ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3953/2024

Ședința publică din data de 19 septembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 septembrie 2022, pe rolul Curții de Apel Oradea, sub nr. x/2022, reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică Oradea și Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Șimleu Silvaniei au solicitat anularea parțială a Deciziei nr. 10266/30.05.2022, comunicată la data de 17.08.2022, cu privire la terenul intravilan identificat cu nr. top. xa Șimleu Silvaniei, în suprafață totală de 27.095 mp, înscris în C.F. nr. x Șimleu Silvaniei; obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii care să conțină propunerea de acordare de măsuri compensatorii conform legii speciale pentru imobilul de mai sus, fără cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 71/CA/2023 din data de 22.03.2023, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică Oradea, Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Șimleu Silvaniei în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România, a dispus anularea Deciziei nr. 10266/30.05.2022 emisă de pârâtă cu privire la imobilul cu nr. top. xa Șimleu Silvaniei, înscris în CF nr. x Șimleu Silvaniei, a obligat pârâta să soluționeze cererea de restituire a imobilului, în urma examinării celorlalte condiții pentru retrocedarea imobilelor, prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 și a respins restul pretențiilor formulate.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței civile recurate și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii introductive formulate de reclamante, ca neîntemeiată și menținerea Deciziei nr. 10266/30.05.2022, emisă de Comisia specială de retrocedare, ca temeinică și legală.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond, analizând legalitatea și temeinicia deciziei emisă de recurentă, a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 coroborate cu dispozițiile art. 28 din Decretul nr. 177/1948.

Totodată, instanța de fond în mod greșit a apreciat că imobilul a fost preluat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv la 17.02.1967, de către o persoană juridică, Parohia Ortodoxă Română, în temeiul unor acte normative respectiv Decretele nr. 177/1948 și nr. 358/1948, emise în intervalul de referință, fiind îndeplinite condiîiile prevăzute de art. I din O.U.G. nr. 94/2000, sub aspectul preluării imobilului.

Susține recurenta că din analiza cărților funciare reiese, fară echivoc, faptul că imobilul identificat cu nr. top. x, nu a fost preluat de către Statul Român de la solicitantă.

Cu privire la imobilul identificat cu nr. top. xb, prin încheierea nr. 987/02.05.1926, foaia B, poziția 14 din C.F. x a localității Șimleul Silvaniei, pentru imobilul identificat cu nr. top. xa se intabulează dreptul de proprietate în favoarea unei persoane fizice, cu titlu de atribuire.

Prin încheierea nr. 176/22.02.1956 din C.F. nr. x a localității Șimleul Silvaniei, foaia de proprietate B, poziția 8, s-a intabulat dreptul de proprietate pentru imobilul identificat cu nr. top. xb și 968/a, în favoarea Parohiei Ortodoxe Române din Șimleul Silvaniei.

Din aceste prevederi legale, ca de altfel din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările și completările ulterioare reiese faptul că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor imobile sau propunerea de acordare de măsuri compensatorii, în temeiul acestui act menționat, să se facă dovada existenței dreptului de proprietate al solicitantei la data preluării abuzive.

În nicio situație legiuitorul nu a instituit vreo excepție de la necesitatea dovedirii dreptului de proprietate al solicitantei asupra imobilului la momaltul preluării.

În acest context, apreciază că nu este îndeplinită una din condițiile esențiale prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru soluționarea favorabilă a unei cereri de retrocedare, respectiv aceea ca imobilul să se fi aflat în proprietatea solicitantei, la momentul preluării abuzive.

Arată că nu exista posibilitatea ca imobilul să fi ieșit din proprietatea reclamantelor la momentul preluării abuzive, respectiv anul 1956 deoarece cultul greco-catolic a fost desființat în anul 1948.

O altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocată de recurenta-pârâtă este aceea că instanța de fond a interpretat în mod eronat excepția prevăzută de art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 358/1948, care prevede că: "Averea mobilă și imobilă aparținînd organizațiilor și instituțiilor arătate la art. I din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii. revine Statului Român, care le va lua în primire imediat",

Susține recurenta-pârâtă că motivarea instanței de fond în sensul că toată averea fostului cult religios greco-catolic a fost preluată de statul român nu este una corectă întrucât se poate trage concluzia că, de fapt, și averea preluată de actualele Parohii Ortodoxe de la fostele Parohii Greco-Catolice ar aparține Statului Român iar odată ce această avere ar fi fost preluată de stat ar trebui să se acorde despăgubiri pentru toate imobilele care au aparținut cultului greco-catolic.

Nici interpretarea făcută de instanța de fond a dispozițiilor art. 2, alin. (2) din Decretul nr. 358/1948 nu este una corectă

Concluzionând, arată că, din analiza înscrisurilor depuse la dosarul aferent cererilor de retrocedare sus-menționate s-a reținut de către Comisia specială de retrocedare, prin Decizia nr. 10266/30.05.2022, faptul că, în ceea ce privește imobilul identificat prin nr. top. x și yb, nu se încadrează în prewderile Ordonantei de urgentă nr. 94/2000. republicată. cu modificările și completările ulterioare. întrucât:

- imobilele identificate cu nr. top. x si nr. top. xb nu au fost preluate e Statul Român de la solicitantă.

- imobilul identificat cu nr. top. xb nu a fost în proprietatea solicitatei. acesta aflându-se în proprietatea unei penoane fizice încă din anul 1926.

Intimatele-reclamante nu au formulat întâmpinare la cererea de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Prin Decizia nr. 10266/30.05.2022, Comisia specială de retrocedare a respins cererile de retrocedare nr. x/03.03.2003, nr. y/24.01.2006 și nr. w/c/24.01.2006, depusă de către Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Oradea pentru Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Șimleul Silvaniei, având ca obiect restituirea imobilului, grădină și teren, situat în localitatea Șimleul Silvaniei, județul Sălaj înscris în C.F. nr. x ale localității Sălaj, nr. top. x, județul Sălaj, retinând că: imobilele identificate cu nr. top. x și nr. top. xb nu au fost preluate de statul român de la solicitantă iar imobilul identificat cu nr. top. xb nu a fost în proprietatea solicitantei, acesta aflându-se în proprietatea unei persoane fizice încă din anul 1926.

Împotriva acestei decizii, reclamantele au formulat contestație iar prin sentința civilă nr. 71, pronunțată în data de 22.03.2023, Curtea de Apel Oradea a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Oradea și Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Șimleul Silvaniei, în contradictoriu cu Comisia specială de retrocedare, și, pe cale de consecință: a anulat Decizia nr. 10266 din 30.05.2022, emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, cu privire la imobilul înscris în C.F. nr. x a localității Șimleul Silvaniei, nr. top. xa; a obligat pârâta să soluționeze cererea de restituire a imobilului, în urma examinării celorlalte condiții pentru retrocedarea imobilelor, prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 și a respins celelalte pretenții;

Față de starea de fapt reținută prin sentința recurată, raportat la prevederile legale invocate, instanța de fond a constatat că a existat o preluare a imobilului cu nr. top. xa, în februarie 1956, în perioada de referință prevăzută de lege, preluarea fiind realizată de către o persoană juridică – Biserica Ortodoxă Română în baza Decretului nr. 358/1948, fără a se plăti vreo despăgubire.

Cum, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, se restituie și imobilele preluate de alte persoane juridice în perioada de referință, nu numai cele preluate de Statul Român, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, în ceea ce privește preluarea imobilului din proprietatea reclamantei.

Referitor însă la cererea privind obligarea pârâtei la emiterea unei decizii care să conțină propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte, instanța a constatat că această cerere nu a făcut obiectul analizei C.S.R. și a obligat pârâta să soluționeze cererea de restituire a imobilului, în urma examinării celorlalte condiții pentru retrocedarea imobilelor, prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000.

În ceea ce privește fondul recursului

Dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România arată că: "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență

Art. 1 teza I din Normele de aplicare ale O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1.164/2002, statuează că: "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării."

Potrivit punctului 13 din Norma metodologică de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 "Prin sintagma acte doveditoare prevăzută la art. 1 alin. (9) teza finală din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, se înțelege: a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.); b) orice acte juridice sau declarații care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu; c) orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referință, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate); d) acte care permit recunoașterea calității de beneficiar al retrocedării (actul de înființare, dovada continuării sau reluării activității cultului religios); e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale; f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale."

Pentru aprecierea incidenței, în speță, a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sunt relevante, așadar, acte doveditoare cum sunt înscrierile în CF nr. x Șimleu Silvaniei, din care provin topograficele în litigiu, iar din aceste înscrieri rezultă că primul proprietar al imobilelor înscrise în această carte funciară a fost cultul greco-catolic.

Conform situației de fapt reținute de instanța de fond, potrivit CF nr. x Șimleu Silvaniei a fost înscris dreptul de proprietate asupra imobilului nr. top. xa în favoarea Bisericii Greco Catolice, drept dobândit în anul 1904 iar, în conformitate cu înscrierea de sub B8, la data de 22.02.1956, în baza cererii și a decretelor nr. 177 și 358/1948, s-a intabulat dreptul de proprietate, cu titlul rectificarea numelui, în favoarea Bisericii Ortodoxe Române din Șimleu Silvaniei.

Extrasul de carte funciară nr. x a localității Șimleu Silvaniei și încheierea nr. 176/22.02.1956 fac parte din categoria actelor doveditoare prevăzute de pct. 13 din Normele de aplicare ale O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1.164/2002, astfel că, aceste dispoziții au fost interpretate și aplicate corect de către instanța de fond, acesta apreciind asupra cauzei în raport probe administrate în limitele legii.

Instanța de recurs reține și că, la momentul atribuirii imobilului Bisericii Ortodoxe Române din din Șimleu Silvaniei, aceasta era o persoană juridică, în sensul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât, potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1948, cultele religioase erau definite ca fiind persoane juridice, atât ele, cât și părțile lor componente locale.

Potrivit alin. (1) al Decretului nr. 358 "În urma revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român și în conformitate cu art. 13 din decretul nr. 177 din 1948, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitelurile, organele, congregațiunile, protopopiatele, mânăstirile, fundațiunile, asociațiunile, cum și orice alte instituții și organizațiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista iar, potrivit articolul 2 al aceluiași decret, "Averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Roman, care le va lua în primire imediat.

O comisiune interdepartamentala compusa din delegați ai Ministerelor: Cultelor, Finanțelor, Afacerilor Interne, Agriculturii și Domeniilor și Învățământului Public, va hotărî destinația acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române, sau diferitelor ei părți componente."

În cauză, incidența dispozițiilor Decretului nr. 358/1948 are relevanță numai în ceea ce privește temeiul preluării abuzive de stat a imobilelor aparținând reclamantei întrucât, deși, conform cărții funciare, trecerea terenului (ce a făcut obiectul cererilor de retrocedare) în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române din Șimleu Silvaniei s-a făcut în februarie1 956, la acea dată, Biserica Greco - Catolică din România, cu toate componentele sale organizatorice, fusese deja desființată ca subiect de drept, desființarea producându-se la data de 2 decembrie 1948 conform art. 1 din Decretul nr. 358.

Este de precizat că bunurile mobile și imobile ale Parohiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, nu au intrat în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române din Șimleu Silvaniei anterior datei de 2 decembrie 1948 și nici nu s-a făcut dovada vreunei despăgubiri plătite cultului greco-catolic.

Întrucât Biserica Greco - Catolică din România a fost desființată în data de decembrie 1948, data publicării Decretului nr. 358/1948, susținerea recurentei-pârâte că averea tuturor parohiilor greco-catolice nu a fost preluată de către Statul Român, conduce la ideea existenței unui drept fără titular, în perioada 2 decembrie 1948 – 20 mai 1949, ceea ce nu poate fi admis.

În consecință, Biserica Ortodoxă Română Șimleu Silvaniei nu a dobândit un drept de proprietate asupra imobilelor care au aparținut Bisericii Greco-Catolice, cu titlu valabil, această dobândire fiind contrară și prevederilor art. 10 din Constituția de la 1948, deposedarea cultului catolic de proprietățile sale (inclusiv a reclamantei) nefiind făcută pentru o cauză de utilitate publică și nefiind însoțită de acordarea de despăgubiri stabilite de justiție.

Referitor la critica privind interpretarea greșită a dispozițiilor cuprinse în art. 2 din Decretul nr. 358/1948, Înalta Curte constată că acestea nu reprezintă o excepție de la dispozițiile art. 1 al aceluiași decret, în sensul că pentru imobilele aparținând parohiilor nu ar fi operat confiscarea.

În ceea ce privește beneficiarii confiscării, statul a reglementat că parte a patrimoniului va fi preluat de însuși Statul Român, iar parte a acestui patrimoniu va fi transferat bisericii ortodoxe.

Or, art. 2 din decret se referă la trecerea în proprietatea bisericii ortodoxe a averilor fostelor parohii greco-catolice. O eventuală interpretare contrară nu ar fi validă din punct de vedere juridic deoarece rezultatul interpretării ar fi că parte a patrimoniului Bisericii Greco-Catolice nu ar fi fost confiscat/preluat de la aceasta, cu toate că, în baza Decretului nr. 358/1948, biserica respectivă a încetat să mai existe.

Deoarece Statul Român a decis în 1948 desființarea Bisericii Greco-Catolice și confiscarea patrimoniului acesteia este singurul răspunzător pentru această măsură, indiferent de beneficiarii patrimoniului confiscat de la această biserică. Astfel, atât confiscarea cât și împroprietărirea Bisericii Ortodoxe Române sunt la fel de ilegitime, singurul responsabil pentru decizia încorporată în Decretul nr. 358/1948 fiind Statul Român.

Astfel, prin Decretul nr. 358/1948, averea parohiilor greco-catolice nu a fost preluată juridic de Statul Român, ceea ce înseamnă că, în realitate, preluarea s-a făcut de Statul Român fără titlu, de vreme ce, prin chiar efectul juridic principal al art. 1 din Decretul nr. 358/1948, Biserica Greco - Catolică din România, cu toate componentele sale organizatorice, a fost desființată ca subiect de drept civil.

Conform Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, "sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, ..., dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării".

Înalta Curte apreciază că, în cauză, în acord cu prevederile art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, în lipsa acordării către reclamante a unor despăgubiri juste și echitabile la momentul deposedării de către imobilele în litigiu, această deposedare este una abuzivă, astfel că prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în baza cărora intimatele-reclamante au formulat cererile de acordare despăgubiri, apreciind corect nelegalitatea Deciziei nr. 10266/30.05.2022 emisă de pârâtă.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România împotriva sentinței nr. 71/CA/2023 din data de 22 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România împotriva sentinței nr. 71/CA/2023 din data de 22 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 19 septembrie 2024.