ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1115/2024

Ședința publică din data de 28 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 14.04.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară a solicitat anularea Deciziei nr. 344/23.03.2022 privind sancționarea cu avertisment scris a companiei de brokeraj A. S.A.

Prin sentința civilă nr. 1508 din data de 23 septembrie 2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile menționate anterior a declarat recurs reclamanta societatea A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și rejudcarea cauzei, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și a anulării Deciziei nr. 344/28.03.2022 privind sancționarea cu avertisment a companiei de brokeraj A. S.A..

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, față de situația de fapt, de probele administrate și în raport de prevederile legale în vigoare.

A arătat recurenta-reclamantă că și-a îndeplinit obligația prevăzut de art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 236/2008, informând clientul său cu privire la faptul că asigurătorul propus pentru contractul de asigurare este o firmă bulgăreasccă care a fost autorizată de către Autoritatea de Supraveghere din Bulgaria și că pe teritoriul României își desfășoară activitatea în baza unui drept legal de liberă prestare a serviciilor. Dovadă de îndeplinire a acestei obligații legale, dovadă depusă de noi la dosar și invocată în concluziile scrise, o constituie "Formularul de analiză a nevoilor clientului". Cu toate acestea, formularul a fost ignorat de instanța de judecată, care nu a făcut nicio referire la această probă si nici cu privire la susținerile recurentei-reclamante privind invocarea lui ca motiv susținere a nelegalitătii actului contestat. Or, potrivit art. 264 alin. (1) coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., instanța avea obligația legală de examina proba admisă, de a analiza apărarea părții prin trimitere la proba invocată și de a o admite sau respinge motivat, ceea ce nu s-a întâmplat.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a reținut că "în calitate de distribuitor de asigurări, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 236/2018 societatea reclamantă avea obligația de a verifica veridicitatea tuturor informațiilor conținute în contractele de asigurare a căror încheiere a intermediat-o și de a oferi în mod onest, corect și profesionist clienților săi numai informații corecte clare și neînșelătoare", însă această argumentație este lipsită de temei legal, neexistând o astfel de prevedere legală.

Textul de lege invocat prevede următoarele:

Art. 1 (1) Prezenta lege reglementează:

a) activitatea de distribuție a produselor de asigurare și reasigurare, denumită în continuare activitate de distribuție;

b) organizarea și funcționarea distribuitorilor de asigurări și reasigurări, supravegherea activității de distribuție și a altor activități conexe acesteia;

c) înregistrarea intermediarilor, inclusiv autorizarea sau avizarea acestora, la Autoritatea de Supraveghere Financiară, denumită în continuare ASF.

(2) Prezenta lege se aplică persoanelor fizice, indiferent de regimul fiscal în vigoare, sau persoanelor juridice:

a) stabilite sau care doresc să se stabilească pe teritoriul României pentru a desfășura activitate de distribuție;

b) care desfășoară sau care doresc să desfășoare activitate de distribuție pe teritoriul României;

c) care au sediul sau domiciliul în România și intenționează să se stabilească ori să desfășoare activitate de distribuție în alte state membre.

(3) In sensul prezentei legi prin consumator se înțelege numai persoana fizică, potrivit legislației naționale aplicabile, iar prin client se înțelege atât consumatorul, cât și clientul persoană juridică.

Procedând astfel, instanța de judecată s-a substituit legiuitorului modificând conținutul art. 1 alin. (1) al Legii nr. 236/2018 privind distribuția de asigurări.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a precizat că nu poate fi primit motivarea instanței de fond potrivit căreia aceasta nu și-a îndeplinit obligația legală de a informa clientul în mod onest, corect și profesionist, dat fiind faptul că a semnat alături de el și de societatea de asigurări "polițele de asigurare de garanție necondiționată pentru participarea la licitație, precum și asigurările de garanție de bună execuție necondiționată pentru perioada de bunăexecuție și pentru perioada de notificare a defectelor", câtă vreme a furnizat clientului toate informațiile, iar acesta din urmă a cunoscut inclusiv faptul că asigurătorul cu care urma să încheie asigurarea este autorizat de autoritatea bulgară și a decis în cunoștință de cauză să încheie contractul de asigurare.

Semnătura societății reclamante nu reprezintă însă asumarea tuturor informațiilor, ci doar a îndeplinirii unor obligații ce îi revin în baza contractului încheiat cu B. S.A ca broker al acestei societăți. Din acest punct de vedere instanța a calificat greșit natura raporturilor juridice ce rezultă din semnarea acelor înscrisuri și a dat un efect eronat semnăturilor, cu interpretarea greșită a art. 2 alin. (1) și alin. (2) din lege.

Astfel, instanța de fond a stabilit în sarcina societății reclamante o sancțiune pe care legea nu o prevede, respectiv o răspundere pentru fapta altuia.

Recurenta-reclamantă apreciază că o informație trebuie să asigure clientul de faptul că societatea de asigurări, căreia urmează să i se adreseze, este una care este autorizată de către o autoritate competentă pentru a desfășura servicii de asigurări. În plus, în condițiile în care România este membră a pieței libere a Uniunii Europene, liberul schimb de bunuri și servicii este asigurat și garantat de mecanismele legislative ale Uniunii, autorizările acordate de către autoritățile statelor membre sunt valabile pe teritoriul celorlalte state membre, iar diferențierea pe care ASF o face între autoritatea din Bulgaria și cea din România precum și sancțiunea pe care o aplică apare, în opinia sa, ca fiind o măsură ce constituie ajutor de stat pentru societățile de asigurări din România în raport de cele din alte state membre.

O interpretare în sensul reținut de către instanță ar fi de natură să lase clienților impresia că autoritățile române consideră că apelarea la serviciile unei societăți autorizată de un alt stat implică anumite riscuri, că nu este tot una dacă respectiva entitate este autorizată de autoritățile române sau străine, în condițiile în care, legislația europenă dă o valoare egală autorităților și actelor emise de ele. Indică în acest sens Directiva 138/2009 privind accesul la activitatea și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare-considerentele (11) și art. 14 și art. 15.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă A.S.F. a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta societatea A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1508 din data de 23 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat și menținerea sentinței ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor expuse, a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din circumstanțele particulare ale cauzei rezultă că reclamanta societatea A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune în anularea Deciziei nr. 344/23.03.2022 prin care s-a dispus sancționarea acesteia, de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu avertisment scris.

Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, iar aceasta soluție a fost criticată de către reclamantă din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 din C. proc. civ.

Învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate formulate.

Analizând criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., instanța de control judiciar amintește că, în conformitate cu un astfel de motiv de casare, se poate cere și, respectiv, se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Prin sintagma "depășirea puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat decât cea judecătorească.

Prin urmare, acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuții constituționale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorități statale. Instanța săvârșește un exces de putere atunci când, spre exemplu: îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, consfințește, cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată, înainte de intrarea ei în vigoare sau se pronunță pe cale de dispoziții generale.

Or, în cauza de față, nu ne aflăm în niciuna din ipotezele prezentate mai sus.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că prima instanță s-a substituit autorității legislative și a modificat conținutul art. 1 al Legii nr. 236/2018 privind distribuția de asigurări, apreciind că reclamanta, în calitatea de distribuitor de asigurări, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (2) din același act normativ, avea obligație de a verifica veridicitatea informațiilor conținute în contractul de asigurare, deși nu există nicio dispoziție legală care să prevadă o astfel de obligație.

Contrar celor afirmate de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte observă că instanța de fond a reținut în sarcina societății reclamante obligația de a verifica veridicitatea informațiilor din contractele de asigurare a căror încheiere a intermediat-o și de a oferi clientului informații reale și clare, în temeiul dispozițiilor art. 12 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 236/2018, trimiterea sa la art. 1 alin. (2) din aceleași act normativ fiind făcută în scopul stabilirii domeniului de aplicare a acestei legi, în virtutea calității de distribuitor de asigurări a societății.

Astfel, activitatea săvârșită de instanță, de a interpreta legea, în vederea stabilirii, în interesul soluționării cauzei pendinte, a sensului exact al normei de drept, a sferei sale de aplicare, a efectului acesteia, precum și a scopului edictării legii, nu poate fi asimilată excesului de putere care să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Prin urmare, în raport de caracterul nefondat al unor astfel de critici invocate, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocat de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că acesta devine incident în cazul încălcării de către prima instanță a regulilor de procedură, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a invocat omisiunea instanței de fond de a se raporta la o anumită probă, respectiv la "Formularul de analiză a nevoilor clientului".

Înalta Curte subliniază că interpretarea unor probe contrar așteptărilor recurentei-reclamante nu poate constitui motiv de casare în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Modalitatea de administrare și de apreciere a probatoriului administrat în cauză, în raport de dispozițiile legale incidente, reprezintă atributul instanței de judecată, legiuitorul acordându-i acesteia puteri depline în acest sens, astfel cum rezultă din prevederile art. 22 și 211 din C. proc. civ.. Cu alte cuvinte, un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse și se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, ca urmare a unor raționamente logice, aparține doar instanței.

În realitate, ceea ce urmărește recurenta-reclamantă prin formularea criticilor cu privire la modalitatea în care a fost evaluat probatoriul de către instanța de fond, este obținerea unui control de temeinicie în calea extraordinară de atac a recursului, respectiv reinterpretarea probelor administrate, or, un astfel de demers este inadmisibil.

În continuare, abordând recursul din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 344/23.03.2022, contestată în prezenta cauză, intimata-pârâtă A.S.F. i-a aplicat recurentei-reclamante A. S.A. sancțiunea avertismentului, întrucât a constatat că, în cuprinsul a 16 contracte de asigurare de garanții încheiate cu asigurătorul B. S.A. din Bulgaria, s-a menționat faptul că "asigurătorul este autorizat de Autoritatea de Supraveghere Financiară, cod RX-2125". Acest din urmă cod a fost alocat în Registrul asigurătorilor și intermediarilor din SEE, de către autoritatea de supraveghere, societății de asigurare bulgare, exclusiv în vederea desfășurării de către aceasta a activității de asigurare în România, în baza principiului liberei circulații a serviciilor. În raport de această împrejurare, autoritatea intimată a constatat încălcarea dispozițiilor referitoare la inducerea în eroare a clientului/asiguratului de către compania de brokeraj, respectiv a dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 236/2018, coroborate cu prevederile art. 24 alin. (8) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 22/2021 privind distribuția de asigurări ("publicitatea înșelătoare, informațiile care induc în eroare, promisiunile false sau prezentarea eronată a unor materiale având, drept scop recrutarea de noi colaboratori sau potențiali clienți în vederea realizării unor campanii ulterioare în domeniul asigurărilor-reasigurărilor"), în ceea ce privește informațiile care au indus în eroare potențialii clienți, respectiv clienții companiei de brokeraj.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 236/2018, "(1) Distribuitorii de asigurări acționează întotdeauna onest, corect și profesionist, astfel încât să corespundă cel mai bine intereselor clienților. (2) Fără a aduce atingere dispozițiilor din titlul I al Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, cu modificările și completările ulterioare, informațiile legate de obiectul prezentei legi, inclusiv comunicările publicitare, care sunt adresate clienților sau potențialilor clienți de către distribuitorii de asigurări, sunt corecte, clare și neînșelătoare și ușor identificabile."

Totodată, potrivit dispozitiilor art. 24 alin. (8) lit. d) din Norma ASF nr. 22/2021, intermediarilor principali le sunt interzie următoarele practici: (...) "publicitatea înșelătoare, informațiile care induc în eroare, promisiunile false sau prezentarea eronată a unor materiale având drept scop recrutarea de noi colaboratori sau potențiali clienți în vederea realizării unor campanii ulterioare în domeniul asigurărilor-reasigurărilor".

În lumina acestor prevederi legale, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, constată că prezentarea de către societatea reclamantă a informației că societatea de asigurare C. ar fi fost autorizată de Autoritatea de Supraveghere Financiară, cod RX -2125, în mod nereal, intră în noțiunea de informație reglementată de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 236/2018, fiind de natură a induce în eroare clienții acestui broker de asigurare.

Instanța de control judiciar nu poate primi susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora culpa aparține exclusiv asigurătorului și nu brokerului de asigurare, câtă vreme acesta din urmă, în calitate de intermediar, avea obligația de a verifica veridicitatea informațiilor furnizate asiguraților, atât înainte, cât și la momentul încheierii contractelor de asigurare. Exercitarea unei astfel de obligații de diligență ar fi împiedicat-o pe recurenta-reclamantă să semneze contractele de asigurare în măsura în care informațiile conținute de acestea nu coincideau cu cele din cuprisul formularului de analiză.

Astfel, prin semnarea celor 16 contracte de asigurare în care apărea informația înșelătoare că B. S.A. este o societatea de asigurare autorizată de Autoritatea de Supraveghere, deși aceasta figura în evidențele acestei autorități exclusiv în vederea desfășurării activității pe teritoriul României, recurenta- reclamantă a prevăzut și a acceptat furnizarea către clienții săi a unor informații nereale, de natură a-i induce în eroare cu privire la statutul juridic al societății de asigurare bulgare.

Totodată, Înalta Curte apreciază ca fiind lipsite de relevanță susținerile recurentei-reclamante referitoare la prevederile Directivei 138/2009, respectiv la împrejurarea că legislația europeană dă valoare egală autoritățile române și celor străine și actelor emise de către acestea, nefăcând nicio diferențiere între acestea, câtă vreme, în speță, nu a fost contestat de către niciuna dintre părți dreptul societății de asigurare bulgare de a-și desfășura activitatea pe teritoriul României, în virtutea principiului libertății de a presta servicii.

În plus, menționarea unei societăți dintr-un stat terț, membru al Uniunii Europene, în evidențele Autorității de Supraveghere Financiară în scopul recunoașterii acesteia a dreptului de a-și desfășura activitatea pe teritoriul României nu este echivalentă cu autorizarea efectivă a acesteia, de către aceeași autoritate.

Așadar, câtă vreme informațiile furnizate nu au reflectat realitatea, fiind afectat dreptul clienților de a fi corect informați la momentul alegerii serviciilor unei societăți de asigurare, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a încălcat dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 236/2018, potrivit cărora, îi revenea obligația, în calitate de distribuitor de asigurări, de a prezenta clienților sau potențialilor clienți informații corecte, clare, neînșelătoare și ușor identificabile.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că, în mod corect și cu justa aplicare a legii, prima instanță a reținut, ca neîntemeiate, motivele de nelegalitate invocate de recurenta – reclamantă, respingând acțiunea acesteia și menținând ca temeinică și legală decizia de sancționare emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Pentru toate considerentele prezentate anterior, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta societatea A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1508 din data de 23 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta societatea A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1508 din data de 23 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.