ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1210/2018

Ședința publică din data de 18 aprilie 2018

Asupra recursului de față;

Prin cererea formulată la data de 06.11.2015 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pe pârâtele C. S.A. BUCUREȘTI și C. S.A. SUCURSALA JUDEȚULUI MEHEDINȚI au solicitat să se constate existența clauzelor abuzive din contractul de credit nr. x, încheiat cu pârâtele la data de 05.09.2007, respectiv clauze cuprinse la art. 5 și art. 8, lit. a) si b) și în situația în care instanța constată ca aceste clauze sunt abuzive, solicită anularea clauzelor abuzive menționate mai sus; restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare, comision de acordare credit, achitate până la data pronunțării unei hotărâri definitive și irevocabile; sistarea obligației de plata pentru comisioanele prevăzute la art. 8 lit. b); restituirea sumelor plătite în plus ca și dobândă variabilă, peste pragul de 5,8%; stabilizarea ratei dobânzii la valoarea de 5,8 % pe întreaga perioada de creditare; să se dispună de asemenea stabilizarea cursului de schimb EURO/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanți la cursul EURO/LEU valabil la data încheierii contractului, începând cu data scadenței primei rate și până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părți. Precizează că în data de 05.09.2007, (data încheierii contractului) 1 EURO = 3.323 RON. Solicită obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 688 din 23.02.2017 Judecătoria Drobeta Tr. Severin în dosarul nr. x/2015; a admis excepția lipsei calității procesuale de folosință a pârâtei C. S.A. - Sucursala Mehedinți; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis în parte acțiunea precizată, privind pe reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pe pârâta C. S.A. București; a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută în Contractul de credit nr. x/05.09.2007 la art. 5, teza finală referitoare la modalitatea de determinare a nivelului dobânzii variabile, de către banca pârâtă; a dispus anularea clauzei inserată la art. 5, teza finală din Contractul de credit nr. x/05.09.2007, privind modalitatea de determinare a nivelului dobânzii variabile, de către banca pârâtă; a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 6359,94 eur, reprezentând diferența dintre dobânda de 5,8% și dobânda lunară percepută de banca pârâtă, sumă calculată pentru perioada 06.09.2008 -14.06.2016; a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută în Contractul de credit nr. x/05.09.2007 la art. 8 lit. a) referitoare la comisionul de acordare a creditului; a dispus anularea clauzei inserată la art. 8 lit. a) din Contractul de credit nr. x/05.09.2007, referitoare la comisionul de acordare a creditului; a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 540 eur, reprezentând contravaloare comision de acordare a creditului achitat băncii la data încheierii contractului; a obligat pârâta să plătească reclamanților dobânda legală calculată pentru suma de 540 eur reprezentând comisionul de acordare a creditului, dobândă ce va fi calculată de la pata plății până la data restituirii; a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută în Contractul de credit nr. x/05.09.2007 la art. 8 lit. b) referitoare la comisionul de administrare calculat la valoarea inițială a creditului; a dispus anularea clauzei inserată la art. 8 lit. b) din Contractul de credit nr. x/05.09.2007, referitoare la comisionul de administrare calculat la valoarea inițială a creditului; a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 1144,8 eur, reprezentând contravaloare comisionul de administrare a creditului achitat băncii până la data de 14.06.2016; a obligat pârâta să plătească reclamanților dobânda legală calculată pentru suma de 1144,8 eur reprezentând comisionul de administrare a creditului, dobândă ce va fi calculată de la pata plății până la data restituirii; a respins cererea cu privire la stabilizarea cursului de schimb euro-leu valabil la momentul semnării contractului.

Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 317/2017 din 14 noiembrie 2017 a respins apelul formulat de apelanta C. S.A. București împotriva sentinței civile nr. 688 din 23.02.2017 pronunțată de Judecătoria Drobeta Tr. Severin.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Mehedinți, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 02 februarie 2018.

Prin rezoluția completului din data de 07 februarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 18 aprilie 2018.

În ședința publică din data de 18 aprilie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

Din perspectiva art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004, prin decizia Curții Constituționale nr. 321/2017 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 din 20/07/2017) s-a reținut că,,(...) dispozițiile art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, raportat la cele ale art. 29 alin. (5), teza II din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituționale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești".

Prin aceeași decizie a Curții Constituționale s-a mai reținut la paragraful nr. 21 că, în accepțiunea Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înțeles drept o cale extraordinară de atac în condițiile C. proc. civ. sau penală, după caz. Astfel fiind, Curtea Constituțională a reținut că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privința hotărârilor judecătorești prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Prin urmare, acest recurs apare ca un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Din prevederile legale anterioare și din considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 321/2017 se desprinde faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile pe care legiuitorul le-a conceput, în înțelesul de cale extraordinară de atac sau de remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Cu alte cuvinte, în soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Mehedinți în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Craiova căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 317/2017 din 14 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2018.