ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 484/2017

Decizia nr. 484/2017 Deliberând asupra cererii de recurs, constată următoarele: Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin la data de 30 mai 2011 sub nr. x/225/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. București, în calitate de creditor bancar și SC C. SRL, în calitate de creditor cesionar, cerând pronunțarea nulității absolute a unor clauze abuzive din Contractul de credit bancar, condiții generale de creditare - anexă la contract, apreciind că, în speță, clauzele contractuale se circumscriu regimului clauzelor abuzive/nelegale interzise prin legislația specifică consumatorului. S-a susținut că, în speță, contractul de credit bancar invocat îmbracă forma contractului de adeziune generator al unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului, contrar cerințelor bunei- credințe.

S-a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună lipsirea de efecte juridice a clauzelor abuzive în raport cu reclamantul în calitate de consumator încă de la încheierea contractului de credit. În subsidiar, reclamantul a solicitat rezilierea contractului de credit și încetarea existenței convențiilor accesorii la acesta (în speță contractul de ipotecă), restituirea prestațiilor efectuate de reclamant în baza clauzelor abuzive anulate și fără efecte, precum și acoperirea daunelor-interese materiale și morale provocate de existența și derularea acestor clauze și acordarea dobânzii legale de la data pronunțării hotărârii judecătorești, calculate asupra sumelor datorate de pârâți reclamantului.

Pârâta B. București a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată față de posibilitatea reclamantului de a cere realizarea dreptului, excepția nulității cererii de chemare în judecată. Totodată, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant și admiterea cererii reconvenționale. Reconvențional, a solicitat ca instanța de judecată să adapteze contractul în sensul luării în considerare a algoritmului de calcul a ratei dobânzii variabile propuse de bancă, respectiv EURIBOR, plus o marjă fixă.

Prin Sentința nr. 4.862 din 21 octombrie 2011, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtele B. București și SC C. SRL București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Mehedinți la data de 11 noiembrie 2011, sub nr. x/101/2011. Prin Sentința nr. 1.137 din 2 decembrie 2011, Tribunalul Mehedinți a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin, a constatat conflict negativ de competență și a sesizat Curtea de Apel Craiova pentru soluționarea acestuia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 9 ianuarie 2012, sub nr. x/54/2012, iar prin Sentința nr. 6 din 12 ianuarie 2012 a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal. Reclamantul A. a formulat recurs împotriva Sentinței nr. 6 din 12 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova.

Cauza a fost înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 12 februarie 2012, iar prin Decizia nr. 2.316 din 4 mai 2012 s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. Prin Sentința nr. 306/2012, pronunțată la data de 16 noiembrie 2012, în Dosarul nr. x/101/2011, Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității invocată de B. SA; a respins excepția lipsei obiectului cererii de chemare în judecată; a respins excepția inadmisibilității cererii reconvenționale; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. București și SC C. SRL, având ca obiect anulare act și a respins cererea reconvențională; a obligat reclamantul să plătească pârâtei B. SA suma de 2.600 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, Tribunalul a reținut, pe fondul cauzei, că reclamantul a cerut instanței să constate existența clauzelor abuzive în contractul pe care l-a negociat cu banca, susținând că există astfel de clauze legate de modul în care s-a stabilit dobânda variabilă, cu privire la scadența anticipată a creditului, legată de cesiunea contractului de credit, precum și cu privire la instituirea unei garanții reale imobiliare. În plus, prima instanță a reținut că reclamantul a cunoscut de la început drepturile și obligațiile sale, iar clauza referitoare la dobândă nu poate fi considerată drept una abuzivă în condițiile în care timp de 12 luni părțile au convenit asupra unei dobânzi fixe și tot voința lor a fost ca începând cu a 13 - a lună cuantumul acesteia să varieze.

De asemenea, s-a apreciat că, în situația în care reclamantul era nemulțumit, putea solicita băncii să-i comunice modul în care se calculează dobânda de referință, însă la momentul încheierii contractului a acceptat fără rezerve clauzele contractului. Cât privește nulitatea clauzei privind instituirea garanției reale imobiliare, s-a reținut că proprietarii acestui imobil figurează ca părți în contractul de împrumut, iar semnăturile acestora se regăsesc pe actul de împrumut, neputând astfel susține că ar exista o viciere a consimțământului. În ceea ce privește alegerea notarului, s-a constatat că, în măsura în care reclamantul ar fi considerat că notarul propus de bancă ar percepe tarife prea mari, avea posibilitatea să refuze încheierea acestui contract.

Cu privire la nulitatea clauzei privind exigibilitatea/scadența anticipată a creditului, prima instanță a concluzionat că s-a ajuns la o astfel de transmitere a drepturilor de către bancă în favoarea SC C. SRL, tocmai pentru că împrumutatul nu și-a respectat obligația principală din contract, aceea de a plăti la termen rata lunară. Tribunalul a considerat că nu se poate imputa băncii executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale de către reclamant și prin urmare nu ne aflăm în fața unei nulități care să afecteze contractul de cesiune dintre bancă și SC C. SRL. Cererea reconvențională a fost respinsă, prin raportare la soluția adoptată asupra cererii de chemare în judecată, în măsura în care solicitarea pârâtei avea un caracter subsidiar.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel, reclamantul A., cât și SC D. SA care, ulterior, s-a dovedit a fi promovat de către B. SA București. Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 309/2014 pronunțată la data de 25 iunie 2014, în Dosarul nr. x/101/2011, a respins apelul formulat de pârâta B. împotriva Sentinței nr. 306/2012 din data de 16 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/101/2011, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC C. SRL.

A admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a anulat-o și, în consecință, a admis în parte acțiunea astfel cum a fost formulată și precizată la data de 30 noiembrie 2011. A constatat nulitatea clauzei privind dobânda de referință variabilă prevăzută la art. 5 din Contractul de credit din 19 mai 2008. A constatat nulitatea clauzei privind comisionul de administrare prevăzută de art. 9 lit. b) din Contractul de credit din 19 mai 2008. A obligat intimata-pârâtă și apelanta-pârâtă la restituirea sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă variabilă - 5.407,97 euro și comision de administrare - 561,30 euro, precum și dobânda legală aferentă acestor sume - 839,59 euro.

A constatat nulitatea clauzei privind dobânda majorată, precum și nulitatea clauzei privind dobânda anuală efectivă. A respins capetele de cerere privind executarea contractului conform graficului de rambursare inițial, nulitatea clauzei privind exigibilitatea anticipată a creditului precum și a celor referitoare la cesiunea contractului de credit și garanția reală imobiliară. A obligat intimata SC C. SRL și apelanta-pârâtă B. SA la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în cuantum de 5.400 RON. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. și pârâtele B. SA și SC C. SRL București.

Prin Decizia nr. 228 din 28 ianuarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/101/2011, s-a respins ca nefondată excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă SC C. SRL București, invocată de către recurentul-reclamant A. S-au admis recursurile declarate de recurenta-pârâtă B.SA București și de recurenta-pârâtă SC C. SRL București împotriva Deciziei nr. 309/2014 din 25 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă. A fost casată în întregime decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanței. Prin aceeași decizie, s-a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 309/2014 din 25 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

În motivarea deciziei, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, în calea de atac a apelului, Curtea de Apel nu s-a mai pronunțat deloc asupra cererii reconvenționale formulate de către pârâta B. SA București, astfel că, hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea mai multor principii de drept ce guvernează procesul civil. În consecință, s-a apreciat că sunt întrunite prevederile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., reținându-se că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală. Cu privire la recursul declarat de recurentul-reclamant A., Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat, reținând că, în ceea ce privește clauzele referitoare la exigibilitatea/scadența anticipată a creditului prevăzute la pct. 4.11 și la secțiunea 8, art. 8.3.

din Condițiile generale de creditare, în mod corect nu au fost considerate abuzive, apreciindu-se că neîndeplinirea obligațiilor de plată ale împrumutatului față de o altă instituție de credit atrage scadența anticipată în contractele de credit încheiate de împrumutat cu instituția respectivă, determinând executarea silită a bunurilor și veniturilor împrumutatului și implicit o diminuare a bonității și garanțiilor oferite de acesta. Înalta Curte a găsit nefondată și cea de-a doua critică din recurs referitoare la legalitatea clauzei reglementate la art. 10 din Condițiile Generale de Creditare - Anexă la contractul de credit bancar. În acest sens, s-a constatat că instanța de apel a reținut o situație de fapt corectă, pe baza probelor administrate și a făcut o interpretare și aplicare legală a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și 2 și art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 1202 C. proc.

civ., art. 966 C. civ. și art. 2, art. 9 și art. 24 din Legea nr. 136/1995. În plus, Înalta Curte a reținut că această clauză invocată de către recurentul- reclamant nu poate fi considerată abuzivă, întrucât, din punct de vedere obiectiv, nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, în înțelesul legii, iar din punct de vedere subiectiv, comerciantul nu a procedat cu rea-credință, ci dimpotrivă consumatorul - recurentul-reclamant își invocă propria culpă, prin posibila neîndeplinire a uneia dintre obligațiile sale, aceea de plată a ratelor la scadență. În consecință, s-a apreciat că și clauza înscrisă la art. 10 din condițiile generale nu poate fi considerată abuzivă, așa încât și motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. a fost respins ca nefondat. Deopotrivă, s-a reținut că este nefondat și motivul de recurs invocat în cadrul acestei critici, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Din această perspectivă, coroborată cu critica recurentului-reclamant încadrată în pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că nu este prezent cazul de nelegalitate, deoarece, instanța de judecată nu a schimbat natura juridică a contractului încheiat între părți, ci a interpretat clauza contractuală stipulată în convenția părților în funcție de convingerea sa. Totodată, s-a constatat că nici critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei privind obligația de a încheia contractul de ipotecă la biroul notarial cu care banca are încheiat contract de colaborare, nu este fondată, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credințe, nu poate fi reținută.

După casare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. x/101/2011*. Prin Decizia nr. 689/2016 din 13 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B. SA împotriva Sentinței nr. 306/2012 din data de 16 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC C. SRL. În motivarea deciziei, instanța de apel, în rejudecare, a reținut că prima critică a apelantului vizează nemotivarea hotărârii instanței de fond cu privire la patru din cele șapte capete de cerere, respectiv clauza referitoare la dobânda majorată (pct. 7 și 8 din contractul de credit); clauza privind DAE; clauza referitoare la comisionul de administrare credit (pct. 9 lit. b) din contract) și clauza referitoare la cesiunea contractului de credit bancar.

În ce privește celelalte capete de cerere, instanța a motivat insuficient soluția adoptată. Instanța de apel a constatat că, deși sumară, hotărârea instanței de fond cuprinde argumente referitoare la întreaga acțiune formulată de reclamant, exprimând considerente comune tuturor capetelor de cerere cuprinse în acțiune și în răspunsul la întâmpinare. S-a mai reținut că, în speță, critica referitoare la lipsa de rol activ a judecătorului de fond, care nu a dispus administrarea de probatorii complete nu se mai impune a fi analizată, având în vedere că la judecata în apel, în primul ciclu procesual, au fost administrate, în completarea probatoriului administrat la instanța de fond, proba cu interogatoriul, expertiza contabilă și înscrisuri.

S-a apreciat că, instanța de trimitere este obligată să se conformeze îndrumărilor date de instanța de control judiciar, deoarece aceste îndrumări sunt de esența atribuțiilor ce revin instanței de control judiciar, astfel că, în rejudecare, instanța de trimitere trebuie să le dea curs, ele fiind menite să asigure o corectă soluționare a litigiului.

Din această perspectivă, instanța de apel a constatat că, soluționând recursul reclamantului A., Înalta Curte s-a pronunțat expres asupra faptului că nu sunt abuzive clauzele referitoare la exigibilitatea/scadența anticipată a creditului prevăzute la pct. 4.11 și la secțiunea 8, art. 8.3 din Condițiile generale de creditare, cele referitoare la posibilitatea ca Banca să cesioneze drepturile și obligațiile contractuale către un terț, clauză înscrisă la art. 10 din Condițiile Generale de creditare, precum și cele referitoare la obligația de a încheia contract de ipotecă la biroul notarial cu care banca are încheiat contract de colaborare. Analizând aceste trei tipuri de clauze, instanța de recurs a statuat că nu sunt încălcate dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 și, în consecință, nu se impune anularea lor, legislația internă concordând cu cea europeană, respectiv Directiva nr. 93/13/CEE.

În consecință, s-a constatat că instanță de trimitere nu mai poate pune în discuție aceleași probleme de drept, odată ce s-a stabilit că aceste clauze nu sunt abuzive. Instanța de apel a reținut că argumentele Înaltei Curți referitoare la motivarea respingerii motivului de recurs vizând clauza înscrisă la art. 10 din Condițiile Generale își păstrează valabilitatea și în analiza celorlalte patru clauze cuprinse în acțiune, cu privire la care apelantul apreciază că sunt abuzive, respectiv clauza referitoare la dobânda majorată (pct. 7 și 8 din contract), clauza privind DAE, clauza referitoare la comisionul de administrare (pct. 9 lit. b) din contract) și clauza privind dobânda remuneratorie (pct. 5 din contract și pct. 2.10 din Condițiile generale de creditare).

În concluzie, s-a apreciat că, în speță, criticile apelantului referitoare la faptul că nici aceste clauze nu au fost negociate de bancă sunt nefondate, întrucât acestea au fost inserate în contractul de credit, având loc o discuție între funcționarul Băncii și reclamant cu privire la contract, explicându-i-se toate aspectele solicitate de beneficiar. Cu privire clauza referitoare la dobândă, instanța de apel, în rejudecare, a reținut că majorarea dobânzii de referință nu transformă această clauză în una abuzivă, întrucât nu este îndeplinită condiția creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța de apel a mai reținut că simplul fapt că un contract are caracter preformulat și nu a fost negociat cu consumatorul, nu poate constitui un temei al constatării ca abuzive a clauzelor convenției, principiul libertății contractuale funcționând și în această materie, reclamanții având alegerea încheierii unui contract de credit cu pârâta sau cu altă bancă. În plus, s-a apreciat că modificarea dobânzii nu s-a realizat cu încălcare prevederilor contractuale, din conținutul contractului rezultând clar că dobânda variabilă de referință se calculează în funcție de costul resurselor de creditare. Mai mult, s-a apreciat că acest cost nu putea fi anticipat nici de către bancă, ținând și de factori externi, apelantului oferindu-i-se posibilitatea rambursării anticipate atunci când restituirea împrumutului ar fi devenit excesiv de oneroasă (art. 4.6).

În consecință, s-a constatat că reclamantul a avut cunoștință la momentul semnării convenției despre clauzele prevăzute la art. 6 din contract, clauze care sunt exprimate în mod clar și inteligibil, adică despre modul de calcul al DAE care include mai multe costuri ce sunt menționate în cuprinsul clauzei prevăzute la art. 6. Cu privire la comisionul de administrare de 18,71 euro lunar, reprezentând 0,05% din valoarea creditului, instanța de apel a reținut că acesta este prevăzut în convenție, cuantumul acestuia și modul de percepere fiind clar determinate, astfel încât s-a apreciat că nu există niciun argument pentru a considera că respectiva clauză ar fi una abuzivă, însuși legiuitorul acceptând perceperea acestui tip de comision prin art. 36 alin. (3) din O.U.G.

nr. 50/2010. În plus, s-a reținut că instanța poate interveni asupra clauzelor prevăzute în contractul de credit doar în ceea ce privește modalitatea de formulare a acestor clauze, nicidecum asupra cuantumului comisioanelor prevăzute în contract, care se încadrează în noțiunea de preț. De asemenea, instanța de apel a considerat că este legală și soluția instanței de fond care a considerat că nu sunt abuzive nici clauzele prevăzute la art. 7 și 8 din convenția de credit referitoare la dobânda majorată în cazul persoanelor restante, deoarece în cuprinsul acestora se precizează explicit modul de calcul al dobânzii curente în situațiile în care reclamantul înregistrează credite și/sau dobânzi restante, precum și comisioanele care sunt percepute de bancă, care sunt menționate clar și cu care acesta a fost de acord la data încheierii convenției.

În ceea ce privește apelul pârâtei B. SA, instanța de apel a reținut că acesta vizează exclusiv cheltuielile de judecată, însă s-a apreciat că soluția pronunțată în cauză sub acest aspect este corectă având în vedere faptul că, prin respingerea cererii reconvenționale și pârâta a căzut în pretenții. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., fiind întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În cuprinsul recursului, recurentul-reclamant a solicitat, în principal, casarea în întregime a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare raportat la soluționarea apelului fără cercetarea fondului și fără lămurirea deplină a împrejurărilor de fapt.

În subsidiar, a solicitat modificarea în tot a hotărârii instanței de apel și, în urma rejudecării apelului, după casarea deciziei recurate, să se dispună admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței instanței de fond, cu consecința admiterii cererii introductive, sens în care a solicitat să se dispună: 1. constatarea caracterului abuziv/nulității absolute a clauzei privind dobânda de referință variabilă din conținutul art. 5 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 19 mai 2008 încheiat între reclamantul consumator și intimata B., corelată de bancă și instanța de apel cu clauza privind costul resurselor de creditare din cuprinsul Condițiilor generale de creditare - Anexă la contractul de credit (art. 2.10a); 2. constatarea caracterul abuziv/nulității absolute a clauzei relativ la comisionul de administrare credit - prevăzută la art. 9 lit. b) din contractul de credit respectiv art. 3.7.

și 3.9.

din Condițiile generale de creditare raportat la pct. 20 din Contractul de credit; 3. obligarea în solidar a intimatelor la restituirea sumelor încasate necuvenit în baza clauzelor abuzive ce vor fi anulate de instanța de recurs, împreună cu dobânda legala aferentă (art. 994 C. civ.) - conform constatărilor expertizei contabile judiciare administrate în cauză (5.407,97 euro - cu titlu de dobândă de referință variabilă, 561,30 euro cu titlu de comision de administrare credit și 839,59 euro dobânda legală); 4. constatarea caracterului abuziv/nulității absolute a clauzei referitoare la dobânda majorată - stipulată la pct. 7 și pct. 8 din Contractul de credit; 5. obligarea intimatelor la adecvarea graficului de rambursare și repunerea părților în grafic (situația anterioară) conform soluției nulității clauzelor abuzive (dobânda de referință variabilă și comisionul de administrare credit); 6. constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei DAE (dobânda anuală efectiva) de la pct. 6 din Contractul de credit.

Recurentul-reclamant a susținut că hotărârea atacată este nemotivată în fapt și drept, raportat la criticile esențiale ale sale, respectiv statuările instanței de casare. Totodată, recurentul a susținut că fondul pricinii nu a fost cercetat raportat la probatoriul administrat, precum și că hotărârea este contradictorie și străină de natura litigiului. Astfel, recurentul a precizat că instanța de apel nu a respectat statuările instanței de casare cât privește cererea reconvențională formulată de intimata B., aspectele vizând negocierea contractului și dobânda variabilă. În plus, s-a învederat că instanța de apel a distorsionat statuarea instanței de casare, extrapolând statuarea negocierii clauzei de cesiune la toate clauzele contractului, pronunțând astfel o soluție nelegală, contrar dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 și prescripțiilor instanței de casare.

În consecință, recurentul a apreciat că instanța de apel trebuia să respingă explicit cererea reconvențională a B. fie ca fiind lipsită de obiect, fie ca inadmisibilă, fie ca neîntemeiată, în condițiile în care ambele apeluri au fost respinse. Tot sub acest aspect, s-a arătat că recurentul are interesul ca cererii reconvenționale a B. să i se dea o soluție de respingere expresă și motivată pentru a nu plana incertitudinea în cazul unui posibil litigiu pe această chestiune. O altă critică a recurentului-reclamant vizează faptul că, instanța de apel nu a apreciat și valorizat probatoriul încuviințat și administrat în cauza, respectiv interogatoriile părților, expertiza contabilă, înscrisurile emise de BNR și adresele B., nu și-a sprijinit soluția pe acest probatoriu, deficiență care, în opinia sa, conduce la necercetarea fondului cauzei și stabilirea incompletă a situației de fapt.

Din această perspectivă, potrivit art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., s-a apreciat că instanța de apel nu a cercetat complet starea de fapt pe aspectul negocierii, pronunțând astfel o hotărâre nemotivată și nelegală. Recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel nu a examinat și nu a răspuns în niciun fel criticilor sale raportat la mijloacele de probă administrate în cauză, lucru care, în opinia sa, face imposibilă criticarea soluției și exercitarea controlului judiciar. În ceea ce privește norma de excludere prevăzută la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reclamantul a arătat că o clauză referitoare la un mecanism de modificare a prețului creditului nu poate face obiectul excluderii de la examenul judiciar asupra naturii sale abuzive.

În continuare, a susținut că în ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei dobânzii de referință variabilă, această clauză este netransparentă din perspectiva art. 1 alin. (1) lit. a) și p) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și art. 75 din Codul consumului. Totodată, reclamantul a susținut că această clauză nu este clară și prin raportare la înscrisurile doveditoare de la dosar din care rezultă explicațiile contradictorii ale băncii pe parcursul procesului, aceasta invocând majorările semnificative de pe piața financiar-bancară, fără a fi indicați și definiți acești indici în contract. Recurentul A. a menționat în cuprinsul recursului că reaua-credință a băncii reiese din modalitatea în care aceasta a redactat clauzele netransparente în favoarea sa, toate riscurile și costurile fiind plasate în sarcina reclamantului-consumator, fără ca banca să suporte echitabil o parte din acestea.

Referitor la comisionul de administrare a creditului, reclamantul a susținut că banca percepe două tipuri de costuri, respectiv DRV și comisionul de administrare pentru aceeași destinație, fără ca în contract să fie clar delimitată perceperea acestora. În plus, a învederat că O.G. nr. 50/2010, care a reglementat pentru prima dată comisionul de administrare a creditului nu poate fi aplicată retroactiv contractului. Cu privire la DAE, reclamantul a precizat că în contract nu este prevăzută formula matematică unică de calcul a acesteia, iar aceasta nu se confundă cu formula de calcul a dobânzii curente stipulată la pct. 2.4 din Condițiile generale de creditare. În continuare, recurentul-reclamant a susținut că se impune casarea hotărârii atacate și pentru respectarea egalității de tratament, având în vedere că hotărârea instanței de apel în rejudecarea cauzei nu corespunde exigențelor motivării hotărârii judecătorești.

Recurentul a învederat că există contradicții în interiorul considerentelor deciziei instanței de apel, în rejudecare aceasta procedând la deturnarea obiectului acțiunii introductive și a cererii de apel. S-a apreciat de către reclamant că, instanța de apel în mod greșit a explicat dezechilibrul semnificativ prin raportare la principiul forței obligatorii a contractului și a necesității prezentării profitului băncii prin prețul creditului, acest aspect fiind, în opinia sa, în discordanță cu trimiterile instanței la prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, unde legiuitorul pune problema dezechilibrului semnificativ din perspectiva intereselor consumatorului, și nu ale profesionistului bancar.

Din perspectiva reclamantului, dezechilibrul semnificativ se raportează la drepturile și obligațiile părților, și nu la prestațiile economice în sine ale părților. Recurentul-reclamant a afirmat că instanța de apel s-a abătut de la obiectul acțiunii și și-a fundamentat soluția pe considerente de drept comun, deși cererea introductivă era una specifică protecției consumatorului, cadrul acțiunii fiind, în opinia sa, circumscris răspunderii civile delictuale a băncii pentru încălcarea normelor imperative ale legii care prohibesc inserarea de clauze abuzive în contract. În consecință, reclamantul a subliniat că instanța de apel a analizat dezechilibrul semnificativ din perspectiva intereselor băncii, și anume obținerea de profit prin acordarea de împrumuturi în bani cu titlu oneros, instanța omițând să cerceteze raportul juridic obligațional.

O altă critică a recurentului-reclamant privește faptul că instanța de apel nu a motivat în drept hotărârea, neprecizând care sunt factorii externi, obiectivi din structura DRV/CRS și nici indicii pieței financiar-bancare în funcție de care variază costul resurselor de creditare. Sub acest aspect, s-a susținut că nu au fost indicați factorii externi care influențează dobânda de referință variabilă/costurile resurselor de creditare, precum și dimensiunea și raportul valoric dintre ele. Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la lipsa de temei legal, încălcarea și aplicarea greșită a legii, reclamantul a susținut că soluția pronunțată în cauză nu a fost fundamentată prin raportare la criteriile stabilite de jurisprudența CJUE referitor la interpretarea Directivei 93/13/CEE.

Din această perspectivă, s-a subliniat că informarea prealabilă a consumatorului înaintea încheierii unui contract privind condițiile contractuale și consecințele încheierii acestuia sunt de o importanță fundamentală. În plus, în raportul profesionist-consumator, instanța de apel a opinat că părțile se află pe poziții de egalitate, lucru greșit din perspectiva reclamantului. Recurentul-reclamant a mai arătat în cuprinsul recursului că, în mod nelegal, instanța de apel a constatat că, în speță, clauzele privind dobânda de referință variabilă și comisionul de administrare a creditului ar intra sub incidența normei de excludere prevăzută la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Sub acest aspect, reclamantul a arătat că în dispută nu se află nivelul dobânzii sau al comisionului, ci mecanismul de variație a ratei dobânzii/comisionului.

Mai mult decât atât, s-a precizat că metoda de calcul și variație a costului resurselor de creditare nu este descrisă în contract, aceasta aflându-se la discreția băncii. S-a mai menționat că o clauză care permite creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și să majoreze ratele trebuie să fie previzibilă pentru consumator. Mai mult decât atât, instanța de apel a neglijat să analizeze aspectul esențial al transparenței clauzelor apreciate de reclamant ca fiind abuzive, limitându-se să observe doar că nivelul costurilor resurselor de creditare, respectiv al dobânzii de referință variabile a B., nu poate fi anticipat pentru că depinde de fluctuația unor indici de piață. În ceea ce privește aspectul rezilierii contractului, recurentul a subliniat că această facultate oferită consumatorului trebuie să nu fie una formală, ci să poată fi realmente exercitată.

În plus, pe lângă acest drept, reclamantul susține că trebuie să aibă rezervat în contract și dreptul la anularea contractului, conform alin. (1) lit. p) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Recurentul a mai subliniat că instanța de apel nu a examinat comparativ situația juridică a consumatorului în raport cu normele naționale aplicabile, ci a acordat o atenție sporită intereselor mercantile ale băncii. În plus, instanța națională trebuie, în opinia reclamantului, să verifice dacă furnizorul de servicii, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, ținând seama și de interesele acestuia, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale.

Totodată, reclamantul a susținut că opțiunea consumatorului între mai multe contracte de credit standard nu echivalează cu negocierea directă a clauzelor. În continuare, s-a susținut că instanța de apel a nesocotit constatarea instanței de casare cu privire la elementele dobânzii variabile care nu au fost evidențiate în contractul de credit în litigiu, explicațiile băncii date în timpul procesului neputând fi primite. Reclamantul susține că instanța de apel nu s-a aplecat asupra aspectului transparenței clauzei DRV conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, judecătorii apelului încălcând astfel prevederile art. 1 alin. (2) din legea evocată, în avantajul băncii.

În ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de administrare a creditului, art. 9 lit. b) din contractul de credit, recurentul A. a susținut că instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii consacrat în dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, acordând putere normativă O.U.G. nr. 50/2010, act normativ adoptat ulterior încheierii contractului. Reclamantul susține că pentru aceleași operațiuni, banca percepe două costuri, respectiv comisionul de administrare a creditului, la care se adaugă dobânda de referință variabilă, iar în contract nu este stipulat dreptul consumatorului la încasarea unui preț pentru îndeplinirea obligației de plată a ratelor la scadență, aspect care creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, produs în detrimentul consumatorului.

Și clauza referitoare la dobânda majorată (art. 7 și 8 din Contract) a fost criticată de către recurent, din perspectiva faptului că obiectul litigiului nu este reprezentat de modalitatea de calcul a dobânzii majorate, ci modul de fundamentare a clauzei din perspectiva legislației specifice protecției consumatorului. Cu privire la clauza DAE (art. 6 din contract), reclamantul a susținut că acesta este lipsită de suport normativ din perspectiva Legii nr. 289/2004 coroborat cu art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000. În plus, s-a precizat că în contract nu este prevăzută formula de calcul a DAE, astfel încât, în opinia reclamantului, nu poate fi stabilită valoarea de 8,79%/an înscrisă la art. 6 din contract.

Intimatele-pârâte B. SA și SC C. SRL au depus la dosar întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților, nemotivarea hotărârii constituind motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare. În speță, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel nu îndeplinește aceste cerințe, întrucât nu a fost motivată în fapt și drept sub toate aspectele invocate sau a fost motivată lapidar, astfel încât, coroborat cu principiile și regulile de drept substanțial și procesual, să conducă în mod logic la soluția pronunțată și să permită realizarea controlului judiciar. Cererea de chemare în judecată a reclamantului a vizat constatarea caracterului abuziv a clauzelor privind dobânda, comisionul de administrare, exigibilitatea/scadența anticipată a creditului și cesiunea contractului de credit.

Prin Decizia nr. 309/2014 din 25 iunie 2014, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a admis apelul reclamantului și a constatat nulitatea clauzelor referitoare la dobândă (respectiv, dobânda de referință variabilă, dobânda majorată, dobânda anuală efectivă) și la comisionul de administrare. Prin aceeași decizie, a respins capetele de cerere privind exigibilitatea anticipată a creditului și cesiunea contractului de credit. Ulterior, reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii, cu privire la capetele de cerere respinse, respectiv clauzele privind exigibilitatea anticipată a creditului prevăzute la pct. 4.11 și la secțiunea 8, art. 8.3 din Condițiile generale de creditare și cele referitoare la posibilitatea ca banca să cesioneze drepturile și obligațiile contractuale către un terț, clauză înscrisă la art. 10 din condițiile generale de creditare.

Prin Decizia nr. 228 din 28 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul reclamantului A. Totodată, au fost admise recursurile pârâtelor B. SA și SC C. SRL, pentru nemotivarea cererii reconvenționale. În rejudecare, Curtea de Apel Craiova a respins ca nefondate apelurile reclamantului și al pârâtelor, reținând că, în ceea ce privește apelul reclamantului A., modul în care instanța de recurs a soluționat problema de drept pusă în discuție, este obligatorie pentru instanța care rejudecă, motiv pentru care s-a apreciat că nu mai pot fi puse în discuție problemele de drept tranșate de către Înalta Curte, respectiv cele referitoare la scadența anticipată a creditului și cesiunea drepturilor contractuale, având în vedere că s-a stabilit că acestea nu sunt abuzive.

De asemenea, s-a apreciat de către instanța de apel, în rejudecare, faptul că sunt nefondate și criticile reclamantului referitoare la dobândă și comisionul de administrare, reținându-se sub acest aspect argumentarea instanței de casare expusă cu ocazia respingerii clauzelor referitoare la scadența anticipată a creditului și cesionarea drepturilor și obligațiilor contractuale către un terț. Or, analizând decizia de casare, se observă că în cuprinsul acesteia s-a stabilit că anumite clauze nu sunt abuzive, respectiv cele referitoare la scadența anticipată a creditului și cesionarea drepturilor și obligațiilor contractuale către un terț, însă judecătorii nu au făcut niciun fel de apreciere cu privire la celelalte două clauze privind dobânda și comisionul de administrare, care practic ar trebui să fie rejudecate.

Mai mult decât atât, instanța de apel, în rejudecare, a respins recursul reclamantului, apreciind că nu sunt abuzive clauzele litigioase, inclusiv cele cu privire la care Înalta Curte nu a argumentat nimic și pe care, Curtea de Apel trebuia să le reanalizeze, respectiv clauzele privind dobândă și comisionul de administrare. În consecință, se constată că, în speță, instanța s-a pronunțat în mod irevocabil asupra clauzelor privind exigibilitatea anticipată a creditului și cesiunea contractului de credit, prin respingerea acestora atât în apel, cât și în recurs, acestea intrând în puterea lucrului judecat, astfel încât nu mai puteau fi reevaluate în apelul după casare și nici examinate în acest recurs.

În raport cu argumentele expuse, instanța de recurs urmează a analiza criticile recurentului-reclamant referitoare la dobândă și comisionul de administrare, întrucât Înalta Curte nu a dat nicio dezlegare cu privire la caracterul abuziv al acestor clauze. În plus, se constată că, privitor la acestea, nu puteau fi valorificate dezlegările date de instanța supremă în decizia de casare, curtea de apel trebuind să realizeze o analiză totală a fondului și nu să aprecieze, cum în mod greșit a făcut, că instanța de recurs, în prima casare, a dat deja o dezlegare clauzelor evocate anterior. Din această perspectivă, hotărârea instanței de apel apare ca fiind nemotivată în fapt și drept cu privire la clauzele vizând dobânda și comisionului de administrare, prin raportare la criticile esențiale invocate de recurentul-reclamant în cuprinsul cererii.

Astfel, recurentul în mod corect a susținut că instanța de apel nu a cercetat fondul litigiului, precizând sub acest aspect că, în speță, Curtea de Apel Craiova nu a apreciat și valorizat probatoriul încuviințat și administrat, nesprijinindu-și soluția pe acesta. Analizând această critică, Înalta Curte apreciază deopotrivă că instanța de apel, prin decizia recurată, nu a valorizat probatoriul administrat. În cuprinsul deciziei recurate, Curtea de Apel a reținut că motivul de apel referitor la probatorii nu se mai impune a fi analizat întrucât, la judecata în apel în primul ciclu procesual, a fost completat probatoriul cu interogatoriu, expertiză contabilă și înscrisuri, soluția fiind pronunțată pe baza tuturor probelor ce au fost administrate în dosar.

Din această perspectivă, critica recurentului este întemeiată, urmând ca instanța de apel, în rejudecare, să valorizeze întreg probatoriul administrat, indicând în concret care au fost probele care au format convingerea instanței în luarea soluției, înlăturând astfel confuzia creată reclamantului referitoarea la ignorarea probatoriului sau respingerea acestuia ca neconcludent. Totodată, hotărârea atacată urmează a fi casată și din perspectiva faptului că decizia din apel nu corespunde exigenței motivării hotărârilor judecătorești, recurentul susținând că aceasta cuprinde contradicții în considerente. Sub acest aspect, se constată că instanța de apel a reținut că, în speță, clauzele litigioase au fost negociate, iar ulterior a analizat dezechilibrul semnificativ, cu toate că, astfel cum susține reclamantul, negocierea clauzelor reprezintă un fine de neprimire în verificarea jurisdicțională a mecanismului abuziv al clauzelor.

În realitate, instanța de apel, sub acest aspect, a reținut că argumentele Înaltei Curți expuse cu ocazia soluționării recursului își păstrează valabilitatea și în analiza clauzelor referitoare la dobândă și comisionul de administrare, după care a reținut că, în cauză, nu a existat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fără a cerceta starea de fapt în amplitudinea sa. Singurele argumente expuse de către instanța de apel au vizat faptul că reclamantul avea cunoștință de variabilitatea acestor clauze la momentul încheierii contractului de credit, fără a analiza în concret dacă respectivele clauze sunt sau nu abuzive din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, se constată a fi fondată și critica recurentului-reclamant referitoare la faptul că instanța de apel ar fi confundat mecanismul nulității absolute a clauzelor abuzive cu reducerea prestațiilor la cererea reclamantului. Analizând hotărârea atacată din această perspectivă, se poate observa că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra acestui motiv de apel, astfel încât, instanța supremă constată că litigiul nu a fost soluționată sub toate aspectele invocate de reclamant prin cererea sa. Reclamantul A. a mai susținut că instanța de apel a analizat dezechilibrul semnificativ din unghiul intereselor băncii, afirmând că acest lucru excede cadrului dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, deoarece acest dezechilibru semnificativ a fost verificat, dacă există sau nu, în detrimentul consumatorului.

Practic, instanța de apel a evocat articole din contractul de credit din care rezultă mecanismul majorării dobânzii, invocând că acest mecanism era cunoscut reclamantului, fără a efectua o analiză și din perspectiva consumatorului, care să răspundă în concret criticilor acestuia, aspect ce urmează a fi analizat și verificat în rejudecare. De asemenea, instanța de apel, în rejudecare, urmează a analiza și critica reclamantului referitoare la faptul că instanța s-a abătut de la obiectul acțiunii, fundamentându-și soluția pe considerente de drept comun, deși cererea introductivă era una specifică protecției consumatorului. Analizând decizia atacată, se constată că, într-adevăr, Curtea de Apel a reținut că dispozițiile art. 969 C. civ.

sunt incidente în speță, prin raportare la prevederile contractuale care consfințesc voința părților, concluzia instanței în urma analizei acestor prevederi fiind aceea că, în speță, clauzele contractuale nu ar avea un caracter abuziv. Curtea de Apel Craiova trebuia să interpreteze dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 prin raportare la clauzele invocate de reclamant și să verifice în ce măsură clauzele contestate corespund sau nu exigenței normelor în materia protecției consumatorului, și nu să se limiteze la îndeplinirea condițiilor de validitate a actului juridic din perspectiva dreptului comun. În plus, recurentul a criticat și faptul că instanța de apel nu a precizat factorii externi din structura DRV/CRS și nici indicii pieței financiar-bancare în funcție de care variază costul resurselor de creditare.

Sub acest aspect, se constată că instanța de apel a reținut în cuprinsul deciziei recurate că modificarea dobânzii nu putea fi anticipată nici de către bancă, întrucât aceasta ține și de factori externi, fără a-i indica în concret, astfel încât, în rejudecare, Curtea de Apel urmează a se pronunța și sub acest aspect, precum și asupra chestiunii privind rezilierea contractului, care la fel nu a fost verificată în apel. Totodată, recurentul-reclamant a contestat decizia atacată și din perspectiva comisionului de administrare, susținându-se că instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii acordând putere normativă O.U.G. nr. 50/2010, contestându-se, de asemenea, și aspectul vizând perceperea a două costuri pentru aceleași operațiuni, respectiv comisionul de administrare și dobânda de referință variabilă.

Analizând decizia atacată, se constată că, instanța de apel a reținut în considerente că, în convenție, este prevăzut comisionul de administrare, cuantumul acestuia și modul de percepere, concluzionând astfel că nu ar exista vreun argument pentru a considera abuzivă această clauză, cu atât mai mult cu cât însuși legiuitorul acceptă perceperea acestui tip de comision prin art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010. Prin urmare, în rejudecare instanța de apel va răspunde și acestor critici, argumentând aplicabilitatea în speță a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a analizat cauza pe fond din perspectiva criticilor invocate de reclamant, cu privire la clauzele vizând dobânda (respectiv, dobânda de referință variabilă, dobânda majorată, dobânda anuală efectivă) și comisionul de administrare a creditului, urmând a se pronunța asupra aspectelor invocate de către reclamant în cuprinsul cererii, cu expunerea argumentată a mecanismului care susține soluția ce se va pronunța în rejudecare prin raportare la criticile invocate de parte. În ceea ce privește critica reclamantului referitoare la faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii reconvenționale, instanța de recurs constată că, potrivit îndrumărilor Înaltei Curți date prin decizia de casare, deși instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., în lipsa recursului părții interesate, respectiv al pârâtei B., acesta nu poate constitui un motiv de recurs, întrucât lipsește interesul reclamantului din această perspectivă. În considerarea celor ce preced, constatând că soluția adoptată de instanța de apel este nemotivată sau insuficient motivată în raport cu criticile formulate de parte, în temeiul art. 304 pct. 7 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 689/2016 din 13 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanței, care, cu ocazia rejudecării urmează a se preocupa de remedierea deficiențelor arătate cu respectarea dispozițiilor legale menționate, iar cu ocazia rejudecării, va avea în vedere și celelalte susțineri din recurs, acestea urmând a fi analizate în concret.

PENTRU ACEST

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 689/2016 din 13 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2017. Procesat de GGC - N