ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4462/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF), a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 559/11.05.2022 sub aspectul reținerii caracterului contravențional al faptelor nr. 4 și 5, cu consecința înlăturării sancțiunii avertismentului.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 998 din 14 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 998 din 14 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sentința civilă nr. 998/14.06.2023 este nemotivată, prima instanță omițând să se pronunțe asupra unor argumente fundamentale, susceptibile a influența configurația soluției, invocate de A. în cuprinsul contestației formulate după cum urmează. Sub aspectul faptei contravenționale nr. 4 (pretinsa încălcare a art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017): pe de o parte, împrejurarea că prima instanță nu a analizat argumentul conform căruia sarcina probei afișării orei de manoperă aparținea unității service, iar, în caz de control, aparținea ASF. Practic, sancțiunea contravențională a fost aplicată de ASF fără a exista la dosarul cauzei dovezi din care să rezultă că tariful de manoperă solicitat de unitatea service corespundea celui afișat, aspect neanalizat de prima instanță; pe de altă parte, prima instanță nu a analizat criticile conform cărora tariful concret achitat de A. pentru ora de manoperă corespunde normelor legale în materie și interpretării oficiale date de ASF, respectiv, principiul prețurilor de referință. Sub aspectul faptei contravenționale nr. 5 (pretinsa încălcare a art. 25 alin. (1) din Norma ASF 20/2017): pe de o parte, prima instanța nu a analizat argumentele A. privind incidența principiului prețurilor de referință în ipoteza despăgubirii lipsei de folosință și nici argumentele prin care s-a arătat că ASF a validat prin două acte oficiale de interpretare a Normei 20/2017 chiar argumentele formulate de A. prin contestație, împrejurare ce exclude caracterul contravențional al conduitei Asigurătorului; pe de altă parte, prima instanță nu a analizat argumentele referitoare la absența unei definiții legale a noțiunii de "documente justificative" și nici argumentele referitoare la încălcarea indirectă a art. 25 alin. (2) din Norma ASF 20/2017. În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, în opinia sa, sentința civilă nr. 998/14.06.2023 a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (3), art. 14 alin. (1), art. 21 alin. (1) lit. b), art. 22 alin. (2) din Legea nr. 132/2017, art. 22 alin. (6) din Norma ASF 20/2017. Sub un prim aspect, achitarea parțială a unei sume solicitate spre decontare în cadrul unui dosar de daună reprezintă un drept al Asigurătorului RCA prevăzut expres de art. 21 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 132/2017: "(1) În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, asigurătorul RCA este obligat: b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire." Fiind în prezența unui drept subiectiv, se impunea a fi verificat de către prima instanță dacă acesta a fost exercitat în coordonatele legale de către A., iar nu a porni de la premisa contrară, conform căreia asigurătorul RCA nu ar avea posibilitatea să achite o sumă diferită de cea solicitată prin cererea de despăgubire, cu consecința respingerii contestației formulate împotriva deicizei ASF. Prin modalitatea în care prima instanță a soluționat cauza, reținând caracterul suficient al existenței facturii fiscale emise de unitatea service pentru dimensionarea prejudiciului generat de un eveniment rutier, se acreditează ideea conform căreia Asigurătorul RCA nu ar putea, în niciun caz, să efectueze o plată parțială, ipoteză vădit contrară dispozițiilor art. 21 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 132/2017. Prima instanță a înlăturat de o manieră nelegală singurul criteriu reglementat de legiuitor pentru dimensionarea despăgubirii achitate pentru prejudiciile materiale (reparații și lipsă de folosință) generate în urma evenimentelor rutiere, respectiv principiul prețurilor de referință. Or, absența caracterului contravențional al faptelor nr. 4 și 5 reținute în sarcina A. se află în strânsă legătură cu acest criteriu legal de dimensionare a despăgubirii (întinderea efectivă a prejudiciului), respectiv, principiul prețurilor de referință, reglementat expres de următoarele norme juridice de drept substanțial: Legea nr. 132/2017-Art. 22 (2), Norma ASF nr. 20/2017-Art. 22 (6). Prin urmare, contrar celor statuate de prima instanță, întinderea obligației de despăgubire ce îi incumbă asigurătorului RCA se determină prin raportare la criterii obiective – prețurile de referință existente pe piață – și nu poate depăși întinderea efectivă a prejudiciului, fără a exista un text legal care să stabilească dreptul unilateral al unității service (operator privat) în a stabili cuantumul despăgubirii pentru un prejudiciu material. Recurenta a mai susținut că sentința civilă nr. 998/14.06.2023 a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (3) și ale art. 37 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 132/2017. Astfel, în lumina acestor dispozițiilor legale, enunțate, apare clar faptul că unitatea service poate solicita un tarif de oră de manoperă care nu poate fi mai mare decât cel efectiv afișat în unitate. Această normă a fost edictată în vederea protejării intereselor consumatorilor și are ca scop imediat asigurarea unei transparențe a tarifelor de manoperă practicate de unitățile service. Prin urmare, în absența afișării tarifului orei de manoperă obiectivul transparenței nu este realizat, iar unitatea service nu se poate prevala de dispozițiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 și nu poate solicita arbitrar achitarea oricărui tarif trecut pe o factură fiscală. În speță, prin Decizia nr. 559/2022, ASF: a ignorat faptul că unitatea service cesionară nu a atașat cererii de despăgubire dovada afișării în unitate a unui tarif de manoperă identic cu cel trecut în factură/devizul de reparație; a inversat în mod nepermis sarcina probei, sancționând-o pe A. pentru faptul că nu a probat existența unui fapt negativ - acela că unitatea service nu avea afișat un tarif de manoperă similar celui menționat în factură/deviz -; a reținut caracterul contravențional al faptei A. de a nu achita un tarif de manoperă pentru care nu exista dovada afișării, contrar dispozițiilor art. 14 alin. (3) teza finală din Legea nr. 132/2017. Or, prima instanță nici nu s-a pronunțat cu privire la acest aspect (după cum s-a dezvoltat pe larg cu ocazia motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.), reținând sumar faptul că în speță "s-au depus factura, devizul emis (...) documente în care unitatea reparatoare a utilizat propria oră de manoperă afișată pentru public" (pag. 2 din sentința recurată, penultimul considerent). Însă, tocmai aceasta a fost principala critică formulată de A., respectiv că nu există dovada afișării unui tarif de manoperă identic celui indicat în deviz, motiv pentru care nu se poate reține caracterul contravențional al faptei. Prin raportare la tehnica de redactare legislativă, se observă că dreptul reglementat de art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 privind utilizarea unui tarif propriu pentru serviciile de manoperă este condiționat de dovada afișării acestuia, iar în absența acestei dovezi nu este îndeplinită singura condiție edictată de legiuitor sub acest aspect. Din moment ce fapta contravențională reținută în sarcina A. constă în achitarea unui tarif pretins inferior celui afișat de unitatea service, aceasta nu poate fi reținută atât timp cât nu există niciun tarif afișat. Cu alte cuvinte, nu se poate aprecia că tariful achitat de A. ar fi inferior celui afișat în cadrul unității service cesionare – pentru a se reține caracterul contravențional al faptei – atât timp cât nu se cunoaște care este cuantumul tarifului afișat. Pe cale de consecință, în contextul necunoașterii tarifului afișat de unitatea service, suma achitată de A. poate fi chiar egală sau mai mare decât acest tarif, motiv pentru care ASF a reținut în mod greșit încălcarea art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 de către Asigurător, fără a cunoaște care era cuantumul tarifului pretins nerespectat. Referitor la raționamentul ASF (validat implicit de prima instanță) conform căruia Asigurătorul RCA ar trebui să facă dovada afișării tarifului de manoperă precum și că ar exista o pretinsă obligație în sarcina sa de a clarifica acest aspect, a arătat recurenta că este lipsit de orice suport legal și implică o probatio diabolica. De asemenea, în opinia sa, sentința civilă nr. 998/14.06.2023 a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor 22 alin. (6), art. 25 alin. (1) din Norma AFS 20/2017 și art. 10 alin. (3), art. 14 alin. (1), art. 22 alin. (2), art. 37 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 132/2017. Sub un prim aspect, atât ASF, dar și prima instanță, au ignorat faptul că limita de plată a Asigurătorului RCA – inclusiv în cazul despăgubirii aferente lipsei de folosință – este reprezentată de întinderea prejudiciului, conform art. 10 alin. (3) și 14 alin. (1) din Legea nr. 132/2017. Ca atare, dată fiind limita de răspundere a Asigurătorului, problema de drept dedusă analizei este cea a determinării întinderii prejudiciului suferit de persoana păgubită pentru lipsa de folosință, regulă consacrată în Legea nr. 132/2017 și C. civ., reglementări cu forță juridică superioară Normei ASF 20/2017 și de la care aceasta din urmă nu poate să deroge. Sub un al doilea aspect, principiul prețurilor de referință reglementat de art. 22 alin. (2) din Legea nr. 132/2017 și reluat de art. 22 alin. (6) din Norma ASF 20/2017 se aplică inclusiv în ceea ce privește despăgubirilor constând în lipsa de folosință. Sub un al treilea aspect, atât ASF, dar și prima instanță au adăugat la textul legal – art. 25 alin. (1) din Norma ASF 20/2017 – apreciind că noțiunea de documente justificative ar fi reprezentată exclusiv de facturi, chitanțe emise de unitatea service care închiriază un autoturism la schimb, în contextul în care legislația nu definește noțiunea de documente justificative. În fine, recurenta a apreciat că sentința civilă nr. 998/14.06.2023 a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (8) din Legea nr. 132/2017.

Apărările formulate în recurs Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind corespunzător motivată dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate. Astfel, în opinia sa, sentința ilustrează pe deplin analiza sintetic argumentativă a instanței, cu luarea în considerare a tuturor argumentelor părților, fiind bazată pe înscrisurile depuse în probatoriu la dosarul cauzei. În ceea ce privește aplicarea normelor de drept material, contrar susținerilor recurentei, intimata a susținut că prima instanță nu a înlăturat principiul prețurilor de referință, ci a analizat legalitatea și temeinicia Deciziei ASF nr. 559/2022. Deficiențele instrumentării dosarelor de daună reținută în cauză, de către A. S.A., sancționate prin decizia contestată nu pot fi extrapolate la nivel de încălcare a legii de către judecătorul fondului. De asemenea, prin sentința recurată, instanța de fond, în mod corect, a reținut faptul că: "(...) art. 22 alin. (2) din Legea nr. 132/2017 și reluat de art. 22 alin. (6) din Norma ASF nr. 20/2017 nu fac referire la chestiunea reducerii valorii lipsei de folosință. (...) Deci faptul că existau facturi, chitanțe, dovezi ale închirierii de la o entitate autorizată cu acest obiect de activitate arată că susținerile reclamantei referitoare la principiul prețurilor de referință sau la stabilirea unilaterală a valorii lipsei de folosință sunt în afara dispozițiilor legale ale normei și nu demonstrează o nelegalitate în sine."

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 12 septembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de control judiciar a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF), a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 559/11.05.2022 sub aspectul reținerii caracterului contravențional al faptelor nr. 4 și 5, cu consecința înlăturării sancțiunii avertismentului. Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamanta formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte nu poate reține criticile formulate de recurentă care se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu privire la faptul că hotărârea recurată este nemotivată, întrucât, în opinia recurentei, instanța de fond nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra unor argumente fundamentale, susceptibile a influența configurația soluției. Astfel, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte reține însă incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Astfel, Înalta Curte constată că în mod corect recurenta a invocat prevederile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 132/2017, potrivit cărora "Pentru prejudiciile produse bunurilor, despăgubirile se stabilesc pe baza prețurilor de referință pe piață la data producerii riscului asigurat." Această modalitate de stabilire a despăgubirii a fost confirmată și de art. 22 alin. (6) din Norma ASF nr. 20/2017, potrivit căruia "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretențiile formulate de către persoanele prejudiciate cu respectarea prevederilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 132/2017." Așadar, despăgubirea pe care trebuie să o plătească o societate de asigurare trebuie să corespundă unor costuri reale existente pe piață, nu unor costuri stabilite în mod arbitrar, doar în considerarea faptului că sumele facturate urmează să fie achitate de o societate de asigurare. Desigur, persoana păgubită poate să își aleagă liber furnizorul de servicii însă acest lucru nu înseamnă că poate pretinde rambursarea unor costuri care nu corespund exigențelor art. 22 din Legea nr. 132/2017. Cât privește calitatea facturii de document justificativ, Înalta Curte constată că, în speță, prețul facturat nu a fost rezultatul unei veritabile negocieri între părți cu interese contrare, ci, întrucât creanța de asigurare a fost cesionată în favoarea unității service, aceasta din urmă a avut posibilitatea să stabilească, în mod unilateral, unele costuri ale reparației, respectiv costul manoperei, persoana vătămată nemaiavând nici un interes să cenzureze sumele înscrise în factură. În condițiile în care societatea de asigurare a constatat o discrepanță mare între prețurile pretinse și cele practicate în mod uzual pe piață, era îndreptățită să solicite dovezi suplimentare din care să rezulte că unitatea service practică în mod constant respectivele prețuri în relațiile cu clienții săi. Refuzul de achitare a unor despăgubiri pentru costuri cu privire la care societatea de asigurare avea motive întemeiate să bănuiască că au fost stabilite în mod abuziv de unitatea de service nu putea avea semnificația unei fapte contravenționale, refuzul de plată fiind justificat de nedepunerea unor dovezi concludente referitoare la sumele pretinse de cesionarul creanței de asigurare. Aceleași considerente sunt valabile și în ceea ce privește valoarea lipsei de folosință, refuzul achitării integrale a sumei pretinse fiind justificat de discrepanța mare între costurile pretinse și ofertele existente pe piață pentru închirierea unui autovehicul similar celui pentru care a fost emisă factura. În condițiile în care societatea de asigurare a constatat că suma facturată corespunde costurilor aferente închirierii unui autovehicul de o clasă superioară celui pus la dispoziția persoanei vătămate, aceasta era în drept să solicite dovezi suplimentare pentru a se asigura că prețul facturat nu este rezultatul unui comportament abuziv din partea unității de service, beneficiara dreptului de creanță ca urmare a cesiunii convenite cu persoana vătămată. Prin urmare, Înalta Curte constată că se impune reformarea sentinței recurate. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamantă, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va admite acțiunea și va anula în parte Decizia nr. 559/11.05.2022 sub aspectul reținerii caracterului contravențional al faptelor nr. 4 și 5, cu consecința înlăturării sancțiunii avertismentului.