ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 484/2017
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 484/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr.
484/2017
Deliberând
asupra cererii de recurs, constată următoarele:
Prin Cererea înregistrată pe
rolul Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin la data de 30 mai 2011 sub nr.
x/225/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. București,
în calitate de creditor bancar și SC C. SRL, în calitate de creditor
cesionar, cerând pronunțarea nulității absolute a unor clauze
abuzive din Contractul de credit bancar, condiții generale de creditare -
anexă la contract, apreciind că, în speță, clauzele
contractuale se circumscriu regimului clauzelor abuzive/nelegale interzise prin
legislația specifică consumatorului. S-a susținut că, în
speță, contractul de credit bancar invocat îmbracă forma
contractului de adeziune generator al unui dezechilibru semnificativ între
drepturile și obligațiile părților în defavoarea
consumatorului, contrar cerințelor bunei- credințe. S-a solicitat ca
prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună lipsirea de
efecte juridice a clauzelor abuzive în raport cu reclamantul în calitate de
consumator încă de la încheierea contractului de credit.
În subsidiar,
reclamantul a solicitat rezilierea contractului de credit și încetarea
existenței convențiilor accesorii la acesta (în speță
contractul de ipotecă), restituirea prestațiilor efectuate de
reclamant în baza clauzelor abuzive anulate și fără efecte,
precum și acoperirea daunelor-interese materiale și morale provocate
de existența și derularea acestor clauze și acordarea dobânzii
legale de la data pronunțării hotărârii judecătorești,
calculate asupra sumelor datorate de pârâți reclamantului.
Pârâta B.
București a formulat întâmpinare și cerere reconvențională,
prin care a invocat excepția necompetenței materiale a
Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin și excepția
inadmisibilității cererii de chemare în judecată față
de posibilitatea reclamantului de a cere realizarea dreptului, excepția
nulității cererii de chemare în judecată. Totodată, a
solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de
reclamant și admiterea cererii reconvenționale.
Reconvențional,
a solicitat ca instanța de judecată să adapteze contractul în
sensul luării în considerare a algoritmului de calcul a ratei dobânzii
variabile propuse de bancă, respectiv EURIBOR, plus o marjă
fixă.
Prin
Sentința nr. 4.862 din 21 octombrie 2011, Judecătoria Drobeta-Turnu
Severin a admis excepția necompetenței materiale, invocată de
pârâtele B. București și SC C. SRL București și a declinat
competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului
Mehedinți, secția a II-a civilă și de contencios
administrativ și fiscal.
Cauza a fost
înregistrată la Tribunalul Mehedinți la data de 11 noiembrie 2011,
sub nr. x/101/2011.
Prin
Sentința nr. 1.137 din 2 decembrie 2011, Tribunalul Mehedinți a admis
excepția necompetenței materiale, a declinat competența de
soluționare în favoarea Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin, a
constatat conflict negativ de competență și a sesizat Curtea de
Apel Craiova pentru soluționarea acestuia.
Cauza a fost
înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 9 ianuarie
2012, sub nr. x/54/2012, iar prin Sentința nr. 6 din 12 ianuarie 2012 a
stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului
Mehedinți, secția a II-a civilă și de contencios
administrativ și fiscal.
Reclamantul
A. a formulat recurs împotriva Sentinței nr. 6 din 12 ianuarie 2012
pronunțată de Curtea de Apel Craiova.
Cauza a fost
înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție la data
de 12 februarie 2012, iar prin Decizia nr. 2.316 din 4 mai 2012 s-a respins ca
nefondat recursul declarat de reclamantul A.
Prin
Sentința nr. 306/2012, pronunțată la data de 16 noiembrie 2012,
în Dosarul nr. x/101/2011, Tribunalul Mehedinți, secția a II-a
civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins
excepția inadmisibilității invocată de B. SA; a respins
excepția lipsei obiectului cererii de chemare în judecată; a respins
excepția inadmisibilității cererii reconvenționale; a respins
cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în
contradictoriu cu pârâtele B. București și SC C. SRL, având ca obiect
anulare act și a respins cererea reconvențională; a obligat
reclamantul să plătească pârâtei B. SA suma de 2.600 RON cu
titlul de cheltuieli de judecată.
În motivarea
sentinței, Tribunalul a reținut, pe fondul cauzei, că
reclamantul a cerut instanței să constate existența clauzelor
abuzive în contractul pe care l-a negociat cu banca, susținând că
există astfel de clauze legate de modul în care s-a stabilit dobânda
variabilă, cu privire la scadența anticipată a creditului,
legată de cesiunea contractului de credit, precum și cu privire la
instituirea unei garanții reale imobiliare.
În plus,
prima instanță a reținut că reclamantul a cunoscut de la
început drepturile și obligațiile sale, iar clauza referitoare la
dobândă nu poate fi considerată drept una abuzivă în
condițiile în care timp de 12 luni părțile au convenit asupra
unei dobânzi fixe și tot voința lor a fost ca începând cu a 13 - a
lună cuantumul acesteia să varieze.
De asemenea,
s-a apreciat că, în situația în care reclamantul era nemulțumit,
putea solicita băncii să-i comunice modul în care se calculează
dobânda de referință, însă la momentul încheierii contractului a
acceptat fără rezerve clauzele contractului.
Cât
privește nulitatea clauzei privind instituirea garanției reale
imobiliare, s-a reținut că proprietarii acestui imobil figurează
ca părți în contractul de împrumut, iar semnăturile acestora se
regăsesc pe actul de împrumut, neputând astfel susține că ar
exista o viciere a consimțământului.
În ceea ce
privește alegerea notarului, s-a constatat că, în măsura în care
reclamantul ar fi considerat că notarul propus de bancă ar percepe
tarife prea mari, avea posibilitatea să refuze încheierea acestui
contract.
Cu privire la
nulitatea clauzei privind exigibilitatea/scadența anticipată a
creditului, prima instanță a concluzionat că s-a ajuns la o
astfel de transmitere a drepturilor de către bancă în favoarea SC C.
SRL, tocmai pentru că împrumutatul nu și-a respectat obligația
principală din contract, aceea de a plăti la termen rata lunară.
Tribunalul a
considerat că nu se poate imputa băncii executarea
necorespunzătoare a obligațiilor contractuale de către reclamant
și prin urmare nu ne aflăm în fața unei nulități care
să afecteze contractul de cesiune dintre bancă și SC C. SRL.
Cererea
reconvențională a fost respinsă, prin raportare la soluția
adoptată asupra cererii de chemare în judecată, în măsura în
care solicitarea pârâtei avea un caracter subsidiar.
Împotriva
acestei sentințe au formulat apel, reclamantul A., cât și SC D. SA
care, ulterior, s-a dovedit a fi promovat de către B. SA București.
Curtea de
Apel Craiova, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 309/2014
pronunțată la data de 25 iunie 2014, în Dosarul nr. x/101/2011, a
respins apelul formulat de pârâta B. împotriva Sentinței nr. 306/2012 din
data de 16 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Mehedinți,
secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în
Dosarul nr. x/101/2011, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC C. SRL.
A admis
apelul formulat de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe, pe
care a anulat-o și, în consecință, a admis în parte
acțiunea astfel cum a fost formulată și precizată la data
de 30 noiembrie 2011.
A constatat
nulitatea clauzei privind dobânda de referință variabilă
prevăzută la art. 5 din Contractul de credit din 19 mai 2008.
A constatat
nulitatea clauzei privind comisionul de administrare prevăzută de
art. 9 lit. b) din Contractul de credit din 19 mai 2008.
A obligat
intimata-pârâtă și apelanta-pârâtă la restituirea sumelor
încasate necuvenit cu titlu de dobândă variabilă - 5.407,97 euro
și comision de administrare - 561,30 euro, precum și dobânda
legală aferentă acestor sume - 839,59 euro.
A constatat
nulitatea clauzei privind dobânda majorată, precum și nulitatea
clauzei privind dobânda anuală efectivă.
A respins
capetele de cerere privind executarea contractului conform graficului de
rambursare inițial, nulitatea clauzei privind exigibilitatea
anticipată a creditului precum și a celor referitoare la cesiunea
contractului de credit și garanția reală imobiliară.
A obligat
intimata SC C. SRL și apelanta-pârâtă B. SA la plata cheltuielilor de
judecată către reclamant în cuantum de 5.400 RON.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. și pârâtele B. SA
și SC C. SRL București.
Prin Decizia
nr. 228 din 28 ianuarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul
nr. x/101/2011, s-a respins ca nefondată excepția nulității
recursului declarat de recurenta-pârâtă SC C. SRL București,
invocată de către recurentul-reclamant A.
S-au admis
recursurile declarate de recurenta-pârâtă B.SA București și de
recurenta-pârâtă SC C. SRL București împotriva Deciziei nr. 309/2014
din 25 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a
II-a civilă.
A fost
casată în întregime decizia recurată și a fost trimisă
cauza spre rejudecare aceleiași instanței.
Prin
aceeași decizie, s-a respins ca nefondat recursul declarat de
recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 309/2014 din 25 iunie 2014
pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.
În motivarea
deciziei, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut
că, în calea de atac a apelului, Curtea de Apel nu s-a mai pronunțat
deloc asupra cererii reconvenționale formulate de către pârâta B. SA
București, astfel că, hotărârea instanței de apel a fost
dată cu încălcarea mai multor principii de drept ce guvernează
procesul civil. În consecință, s-a apreciat că sunt întrunite
prevederile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., reținându-se că
instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală.
Cu privire la
recursul declarat de recurentul-reclamant A., Înalta Curte a constatat că acesta
este nefondat, reținând că, în ceea ce privește clauzele
referitoare la exigibilitatea/scadența anticipată a creditului
prevăzute la pct. 4.11 și la secțiunea 8, art. 8.3. din
Condițiile generale de creditare, în mod corect nu au fost considerate abuzive,
apreciindu-se că neîndeplinirea obligațiilor de plată ale
împrumutatului față de o altă instituție de credit atrage
scadența anticipată în contractele de credit încheiate de împrumutat
cu instituția respectivă, determinând executarea silită a bunurilor
și veniturilor împrumutatului și implicit o diminuare a
bonității și garanțiilor oferite de acesta.
Înalta Curte
a găsit nefondată și cea de-a doua critică din recurs
referitoare la legalitatea clauzei reglementate la art. 10 din Condițiile
Generale de Creditare - Anexă la contractul de credit bancar.
În acest
sens, s-a constatat că instanța de apel a reținut o
situație de fapt corectă, pe baza probelor administrate și a
făcut o interpretare și aplicare legală a dispozițiilor
art. 4 alin. (1) și 2 și art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 1202 C.
proc. civ., art. 966 C. civ. și art. 2, art. 9 și art. 24 din Legea
nr. 136/1995.
În plus,
Înalta Curte a reținut că această clauză invocată de
către recurentul- reclamant nu poate fi considerată abuzivă,
întrucât, din punct de vedere obiectiv, nu s-a creat un dezechilibru
semnificativ între drepturile și obligațiile părților în
detrimentul consumatorului, în înțelesul legii, iar din punct de vedere
subiectiv, comerciantul nu a procedat cu rea-credință, ci dimpotrivă
consumatorul - recurentul-reclamant își invocă propria culpă,
prin posibila neîndeplinire a uneia dintre obligațiile sale, aceea de
plată a ratelor la scadență.
În
consecință, s-a apreciat că și clauza înscrisă la art.
10 din condițiile generale nu poate fi considerată abuzivă,
așa încât și motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc.
civ. a fost respins ca nefondat.
Deopotrivă,
s-a reținut că este nefondat și motivul de recurs invocat în
cadrul acestei critici, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Din
această perspectivă, coroborată cu critica
recurentului-reclamant încadrată în pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.,
Înalta Curte a reținut că nu este prezent cazul de nelegalitate,
deoarece, instanța de judecată nu a schimbat natura juridică a contractului
încheiat între părți, ci a interpretat clauza contractuală
stipulată în convenția părților în funcție de
convingerea sa.
Totodată,
s-a constatat că nici critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei
privind obligația de a încheia contractul de ipotecă la biroul
notarial cu care banca are încheiat contract de colaborare, nu este
fondată, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile
și obligațiile părților, contrar bunei credințe, nu
poate fi reținută.
După
casare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr.
x/101/2011*.
Prin Decizia
nr. 689/2016 din 13 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel
Craiova, secția a II-a civilă, au fost respinse ca nefondate
apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B. SA împotriva
Sentinței nr. 306/2012 din data de 16 noiembrie 2012 pronunțată
de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC C.
SRL.
În motivarea
deciziei, instanța de apel, în rejudecare, a reținut că prima
critică a apelantului vizează nemotivarea hotărârii
instanței de fond cu privire la patru din cele șapte capete de
cerere, respectiv clauza referitoare la dobânda majorată (pct. 7 și 8
din contractul de credit); clauza privind DAE; clauza referitoare la comisionul
de administrare credit (pct. 9 lit. b) din contract) și clauza referitoare
la cesiunea contractului de credit bancar. În ce privește celelalte capete
de cerere, instanța a motivat insuficient soluția adoptată.
Instanța
de apel a constatat că, deși sumară, hotărârea
instanței de fond cuprinde argumente referitoare la întreaga acțiune
formulată de reclamant, exprimând considerente comune tuturor capetelor de
cerere cuprinse în acțiune și în răspunsul la întâmpinare.
S-a mai
reținut că, în speță, critica referitoare la lipsa de rol
activ a judecătorului de fond, care nu a dispus administrarea de
probatorii complete nu se mai impune a fi analizată, având în vedere
că la judecata în apel, în primul ciclu procesual, au fost administrate,
în completarea probatoriului administrat la instanța de fond, proba cu
interogatoriul, expertiza contabilă și înscrisuri.
S-a apreciat
că, instanța de trimitere este obligată să se conformeze
îndrumărilor date de instanța de control judiciar, deoarece aceste
îndrumări sunt de esența atribuțiilor ce revin instanței de
control judiciar, astfel că, în rejudecare, instanța de trimitere
trebuie să le dea curs, ele fiind menite să asigure o corectă soluționare
a litigiului.
Din
această perspectivă, instanța de apel a constatat că,
soluționând recursul reclamantului A., Înalta Curte s-a pronunțat
expres asupra faptului că nu sunt abuzive clauzele referitoare la
exigibilitatea/scadența anticipată a creditului prevăzute la
pct. 4.11 și la secțiunea 8, art. 8.3 din Condițiile generale de
creditare, cele referitoare la posibilitatea ca Banca să cesioneze
drepturile și obligațiile contractuale către un terț,
clauză înscrisă la art. 10 din Condițiile Generale de creditare,
precum și cele referitoare la obligația de a încheia contract de
ipotecă la biroul notarial cu care banca are încheiat contract de
colaborare.
Analizând
aceste trei tipuri de clauze, instanța de recurs a statuat că nu sunt
încălcate dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 și, în
consecință, nu se impune anularea lor, legislația internă
concordând cu cea europeană, respectiv Directiva nr. 93/13/CEE.
În
consecință, s-a constatat că instanță de trimitere nu
mai poate pune în discuție aceleași probleme de drept, odată ce
s-a stabilit că aceste clauze nu sunt abuzive.
Instanța
de apel a reținut că argumentele Înaltei Curți referitoare la
motivarea respingerii motivului de recurs vizând clauza înscrisă la art.
10 din Condițiile Generale își păstrează valabilitatea
și în analiza celorlalte patru clauze cuprinse în acțiune, cu privire
la care apelantul apreciază că sunt abuzive, respectiv clauza
referitoare la dobânda majorată (pct. 7 și 8 din contract), clauza
privind DAE, clauza referitoare la comisionul de administrare (pct. 9 lit. b)
din contract) și clauza privind dobânda remuneratorie (pct. 5 din contract
și pct. 2.10 din Condițiile generale de creditare).
În concluzie,
s-a apreciat că, în speță, criticile apelantului referitoare la
faptul că nici aceste clauze nu au fost negociate de bancă sunt
nefondate, întrucât acestea au fost inserate în contractul de credit, având loc
o discuție între funcționarul Băncii și reclamant cu
privire la contract, explicându-i-se toate aspectele solicitate de beneficiar.
Cu privire
clauza referitoare la dobândă, instanța de apel, în rejudecare, a
reținut că majorarea dobânzii de referință nu
transformă această clauză în una abuzivă, întrucât nu este
îndeplinită condiția creării unui dezechilibru semnificativ
între drepturile și obligațiile părților.
Instanța
de apel a mai reținut că simplul fapt că un contract are
caracter preformulat și nu a fost negociat cu consumatorul, nu poate
constitui un temei al constatării ca abuzive a clauzelor convenției,
principiul libertății contractuale funcționând și în
această materie, reclamanții având alegerea încheierii unui contract
de credit cu pârâta sau cu altă bancă.
În plus, s-a
apreciat că modificarea dobânzii nu s-a realizat cu încălcare
prevederilor contractuale, din conținutul contractului rezultând clar
că dobânda variabilă de referință se calculează în
funcție de costul resurselor de creditare. Mai mult, s-a apreciat că
acest cost nu putea fi anticipat nici de către bancă, ținând
și de factori externi, apelantului oferindu-i-se posibilitatea
rambursării anticipate atunci când restituirea împrumutului ar fi devenit
excesiv de oneroasă (art. 4.6).
În
consecință, s-a constatat că reclamantul a avut
cunoștință la momentul semnării convenției despre
clauzele prevăzute la art. 6 din contract, clauze care sunt exprimate în mod
clar și inteligibil, adică despre modul de calcul al DAE care include
mai multe costuri ce sunt menționate în cuprinsul clauzei prevăzute
la art. 6.
Cu privire la
comisionul de administrare de 18,71 euro lunar, reprezentând 0,05% din valoarea
creditului, instanța de apel a reținut că acesta este
prevăzut în convenție, cuantumul acestuia și modul de percepere
fiind clar determinate, astfel încât s-a apreciat că nu există niciun
argument pentru a considera că respectiva clauză ar fi una
abuzivă, însuși legiuitorul acceptând perceperea acestui tip de
comision prin art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010.
În plus, s-a
reținut că instanța poate interveni asupra clauzelor
prevăzute în contractul de credit doar în ceea ce privește
modalitatea de formulare a acestor clauze, nicidecum asupra cuantumului
comisioanelor prevăzute în contract, care se încadrează în
noțiunea de preț.
De asemenea,
instanța de apel a considerat că este legală și
soluția instanței de fond care a considerat că nu sunt abuzive
nici clauzele prevăzute la art. 7 și 8 din convenția de credit
referitoare la dobânda majorată în cazul persoanelor restante, deoarece în
cuprinsul acestora se precizează explicit modul de calcul al dobânzii
curente în situațiile în care reclamantul înregistrează credite
și/sau dobânzi restante, precum și comisioanele care sunt percepute
de bancă, care sunt menționate clar și cu care acesta a fost de
acord la data încheierii convenției.
În ceea ce
privește apelul pârâtei B. SA, instanța de apel a reținut
că acesta vizează exclusiv cheltuielile de judecată, însă
s-a apreciat că soluția pronunțată în cauză sub acest
aspect este corectă având în vedere faptul că, prin respingerea
cererii reconvenționale și pârâta a căzut în pretenții.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., fiind întemeiat pe
dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
În cuprinsul
recursului, recurentul-reclamant a solicitat, în principal, casarea în
întregime a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare raportat
la soluționarea apelului fără cercetarea fondului și
fără lămurirea deplină a împrejurărilor de fapt.
În subsidiar,
a solicitat modificarea în tot a hotărârii instanței de apel și,
în urma rejudecării apelului, după casarea deciziei recurate, să
se dispună admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței
instanței de fond, cu consecința admiterii cererii introductive, sens
în care a solicitat să se dispună:
1.
constatarea caracterului abuziv/nulității absolute a clauzei privind
dobânda de referință variabilă din conținutul art. 5 din
Contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 19 mai 2008 încheiat
între reclamantul consumator și intimata B., corelată de bancă
și instanța de apel cu clauza privind costul resurselor de creditare
din cuprinsul Condițiilor generale de creditare - Anexă la contractul
de credit (art. 2.10a);
2.
constatarea caracterul abuziv/nulității absolute a clauzei relativ la
comisionul de administrare credit - prevăzută la art. 9 lit. b) din
contractul de credit respectiv art. 3.7. și 3.9. din Condițiile
generale de creditare raportat la pct. 20 din Contractul de credit;
obligarea
în solidar a intimatelor la restituirea sumelor încasate necuvenit în baza
clauzelor abuzive ce vor fi anulate de instanța de recurs, împreună
cu dobânda legala aferentă (art. 994 C. civ.) - conform constatărilor
expertizei contabile judiciare administrate în cauză (5.407,97 euro - cu
titlu de dobândă de referință variabilă, 561,30 euro cu
titlu de comision de administrare credit și 839,59 euro dobânda
legală);
4.
constatarea caracterului abuziv/nulității absolute a clauzei
referitoare la dobânda majorată - stipulată la pct. 7 și pct. 8
din Contractul de credit;
obligarea
intimatelor la adecvarea graficului de rambursare și repunerea
părților în grafic (situația anterioară) conform
soluției nulității clauzelor abuzive (dobânda de
referință variabilă și comisionul de administrare credit);
6.
constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a
clauzei DAE (dobânda anuală efectiva) de la pct. 6 din Contractul de
credit.
Recurentul-reclamant
a susținut că hotărârea atacată este nemotivată în
fapt și drept, raportat la criticile esențiale ale sale, respectiv
statuările instanței de casare. Totodată, recurentul a
susținut că fondul pricinii nu a fost cercetat raportat la
probatoriul administrat, precum și că hotărârea este
contradictorie și străină de natura litigiului.
Astfel,
recurentul a precizat că instanța de apel nu a respectat
statuările instanței de casare cât privește cererea
reconvențională formulată de intimata B., aspectele vizând
negocierea contractului și dobânda variabilă.
În plus, s-a
învederat că instanța de apel a distorsionat statuarea instanței
de casare, extrapolând statuarea negocierii clauzei de cesiune la toate
clauzele contractului, pronunțând astfel o soluție nelegală,
contrar dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 și
prescripțiilor instanței de casare.
În
consecință, recurentul a apreciat că instanța de apel
trebuia să respingă explicit cererea reconvențională a B.
fie ca fiind lipsită de obiect, fie ca inadmisibilă, fie ca
neîntemeiată, în condițiile în care ambele apeluri au fost respinse.
Tot sub acest aspect, s-a arătat că recurentul are interesul ca
cererii reconvenționale a B. să i se dea o soluție de respingere
expresă și motivată pentru a nu plana incertitudinea în cazul
unui posibil litigiu pe această chestiune.
O altă
critică a recurentului-reclamant vizează faptul că,
instanța de apel nu a apreciat și valorizat probatoriul
încuviințat și administrat în cauza, respectiv interogatoriile
părților, expertiza contabilă, înscrisurile emise de BNR și
adresele B., nu și-a sprijinit soluția pe acest probatoriu,
deficiență care, în opinia sa, conduce la necercetarea fondului
cauzei și stabilirea incompletă a situației de fapt.
Din
această perspectivă, potrivit art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.
civ., s-a apreciat că instanța de apel nu a cercetat complet starea
de fapt pe aspectul negocierii, pronunțând astfel o hotărâre
nemotivată și nelegală.
Recurentul-reclamant
a susținut că instanța de apel nu a examinat și nu a
răspuns în niciun fel criticilor sale raportat la mijloacele de probă
administrate în cauză, lucru care, în opinia sa, face imposibilă
criticarea soluției și exercitarea controlului judiciar.
În ceea ce
privește norma de excludere prevăzută la art. 4 alin. (6) din
Legea nr. 193/2000, reclamantul a arătat că o clauză referitoare
la un mecanism de modificare a prețului creditului nu poate face obiectul
excluderii de la examenul judiciar asupra naturii sale abuzive.
În continuare,
a susținut că în ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei
dobânzii de referință variabilă, această clauză este
netransparentă din perspectiva art. 1 alin. (1) lit. a) și p) din
Anexa la Legea nr. 193/2000 și art. 75 din Codul consumului. Totodată,
reclamantul a susținut că această clauză nu este clară
și prin raportare la înscrisurile doveditoare de la dosar din care
rezultă explicațiile contradictorii ale băncii pe parcursul
procesului, aceasta invocând majorările semnificative de pe piața financiar-bancară,
fără a fi indicați și definiți acești indici în
contract.
Recurentul A.
a menționat în cuprinsul recursului că reaua-credință a
băncii reiese din modalitatea în care aceasta a redactat clauzele
netransparente în favoarea sa, toate riscurile și costurile fiind plasate
în sarcina reclamantului-consumator, fără ca banca să suporte
echitabil o parte din acestea.
Referitor la
comisionul de administrare a creditului, reclamantul a susținut că
banca percepe două tipuri de costuri, respectiv DRV și comisionul de
administrare pentru aceeași destinație, fără ca în contract
să fie clar delimitată perceperea acestora. În plus, a învederat
că O.G. nr. 50/2010, care a reglementat pentru prima dată comisionul
de administrare a creditului nu poate fi aplicată retroactiv contractului.
Cu privire la
DAE, reclamantul a precizat că în contract nu este prevăzută
formula matematică unică de calcul a acesteia, iar aceasta nu se
confundă cu formula de calcul a dobânzii curente stipulată la pct.
2.4 din Condițiile generale de creditare.
În
continuare, recurentul-reclamant a susținut că se impune casarea
hotărârii atacate și pentru respectarea egalității de
tratament, având în vedere că hotărârea instanței de apel în
rejudecarea cauzei nu corespunde exigențelor motivării hotărârii
judecătorești.
Recurentul a
învederat că există contradicții în interiorul considerentelor
deciziei instanței de apel, în rejudecare aceasta procedând la deturnarea
obiectului acțiunii introductive și a cererii de apel.
S-a apreciat
de către reclamant că, instanța de apel în mod greșit a
explicat dezechilibrul semnificativ prin raportare la principiul forței
obligatorii a contractului și a necesității prezentării
profitului băncii prin prețul creditului, acest aspect fiind, în
opinia sa, în discordanță cu trimiterile instanței la
prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, unde legiuitorul pune problema
dezechilibrului semnificativ din perspectiva intereselor consumatorului,
și nu ale profesionistului bancar. Din perspectiva reclamantului, dezechilibrul
semnificativ se raportează la drepturile și obligațiile
părților, și nu la prestațiile economice în sine ale
părților.
Recurentul-reclamant
a afirmat că instanța de apel s-a abătut de la obiectul
acțiunii și și-a fundamentat soluția pe considerente de
drept comun, deși cererea introductivă era una specifică
protecției consumatorului, cadrul acțiunii fiind, în opinia sa,
circumscris răspunderii civile delictuale a băncii pentru
încălcarea normelor imperative ale legii care prohibesc inserarea de clauze
abuzive în contract.
În
consecință, reclamantul a subliniat că instanța de apel a
analizat dezechilibrul semnificativ din perspectiva intereselor băncii,
și anume obținerea de profit prin acordarea de împrumuturi în bani cu
titlu oneros, instanța omițând să cerceteze raportul juridic
obligațional.
O altă
critică a recurentului-reclamant privește faptul că
instanța de apel nu a motivat în drept hotărârea, neprecizând care
sunt factorii externi, obiectivi din structura DRV/CRS și nici indicii
pieței financiar-bancare în funcție de care variază costul
resurselor de creditare.
Sub acest
aspect, s-a susținut că nu au fost indicați factorii externi
care influențează dobânda de referință
variabilă/costurile resurselor de creditare, precum și dimensiunea
și raportul valoric dintre ele.
Cu privire la
motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
referitor la lipsa de temei legal, încălcarea și aplicarea
greșită a legii, reclamantul a susținut că soluția
pronunțată în cauză nu a fost fundamentată prin raportare
la criteriile stabilite de jurisprudența CJUE referitor la interpretarea
Directivei 93/13/CEE.
Din
această perspectivă, s-a subliniat că informarea prealabilă
a consumatorului înaintea încheierii unui contract privind condițiile
contractuale și consecințele încheierii acestuia sunt de o
importanță fundamentală.
În plus, în
raportul profesionist-consumator, instanța de apel a opinat că
părțile se află pe poziții de egalitate, lucru greșit
din perspectiva reclamantului.
Recurentul-reclamant
a mai arătat în cuprinsul recursului că, în mod nelegal,
instanța de apel a constatat că, în speță, clauzele privind
dobânda de referință variabilă și comisionul de
administrare a creditului ar intra sub incidența normei de excludere
prevăzută la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Sub acest
aspect, reclamantul a arătat că în dispută nu se află
nivelul dobânzii sau al comisionului, ci mecanismul de variație a ratei
dobânzii/comisionului. Mai mult decât atât, s-a precizat că metoda de
calcul și variație a costului resurselor de creditare nu este
descrisă în contract, aceasta aflându-se la discreția băncii.
S-a mai
menționat că o clauză care permite creditorului să modifice
în mod unilateral rata dobânzii și să majoreze ratele trebuie să
fie previzibilă pentru consumator.
Mai mult
decât atât, instanța de apel a neglijat să analizeze aspectul
esențial al transparenței clauzelor apreciate de reclamant ca fiind
abuzive, limitându-se să observe doar că nivelul costurilor
resurselor de creditare, respectiv al dobânzii de referință variabile
a B., nu poate fi anticipat pentru că depinde de fluctuația unor
indici de piață.
În ceea ce
privește aspectul rezilierii contractului, recurentul a subliniat că
această facultate oferită consumatorului trebuie să nu fie una formală,
ci să poată fi realmente exercitată. În plus, pe lângă
acest drept, reclamantul susține că trebuie să aibă
rezervat în contract și dreptul la anularea contractului, conform alin.
(1) lit. p) din Anexa la Legea nr. 193/2000.
Recurentul a
mai subliniat că instanța de apel nu a examinat comparativ
situația juridică a consumatorului în raport cu normele
naționale aplicabile, ci a acordat o atenție sporită intereselor
mercantile ale băncii.
În plus,
instanța națională trebuie, în opinia reclamantului, să
verifice dacă furnizorul de servicii, acționând în mod corect și
echitabil față de consumator, ținând seama și de interesele
acestuia, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă
să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale.
Totodată,
reclamantul a susținut că opțiunea consumatorului între mai
multe contracte de credit standard nu echivalează cu negocierea
directă a clauzelor.
În
continuare, s-a susținut că instanța de apel a nesocotit
constatarea instanței de casare cu privire la elementele dobânzii
variabile care nu au fost evidențiate în contractul de credit în litigiu,
explicațiile băncii date în timpul procesului neputând fi primite.
Reclamantul
susține că instanța de apel nu s-a aplecat asupra aspectului
transparenței clauzei DRV conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000,
judecătorii apelului încălcând astfel prevederile art. 1 alin. (2)
din legea evocată, în avantajul băncii.
În ceea ce
privește clauza referitoare la comisionul de administrare a creditului,
art. 9 lit. b) din contractul de credit, recurentul A. a susținut că
instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității
legii consacrat în dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție,
acordând putere normativă O.U.G. nr. 50/2010, act normativ adoptat ulterior
încheierii contractului.
Reclamantul
susține că pentru aceleași operațiuni, banca percepe
două costuri, respectiv comisionul de administrare a creditului, la care
se adaugă dobânda de referință variabilă, iar în contract
nu este stipulat dreptul consumatorului la încasarea unui preț pentru
îndeplinirea obligației de plată a ratelor la scadență,
aspect care creează un dezechilibru între drepturile și
obligațiile părților, produs în detrimentul consumatorului.
Și
clauza referitoare la dobânda majorată (art. 7 și 8 din Contract) a
fost criticată de către recurent, din perspectiva faptului că
obiectul litigiului nu este reprezentat de modalitatea de calcul a dobânzii
majorate, ci modul de fundamentare a clauzei din perspectiva legislației
specifice protecției consumatorului.
Cu privire la
clauza DAE (art. 6 din contract), reclamantul a susținut că acesta
este lipsită de suport normativ din perspectiva Legii nr. 289/2004
coroborat cu art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000.
În plus, s-a
precizat că în contract nu este prevăzută formula de calcul a
DAE, astfel încât, în opinia reclamantului, nu poate fi stabilită valoarea
de 8,79%/an înscrisă la art. 6 din contract.
Intimatele-pârâte
B. SA și SC C. SRL au depus la dosar întâmpinări, prin care au
solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea
hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
Analizând
decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului
de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată
că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Art. 304 pct.
7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care
hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde
motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Potrivit art.
261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie
să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format
convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate
susținerile părților, nemotivarea hotărârii constituind
motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind
acela de a se asigura o bună administrare a justiției și
exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare.
În
speță, Înalta Curte constată că decizia instanței de
apel nu îndeplinește aceste cerințe, întrucât nu a fost motivată
în fapt și drept sub toate aspectele invocate sau a fost motivată
lapidar, astfel încât, coroborat cu principiile și regulile de drept
substanțial și procesual, să conducă în mod logic la
soluția pronunțată și să permită realizarea
controlului judiciar.
Cererea de
chemare în judecată a reclamantului a vizat constatarea caracterului
abuziv a clauzelor privind dobânda, comisionul de administrare,
exigibilitatea/scadența anticipată a creditului și cesiunea contractului
de credit.
Prin Decizia
nr. 309/2014 din 25 iunie 2014, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a
civilă, a admis apelul reclamantului și a constatat nulitatea
clauzelor referitoare la dobândă (respectiv, dobânda de
referință variabilă, dobânda majorată, dobânda anuală
efectivă) și la comisionul de administrare. Prin aceeași
decizie, a respins capetele de cerere privind exigibilitatea anticipată a
creditului și cesiunea contractului de credit.
Ulterior,
reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii, cu privire la capetele
de cerere respinse, respectiv clauzele privind exigibilitatea anticipată a
creditului prevăzute la pct. 4.11 și la secțiunea 8, art. 8.3
din Condițiile generale de creditare și cele referitoare la
posibilitatea ca banca să cesioneze drepturile și obligațiile
contractuale către un terț, clauză înscrisă la art. 10 din
condițiile generale de creditare.
Prin Decizia
nr. 228 din 28 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și
Justiție a respins ca nefondat recursul reclamantului A. Totodată, au
fost admise recursurile pârâtelor B. SA și SC C. SRL, pentru nemotivarea
cererii reconvenționale.
În
rejudecare, Curtea de Apel Craiova a respins ca nefondate apelurile
reclamantului și al pârâtelor, reținând că, în ceea ce
privește apelul reclamantului A., modul în care instanța de recurs a
soluționat problema de drept pusă în discuție, este obligatorie
pentru instanța care rejudecă, motiv pentru care s-a apreciat că
nu mai pot fi puse în discuție problemele de drept tranșate de
către Înalta Curte, respectiv cele referitoare la scadența
anticipată a creditului și cesiunea drepturilor contractuale, având
în vedere că s-a stabilit că acestea nu sunt abuzive.
De asemenea,
s-a apreciat de către instanța de apel, în rejudecare, faptul că
sunt nefondate și criticile reclamantului referitoare la dobândă
și comisionul de administrare, reținându-se sub acest aspect
argumentarea instanței de casare expusă cu ocazia respingerii
clauzelor referitoare la scadența anticipată a creditului și
cesionarea drepturilor și obligațiilor contractuale către un
terț.
Or, analizând
decizia de casare, se observă că în cuprinsul acesteia s-a stabilit
că anumite clauze nu sunt abuzive, respectiv cele referitoare la
scadența anticipată a creditului și cesionarea drepturilor
și obligațiilor contractuale către un terț, însă
judecătorii nu au făcut niciun fel de apreciere cu privire la
celelalte două clauze privind dobânda și comisionul de administrare,
care practic ar trebui să fie rejudecate. Mai mult decât atât,
instanța de apel, în rejudecare, a respins recursul reclamantului,
apreciind că nu sunt abuzive clauzele litigioase, inclusiv cele cu privire
la care Înalta Curte nu a argumentat nimic și pe care, Curtea de Apel
trebuia să le reanalizeze, respectiv clauzele privind dobândă și
comisionul de administrare.
În
consecință, se constată că, în speță,
instanța s-a pronunțat în mod irevocabil asupra clauzelor privind
exigibilitatea anticipată a creditului și cesiunea contractului de
credit, prin respingerea acestora atât în apel, cât și în recurs, acestea
intrând în puterea lucrului judecat, astfel încât nu mai puteau fi reevaluate
în apelul după casare și nici examinate în acest recurs.
În raport cu
argumentele expuse, instanța de recurs urmează a analiza criticile
recurentului-reclamant referitoare la dobândă și comisionul de
administrare, întrucât Înalta Curte nu a dat nicio dezlegare cu privire la
caracterul abuziv al acestor clauze. În plus, se constată că,
privitor la acestea, nu puteau fi valorificate dezlegările date de instanța
supremă în decizia de casare, curtea de apel trebuind să realizeze o
analiză totală a fondului și nu să aprecieze, cum în mod
greșit a făcut, că instanța de recurs, în prima casare, a
dat deja o dezlegare clauzelor evocate anterior.
Din
această perspectivă, hotărârea instanței de apel apare ca
fiind nemotivată în fapt și drept cu privire la clauzele vizând
dobânda și comisionului de administrare, prin raportare la criticile
esențiale invocate de recurentul-reclamant în cuprinsul cererii.
Astfel, recurentul
în mod corect a susținut că instanța de apel nu a cercetat
fondul litigiului, precizând sub acest aspect că, în speță,
Curtea de Apel Craiova nu a apreciat și valorizat probatoriul
încuviințat și administrat, nesprijinindu-și soluția pe
acesta.
Analizând
această critică, Înalta Curte apreciază deopotrivă că
instanța de apel, prin decizia recurată, nu a valorizat probatoriul
administrat. În cuprinsul deciziei recurate, Curtea de Apel a reținut
că motivul de apel referitor la probatorii nu se mai impune a fi analizat
întrucât, la judecata în apel în primul ciclu procesual, a fost completat
probatoriul cu interogatoriu, expertiză contabilă și înscrisuri,
soluția fiind pronunțată pe baza tuturor probelor ce au fost
administrate în dosar.
Din
această perspectivă, critica recurentului este întemeiată,
urmând ca instanța de apel, în rejudecare, să valorizeze întreg
probatoriul administrat, indicând în concret care au fost probele care au
format convingerea instanței în luarea soluției, înlăturând
astfel confuzia creată reclamantului referitoarea la ignorarea
probatoriului sau respingerea acestuia ca neconcludent.
Totodată,
hotărârea atacată urmează a fi casată și din
perspectiva faptului că decizia din apel nu corespunde exigenței
motivării hotărârilor judecătorești, recurentul
susținând că aceasta cuprinde contradicții în considerente.
Sub acest
aspect, se constată că instanța de apel a reținut că,
în speță, clauzele litigioase au fost negociate, iar ulterior a
analizat dezechilibrul semnificativ, cu toate că, astfel cum susține
reclamantul, negocierea clauzelor reprezintă un fine de neprimire în
verificarea jurisdicțională a mecanismului abuziv al clauzelor.
În realitate,
instanța de apel, sub acest aspect, a reținut că argumentele
Înaltei Curți expuse cu ocazia soluționării recursului își
păstrează valabilitatea și în analiza clauzelor referitoare la
dobândă și comisionul de administrare, după care a reținut
că, în cauză, nu a existat un dezechilibru semnificativ între
drepturile și obligațiile părților, fără a
cerceta starea de fapt în amplitudinea sa. Singurele argumente expuse de
către instanța de apel au vizat faptul că reclamantul avea
cunoștință de variabilitatea acestor clauze la momentul
încheierii contractului de credit, fără a analiza în concret
dacă respectivele clauze sunt sau nu abuzive din perspectiva art. 4 din
Legea nr. 193/2000.
De asemenea,
se constată a fi fondată și critica recurentului-reclamant
referitoare la faptul că instanța de apel ar fi confundat mecanismul
nulității absolute a clauzelor abuzive cu reducerea prestațiilor
la cererea reclamantului.
Analizând
hotărârea atacată din această perspectivă, se poate observa
că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra acestui
motiv de apel, astfel încât, instanța supremă constată că
litigiul nu a fost soluționată sub toate aspectele invocate de
reclamant prin cererea sa.
Reclamantul
A. a mai susținut că instanța de apel a analizat dezechilibrul
semnificativ din unghiul intereselor băncii, afirmând că acest lucru
excede cadrului dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000,
deoarece acest dezechilibru semnificativ a fost verificat, dacă
există sau nu, în detrimentul consumatorului.
Practic,
instanța de apel a evocat articole din contractul de credit din care
rezultă mecanismul majorării dobânzii, invocând că acest
mecanism era cunoscut reclamantului, fără a efectua o analiză
și din perspectiva consumatorului, care să răspundă în
concret criticilor acestuia, aspect ce urmează a fi analizat și
verificat în rejudecare.
De asemenea,
instanța de apel, în rejudecare, urmează a analiza și critica
reclamantului referitoare la faptul că instanța s-a abătut de la
obiectul acțiunii, fundamentându-și soluția pe considerente de
drept comun, deși cererea introductivă era una specifică
protecției consumatorului.
Analizând
decizia atacată, se constată că, într-adevăr, Curtea de
Apel a reținut că dispozițiile art. 969 C. civ. sunt incidente
în speță, prin raportare la prevederile contractuale care
consfințesc voința părților, concluzia instanței în
urma analizei acestor prevederi fiind aceea că, în speță,
clauzele contractuale nu ar avea un caracter abuziv.
Curtea de
Apel Craiova trebuia să interpreteze dispozițiile art. 4 din Legea
nr. 193/2000 prin raportare la clauzele invocate de reclamant și să
verifice în ce măsură clauzele contestate corespund sau nu
exigenței normelor în materia protecției consumatorului, și nu
să se limiteze la îndeplinirea condițiilor de validitate a actului
juridic din perspectiva dreptului comun.
În plus,
recurentul a criticat și faptul că instanța de apel nu a
precizat factorii externi din structura DRV/CRS și nici indicii
pieței financiar-bancare în funcție de care variază costul
resurselor de creditare.
Sub acest
aspect, se constată că instanța de apel a reținut în
cuprinsul deciziei recurate că modificarea dobânzii nu putea fi
anticipată nici de către bancă, întrucât aceasta ține
și de factori externi, fără a-i indica în concret, astfel încât,
în rejudecare, Curtea de Apel urmează a se pronunța și sub acest
aspect, precum și asupra chestiunii privind rezilierea contractului, care
la fel nu a fost verificată în apel.
Totodată,
recurentul-reclamant a contestat decizia atacată și din perspectiva
comisionului de administrare, susținându-se că instanța de apel
a încălcat principiul neretroactivității legii acordând putere
normativă O.U.G. nr. 50/2010, contestându-se, de asemenea, și
aspectul vizând perceperea a două costuri pentru aceleași
operațiuni, respectiv comisionul de administrare și dobânda de
referință variabilă.
Analizând decizia
atacată, se constată că, instanța de apel a reținut în
considerente că, în convenție, este prevăzut comisionul de
administrare, cuantumul acestuia și modul de percepere, concluzionând
astfel că nu ar exista vreun argument pentru a considera abuzivă această
clauză, cu atât mai mult cu cât însuși legiuitorul acceptă
perceperea acestui tip de comision prin art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr.
50/2010. Prin urmare, în rejudecare instanța de apel va răspunde
și acestor critici, argumentând aplicabilitatea în speță a
dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010.
În
consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel
nu a analizat cauza pe fond din perspectiva criticilor invocate de reclamant,
cu privire la clauzele vizând dobânda (respectiv, dobânda de
referință variabilă, dobânda majorată, dobânda anuală
efectivă) și comisionul de administrare a creditului, urmând a se
pronunța asupra aspectelor invocate de către reclamant în cuprinsul
cererii, cu expunerea argumentată a mecanismului care susține
soluția ce se va pronunța în rejudecare prin raportare la criticile
invocate de parte.
În ceea ce
privește critica reclamantului referitoare la faptul că instanța
de apel nu s-a pronunțat asupra cererii reconvenționale,
instanța de recurs constată că, potrivit îndrumărilor
Înaltei Curți date prin decizia de casare, deși instanța de apel
a nesocotit dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în lipsa recursului
părții interesate, respectiv al pârâtei B., acesta nu poate constitui
un motiv de recurs, întrucât lipsește interesul reclamantului din
această perspectivă.
În
considerarea celor ce preced, constatând că soluția adoptată de
instanța de apel este nemotivată sau insuficient motivată în
raport cu criticile formulate de parte, în temeiul art. 304 pct. 7 coroborat cu
art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită
recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 689/2016 din 13
septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a
II-a civilă, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre
rejudecare aceleiași instanței, care, cu ocazia rejudecării
urmează a se preocupa de remedierea deficiențelor arătate cu
respectarea dispozițiilor legale menționate, iar cu ocazia
rejudecării, va avea în vedere și celelalte susțineri din
recurs, acestea urmând a fi analizate în concret.
PENTRU ACEST
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Admite
recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 689/2016 din 13
septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a
II-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare
aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 21 martie 2017.
Procesat de