ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5288/2023

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună:

a/anularea, în integralitate, a Ordinului Ministrului Finantelor Publice nr. 2067/2020, prin care s-a aprobat Statul de funcții al aparatului propriu al Ministerului Finanțelor Publice, intrat în vigoare începând cu data de 30.06.2020;

b/obligarea pârâtului la aplicarea prevederilor art. 512 alin. (3) coroborate cu prevederile art. 512 alin. (9) din O.U.G. nr. 57/2019 și la întocmirea statului de funcții în cazul său;

c/suspendarea OMFP 2067/2020 până la soluționarea definitivă a prezentei cauze.

1.2. Sentința instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 733 din 11 mai 2021, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

Admite în parte acțiunea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor.

Anulează în parte Ordinul nr. 2067/2020, exclusiv în privința eliminării din Statul de funcții a postului aferent funcției publice ocupate de reclamant anterior suspendării raporturilor de serviciu și obligă pârâtul la întocmirea unui nou Stat de funcții și personal, cu includerea postului aferent acestei funcții publice.

Respinge în rest cererea, ca neîntemeiată.

Obligă pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 5000 RON, parțial onorariu de avocat.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 733 din 11 mai 2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au formulat recurs reclamantul A. și pârâtul Ministerul Finanțelor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ.

1.3.1 Recursul formulat de reclamantul A.

Recurentul-reclamant A. invocă în susținerea recursului motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, eronat reținând instanța de fond ca "nerespectarea art. 408 și art. 518 și art. 519 Cod administrativ constituie doar un motiv suplimentar de anulare în parte a actului contestat, și nu motive de anulare în totalitate a actului referit".

Criticile de nelegalitate subsumate motivului de casare invocat sunt, în esență, următoarele:

Susține recurentul că în ceea ce privește încălcarea art. 408, art. 518 și art. 519 din O.U.G. nr. 57/2019 care reglementează respectarea dreptului la carieră al funcționarului public în contextul reorganizării instituției publice pârâte, instanța de fond reține, în mod corect, că ordinul atacat încalcă flagrant aceste prevederi legale care instituiau în sarcina autorității pârâte parcurgerea unor etape obligatorii de la emiterea noului ștat de funcții și până la intrarea în vigoare a acestuia. Totuși, deși această situație de fapt și de drept a fost reținută corect de instanța de fond, aceasta concluzionează, eronat, că reclamantul nu a justificat un interes privat de natură să poată atrage dreptul de a formula critici de nelegalitate în legătură și cu vătămarea unui interes public (contenciosul subiectiv versus contenciosul obiectiv).

Se susține că, în speță, interesul privat al reclamantului rezultă fără putință de tăgadă din faptul că nu i se respectă dreptul la carieră prin aplicarea prezentei reorganizări fără respectarea prevederilor art. 408, art. 518 și art. 519 din Codul administrativ, iar nerespectarea acestui drept la carieră privește pe toți funcționarii publici supuși reorganizării, cu implicații directe a bunei funcționări a ministerului pe perioada reorganizării acestuia.

Prin urmare, cum instanța de fond a reținut, în mod corect, încălcarea acestor norme/reglementări, soluția legală nu putea fi alta decât de anulare în integralitate a ordinului atacat, având ca efect emiterea unui nou ordin care să respecte prevederile legale mai sus referite, care nu poate viza doar recurentul - reclamant, ci tot funcționarii menționati în acest ordin.

Afirmă, în continuare recurentul că nu poate fi emis un nou ștat de funcții, astfel cum dispune prima instanță, doar pentru un funcționar public, respectiv reclamantul în cauză, iar pentru ceilalți să rămână valabil unul care încalcă normele Codului administrativ, interesul său privat cu privire la anularea în integralitate a ordinului contestat fiind pe deplin dovedit.

Or, interesul privat al recurentului reclamant vizează obligarea pârâtului la emiterea unui nou act care sa respecte cadrul legal în materie, iar acest deziderat nu se poate realiza decât prin anularea în integralitate a actului administrativ contestat, întrucât acesta nu respecta cerințele minimale și obligatorii prevăzute de normele art. 408, art. 518 și art. 519 din Codul administrativ.

Recurentul-reclamant afirmă că instanța de fond consideră aceste critici ca neîntemeiate pe considerentul că reclamantul nu invocă o încălcare de normă din cadrul H.G. nr. 380/2020, ci a unor mențiuni din Nota de fundamentare a acestui act administrativ cu caracter normativ, scăpând însă judecătorul fondului din vedere faptul că, prin Nota de fundamentare a H.G. nr. 380/2020 inițiatorul MF justifică oportunitatea reorganizării Direcției Generale de Legislație și Reglementare în Domeniul Activelor Statului (DGLRGAS) la nivel de direcție, cu desființarea funcțiilor de director general – o funcție și director general adjunct – (două funcții) prin preluarea unor structuri din cadrul acesteia în cadrul unei alte direcții.

Or, tocmai aceste aspecte ce vizează oportunitatea emiterii actului administrativ, care, de altfel, justifică inclusiv legalitatea acestuia, au fost criticate de recurentul - reclamant, aspecte de natură a încălca prevederile art. 518 alin. (5) din Codul administrativ, care prevăd desființarea unor funcții publice numai dacă atribuțiile acestora scad cu peste 50%, aspect ce nu este incident în prezenta cauza.

Instanța de fond a reținut că desființarea celor două funcții de director general adjunct s-ar circumscrie justificărilor din nota de fundamentare, legate de reducerea numărului de posturi numai că, instanța nu a avut în vedere faptul că reducerea numărului de posturi trebuia să se facă cu respectarea prevederilor art. 518 alin. (5), adică cu scăderea cu mai mult de 50% a atribuțiilor celor doi directori generali adjuncți, ori reclamantul a arătat prin argumente matematice necombătute de pârât, că nu s-a întâmplat acest lucru.

Invocând dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative care prevăd ce trebuie să includă nota de fundamentare a elaborării unui act normativ, recurentul-reclamant conchide în sensul că, în speța de față, deși instrumentul de prezentare – Nota de fundamentare prevede ce măsuri trebuie întreprinse pentru reorganizarea direcției generale reorganizate, prin actul de punere în aplicare a reorganizării, aceste măsuri sunt nesocotite, fiind încălcate prevederile art. 518 alin. (5) din Codul administrativ.

În concluzie, recurentul-reclamant consideră că se impune casarea în parte a sentinței civile nr. 733 pronunțată de Curtea de Apel București la data de 11.05.2021 și, rejudecând, pe fondul cauzei să dispună instanța admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, respectiv să dispună anularea în integralitate a Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 2067/2020, prin care s-a aprobat Statul de funcții al aparatului propriu al Ministerului Finanțelor Publice, intrat în vigoare începând cu data de 30.06.2020.

1.3.2 Recursul declarat de Ministerul Finanțelor

Recurentul-pârât Ministrul Finanțelor își întemeiază recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ., arătând că, dată fiind legătura strânsă dintre acestea, le va dezvolta prin critici comune de nelegalitate.

Recurentul -pârât susține că din analiza hotărârii judecătorești ce face obiectul prezentei cereri de recurs, rezultă că partea din considerente ce vizează motivarea soluției pronunțată de instanța de fond în ceea ce privește admiterea în parte a cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, se regăsește la paginile 14, 15 și puțin peste jumătate din pagina 16.

Așa cum se poate observa, din cele două pagini și jumătate din considerentele hotărârii judecătorești ce reprezintă argumentele instanței pentru soluția pronunțată, mai bine de o pagină și jumătate reprezintă redarea unor dispoziții legale din cuprinsul O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

În continuare, susține recurentul că, din considerentele expuse de instanța de fond în argumentarea soluției pronunțate, rezultă că aceasta a nesocotit apărările formulate prin întâmpinare de autoritatea pârâtă.

Astfel, în ceea ce privește analiza "criticii privind încălcarea prevederilor art. 512 din O.U.G. nr. 57/2019", instanța de fond nu a ținut seama de faptul că Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2067/26.06.2020 a fost emis în baza H.G. nr. 380/2020 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, act administrativ cu caracter normativ care, la pct. 3 al art. 1 prevede că "Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 28 ianuarie 2009, cu modificările și completările ulterioare, se modifică după cum urmează: ... 3. Anexa nr. 1 se modifică și se înlocuiește cu anexa la prezenta hotărâre."

Instanța de fond nu a avut în vedere faptul că Direcția Generală de legislație și reglementare în domeniul activelor statului nu a mai fost prevăzută, cu această denumire, în structura organizatorică a Ministerului Finanțelor Publice.

În egală măsură, instanța de fond a ignorat Referatul de prezentare și motivare a proiectului de ordin privind stabilirea funcțiilor publice din cadrul aparatului propriu al Ministerului Finanțelor Publice, transmis Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, potrivit căruia Direcția de legislație și reglementare în domeniul activelor statului s-a reorganizat prin schimbarea denumirii funcției publice de conducere de director general al Direcției generale de legislație și reglementare în domeniul activelor statului și prin desființarea celor două funcții publice de conducere ocupate, de director general adjunct. Titularul uneia dintre funcțiile publice de conducere de director general adjunct desființate era reclamantul din cauza de față.

Important de reținut faptul că la data la care raportul de serviciu al reclamantului fusese suspendat, H.G. nr. 380/2020 era în vigoare. Or, instanța de fond a acreditat, practic, ideea că, dat fiind faptul că raportul de serviciu al reclamantului era suspendat, prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2067/2020 trebuia să se revină la denumirea Direcției Generale de legislație și reglementare în domeniul activelor statului (de vreme ce exclusiv în această situație exista posibilitatea ca, cele două funcții publice de conducere de director general adjunct să nu fie desființate), ceea ce este însă inadmisibil.

De altfel, nu trebuie omis faptul că, la un moment dat, pe parcursul soluționării cauzei, chiar instanța de fond a invocat necesitatea suspendării prezentei cauze până la soluționarea definitivă a cauzei ce privea cererea de chemare în judecată formulată de același reclamant, prin care a solicitat anularea H.G. nr. 380/2020 în ceea ce privește funcția de director general adjunct deținută de acesta la Direcția Generală de legislație și reglementare în domeniul activelor statului.

Așadar, este evident faptul că, de vreme ce funcția deținută de reclamant a fost desființată, implicit, ca urmare a faptului că Direcția Generală de legislație și reglementare în domeniul activelor statului nu a mai fost prevăzută, cu această denumire, în structura organizatorică a Ministerului Finanțelor Publice, exclusiv în situația anulării H.G. nr. 380/2020 în ceea ce privește această direcție, se putea pune în discuție menținerea funcției deținută de reclamant în structura organizatorică a Ministerului Finanțelor (cu denumirea anterioară).

Prin faptul că instanța de fond a obligat Ministerul Finanțelor "la întocmirea unui nou Stat de funcții și personal, cu includerea postului aferent acestei funcții publice" (adică de director general adjunct la Direcția Generală de legislație și reglementare în domeniul activelor statului), practic, instanța de fond s-a pronunțat, implicit, și cu privire la nelegalitatea H.G. nr. 380/2020, situație ce excedează însă obiectului și, implicit, cadrului procesual din prezenta cauză.

În sensul celor menționate anterior, trebuie avut în vedere că, așa cum rezultă de la antepenultimul alineat de la prima pagină a încheierii din data de 19.04.2021, instanța de fond a reținut că, "prin raportare la cele învederate de către reclamant, în sensul în care în prezentul dosar invocă faptul că Ordinul nr. 2067/2020, așa cum a fost el emis, nu respectă dispozițiile H.G. nr. 380/2020, iar în prezenta cauză se invocă doar implementarea acestei H.G. nr. 380/2020 în mod nelegal, potrivit susținerilor reclamantului, urmează a constata că nu se impune aplicarea dispozițiilor art. 413 din C. proc. civ., privind suspendarea cauzei, urmând a respinge sesizarea invocată din oficiu cu privire la acest aspect" (textul a fost redat cu acuratețe).

Cu toate acestea, din analiza dispozitivului hotărârii judecătorești rezultă că instanța de fond s-a pronunțat, implicit, și cu privire la nelegalitatea H.G. nr. 380/2020 în ceea ce privește situația reclamantului.

Prin urmare, soluția din dispozitivul hotărârii judecătorești putea fi pronunțată exclusiv în una din următoarele situații:

Altfel spus, în măsura în care instanța de fond nu ar fi ignorat faptul că denumirea Direcției Generale de legislație și reglementare în domeniul activelor statului a fost modificată prin H.G. nr. 380/2020, ar fi constatat cu ușurință faptul că funcțiile de director general, respectiv de director general adjunct au fost desființate ca efect al acestui act administrativ cu caracter normativ, iar nu ca efect al actului administrativ cu caracter individual reprezentat de Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2067/2020 și, ca atare, nu putea fi obligată autoritatea pârâtă la includerea postului de director general adjunct la Direcția Generală de legislație și reglementare în domeniul activelor statului (care nu mai exista) într-un nou Stat de funcții.

La data de 18.06.2020, pe Portalul de management al funcțiilor publice și al funcționarilor publici a fost transmis Avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici nr. 20460 conexat cu nr. x/2020 privind funcțiile publice din cadrul Ministerului Finanțelor Publice (în prezent, Ministerul Finanțelor).

Direcția Generală Managementul Resurselor Umane din cadrul Ministerului Finanțelor Publice a elaborat proiectul de ordin privind statul de funcții, ulterior transmiterii, în original, de către secretarul general (adresa nr. x/22.06.2020) a statului de funcții al Ministerului Finanțelor Publice, avizat de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici și l-a introdus pe circuitul de avizare/aprobare.

Potrivit Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 2067/26.06.2020, cu data de 30.06.2020 a intrat în vigoare Statul de funcții al aparatului propriu al Ministerului Finanțelor, astfel cum a fost avizat de Agenția Națională a Funcționarilor Publici.

Așa cum se poate observa, Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2067/26.06.2020 a fost emis cu respectarea dispozițiilor art. II din H.G. nr. 380/14.05.2020, potrivit cărora, "Aplicarea procedurilor legale privind reorganizarea Ministerului Finanțelor Publice se realizează în termen de maximum 45 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei hotărâri, cu respectarea dispozițiilor legale și a regimului juridic aplicabil fiecărei categorii de personal."

Împrejurarea că reclamantul a optat pentru calitatea de personal contractual la cabinetul unui demnitar din cadrul altei instituții nu poate fi imputată autorității pârâte și nici nu poate constitui motiv de nelegalitate a Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 2067/26.06.2020.

Pe de altă parte, împrejurarea că reclamantul a optat pentru calitatea de personal contractual la cabinetul unui demnitar, având ca efect suspendarea raportului de serviciu, are drept consecință amânarea producerii efectelor procedurii de reorganizare (parcurgerea propriu-zisă a acestei proceduri) în privința acestuia după momentul încetării suspendării.

În egală măsură, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că dispozițiile art. 512 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ sunt de natură să susțină suspendarea (neaplicarea) procedurii de reorganizare în cazul reclamantului.

În legătură cu "criticile de nelegalitate referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 408, art. 518 și 519 din O.U.G. nr. 57/2019, privind Codul administrativ", în considerentele hotărârii judecătorești instanța de fond a reținut următoarele:

"Din interpretarea sistematică a textelor de lege menționate, Curtea va observa că pârâtul Ministerul avea obligația ca în cuprinsul actului administrativ contestat să prevadă termenul de cel puțin 30 de zile pentru aplicarea procedurilor de la art. 518 și art. 519 Cod administrativ.

Deși în mod formal pârâtul a indicat la art. 3 faptul că se acordă o perioadă de 30 de zile pentru aplicarea procedurilor legale, la nivel de aparență dispozițiile art. 408 fiind respectate, în realitate se observă că aceste dispoziții ale actului intră în contradicție cu prevederile art. 1 din Ordin, potrivit căruia "Statul de funcții intră în vigoare începând cu data de 30.06.2020", în condițiile în care Ordinul a fost emis la data de 26.06.2020, termenul de aplicare a procedurilor de reorganizare fiind de doar 4 zile."

Așa cum a reținut și instanța de fond, potrivit dispozițiilor art. 3 din Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2067 din 26.06.2020, "Cu data de 30.06.2020, pentru respectarea drepturilor la carieră ale funcționarilor publici, se acordă o perioadă de minimum 30 de zile pentru aplicarea procedurilor legale prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare."

Prin urmare, în cauză au fost respectate dispozițiile art. 408 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, nu doar la nivel de aparență, cum a reținut instanța de fond.

Pe de altă parte, așa cum am arătat mai sus, potrivit art. II din H.G. nr. 380/14.05.2020, "Aplicarea procedurilor legale privind reorganizarea Ministerului Finanțelor Publice se realizează în termen de maximum 45 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei hotărâri, cu respectarea dispozițiilor legale și a regimului juridic aplicabil fiecărei categorii de personal."

Cum H.G. nr. 380/2020 a fost publicată în Monitorul Oficial și a intrat în vigoare la data de 18.05.2020, rezultă că termenul de 45 de zile menționat la art. II se împlinea la data de 02.07.2020, Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2067/2020 fiind emis, așadar, în interiorul acestui termen.

De altfel, instanța de fond a analizat și s-a pronunțat cu privire la incidența dispozițiilor art. 519 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, în condițiile în care reclamantul nu a fost eliberat din funcția publică.

În aceste condiții, rezultă că în mod greșit a invocat instanța de fond, la ultimul alineat de la pagina 15 din hotărârea judecătorească, faptul că "din modul de redactare a actului rezultă că "structura de funcții publice a fost aprobată anterior finalizării procedurilor prev. de art. 518 și art. 519 din Codul administrativ, fără a se cunoaște finalitatea procedurilor aplicabile funcționarilor publici ale căror posturi au fost supuse reorganizării", acest aspect fiind dovedit de reclamant inclusiv cu înscrisul depus la dosar de reclamant la fila x (preaviz), care confirmă că în privința altor funcționari procedurile reglementate de art. 518 și 519 au fost finalizate după data intrării în vigoare a noului Stat de funcții."

Important de reținut faptul că, în considerentele hotărârii judecătorești, instanța de fond a reținut că "reclamantul nu justifică o vătămare în ceea ce privește nerespectarea dreptului la preaviz și a procedurilor legale față de alți colegi funcționari publici", astfel că, în ceea ce privește pasajele subliniate, ne aflăm în prezența unor aprecieri contradictorii ale instanței de fond.

În sensul celor menționate anterior trebuie reținut inclusiv faptul că instanța de fond a arătat că "procedând în acest mod, titularii funcțiilor publice supuse reorganizării, printre care și reclamantul, nu au mai beneficiat în concret de respectarea dreptului la carieră, dat fiind că începând cu data de 30.06.2020, posturile deținute de aceștia nu mai există/nu se mai regăsesc în organigramă."

În ceea ce privește chestiunea reținută de instanța de fond, potrivit căreia, "nerespectarea termenului impus de art. 408 Cod administrativ, pentru aplicarea procedurilor de reorganizare anterior intrării în vigoare a noului stat de funcții, a condus la încetarea existenței funcției publice ocupate de acesta (de reclamant – n.n.) începând cu data de 30.06.2020, cu consecința încetării tuturor drepturilor derivând din ocuparea acestei funcții. De asemenea, începând cu 30.06.2020 vechea funcție dispărând, reclamantul nu mai poate beneficia nici de posibilitatea încadrării pe noua funcție după această dată, de pe vechea funcție existentă, fiindu-i așadar afectat dreptul la carieră", trebuie avut în vedere faptul că aceasta reprezintă o ipoteză/presupunere a instanței de fond în raport de o posibilă conduită viitoare a autorității, de vreme ce, pe de o parte, reclamantul nu a fost eliberat din funcția publică, iar, pe de altă parte, așa cum chiar instanța de fond a reținut anterior, reclamantul avea raportul de serviciu suspendat.

Cele menționate anterior prezintă relevanță în raport și de observația instanței de fond, potrivit căreia, "începând cu data de 30.06.2020 funcția ocupată de reclamant a dispărut efectiv din Statul de funcții, fără a fi reglementată în vreun mod situația personală a acestuia."

A mai reținut instanța de fond că "în măsura în care pârâtul a apreciat că reclamantului nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 512 alin. (8) și (9) din Codul administrativ, atunci acesta avea obligația de a proceda la aplicarea în mod corespunzător a dispozițiilor art. 518 Cod administrativ: numirea reclamantului pe o nouă funcție ori, în cazul în care erau îndeplinite condițiile legale, organizarea unui examen pentru a-i oferi posibilitatea de a ocupa una dintre noile funcții, precum și, în cazul în care ar fi intervenit eliberarea din funcție, respectarea dreptului acestuia la acordarea unui preaviz, care potrivit art. 519 alin. (5) din Codul administrativ, trebuie să fie de cel puțin 30 de zile și anterior eliberării din funcție."

Important de reținut faptul că și de această dată instanța de fond are în vedere o supoziție ("în cazul în care ar fi intervenit eliberarea din funcție"), omițând încă o dată faptul că raportul de serviciu al reclamantului era suspendat (până la data redactării prezentei cereri de recurs, reclamantul nu a solicitat reluarea activității).

În concluzie, recurentul-pârât solicită casarea în parte sentința civilă nr. 733 din 11.05.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020 și, rejudecând cauza, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți și a dispozițiilor legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Analizând criticile de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant și subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Extrăgând esența alegațiilor expuse în susținerea recursului de către recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că nemulțumirea acestuia constă în faptul că instanța de fond nu a anulat în integralitatea lui actul administrativ individual supus controlului de legalitate pe cale judecătorească, chestiunea de drept dedusă judecății în prezentul recurs fiind aceea dacă, reclamantul a făcut dovada unui drept sau interes legitim vătămat, în mod direct, în sensul art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a-i fi admisă o astfel de solicitare.

În acord cu raționamentul instanței de fond, Înalta Curte reține că Ordinul Ministerului Finanțelor a cărui anulare s-a solicitat, având caracter individual, este aplicabil unei categorii limitate de destinatari, în speță personalului angajat în cadrul acestei autorități publice, el neproducând efecte erga omnes.

Prin urmare, orice destinatar al acestui act administrativ, înțeles ca persoană de drept privat, care se consideră vătămat într-un drept al său sau interes legitim, are deschisă calea reglementată de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ pentru a-și apăra dreptul sau interesul legitim și a înlătura eventuala nelegalitate săvârșită de autoritatea publică în ceea ce îl privește.

Din economia reglementării Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ rezultă că intenția legiuitorului a fost de a proteja drepturile și interesele legitime ale persoanelor fizice și a celor juridice de drept privat, împotriva abuzului de putere săvârșit de autoritățile publice, ceea ce a condus la crearea unui contencios administrativ subiectiv, ca regulă în această materie.

Invocarea vătămării unui interes public, general, care conturează contenciosul administrativ obiectiv, reprezintă o excepție, care este strict și limitativ prevăzută de lege, sub aspectul subiectelor de sezină și a regimului procedural și de drept material aplicabil, fiind evident că recurentul-reclamant nu poate fi titularul unei astfel de acțiuni.

În susținerea recursului, recurentul-reclamant invocă, de fapt, existența unui interes legitim privat, pe care l-a dovedit, privitor la anularea întregului ordin emis de Ministerul Finanțelor, argumentând că motivele de nelegalitate pe care instanța de fond le-a reținut pentru constatarea vătămării dreptului său subiectiv privind cariera de funcționar public, conduc inevitabil la constatarea nelegalității întregului act administrativ individual contestat în instanță.

Această teorie nu poate fi validată din perspectiva limitelor impuse de reglementarea Legii nr. 554/2004 contenciosului administrativ.

În primul rând, chiar dacă este vorba despre un act administrativ individual, Ordinului Ministerul Finanțelor vizează destinatari multiplii, fiecare dintre aceștia având propriul drept sau interes legitim privat ocrotit de lege, diferite de cele ale recurentului-reclamant, particularizate de natura funcției deținute în cadrul ministerului și de efectele juridice pe care acest ordin le-a avut asupra activității și carierei lor profesionale.

Or, potrivit prevederilor constituționale orice persoană fizică sau juridică de drept privat trebuie să își exercite drepturile, astfel încât să nu le încalce pe ale celorlalte persoane, fiind inclus aici și dreptul de acces la justiție (drepturile procesuale).

Așadar, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond, recurentul-reclamant nu are dreptul și nici interesul legitim privat să interfereze cu drepturile și interesele legitime ale celorlalți destinatari ai actului administrativ, în raport de care Ordinul Ministerului Finanțelor produs ale efecte, la nivel individual, personal, trebuind respectată disponibilitatea acestora de a se considera vătămați sau nu de respectivul act.

În al doilea rând, definiția noțiunii de "interes legitim privat", cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004 vorbește despre un drept subiectiv, viitor și previzibil prefigurat, stabilind, astfel, fără echivoc, faptul că o persoană de drept privat nu poate iniția un litigiu de contencios administrativ în considerarea unei presupuse vătămări aduse de un act administrativ individual unei alte persoane, destinatare a acestuia, care însă, nu a invocat în nume propriu lezarea dreptului său interesului său legitim.

Înalta Curte reține, ca argument în plus, și faptul că noțiunea de "interes legitim privat", trebuie privită și din perspectiva noțiunii generale de "interes" ca și condiție a acțiunii civile, definită în art. 33 din C. proc. civ., în sensul că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Recurentul-reclamant și-a valorificat acest interes legitim prin al doilea capăt de cerere, pe care instanța de fond l-a și admis, satisfăcând, astfel, pretențiile reclamantului în limitele impuse de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, republicată,

Înalta Curte mai reține și că toate celelalte argumente juridice de fapt și de drept, expuse în cererea de recurs, reprezintă chestiuni de drept material, care nu pot fi analizate, în contextul în care, soluția primei instanțe de respingere a primului capăt de cerere pentru lipsa interesului legitim privat se constată a fi legală și temeinică.

În concluzie, recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor a invocat în susținerea recursului motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ. pe care le-a dezvoltat prin critici de nelegalitate comune.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., care sancționează nemotivarea hotărârii, Înalta Curte constată că recurentul-pârât îl susține exclusiv din perspectiva faptului că motivare instanței de fond pentru soluția de admitere în parte a acțiunii se întinde doar pe două pagini și jumătate, fără însă, a arăta de ce hotărârea este afectată de viciul nemotivării în sensul dispozițiilor mei sus menționate.

Înalta Curte reține că nemotivarea unei hotărâri judecătorești nu trebuie raportată la întinderea acesteia, ci, trebuie analizat dacă raționamentul juridic exprimat de judecător satisface exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În acest context, instanța de control judiciar constată că din considerentele sentinței recurate rezultă argumentele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția pronunțată, judecătorul fondului exprimând clar și fără echivoc raționamentul său juridic, din care reiese convingerea sa intimă că dezlegarea dată prezentei spețe este una legală și temeinică.

De altfel, chiar recurentul-pârât prin dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. combate amplu argumentația instanței de fond, aspect care indică faptul că nu se poate reține nemotivarea sentinței recurate.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. recurentul-pârât susține, că instanța de fond a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material incidente speței, respectiv prevederile H.G. nr. 380/2020 și pe cele ale Codului administrativ.

Arată recurentul că instanța a ignorat faptul că reorganizarea Ministerului Finanțelor Publice s-a dispus prin H.G. nr. 380/2020 și nu prin Ordinul nr. 2067/2020 a cărui anulare parțială s-a dispus, iar prin soluția pronunțată, instanța de fond s-a pronunțat și asupra H.G. nr. 380/2020 deși nu fusese învestită cu un astfel de petit.

În continuare, recurentul reiterează apărările formulate în fața instanței de fond susținând că a fost respectată procedura prevăzută de Codul administrativ, iar în ceea ce îl privește pe reclamant, instanța de fond a făcut doar supoziții legate de încălcarea dreptului la carieră, deoarece în privința lui, având suspendat raportul de serviciu pentru funcția publică deținută în cadrul Ministerului Finanțelor, s-a suspendat și procedura reorganizării instituției în ceea ce îl privește, neputându-se lua o măsură organizatorică.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât denaturează și interpretează trunchiat raționamentul instanței de fond, în mare parte, criticile formulate fiind colaterale chestiunii de drept dezlegate prin sentința recurată și anume dacă, în ceea ce îl privește pe reclamant, autoritatea pârâtă a respectat procedura impusă de Codul administrativ în situația reorganizării unei instituții publice.

Astfel, cum în mod corect, a constatat instanța de fond, autoritatea publică aflată în reorganizare avea obligația să respecte dispozițiile art. 408, art. 518 și art. 519 din Codul administrativ aplicabile reclamantului care, anterior reorganizării deținuse o funcție publică de conducere în cadrul Ministerului Finanțelor.

Aplicând aceste dispoziții legale la situația de fapt și juridică în care se află reclamantul, Înalta Curte constată, în acord cu prima instanță, că acestuia i-a fost afectat dreptul la carieră prin desființarea funcției publice de conducere pe care o deținea, fără a primi preaviz cu 30 de zile înainte și nici ulterior, faptul că în momentul reorganizării raportul de serviciu cu instituția publică era suspendat neavând relevanță din această perspectivă.

În acest context, instanța de recurs reține că recurentul-pârât este cel care face supoziții și afirmații nefondate, în sensul că în privința reclamantului este suspendată procedura reorganizării și că nu s-a dispus eliberarea din funcția publică. Or, prin deființarea funcției publice ocupate de acesta, începând cu data de 30.06.2020, cu consecința încetării tuturor drepturilor derivând din ocuparea acestei funcții, reclamantul nu mai poate beneficia nici de posibilitatea încadrării pe o nouă funcție, după ce îi încetează detașarea la Curtea de Conturi, fiindu-i așadar afectat dreptul la carieră și la stabilitatea funcției publice.

Reglementarea situației juridice a reclamantului de către autoritatea pârâtă, în procedura reorganizării, se impunea cu atât mai mult cu cât situația suspendării raportului de serviciu a funcționarului public este guvernată de dispoziții speciale din Codul administrativ, respectiv art. 512 alin. (8) și (9), potrivit cărora, la data încetării suspendării, autoritatea publică unde are funcția de bază are obligația să îl reîncadreze, iar pe perioada suspendării raportului de serviciu autoritățile și instituțiile publice au obligația să rezerve postul aferent funcției publice.

Or, începând cu data de 30.06.2020 funcția ocupată de reclamant a dispărut efectiv din Statul de funcții, fără a fi reglementată în vreun mod situația personală a acestuia, în sensul de a se stabili sub ce modalitate autoritatea publică își va putea respecta obligația legală de reîncadrare a reclamantului pe o funcție publică corespunzătoare celei deținute anterior suspendării și aflată pe noul stat de funcții prevăzut în Ordinul 2670/2020.

În concluzie, criticile formulate de recurentul-pârât nu sunt de natură a afecta legalitatea și temeinicia soluției pronunțate de instanța de fond, urmând a fi respinse ca nefondate.

.Temeiul legal al soluției pronunțate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. și pârâtul Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 733 din 11 mai 2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 14 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.