzibil pentru consumator, prin descrierea în concret a motivelor care pot conduce la ajustarea dobânzii și a formulei de calcul.

CJUE a statuat că este în competența instanței naționale să stabilească dacă o clauză de "modificare unilaterală a costurilor aferente serviciului, fără a descrie în mod explicit modalitatea în care sunt stabilite respectivele costuri și fără a indica un motiv întemeiat pentru această modificare" este sau nu abuzivă.

Nu este interzisă modificarea costurilor aferente serviciului, dar împrumutatul trebuie să cunoască, în mod real, la încheierea contractului, mecanismul de modificare a ratei dobânzii.

Curtea de apel a reamintit hotărârea pronunțată în cauza C-26/13, în care CJUE a statuat că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală "cerința potrivit căreia aceasta trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului …la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele economice care rezultă în ceea ce îl privește".

Clauza ce vizează "dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile A." nu corespunde exigențelor descrise, deoarece nu permite consumatorului să identifice mecanismul prin care banca va determina rata dobânzii după expirarea primelor 12 luni de derulare a contractului. Dimpotrivă, această sintagmă lasă la libera apreciere și voință a băncii modul de calcul al dobânzii, în lipsa oricărui mecanism de stabilire ori de evoluție a acestei părți variabile a dobânzii.

Clauza inserată în art. 5 din convenția de credit analizată în speță, ca întreg contractul, nu a fost negociată.

Nici prevederile art. 2.10 din condițiile generale nu lămuresc întinderea acestei obligații, deoarece raportează "dobânda de referință variabilă" atât la costul resurselor de creditare (pct. 2.10.a,), cât și la indicele de referință EURIBOR ( pct. 2.10.b).

Prin urmare, fiind neclar și neinteligibil redactată și, totodată, nefiind negociată, clauza examinată este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Instanța judecătorească nu poate, însă, interveni și modifica o clauză contractuală, deoarece nu se poate substitui voinței părților.

După declararea nulității parțiale a clauzei referitoare la dobânda variabilă, modul de calcul al acestei dobânzi urmează să fie stabilit prin negociere, de către părți.

Fiind parțial înlăturată din contract clauza care stabilește dobânda variabilă, prin înlăturarea componentei vizând dobânda de referință variabilă, această componentă a dobânzii variabile urmează să fie negociată de către părți. Prin urmare, în contract rămâne obligația de plată a dobânzii variabile, doar că una dintre componentele acestei dobânzi urmează să fie negociată.

Pe cale de consecință, nu poate fi primită cererea de restituire a dobânzii achitate cu acest titlu, determinarea sumelor plătite în plus, în temeiul clauzei abuzive înlăturate, urmând să aibă loc după ce consumatorul va negocia cu banca dobânda contractului.

Cu aceeași motivare, că instanța nu poate modifica, ci doar înlătura clauza declarată nulă, ca fiind abuzivă, se reține că este inadmisibilă cererea reconvențională formulată de A. SA, referitoare la adaptarea de către instanță a prevederilor contractului ( adaptare ce nu poate interveni decât în ipoteza în care s-ar fi invocat și dovedit impreviziunea, pe calea dreptului comun).

Potrivit hotărârii pronunțate de CJUE în cauza C76/2010, mențiunea referitoare la dobânda anuală efectivă, permisă în contractul de împrumut bancar, pentru a fi clar și inteligibil redactată, trebuie exprimată printr-o formulă matematică, astfel încât să se poată calcula, respectiv verifica întinderea acestei obligații.

Nu este interzis băncilor să prevadă în contractele încheiate cu consumatorii clauze referitoare la evoluția în timp a nivelurilor dobânzilor, numai că aceste clauze trebuie să fie determinate printr-un mecanism clar, într-un limbaj ușor inteligibil și care să permită consumatorului să întrevadă consecințele economice ale clauzei.

În speță, în art. 6 din contract, s-a prevăzut o dobândă anuală efectivă de 8,69% pe an, dar explicând modul de calcul al acestei dobânzi, s-au prevăzut: dobânda anuală, comisionul de analiză a documentației, de acordare credit și de administrare, cheltuielile efectuate cu încheierea poliței de asigurare de viață, precum și costuri nedeterminate, cum ar fi: comisionul de urmărire riscuri, precum și orice alte costuri intervenite ulterior semnării contractului, astfel încât nu s-a îndeplinit cerința transparenței. Clauza nu a fost negociată, și este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, în detrimentul consumatorului. Prin urmare,, este lovită de nulitate.

Referitor la dobânda majorată, prevăzută de art. 7 și 8 din contract, cu caracter de penalizare pentru întârzierea în restituirea creditului, Curtea reține că prevederile O.G. nr. 13/2011 nu sunt aplicabile în speță, deoarece contractul analizat a fost încheiat la data de 19 mai 2008, fiind supus normelor prevăzute de O.G. nr. 9/2000.

Or, în aplicarea dispozițiilor art. 1, art. 2 și ale art. 3 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, făcându-se referire la art. 969 alin. (1) din C. civ., în recursul în interesul legii pronunțat prin decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat:

"Clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii".

În consecință, Curtea a reținut că prevederile referitoare la dobânda majorată sunt nule.

Comisionul de administrare, prevăzut de art. 9 lit. b) din contract, de 0,05% din valoarea creditului, respectiv de 18,71 euro lunar, face parte din prețul total al contractului. Clauza este, însă, neclară, insuficient definită, nu a fost negociată și creează un dezechilibru între prestații, contrar bunei-credințe, deoarece, raportat la perioada îndelungată de derulare a contractului, echivalează cu o dobândă fixă, fără suport legal.

Prin O.U.G. nr. 50/2010, adoptată ulterior încheierii contractului examinat, legiuitorul a permis inserarea unui comision de ad