ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5649/2024

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată ințial pe rolul Tribunalului Sibiu – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 27 februarie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul Sindicatul Național Pro Lex, în numele membrului de sindicat A., a chemat în judecată pârâta Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne, solicitând instanței să dispună:

- obligarea pârâtei la actualizarea pensiei cu rata medie anuală a inflației, la care se adaugă 50% din creșterea reală a câștigului salarial mediu brut realizat, conform art. 59 din Legea nr. 223/2015, varianta înainte de modificarea adusă prin O.U.G. nr. 59/2017;

- obligarea pârâtei la actualizarea pensiei cu majorarea salariului gradului profesional și/sau salariului de funcție al polițiștilor, conform art. 60 din Legea nr. 223/2015, varianta înainte de modificarea adusă prin O.U.G. nr. 59/2017;

- obligarea pârâtei la plata diferenței rezultate dintre pensia astfel actualizată conform Legii nr. 223/2015, varianta înainte de modificarea adusă prin O.U.G. nr. 59/2017 și cea efectiv plătită, începând cu ultimii trei ani de la data introducerii acțiunii și până la dată plății pensiei actualizate, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Acțiunea dedusă judecății în cauză are ca obiect principal obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri în condițiile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, despăgubiri apreciate de reclamant ca fiind cauzate prin dispozițiile art. 59 și art. 60 din O.U.G. nr. 59/2017, în privința cărora a invocat excepția de neconstituționalitate, solicitând restituirea de la Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne a sumelor reținute din pensie.

Prin sentința civilă nr. 264 din 13 iunie 2023 a fost admisă excepția necompetenței materiale, iar Tribunalul Sibiu a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 26 iunie 2023, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 213 din 27 noiembrie 2023, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, potrivit art. 78 alin. (2) teza a II-a din Noul C. proc. civ., acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul Sindicatul National Pro Lex pentru A., în contradictoriu cu pârâtul Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne.

Împotriva sentinței civile nr. 213 din 27 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurentul-reclamant Sindicatul Național Pro Lex în numele membrului A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul-reclamant a învederat, în esență, că instanța de fond nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, neînțelegând că singurul motiv invocat în susținerea acțiunii este tocmai neconstituționalitatea prevederilor O.U.G. nr. 226/2020 și O.U.G. nr. 130/2021, fiind obligată totodată să dispună suspendarea cauzei potrivit art. 413 alin. (1) C. proc. civ., pentru a evita pronunțarea unei hotărâri supuse cazului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac formulate de partea adversă, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței recurate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Sindicatul Național Pro Lex în numele membrului A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

Faptul că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată ori că ar cuprinde motive contradictorii.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată și că, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a stabilit faptele și a aplicat dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei.

În acest context, se rețin ca fiind neîntemeiate și criticile recurentului-reclamant circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Potrivit textului de lege mai sus enunțat, se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea pronunțată, instanța de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În cauză, nu s-a dovedit încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor legale care guvernează desfășurarea procesului civil, și anume a celor referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță, actele de procedură efectuate în cauză asigurând întreaga desfășurare a procesului în condițile legii, cu respectarea dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de control judiciar reține că, dată fiind natura juridică a excepției de neconstituționalitate, care este un incident apărut în cursul unui proces, asemănător chestiunilor prejudiciale obișnuite, în mod corect prima instanță a prorogat discutarea cererii de sesizare a Curții Constituționale a României după stabilirea cadrului procesual, iar ulterior, având în vedere că a rămas în pronunțare asupra excepției inadmisibilității, excepție care, în raport de prevederile art. 248 C. proc. civ., trebuia soluționată cu prioritate, nu s-a mai impus analizarea și soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale și, cu atât mai puțin, suspendarea judecării cauzei potrivit art. 413 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reținută în cauză, reclamantul reiterând aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, sesizată fiind cu o acțiune având ca obiect principal obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri în condițiile art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, despăgubiri apreciate de reclamant ca fiind cauzate prin dispozițiile art. 59 și art. 60 din O.U.G. nr. 59/2017, în privința cărora a invocat excepția de neconstituționalitate, Curtea de Apel Alba Iulia a pus în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a Guvernului României, respectiv emitentul O.U.G. nr. 59/2017 și, față de împrejurarea că niciuna dintre părți nu a solicitat introducerea acestuia în proces, a reținut incidența dispozițiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. și a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantului, fără a se pronunța în fond.

Soluția primei instanțe a fost contestată de reclamantul Sindicatul Național Pro Lex în numele membrului A., criticând-o pentru nelegalitate conform argumentelor expuse în cererea de recurs, critici de nelegalitate pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În speță, raportându-se la dispozițiile art. 78 din C. proc. civ., la termenul din data de 09 octombrie 2023, instanța de fond, apreciind că se impune a fi complinit cadrul procesual sub aspectul părților care justifică legitimarea procesuală pasivă și cu emitentul Ordonanței de Guvern nr. 59/2017, respectiv cu Guvernul României, a pus în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a Guvernului României.

Deși părțile au fost citate cu această mențiune, niciuna dintre acestea nu a solicitat introducerea în cauză a Guvernului României, respectiv emitentul Ordonanței de Guvern nr. 59/2017, în raport de care reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri în condițiile art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că în procesul civil operează, în primul rând, principiul disponibilității părților cu privire la derularea procedurii, art. 9 din C. proc. civ. prevăzând la alin. (1) că "Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public", iar la alin. (2) că "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

Pe de altă parte reține că, în scopul respectării principiului fundamental al procesului civil al contradictorialității și implicit al dreptului la apărare, art. 153 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că: "Instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel."

Potrivit art. 78 din același C. proc. civ.: "(1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum și în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc. (2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond."

Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate supra, forma în vigoare în perioada de referință, ce reprezintă norma generală procesual-civilă, rezultă că legiuitorul a instituit acest cadru legal în scopul de a oferi instanțelor de judecată o soluție legislativă clară în interpretarea principiului disponibilității și în stabilirea cadrului procesual.

Astfel, în măsura în care natura juridică a litigiului o impune, este necesară participarea terților (ale căror drepturi și obligații ar putea fi lezate de efectele pe care o eventuală declarare a nelegalității actului atacat le-ar produce) pentru respectarea dreptului la apărare consacrat de art. 13 din C. proc. civ., cât și a principiului contradictorialității, prevăzut de art. 14 din același cod, iar stabilirea de către reclamant a unui cadru procesual incomplet este sancționată cu inadmisibilitatea acțiunii.

Pe de altă parte, este de reținut că o atare sancțiune nu este aplicabilă în mod automat, prin simpla constatare a viciului actului de sesizare, ci le este conferită părților posibilitatea de a solicita complinirea unei astfel de carențe prin extinderea cadrului procesual.

Ca atare, este evident că în materie contencioasă legea conferă instanței un drept de apreciere numai în ceea ce privește posibilitatea judecării procesului fără participarea terțului, care nu poate fi cenzurat, aceasta punând în discuția părților, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a altor persoane în ipoteza în care consideră că raportul juridic dedus judecății impune acest lucru. Cu alte cuvinte, pentru a fi incident art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., este necesar să fie întrunite condițiile privind invocarea de către instanță, din oficiu, precum și punerea în discuția părților a introducerii altor persoane în proces atunci când apreciază necesar și raportul juridic dedus judecății o impune. Pentru situația în care niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, legiuitorul a oferit soluția respingerii cererii fără a se pronunța pe fondul cauzei.

În concluzie, Înalta Curte reține că, deși specificul raporturilor de drept administrativ impune, în anumite cazuri, prezența în proces a unor terți, dispozițiile art. 78 din C. proc. civ. obligă instanța de judecată doar la punerea în discuția părților a necesității introducerii în cauză a altor persoane, însă nu îi conferă dreptul de a dispune cu privire la cadrul procesual pasiv în contra dreptului de dispoziție al părților, reglementat de art. 9 C. proc. civ.

Aceasta, deoarece, în cazul procedurii contencioase, legiuitorul a adoptat o soluție de compromis între principiul disponibilității și imposibilitatea obiectivă a instanței de a soluționa cauza fără participarea terțului. Or, în temeiul art. 22 alin. (3) teza I din C. proc. civ., judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii.

Cum instanța a fost chemată să se pronunțe cu privire la o acțiune întemeiată pe art. 9 din Legea nr. 554/2004, în care pârâte sunt întotdeauna autorități publice emitente ale ordonanței și actelor administrative vătămătoare sau, după caz, titularele obligației de emitere a actelor administrative sau de realizare a operațiunilor administrative, este evident că această analiză nu putea fi făcută în lipsa Guvernului României, în calitatea sa de emitent al ordonanței pretins cauzatoare a despăgubirilor solicitate de reclamant.

Respectând spiritul și litera normelor procedurale reglementate de art. 78 din C. proc. civ., prima instanță a pus în discuția contradictorie a părților necesitatea introducerii în cauză a Guvernului României, soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, în aplicarea dispozițiilor art. 78 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., fiind determinată de faptul că niciuna dintre părți nu a solicitat în mod expres introducerea în cauză a Guvernului României. De altfel, așa cum se observă din cererea de recurs, recurentul-reclamant nici nu a formulat critici la adresa încheierii de ședință din 09 octombrie 2023, prin care instanța de fond a pus în discuție necesitatea introducerii în cauză a Guvernului României.

În consecință, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Sindicatul Național Pro Lex în numele membrului A. împotriva sentinței civile nr. 213 din 27 noiembrie 2023 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Sindicatul Național Pro Lex în numele membrului A. împotriva sentinței civile nr. 213 din 27 noiembrie 2023 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 28 noiembrie 2024.