ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1625/2025

Ședința publică din data de 20 martie 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 18 august 2017 sub nr. x/2017 la Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., societate în insolvență a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală București - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timișoara, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

- Anularea Deciziei nr. 169-30.05.2017 privind soluționarea contestației depusă și înregistrată la intimata de rang 1 sub nr. A-SLP nr. 172/25.01.2017 și, pe cale de consecință:

- Anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de echipa de inspecție fiscală pentru persoane juridice nr. x/31.10.2016 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/31.10.2016;

- Anularea parțială a Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/23.11.2016, în ceea ce privește accesoriile care se referă la Decizia de Impunere menționată mai sus (F-TM 93/31.10.2016), denumită în continuare "Decizia Accesorii 1";

- Anularea (parțială) a Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/06.12.2016, în ceea ce privește accesoriile care se referă la Decizia de Impunere menționată mat sus (F-TM 93/31.10.2016), denumită în continuare "Decizia Accesorii 2".

Prin sentința civilă nr. 333 pronunțată la 30 iunie 2022, Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea în contencios administrativ fiscal formulată de reclamanta A. S.R.L., în insolvență, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timișoara – Activitatea de Inspecție Fiscală, acțiune având ca obiect anularea parțială a următoarelor acte:

a. Decizia nr. 169/30.05.2017, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, privind soluționarea contestației depusă de către reclamantă și înregistrată la A.N.A.F. sub nr. A-SLP nr. 172/25.01.2017;

b. Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de echipa de inspecție fiscală pentru persoane juridice nr. x/31.10.2016, emisă de Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timișoara în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/31.10.2016;

c. Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/23.11.2016, în ceea ce privește accesoriile care se referă la Decizia de Impunere menționată mai sus (F-TM 93/31.10.2016), emisă de Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timișoara;

d. Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/06.12.2016, în ceea ce privește accesoriile care se referă la Decizia de Impunere menționată mai sus (F-TM 93/31.10.2016), emisă de Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timișoara.

A dispus anularea parțială a actelor contestate, indicate mai sus, în ceea ce privește obligațiile fiscale principale, precum și accesoriile stabilite în sarcina reclamantei A. S.R.L. în legătură cu aceste obligații fiscale principale, constând în:

- T.V.A. în sumă de 12.511 RON, aferentă facturilor emise de furnizorii B. S.R.L., C. S.R.L., CFR S.A. și S.C. D. S.R.L., menționate în Anexa nr. 3a) a Raportului de inspecție fiscală nr. x/31.10.2016;

- T.V.A. în sumă totală de 728.716 RON, aferentă facturilor emise de E. și F. S.R.L. menționate în Anexa nr. 3d) a Raportului de inspecție fiscală nr. x/31.10.2016;

- T.V.A. în sumă de 40.168 RON din T.V.A. în valoare totală de 40.732 RON, aferentă celor 17 facturi evidențiate în Anexa nr. 3g) a Raportului de inspecție fiscală nr. x/31.10.2016, fiind menținută exclusiv T.V.A. suplimentară în valoare totală de 564 RON, aferentă Facturii nr. x/20.05.2014 (T.V.A. în cuantum de 287 RON) și Facturii nr. x/10.06.2014 (T.V.A. în cuantum de 277 RON) – ambele emise de G.;

- T.V.A. în sumă de 1602,84 RON, aferentă Facturii nr. x/06.01.2015 emise de H., menționată în Anexa nr. 3f) a Raportului de inspecție fiscală nr. x/31.10.2016;

- T.V.A. în sumă de 407,48 RON, aferentă Facturii nr. x/01.08.2015, emisă de I., menționată în Anexa nr. 3f) a Raportului de inspecție fiscală nr. x/31.10.2016.

- T.V.A. în sumă de 330.915 RON, colectată suplimentar ca urmare a unei presupuse existențe a unor "livrări către sine" pentru anumite cantități de porumb și sorg.

- T.V.A. în sumă de 2.457.543 – sumă reprezentând diferența dintre T.V.A. totală de 2.510.229 RON, aferentă unor descărcări de gestiune considerate de către organele de inspecție fiscală "minus de inventar", și T.V.A. în valoare de 52.686 RON, aferentă bunurilor lipsă de gestiune în valoare de 219.525 RON de natura stocului de combustibil, piese de schimb, alte materiale consumabile și mărfuri.

- T.V.A. în sumă de 1.107 RON, aferentă livrării intracomunitare către clientul intracomunitar J. din Ungaria.

A respins în rest cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtele la plata sumei de 21.350 RON către reclamantă, cu titlul de cheltuieli de judecată în primă instanță.

Împotriva sentinței civilă nr. 333 pronunțată la 30 iunie 2022, Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal au declarat recurs principal reclamanta A. S.R.L. – în insolvență, în temeiul art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., motivele de recurs regăsindu-se la dosar, și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, la încheierea din 28.06.2022 și la sentința nr. 333/30.06.2022, în temeiul art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ., precum și recurs incident pârâta ANAF-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în temeiul art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ. .

Intimatul-pârât DGRFP Timișoara- Administrația pentru Contribuabili Mijlocii a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului recurentei reclamante ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond .

Recurenta-pârâtă ANAF a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond .

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Prealabil, va fi analizat recursul principal declarat de recurenta-pârâtă DGFP Timișoara, corelativ cu aspectele invocate sub formă de excepții prin notele scrise, ale recurentei reclamante care vizează lipsa calității procesuale pasive a DGRFP Timișoara de a formula recurs și lipsa de interes în formularea recursului, precum și excepția nulității recursurilor;

Înalta Curte reține că în fața instanței de fond, reclamanta a încercat atragerea în proces a DGRFP Timișoara, prin formularea unei cereri în acest sens la termenul de judecată din 07.06.2022, după ce reclamantei i-a fost comunicată Decizia nr. 874/2022 privind modul de soluționare a contestațiilor din cadrul ANAF, și care a fost reînregistrată la DGRFP Timișoara.

Cum cererea a fost formulată peste termenul prevăzut de art. 204 din C. proc. civ. și nu a existat acordul părților adverse, cererea de modificare a acțiunii prin introducerea în proces a acestei părți și anularea deciziei de soluționare a contestației împotriva deciziei de impunere, ce reprezenta un petit diferit de cel inițial, a fost anulată ca tardivă.

Mai mult, se reține că reclamanta a formulat acțiune separată împotriva acestei decizii de soluționare a contestației împotriva deciziei de impunere, ce face obiectul dosarului nr. x/2020 pe rolul Tribunalului Arad.

Cu toate acestea, DGRFP Timișoara a formulat recurs împotriva sentinței nr. 333/30.06.2022 și a încheierii din 28.06.2022, prin care s-a anulat ca fiind tardivă cererea de modificare a cererii de chemare în judecată, aducând critici modalității de soluționare a acestei cereri de modificare, dar și sentinței, pe fond.

Înalta Curte apreciază că DGRFP Timișoara ar putea justifica o calitate procesuală și un interes în declararea căii de atac împotriva încheierii prin care a fost amânată pronunțarea asupra fondului contestației, ce face corp comun cu sentința, încheiere prin care a fost anulată ca tardiv formulată cererea de introducere în cauză a acestui nou pârât, în speță emitentul deciziei de soluționare a contestației, întrucât această parte a considerat că are interes ca toate actele administrativ fiscale să poată face obiectul unui singur proces și să fie judecate într-o manieră eficientă într-o singură etapă, decât separat, cum de altfel s-a realizat ulterior, din perspectiva unei corecte și complete puneri în executare a hotărârii judecătorești definitive.

Din această perspectivă, se poate aprecia că recurentul prezintă interes și are calitate procesuală în exercitarea căii de atac.

Pe de altă parte, se reține că, din modalitatea de exprimare, memoriul de recurs include suficiente elemente care se pot circumscrie motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., excepția nulității acestui recurs fiind neîntemeiată.

Cu toate acestea însă, Înalta Curte constată că prima instanță a dat în mod corect eficiență dispozițiilor art. 204 din C. proc. civ., momentul formulării cererii modificatoare excedând celui prevăzut de dispozițiile legale menționate.

Prin urmare, atâta timp cât cererea modificatoare a fost anulată ca tardiv formulată, pe calea încheierii prin care a și fost amânată pronunțarea asupra fondului acțiunii, rezultă că DGRFP Timișoara nu a fost introdusă în cauză ca parte pârâtă, situație criticată de aceasta, fiind suficientă pentru a nu putea declara o cale de atac împotriva sentinței care, în această conjunctură, nu i se adresa.

În aceste condiții, va fi respins recursul principal declarat de DGRFP Timișoara.

În ceea ce privește celelalte recursuri, principal și incident, cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că, dată fiind multitudinea criticilor de nelegalitate subsumate motivelor de casare și aspectelor supuse verificării în prezenta cauză, pentru coerența și omogenitatea expunerii, analiza și soluția instanței de control judiciar se va realiza și insera deopotrivă în cadrul acestei secțiuni, în mod succesiv, corespunzător fiecăreia dintre categoriile analizate, respectiv de probleme juridice cuprinse în cererile de recurs și în întâmpinările la aceste recursuri.

Astfel, prin recursul principal declarat de recurenta reclamantă, u fost criticată sentința recurată prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., sub următoarele aspecte.

1.cu privire la suma de 1968 RON provenind din facturi emise de K. S.R.L., neacceptate la deducere, pe motiv că nu s-au depus documente din care să rezulte că achizițiile de servicii au fost destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale societății și deci cheltuielile cu chiria colaboratorului nu este în legătură cu aceste servicii;

Organele fiscale au susținut că deși reclamanta deține o factură pentru astfel de servicii, nu a justificat că acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile.

Reclamanta a arătat, contrar celor reținute de către instanta de fond, că faptul nedepunerii la dosar a vreunui document justificativ cu privire la cele menționate mai sus, nu produce efecte juridice, întrucât aceasta nu avea o atare obligație, invocând dispozițiile art. 255 alin. (2) din C. proc. civ.

ÎCCJ reține că, potrivit acestui text de lege referitor la admisibilitatea probelor, " (2) un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanța va putea decide, ținând seama de circumstanțele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui."

Se constată însă că recurenta reclamantă nu justifică de ce ar trebui ca achizițiile de servicii de la K. S.R.L. să fie considerate un fapt de notorietate publică sau de necontestat, în sensul destinației acestora pentru utilizarea în folosul operațiunilor taxabile ale societății.

Recurenta a susținut faptul că CJUE a subliniat că principiul neutralității fiscale impune ca deducerea TVA aferentă intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de persoanele impozabile (Hotărârea din 30 septembrie 2010, Uszodaëpitó, C 392/09, punctul 39; Hotărârea din 8 mai 2008, L., C 95/07 și C 96/07, Rep., p. 13457, punctul 63).

Cu toate acestea, ÎCCJ reține că recurenta omite faptul că tocmai cerința de fond nu este îndeplinită, respectiv demonstrarea că operațiunea încheiată cu colaboratorul M., pentru care a fost decontată chiria, ar fi fost în folosul societății, adică, în mod concret, pentru ce operațiune specifică a fost cazat colaboratorul, ce servicii concrete a prestat acesta în folosul societății, pentru a justifica plata unei chirii în folosul acelei persoane.

Recurenta-pârâtă ANAF a formulat apărări la cererea de recurs prin care a arătat că legiuitorul a condiționat acordarea dreptului de deducere al taxei pe valoarea adăugată de îndeplinirea atât a cerințelor de fond cât și a cerințelor de formă, iar deținerea unei facturi care conține informațiile obligatorii prevăzute la art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv art. 319 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aplicabile în funcție de perioada incidentă în cauză, nu este suficientă pentru a beneficia de exercitarea dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugată, societatea trebuind să justifice în primul rând faptul că bunurile/serviciile achiziționate pe bază de factură sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile, în conformitate cu prevederile legale citate în speță.

ICCJ constată, că, pe lângă faptul că recurenta reclamantă a reluat aceleași susțineri din cererea de chemare în judecată pentru justificarea acestui motiv de recurs, indicând doar în mod formal încălcarea unor dispoziții legale, nu a reușit să demonstreze legătura dintre așa numita colaborare și activitatea reclamantei (adică concret, cum a fost influențată activitatea reclamantei de această colaborare)-motiv pentru care, în mod corect s-a refuzat deducerea TVA pentru această operațiune.

Se constată așadar, că prima instanță a validat în mod corect raționamentul organului fiscal, care nu a putut avea în vedere doar îndeplinirea cerinței de formă constând în prezentarea unei facturi, ci, în consonanță cu jurisprudența europeană, a confirmat, din perspectiva TVA, prevalența substanței economice din conținutul operațiunilor comerciale (în materia TVA cauza C-255/02 Halifax PLS, Leeds Permanent Development Services Ltd. și County Wide Property Investment Ltd. vs. Commissioners of Customs & Excise sau cauza C-165/05 Albert Collee vs. Finanzamt Limburg an der Lahn).

2.cu privire la suma de 7461 RON provenind din facturi emise de N. S.R.L., neacceptate la deducere pentru că sunt în legătură cu operațiuni care reprezintă cheltuieli pentru neîndeplinirea parțială sau totală a obligațiilor contractuale:

- instanța fondului a respins această cerere pentru că s-a considerat că nu s-a dovedit că reprezintă cheltuieli accesorii unor obligații principale-greșit aplicat 137 al 3 lit. b) din c.f;

- din contractul de leasing rezultă caracterul accesoriu al acestor sume-reclamanta era obligată prin contract să achite costurile necesare pentru emiterea înștiințărilor de plată-sumele fac parte din prețul contractului, deci reclamanta apreciază că nu există prejudiciu la bugetul statului;

Se arată că în mod greșit a reținut instanța aplicabilitatea art. 137 al 3 lit. b) din Codul fiscal-care exclude din baza de impozitare TVA aferentă unor cheltuieli reprezentând penalizări și sume solicitate pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale-cum sunt cele referitoare la costurile somației pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate față de N.-pentru că aceste operațiuni, fiind prevăzute în contractul părților, fac parte din prețul contractului.

Art. 137 din Codul fiscal anterior prevede la alin. (3) "Baza de impozitare nu cuprinde următoarele (…)

b) sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, penalizările și orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale, dacă sunt percepute peste prețurile și/sau tarifele negociate;"

Prin urmare, dacă astfel de operațiuni au fost prevăzute în contract, acest lucru s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor legale, respective ale art. 137 alin. (3) lit. b) din Codul fiscal.

Recurenta-pârâtă ANAF a susținut, în apărare, că instanța de fond a reținut și aplicat în mod corect dispozițiile art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003.

Înalta Curte, analizând critica referitoare la acest aspect, reține că prima instanță a dat eficiență în mod correct dispozițiilor art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003, având în vedere contractual părților.

Se constată că reclamanta nu primește o contraprestație în schimbul plății sumelor facturate de N. pentru operațiunile aferente recuperării unor despăgubiri rezultate din contract, o astfel de operațiune nu poate fi considerată prestare de servicii și nu intră în sfera TVA pentru a beneficia de scutire;

Chiar dacă aceste operațiuni sunt cuprinse în conținutul contractului, nu se poate susține că valoarea lor face parte din prețul contractului, pentru că, în primul rând, sunt aleatorii, pot exista sau nu, doar dacă este îndeplinită premisa pentru care au fost stipulate, devin active, iar pe de altă parte, pentru că nu presupun o contraprestație în temeiul contractului, a obiectului principal al acestuia, ci reprezintă aspecte ce țin de punerea în executare a contractului.

Instanța fondului a făcut o corectă trimitere detaliată la jurisprudența CJUE, aplicabilă speței, și, pe baza acesteia a concluzionat corect că părțile nu se află în prezența unui serviciu prestat cu titlu oneros în cazul în care plata are drept unic scop să compenseze un prejudiciu financiar suferit de companie, ca de exemplu în cazul penalităților de întârziere. În acest caz este, într-adevăr, efectuată plata unei sume de bani, însă nu pentru livrarea unui bun sau pentru prestarea unui serviciu, ci pentru a compensa consecințele financiare ale neexecutării unor obligații de către de către societatea reclamantă.

Așadar, în mod corect prima instanță a reținut și interpretat că reclamanta nu primește o contraprestație în schimbul plății sumelor facturate de S.C. N., nefiind îndeplinite cerințele articolului 2 alin. (1) litera (c) din Directiva T.V.A. 2006/112/CE,(" (1) Următoarele operațiuni sunt supuse TVA: c) prestarea de servicii efectuată cu titlu oneros pe teritoriul unui stat membru de către o persoană impozabilă care acționează ca atare";) astfel încât o astfel de operațiune economică nu poate fi considerată prestare de servicii și nu intră în sfera T.V.A., pentru a putea beneficia de deducerea T.V.A. facturată de emitentul S.C. N..

Așadar, în mod corect a reținut prima instanță că o astfel de operațiune este nedeductibilă de TVA, urmând a fi menținută soluția cu privire la această speță, subliniind totuși, că sunt reluate aceleași apărări de la fond, reclamanta neaducând veritabile critici de nelegalitate în recurs.

Recurenta pârâtă a susținut că din consultarea bazei de date ANAF, organele de inspecție fiscală au constatat faptul că cele două societăți figurează ca fiind persoane impozabile a căror înregistrare în scopuri de TVA a fost anulată de la data de 01.02.2015, respectiv 01.10.2013, iar reclamanta a dedus TVA aferentă facturilor emise de acestea după data la care a fost anulat codul de TVA pentru cei doi furnizori.

Aceste informații au fost făcute publice pe site-ul de internet al ANAF, astfel încât au devenit incidente dispozițiile art. 11 alin (144) din Legea 571/2003 cu privire la Codul fiscal "Beneficiarii care achiziționează bunuri si/sau servicii de la contribuabili persoane impozabile stabilite în România, cărora li s-a anulat înregistrarea în scopuri de TVA conform prevederilor art. 153 alin. (9) lit. b)-e și h) și au fost înscriși in Registrul persoanelor impozabile a căror înregistrare în scopuri de TVA conform art. 153 a fost anulată, nu beneficiază de dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată aferente achizițiilor respective" .

Înalta Curte apreciază că prima instanță a reținut corect că reclamanta nu a dovedit că ar fi consultat anterior tranzacției baza de date de pe site-ul public al ANAF, operațiune facilă și recomandată, dar nici înregistrarea ulterioară în scopuri de TVA a celor două societăți (pentru că aspectul anulării codului de TVA putea fi ușor observată de reclamantă din listele publicate pe site-ul ANAF, astfel cum prevede Directiva TVA și CJUE în cauza Paper Consult), și nici plata de către aceste societăți a TVA colectat de la reclamantă.

Pornind de la articolele din Directiva TVA cu privire la faptul că înregistrare în scop de TVA sunt doar condiții de formă, peste care se poate trece dacă se dovedește îndeplinirea celor de fond și nu există nicio suspiciune de fraudă sau abuz cu privire la livrarea/prestarea în cauză, prima instanță a administrat un probatoriu complex, având în vedere premisa că, colectarea TVA revenea partenerilor contractuali ai reclamantei menționați anterior.

Reținând considerentele par. 60 din hotărârea Paper Consult, în mod corect a reținut prima instanță că poate fi recunoscut dreptul reclamantei de a beneficia de deducerea TVA, chiar în ipoteza în care codul de TVA al celor două societăți partenere contractual era anulat la data încheierii tranzacțiilor (deși aceste aspecte erau publice și ar fi trebuit verificate anterior de reclamantă), doar dacă este făcută dovada absenței unei fraude sau a unei pierderi de venituri fiscale, respectiv dovada colectării TVA aferente operațiunilor respective.

Probatoriul administrat de prima instanță a urmărit verificarea faptului dacă emitentele facturilor-furnizorii recurentei reclamante-au declarat și plătit la bugetul de stat TVA în sumă de 20.944 RON, sau că acestea s-au înregistrat ulterior în scopuri de TVA, aspecte care nu au putut fi demonstrate.

CJUE a subliniat în mod constant posibilitatea beneficiarilor (cum este reclamanta) să deducă imediat taxa facturată de o persoană cu codul de TVA anulat, dar sub rezerva controlului ulterior, când această deducere ar putea fi anulată dacă se constată de organele fiscale că furnizorul nu a plătit TVA la bugetul de stat pentru operațiunile realizate în perioada în care a avut codul anulat.

Cu toate că deducerea TVA nu este condiționată de plata acestei taxe în cadrul regimului normal de TVA (cu excepția persoanelor care aplică TVA la încasare), în cazul unor măsuri pentru combaterea fraudei, cum sunt cele de la art. 11 alin. (6)-(9) din Codul fiscal, este necesar ca pârâta, organ fiscal să se asigure că nu există pierderi de venituri fiscale, acest aspect rezultând cu prisosință din cauza Paper Consult.

Or, pierderea de venituri fiscale ar putea surveni doar ca rezultat al neplății TVA de către furnizorii care au codul de TVA anulat, în timp ce reclamantei i s-ar acorda dreptul de deducere.

Dovada faptului că furnizorii au plătit la bugetul de stat TVA pentru operațiunile realizate în perioada în care au avut codul TVA anulat, ar fi putut fi realizată de reclamantă prin demonstrarea că aceștia au depus deconturi în care au menționat T.V.A. aferentă operațiunilor respective, fiind în interesul reclamantei administrarea acestei probe, în combaterea susținerii organelor fiscale în sensul că TVA-ul colectat din tranzacțiile cu reclamanta nu ar fi fost vărsat de furnizorii respectivi la bugetul de stat.

Or, o astfel de probă nu a fost realizată, ceea ce a confirmat în optica primei instanțe că au avut loc astfel pierderi fiscale.

În aceste condiții, pe baza probatoriului administrat, prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente, precum și jurisprudența constantă a CJUE, motiv pentru care soluția dată acestei spețe va fi menținută.

În ceea ce privește recursul incident declarat de partea pârâtă ANAF, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., cu referire la pct. 6 al art. 488, recurenta-pârâtă a arătat că instanța, în considerentele sentinței atacate, s-a limitat la a expune concluziile expertului contabil fără a prezenta propriile argumente care au stat la baza soluției adoptate, ceea ce echivalează cu o nemotivare, întrucât soluția dată nu poate face obiectul cenzurii instanței de control judiciar.

Or, în situația în care instanța nu a prezentat niciun argument personal în considerarea căruia și-ar fi format convingerea, și, în situația în care nu s-a arătat niciun motiv pentru care au fost înlăturate apărările pârâtei, inclusiv obiecțiunile formulate la raportul de expertiză contabilă, instanța de fond omologând concluziile acestuia și întemeindu-și soluția, exclusiv pe acestea, apreciază că nu se poate reține că hotărîrea atacată este motivată potrivit legii.

De asemenea, instanța de fond nu motivează care norme de drept material au fost încălcate la emiterea actului administrativ anulat.

Referitor la acest motiv, Înalta Curte constată că este neîntemeiat.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:"(1) Hotărârea va cuprinde (...)b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, într-adevăr, așa cum s-a statuat într-o jurisprudență constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 și cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Din această jurisprudență, Curtea reține în ce privește noțiunea de proces echitabil, că, deși art. 6 alin. (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [ cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanță internă care și-a motivat decizia pe scurt - fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuși în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60).

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Înalta Curte apreciază că instanța de fond și-a motivat sentința în acord cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și cu respectarea garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, în ce privește critica referitoare la faptul că nu s-a motivat înlăturarea susținerilor pârâtei, inclusiv a obiecțiunilor la raportul de expertiză, Înalta Curte constată, din analiza încheierilor de ședință ale primei instanțe, că la data de 11.10.2021 au fost încuviințate și comunicate expertului pentru a răspunde, obiecțiunile formulate de pârâtă, acordându-se un termen în acest sens, iar după depunerea răspunsului expertului, s-a acordat termen pentru comunicarea acestui răspuns și părților.

Ulterior, după repunerea cauzei pe rol în vederea administrării unor noi probe, s-a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, la care pârâta nu a formulat obiecțiuni, cauza rămânând în pronunțare.

După o nouă repunere pe rol în vederea administrării unor noi probe, la data de 04.01.2022, s-a acordat termen pentru discutarea aspectelor reținute de instanță ca fiind necesare în vederea suplimentării raportului de expertiză, care a fost depus la instanță la data de 22.02.2022, acordându-se un termen pentru observare.

Se reține că nici de această dată nu au fost formulate obiecțiuni la suplimentul la raportul de expertiză de către pârâtă.

Ulterior acestui moment, nu s-a mai pus problema vreunei suplimentări a raportului de expertiză, deci, nici a formulării de către pârâtă a obiecțiunilor.

Așadar, nu se confirmă susținerea pârâtei în sensul că au fost înlăturate nemotivat obiecțiunile sale la raportul de expertiză, în condițiile în care instanța le-a încuviințat și le-a pus la dispoziția expertului pentru a formula un răspuns adecvat.

Pe de altă parte, afirmațiile recurentei pârâte în sensul că prima instanță a înlăturat apărările pârâtei și nu a realizat o motivare bazată pe o argumentație proprie, ci și-a însușit concluziile expertului contabil, nu se confirmă.

Se constată că judecătorul cauzei a realizat o analiză complexă și aprofundată, având la bază toate probele administrate, inclusiv expertiza contabilă, toate aspectele fiind trecute și prin filtrul jurisprudenței CJUE.

Faptul că instanța a fost de acord cu concluziile raportului de expertiză, pe care și le-a însușit, fără a avea o argumentație proprie, nu corespunde realității, instanța argumentând aplicat pentru fiecare speță analizată și având în vedere argumentele fiecărei părți.

Neînsușirea susținerilor pârâtei nu înseamnă că acestea nu au fost analizate și avute în vedere de instanță, însă aceasta nu le-a putut valorifica, neapreciindu-le ca determinante, prin raportare la expertiza efectuată și jurisprudența CJUE pe care a aplicat-o fiecărei spețe.

Reținând cele expuse mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată, considerentele acestea nu sunt nici contradictorii și nici străine de natura cauzei și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind astfel respectate cerințele unui proces echitabil, astfel încât motivul de casare prevăzut la art. 488 pct. 6 este neîntemeiat.

În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de asemenea de recurenta pârâtă, Înalta Curte va analiza, în prealabil efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al deciziei civile nr. 827/24.09.2024 pronunțată în dosarul nr. x/2022 de Curtea de Apel Timișoara și al deciziei civile nr. 2034/06.04.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte sublinaiză că recurenta reclamantă a pus în discuție efectul pozitiv, astfel cum aceasta este prevăzută la art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.." (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", nu pe cel negativ al autorității de lucru judecat, care este prevăzut la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., astfel încât va respinge apărările recurentei pârâte care au susținut că această autoritate de lucru judecat nu este incidentă în cauză întrucât nu este îndeplinită condiția triplei identități între cele două dosare menționate și cel de față.

Între cele două forme reglementate la alin. (1) și (2) ale art. 431 din C. proc. civ. există o diferență semnificativă.

Astfel, condiția de aplicare a autorității de lucru judecat presupune identitatea de acțiuni (părți, obiect și cauză juridică) ce oprește repetarea judecății,(ceea ce nu este cazul în speța de față), pe când puterea, prezumția de lucru judecat, impune consecvența în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre (aceasta fiind forma care trebuie aplicată), indiferent că soluția s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerente cu valoare decizională, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți.

Aceasta înseamnă că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente între cele două procese, cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți, în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional.

Ceea ce trebuie să se regăsească însă în ambele procese și în cazul acestui efect pozitiv, tocmai în considerarea relativității lucrului judecat, este identitatea de părți, or, se constată că această condiție este îndeplinită.

Așadar, recurenta reclamantă a supus atenției Înaltei Curți dezlegarea dată în mod definitiv în cadrul dosarelor menționate anterior, mai precis cea din decizia civilă nr. 827/24.09.2024 pronunțată în dosarul nr. x/2022 de Curtea de Apel Timișoara, care la rândul său a avut la bază cele statuate prin decizia civilă nr. 2034/06.04.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018.

Recurenta reclamantă invocă astfel o chestiune litigioasă dezlegată definitiv de instanțe și care este repusă în discuție în dosarul de față și care se referă la realitatea operațiunilor agricole care au la bază cantitățile de materie primă achiziționate de la societatea E. S.R.L.și cea conform căreia nu există un minus în gestiune care să justifice impozitarea reclamantei.

Cu toate că în dosarele menționate, realitatea celor două operațiuni a fost stabilită în ceea ce privește impozitul pe profit, pe când în dosarul de față în discuție este TVA suplimentară stabilită în baza acelorași operațiuni economice în sarcina reclamantei, ceea ce este comun celor două spețe este determinarea realității operațiunilor agricole și inexistența minusului în gestiune.

Analizând speța ce a făcut obiectul dosarelor soluționate definitiv, Înalta Curte reține că acestea au avut ca obiect contestarea actelor administrativ fiscale prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei impozit pe profit suplimentar rezultat dintr-un venit suplimentar constând în faptul că reclamanta nu a prezentat la control un număr de 19 facturi, în original, precum și dintr-o bază impozabilă suplimentară în considerarea unui minus de marfă în gestiune.

Problema realității operațiunilor a făcut atât obiectul dosarelor soluționate anterior, cât și a celui de față, doar că în cel anterior era în discuție impozitul pe profit, iar în cel de față, TVA, cu ocazia primei judecăți statuându-se asupra realității operațiunilor agricole care au la bază cantitățile de materie primă achiziționate de la societatea E., și că nu există minus în gestiune care să justifice impozitarea reclamantei.

Atât impozitul pe profit suplimentar, contestat în dosarul anterior, cât și TVA contestat în dosarul de față au fost stabilite și calculate pe baza acelorași operațiuni economice.

Or, din această perspectivă, se constată că, de vreme ce realitatea unei operațiuni economice a fost stabilită și a produs efecte în privința impozitului pe profit, aceasta va rămâne reală și va avea aceleași efecte și în privința TVA.

Se reține că prin actele administrativ-fiscale contestate în dosarul de față au fost stabilite obligații suplimentare de plată constând în TVA suplimentar, rezultat din operațiuni agricole desfășurate de reclamantă cu o societate afiliată E., fiind vorba de suma de 728.716 RON, 1.461.803 RON, 330.915 RON și 2.510.229 RON.

Prin decizia nr. 2034/06.04.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat actele administrativ fiscale contestate în ceea ce privește impozitul pe profit în valoare de 958.585 RON, aferent bazelor de impozitare în sumă de 1.378.812 RON și 4.581.998 RON.

Baza de impozitare în sumă de 1.378.812 RON s-a considerat de organele fiscale pe de o parte cheltuială cu descărcarea gestiunii de porumb, sfeclă și sorg pentru anul 2014, iar pe de altă parte s-a estimat ca și venit aferent lipsei din gestiune a 1233 tone porumb și 1481 tone de sorg pentru anul 2014, de 1.378.812 RON.

Așadar, a reținut Înalta Curte că estimarea venitului suplimentar de 1.378.812 RON, la care, evident s-a calculat impozitul pe profit în sumă de 220.610 RON, este nejustificată, motiv pentru care au fost anulate actele fiscale ce stabileau acest impozit.

În ce privește baza de impozitare în sumă de 4.581.998 RON, aceasta a rezultat din anularea pierderii fiscale aferente anului 2014, recuperată de reclamantă din profitul anului 2015, motiv pentru care, și impozitul pe profit, de 733.119 RON, calculat corespunzător acestei baze a fost anulat.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 827/24.09.2024 pronunțată în dosarul nr. x/2022 de Curtea de Apel Timișoara, au fost reținute considerentele menționate anterior din decizia nr. 2034/06.04.2023 în ce privește anularea bazei impozabile menționate, în virtutea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, și prin luarea în considerare a acestui efect, a anulat actele fiscale cu privire la impozitul pe profit calculat pentru aceste baze de impozitare constatate ca fiind eronat stabilite.

Mai departe, urmând acest raționament, se constată că în mod corect prima instanță a anulat obligațiilor fiscale constând în T.V.A. în sumă de 330.915 RON, colectată suplimentar ca urmare a unei presupuse existențe a unor "livrări către sine" pentru anumite cantități de porumb și sorg, precum și anularea parțială a T.V.A. în sumă de 2.457.543 lei– sumă reprezentând diferența dintre T.V.A. totală de 2.510.229 RON, aferentă unor descărcări de gestiune considerate de către organele de inspecție fiscală "minus de inventar", și T.V.A. în valoare de 52.686 RON, aferentă bunurilor lipsă de gestiune în valoare de 219.525 RON de natura stocului de combustibil, piese de schimb, alte materiale consumabile și mărfuri (2.510.229-52.686 = 2.457.543 RON).

Astfel, instanța a menținut – considerându-le legal stabilite de organele fiscale – exclusiv obligațiile cu privire la T.V.A. în valoare de 52.686 RON, aferentă bunurilor lipsă de gestiune în valoare de 219.525 RON de natura stocului de combustibil, piese de schimb, alte materiale consumabile și mărfuri.

Chiar dacă în fața primei instanțe nu a putut fi invocată puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești reținute mai sus, din cauză că acestea au rămas definitive ulterior sentinței recurate, soluția pronunțată cu referire la aceste aspecte este cu atât mai mult validată, cu cât rațioanmentul judecătorului fondului este în concordanță cu soluțiile ulterioare.

În aceste condiții, vor fi respinse criticile recurentei pârâte cu referire la TVA în sumă de 330.915 RON și în sumă de 2.457.543 RON.

În ce privește TVA în cuantum de 12.862 RON pentru care s-a refuzat dreptul de deducere aferentă facturilor prezentate în copii xerox (furnizori: S.C. P. S.R.L., S.C. C. S.R.L., CFR S.A. si S.C. D. SRL), și TVA în suma de 281 RON, neacceptată la deducere pe motiv ca societatea a prezentat factura emisa de S.C. B. S.R.L. doar în copie xerox, recurenta pârâtă a arătat că instanța a încălcat prevederile Titlului VI, art. 146 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 și pct. 46 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele de aplicare a Codul fiscal menționat.

S-a arătat că, în condițiile în care reclamanta-recurentă nu a prezentat facturile în cauză, în original sau în duplicat, condiția de formă nu este îndeplinită, acestă condiție nefiind facultativă ci obligatorie, astfel ca societatea nu are drept de deducere a TVA aferentă acestor facturi în copie xerox.

Înalta Curte, analizând criticile formulate, reține că acestea sunt neîntemeiate, în condițiile în care prima instanță a realizat o sinteză a celor mai recente decizii ale CJUE referitoare la aspectele contestate în această speță, subliniind, în esență, necesitatea prevalenței fondului asupra formei.

Altfel spus, în principiu, nerespectarea condițiilor de formă poate conduce la neacordarea dreptului de deducere numai atunci când nu pot fi verificate condițiile de fond.

Instanța de fond a reținut că semnătura și ștampila nu sunt cerințe necesare pentru valabilitatea facturii conform art. 226 din Directiva 2006/112/CE, iar o fotocopie furnizează toate informațiile conținute de factura originală, singura abatere de la legislația națională constituind-o faptul că acea fotocopie nu este un duplicat emis de emitentul inițial cu precizarea calității de "duplicat" al facturii originale.

De aceea, reține prima instanță că nerespectarea formalităților impuse de pct. 46 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VI (T.V.A.) aprobate prin H.G. nr. 44/2004 nu poate constitui un motiv pentru a fi ignorată jurisprudența Curții Europene de Justiție în materia T.V.A., instanța având obligația aplicării prioritare a reglementării U.E.

Înalta Curte subliniază că C.J.U.E consideră că prevederile Directivei TVA se opun posibilității ca autoritățile fiscale naționale să refuze dreptul de deducere a TVA pentru simplul motiv că persoana impozabilă deține o factură care nu îndeplinește condițiile impuse de art. 226 pct. 6 și 7 din această directivă, în condițiile în care aceste autorități dispun de toate informațiile necesare pentru a verifica îndeplinirea condițiilor de fond referitoare la exercitarea acestui drept.

Or, se observă că autoritatea fiscală nu a contestat realitatea tranzacțiilor reflectate de facturile în cauză, adică aspectele de fond, ci doar neîndeplinirea ad litteram a dispozițiilor legale și infralegale din legislația națională, care, în opinia recurentei pârâte instituie cerințe obligatorii, nu facultative.

Față de toate aceste aspecte, vor fi respinse criticile recurentei cu referire la această speță.

În ceea ce privesteTVA în sumă de 728.716 RON, neacceptată la deducere, care próvine din facturi de la S.C. E. și de la S.C. F. S.R.L., neprezentate în original sau în duplicat în timpul controlului, recurenta pârâtă a susținut că în aceste condiții, TVA aferenta este nedeductibila conform prevederilor art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. x privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare. Ulterior, recurenta a precizat că, depunându-se facturile ce atestă tranzacțiile cu F. S.R.L., a fost acordat dreptul de deducere pentru TVA aferent acestor facturi, astfel încât a insistat doar cu referire la furnizorul E..

Cu referire la acest aspect, prima instanță a realizat o analiză temeinică, prin coroborarea tuturor probelor administrate, dar și prin aplicarea principiilor și jurisprudenței constante unionale.

A constatat în mod corect diferența dintre prezentarea unor copii ale facturilor și inexistența acestora din perspectiva analizării îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea dreptului de deducere.

Desigur că, în aparență, neprezentarea facturilor la momentul inspecției fiscale a justificat demersul organelor fiscale de a impune în sarcina reclamantei obligațiile fiscale corespunzătoare facturilor lipsă din evidența contabilă.

Cu toate acestea, prima instanță a reținut faptul că lipsa facturilor a fost înlăturată de reclamantă în cursul judecății, procedându-se la reconstituirea acestora, pe baza informațiilor existente în celelalte documente oficiale aflate la dispoziția reclamantei (declarațiile model 394). Deși efectuată că întârziere, instanța a reținut valabilitatea reconstituirii acestor documente primare. De altfel, nici organele fiscale nu au invocat vreun viciu de nelegalitate cu privire la reconstituirea facturilor sau cu privire la rezultatul acestei reconstituiri, respectiv cu privire la conținutul facturilor reconstituite.

Cu toate acestea, organele fiscale nu au ținut cont de reconstituirea facturilor, insistând asupra imposibilității dovedirii obiectului tranzacțiilor – obiect care atrage regula taxării inverse în materie de T.V.A., invocată de reclamantă.

În privința obiectului tranzacțiilor încheiate de reclamantă cu E., instanța a reținut că reclamanta a achiziționat semințe de rapiță, grâu comun și porumb, conform mențiunilor din facturile reconstituite, însă organele fiscale contestă aceste probe, fără a indica eventuale elemente de fraudă .

Prima instanță a coroborat toate probele puse la dispoziție, cu obiectul de activitate al celor două societăți (activitate agricolă), dar și cu faptul că respectivele facturi au fost identificate conform declarațiilor model 394 depuse de reclamantă – documente înregistrate de reclamantă la organele fiscale.

În ceea ce privește lipsa mențiunii de pe facturi referitoare la numărul și data dispoziției de reconstituire, instanța fondului a reținut în mod corect că aceste aspecte au un caracter formal care nu pot determina o lipsă de efecte juridice a facturilor în cauză, în contextul în care atât lipsa anterioară a documentelor primare, cât și necesitatea reconstituirii facturilor era cunoscută de organele fiscale la momentul emiterii Deciziei de impunere contestate.

Pe de altă parte, conform expertizei efectuate în cauză, instanța reține că operațiunile derulate între furnizorul E. și reclamanta A. S.R.L. reprezintă operațiuni de achiziții cereale supuse măsurilor de simplificare prevăzute la art. 160, alin. (2), lit. c) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cele două societăți fiind "înregistrate în scopuri de TVA conform art. 153, condiție obligatorie pentru aplicarea taxării inverse….", conform art. 160 alin. (2) din vechiul Codul fiscal.

Tot în acord cu expertiza, instanța reține că taxa aferentă a fost evidențiată în decontul prevăzut la art. 323 din Codul fiscal, atât ca taxă colectată, cât și ca taxă deductibilă (conform Jurnalelor de cumpărări și vânzări vizualizate în programul Q. în care s-a refăcut contabilitate reclamantei pentru anul 2014 și a Deconturilor x duplicat-Anexa pag. 1-14).

Având în vedere cele arătate mai sus, instanța reține că tranzacțiile dintre reclamantă și societatea afiliată E. au avut ca obiect bunuri din categoria celor prevăzute de art. 160 alin. (2), lit. b) din vechiul Codul fiscal, supuse regimului taxării inverse, raportat la natura produselor vândute (cereale), or, pentru această situație reclamanta avea obligația colectării și plății T.V.A. pentru aceste operațiuni, dar și dreptul de a deduce taxa respectivă, astfel încât efectul fiscal pentru bugetul de stat este neutru, bugetul de stat nefiind prejudiciat.

Este adevărat că organele fiscale contestă natura operațiunilor trecute în aceste facturi, însă nici nu au dovedit existența vreunei fraude sau suspiciune de fraudă, nefiind formulată vreo sesizare penală, astfel încât, în mod corect prima instanță a făcut aplicarea prevalenței fondului asupra formei, criticile invocate urmând a fi respinse.

În ceea ce privește TVA în suma de 4.697 RON. provenind din facturi emise de către S.C. H., I. si R., și TVA în sumă de 495 RON, neacceptată la deducere de pe factura de la S.C. S. S.R.L., pentru care nu s-au prezentat rapoarte de lucru, din care să rezulte natura serviciului prestat și scopul pentru care a fost prestat, recurenta pârâtă a reluat aceleași susțineri de la fond, arătând că organele de inspecție nu au acordat dreptul de deducere întrucât nu s-au prezentat rapoarte de lucru, din care sa rezulte natura serviciului prestat și scopul pentru care acesta a fost prestat conform prevederilor art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. x privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare.

Pe lângă faptul că nu există critici concrete de nelegalitate, inexistența rapoartelor de lucru este o condiție de formă a cărei neîndeplinire devine irelevantă în măsura în care se demonstrează îndeplinirea condițiilor de fond și implicit, realitatea tranzacțiilor.

În ceeea ce priveste TVA în sumă de 1.461.803 RON, colectată suplimentar, aferentă unui număr de 19 facturi