ÎCCJ, decizie (scj.ro #230230)

Acțiune în pretenții având ca obiect obligarea la plata dividendelor formulată împotriva debitorului care are și calitate de terț poprit. Incidența dispozițiilor art. 784 alin. (1) Cod procedură civilă. Efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Societățile. Funcționarea societăților. Societățile pe acțiuni/Drept procesual civil. Executarea silită. Urmărirea silită asupra bunurilor debitorului. Urmărirea mobiliară

Index alfabetic: Acțiune în pretenții

Dividende

Dobândă legală penalizatoare

Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului

Hotărâre AGA

Poprire

Obținere titlu executoriu

Terț poprit

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat

C.proc.civ., art. 67 alin. (1), art. 123 alin. (3), art. 431 alin. (2), art. 784 alin. (1)

Legea nr. 31/1990, art. 67 alin. (1)-(2), art. 111 alin. (2) lit. a),

art. 123 alin. (3), art. 194 alin. (1) lit. a),

C. civ., art. 1534 alin. (2)

O.U.G. nr. 23/2004, art. 5

O.U.G. nr. 51/1998, art. 1

Măsura înființării popririi asupra societății emitente nu poate constitui un impediment în calea acțiunii în realizare prin care se urmărește obținerea titlului executoriu în temeiul căruia pârâta să fie obligată la plata dividendelor datorate reclamantei în calitate de asociat al acesteia, întrucât calitatea de terț poprit a pârâtei impune în sarcina acesteia obligațiile prevăzute de art. 784 alin. (1) C.proc.civ., fără însă a nega dreptul reclamantei, creditor al terțului poprit, de a obține o recunoaștere a drepturilor sale ce decurg din Legea nr. 31/1990. Recunoașterea pretențiilor reclamantei nu echivalează per se cu autorizarea de către instantă a plății acestora direct și necondiționat, terțul poprit având dreptul, în faza executării silite, să-i opună chiar aceste prevederi.

Altminteri, s-ar îngrădi dreptul oricărui creditor de a se putea îndrepta împotriva debitorului său, care are și calitate de terț poprit, în vederea obținerii unui titlu executoriu în temeiul căruia să îl poată constrânge la îndeplinirea efectivă a obligației ce îi revine, respectiv de a da, a face sau a nu face ceva, corespunzător dreptului subiectiv al creditorului. Or, acest lucru nu poate fi permis, deoarece legea nu doar că recunoaște și garantează persoanelor fizice și juridice drepturi subiective și interese legitime, ci le și pune la dispoziție mijloace legale pentru realizarea efectivă a acestora, în cazul în care ele nu sunt respectate.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1016 din 5 iunie 2025

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, Secția a II-a civilă la 22.09.2023 sub nr. x/30/2023, reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fosta A.V.A.S.), în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat instanței obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 419.945 lei reprezentând dividendele ce i se cuvin aferente exercițiului financiar al anului 2021, precum și la plata sumei de 56.193,89 lei reprezentând dobânzile penalizatoare calculate începând cu 04.09.2023 și în continuare până la achitarea integrală/efectivă a dividendelor.

În drept, a invocat art. 192 și urm. C. proc. civ., art. 1.489 C. civ., Legea nr. 31/1990, O.U.G. nr. 51/1998.

Pe calea întâmpinării, pârâta a solicitat respingerea cererii și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinta civilă nr. 159/PI/06.02.2024, prima instanță a admis în parte cererea, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 419.945 lei, cu titlu de dividende aferente exercițiului financiar al anului 2021, de la data desființării popririlor înființate asupra acestei sume în dosarele execuționale nr. x/2017, aflat pe rolul S.C.P.E.J. B., respectiv nr. x/2018, aflat pe rolul S.C.P.E.J. C., și numai în măsura în care dividendele nu au fost folosite pentru plata creditorilor popritori; a respins în rest cererea ca neîntemeiată, precum și cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Părțile au promovat apel împotriva acestei sentințe civile.

Prin decizia civilă nr. 469/A/15.10.2024, Curtea de Apel Timișoara, Secția de insolvență, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a admis apelurile și a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 419.648,02 lei, cu titlu de dividende, a dobânzii legale penalizatoare, în sumă de 56.063,25 lei, aferentă perioadei 15.05.2022 - 04.09.2023, precum și a dobânzii legale penalizatoare calculate în continuare până la achitarea integrală a dividendelor; totodată, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile menționate a declarat recurs A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a acesteia și, în principal, respingerea în integralitate a cererii, iar, într-un prim subsidiar, admiterea în parte a acesteia, în ceea ce privește dividendele aferente anului 2021 în cuantum de 268.483 lei care urmează a fi achitat într-un termen indicat de către instanță, după ridicarea popririlor din dosarele execuționale, atât cele existente, cât și a eventualelor popriri ce vor fi înființate și respingerea capătului de cerere privind plata dobânzilor, iar, într-un al doilea subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin memoriul de recurs, subsumat motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 7 C. proc. civ., titulara recursului a criticat calificarea dată dividendelor aprobate spre distribuire în anul 2021.

Astfel, cu referire la considerentele prin care instanța de apel, în raport cu dispozițiile art. 194 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, a statuat cu privire la repartizarea la dividende a profitului rămas nerepartizat aferent anului 2018, a afirmat că norma legală menționată a fost aplicată greșit, instanța apreciind în mod eronat că suma de 151.462 lei reprezintă dividende aferente exercițiului financiar al anului 2021 întrucât s-a hotărât repartizarea acestora în acest an, când, în realitate, suma reprezintă dividende aferente exercițiului financiar al anului 2018, repartizate în cadrul ședinței adunării generale din 07.10.2021.

În continuare, a enunțat alin. (1) și (3) ale art. 67 din legea societăților și a precizat că profitul aferent anului 2018, rămas nerepartizat conform hotărârii generale ce viza exercițiul financiar al acestui an, nu are cum să devină profit al anului 2021 și astfel să genereze plata dividendelor, întrucât s-ar ajunge la o recalculare a profitului acestui an în mod fictiv și eronat, în condițiile în care nu cuprinde și sumele acordate cu titlu de dividente aferente exercițiului financiar al anului 2018.

Printr-o a doua critică adusă deciziei atacate, circumstanțiată cazului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., autoarea recursului a susținut că, prin autorizarea de către instanța de apel a plății dividentelor către reclamantă, a fost încălcată regula de procedură reglementată de dispozițiile art. 784 alin. (1) C. proc. civ.

În dezvoltarea criticii, după redarea textului de lege menționat, a afirmat că, întrucât aceasta face obiectul mai multor proceduri de executare silită în cadrul cărora s-au înființat popriri asupra veniturilor, nu poate efectua nicio plată, nici măcar autorizată de instanța de judecată.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a afirmat aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 67 alin. (1) și art. 123 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în baza cărora instanța de apel a autorizat efectuarea plății dividendelor, respectiv greșita înlăturare a art. 784 C. proc. civ., dispozițiile invocate de instanță nefiind incidente din moment ce asupra dividendelor s-a înființat poprirea.

În continuare, cu referire la efectul pozitiv al puterii de lucru judecat invocat de apelanta-reclamantă în apel, a susținut că, deși curtea nu a reținut și nu s-a pronunțat asupra acestuia, raționamentul expus în cadrul considerentelor conduce la concluzia că decizia atacată a fost pronunțată tocmai în considerarea acestuia.

În acest context, a apreciat că instanța de apel a aplicat eronat art. 431 alin. (2) C. proc. civ., fiind atrasă, astfel, incidența motivelor de recurs statuate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că, prin reținerea deciziilor invocate, curtea a admis apelul formulat de reclamantă și, pe cale de consecință, acțiunea.

Ultima critică adusă deciziei atacate vizează soluția privind dobânzile legale, subsumată cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului susținând că neachitarea și nevirarea sumelor către reclamantă nu se datorează culpei acesteia, ci a reclamantei, devenind, astfel, aplicabile dispozițiile art. 1.534 alin. (2) C. civ.

În acest sens, a invocat o cauză exterioară, obiectivă, independentă de voința acesteia, anume înființarea popririi și atitudinea creditoarei obligației de plată care a înțeles să formuleze acțiuni prin care a contestat vehement și continuu legalitatea și temeinicia popririlor înființate în dosarele execuționale.

În încheiere, a precizat că nu se poate reține reaua sa credință, având în vedere că tot ceea ce a făcut a fost să dea curs dispozițiilor de înființare a popririlor emise de către executorii judecătorești.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care, cu privire la argumentele critice referitoare la dobânzile aferente pentru neplata dividendelor, subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., față de dispozițiile art. 489 alin. (1) și alin. (2) și art. 489 alin. (1) lit. d) din același cod, a solicitat să se constate nulitatea recursului întrucât au fost invocate formal, iar cu privire la celelalte motive de recurs, respingerea ca nefondate, cu consecința menținerii deciziei civile atacate ca fiind temeinică și legală.

Recurenta-pârâtă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 18.03.2025, s-a fixat termen la 05.06.2025, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prioritar, Înalta Curte arată că nu pot fi primite susținerile referitoare la nulitatea recursului în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la obligarea la plată a dobânzii legale aferentă dividendelor datorate, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare. Potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității poate interveni numai atunci când criticile formulate nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de recurs enumerate limitativ în art. 488 C. proc. civ., or, în cauză, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea regulilor de procedură reglementate de art. 431 alin. (2) și de art. 784 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aplicarea greșită a normelor de drept material statuate de art. 67 alin. (1), de art. 123 alin. (3) și de art. 194 alin. (1) lit. a) din Legea societăților nr. 31/1990, precum și de art. 1.534 alin. (2) C. civ., prezentând, totodată, argumentele pentru care apreciază că hotărârea atacată înfrânge aceste dispoziții legale.

Având în vedere că prevederile Codului de procedură civilă nu permit și nu prevăd o soluție de anulare parțială a recursului în cazul în care doar o parte din motivele de casare și dezvoltarea lor pot fi încadrate în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se poate reține nulitatea cererii de recurs relativ la soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la obligarea la plată a dobânzii legale aferentă dividendelor datorate.

Procedând, în continuare, la examinarea argumentelor critice aduse deciziei atacate, Înalta Curte formulează observația potrivit căreia, deși autoarea recursului și-a întemeiat demersul procesual pe motivele de casare prevăzute de pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin memoriul de recurs nu au fost dezvoltate critici ce ar putea fi analizate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de pct. 6 și pct. 7, de vreme ce în considerarea acestor motive se solicită casarea hotărârii pentru aplicarea greșită a normei de drept material statuată de art. 194 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, ipoteză subsumată pct. 8, iar nu pentru faptul că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv că ar încălca autoritatea de lucru judecat.

Prin urmare, instanța supremă constată că aspectele de nelegalitate invocate de către autoarea recursului se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Astfel, printr-un prim set de critici, reîncadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține că dispozițiile cuprinse în art. 67 alin. (1), în art. 123 alin. (3) și în art. 194 alin. (1) lit. a) din Legea societăților nr. 31/1990 au fost aplicate greșit de către instanța de apel, apreciindu-se eronat că suma solicitată la plată cu titlu de dividende este aferentă exercițiului financiar al anului 2021, când, în realitate, acestea sunt aferente exercițiului financiar al anului 2018, doar repartizarea lor fiind decisă în anul 2021. Pe cale de consecință, consideră recurenta că, în mod greșit, s-a dispus autorizarea plății către intimata-reclamantă.

Examinarea deciziei atacate relevă că instanța de apel a validat considerentele primei instanțe prin care, în raport cu dispozițiile art. 5 din O.U.G. nr. 23/2004 și ale art. 1 din O.U.G. nr. 51/1998, a reținut că reclamanta poate exercita toate drepturile decurgând din calitatea de acționar/asociat al statului în cadrul unor societăți, deci inclusiv dreptul de a solicita plata dividendelor, în acord cu dispozițiile art. 67 alin. (2), ale art. 111 alin. (2) lit. a) și ale art. 123 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

De asemenea, a statuat că dreptul la plata dividendelor se naște prin hotărârea adunării generale a asociaților de distribuire a profitului realizat de societate, potrivit dispozițiilor art. 194 alin. (1) lit. a) din legea societăților, iar cum, în speță, abia în anul 2021 asociații au luat o decizie cu privire la repartizarea profitului aferent anului 2018, dividendele solicitate sunt aferente exercițiului financiar al anului 2021.

A mai reținut curtea că, potrivit extrasului de la registrul comerțului, intimata-reclamantă deține un număr de 216.888 acțiuni, reprezentând 3,2029% din totalul participanților, iar conform art. 67 din legea societăților, acestei părți i se cuvine suma de 151.165,02 lei, cu titlu de dividende, potrivit hotărârii AGA din 07.10.2021.

Totodată, în privința celorlalte dividende pretinse, în cuantum de 268.483 lei, a reținut că apelanta-pârâtă nu a contestat cuantumul acestora și nici faptul că s-a decis repartizarea lor conform hotărârii AGA din anul 2021.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte confirmă statuările instanței devolutive de control judiciar potrivit cărora, în acord cu dispozițiile art. 194 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, atribuția de a stabili modul de repartizare a profitului aparține în exclusivitate adunării generale a asociaților, care poate hotărî repartizarea profitului prin acordarea dividendelor sau poate hotărî reinvestirea profitului sau majorarea capitalului social ori reportarea profitului. Totodată, dacă adunarea generală a asociaților, după aprobarea situațiilor financiare, nu hotărăște acordarea de dividende, acestea nu pot fi plătite întrucât dreptul la încasarea dividendelor nu se naște.

Suplimentar, reține că izvorul dreptului de a încasa dividende este reprezentat nu de profitul înregistrat de societate, ci de hotărârea adunării generale a asociaților de repartizare a profitului societății prin distribuirea de dividende.

Cum dreptul la dividende nu se naște

ope legis

în momentul în care societatea înregistrează un profit, ci din momentul în care societatea hotărăște prin organul său statutar competent repartizarea profitului prin acordarea de dividende, Înalta Curte va înlătura criticile prin care se susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 194 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, instanța de apel statuând în mod judicios că dividendele solicitate sunt aferente exercițiului financiar al anului 2021, câtă vreme dreptul la plata dividendelor profitului rămas nerepartizat aferent anului 2018 s-a născut prin hotărârea AGA din 07.10.2021, prin care s-a aprobat repartizarea la dividente a profitului rămas nerepartizat aferent anului 2018.

Cât privește celelalte norme de drept material pretins aplicate greșit de către instanța de apel, art. 67 alin. (1) și (3), respectiv art. 123 alin. (3) din legea societăților, instanța de recurs constată caracterul nefondat al acestora.

Potrivit art. 67 alin. (1), „Cota-parte din profit ce se plătește fiecărui asociat constituie dividend” și alin. (3) „Nu se vor putea distribui dividende decât din profituri determinate potrivit legii”, iar conform art. 123 alin. (3) din legea societăților, „Acționarii îndreptățiți să încaseze dividende sau să exercite orice alte drepturi sunt cei înscriși în evidențele societății sau în cele furnizate de registrul independent privat al acționarilor, corespunzătoare datei de referință”.

Având în vedere că legalitatea hotârârii AGA din 07.10.2021 nu a fost contestată, precum și calitatea de asociat al societății A. S.A. a intimatei-reclamante, Înalta Curte reține corecta aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor enunțate la stabilirea dividendelor ce i se cuvin Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, aceasta fiind îndreptățită să obțină recunoașterea drepturilor conferite de Legea nr. 31/1990, de O.U.G. nr. 23/2004 și de O.U.G. nr. 51/1998, fiind cert că este abilitată de lege să exercite dreptul de a obține dividende de la societățile în care Statul are calitate de acționar, o soluție contrară negând în mod nepermis aceste prerogative.

În ceea ce privește critica prin care se afirmă încălcarea regulii de procedură reglementată de art. 784 alin. (1) C. proc. civ., circumstanțiată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susținând că plata solicitată a fi autorizată nu poate fi efectuată cât timp dividendele care s-ar cuveni intimatei-reclamante sunt poprite, Înalta Curte constată, de asemenea, caracterul nefondat al acesteia.

Dispozițiile art. 784 alin. (1) C. proc. civ. statuează în sensul că „Din momentul comunicării adresei de înființare a popririi către terțul poprit sunt indisponibilizate toate sumele și bunurile poprite. De la indisponibilizare și până la achitarea integrală a obligațiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării urmăririi silite prin poprire, terțul poprit nu va face nicio altă plată sau altă operațiune care ar putea diminua bunurile indisponibilizate, dacă legea nu prevede altfel”.

Curtea de apel, în aplicarea acestei reguli de procedură, a reținut că măsura înființării popririi nu poate constitui un impediment în calea demersului reclamantei de a solicita recunoașterea pretențiilor sale față de pârâtă și obținerea titlului executoriu în acest sens, întrucât calitatea de terț poprit a pârâtei impune în sarcina acesteia obligațiile prevăzute de art. 784 alin. (1) C. proc. civ., fără însă a nega dreptul reclamantei, creditor al terțului poprit, de a obține o recunoaștere a drepturilor sale ce decurg din Legea nr. 31/1990. A mai reținut că recunoașterea pretențiilor apelantei-reclamante nu echivalează

per se

cu autorizarea de către instantă a plății acestora direct și necondiționat, terțul poprit având dreptul, în faza executării silite, să-i opună chiar aceste prevederi.

Înalta Curte, fără a cenzura cele statuate de către instanța devolutivă de control judiciar, reține că împrejurarea potrivit căreia recurenta-pârâtă are calitate de terț poprit în cadrul unor dosare execuționale, respectiv că dividendele ce i s-ar cuveni intimatei-reclamante sunt indisponibilizate ca efect al înființării unor popriri, nu impietează asupra dreptului intimatei-reclamante de a obține un titlu executoriu, o hotărâre judecătorească, în baza căruia recurenta-pârâtă să fie obligată la plata dividendelor datorate acesteia în calitate de acționar al său.

A primi susținerile recurentei-pârâte ar însemna îngrădirea dreptului oricărui creditor de a se putea îndrepta împotriva debitorului său, care are și calitate de terț poprit, în vederea obținerii unui titlu executoriu în temeiul căruia să îl poată constrânge la îndeplinirea efectivă a obligației ce îi revine, respectiv de a da, a face sau a nu face ceva, corespunzător dreptului subiectiv al creditorului, or acest lucru nu poate fi permis, deoarece legea nu doar că recunoaște și garantează persoanelor fizice și juridice drepturi subiective și interese legitime, ci le și pune la dispoziție mijloace legale pentru realizarea efectivă a acestora, în cazul în care ele nu sunt respectate.

În cazul încălcării drepturilor subiective și a altor interese legitime de natură civilă, constrângerea judiciară, ca formă a forței coercitive a statului, se realizează pe cale procesuală, fiind necesar să se obțină în prealabil recunoașterea existenței dreptului/interesului legitim valorificat prin acțiune și apoi să se treacă la executarea obligației pârâtului.

Cum, în cauză, obiectul litigiului îl constituie o acțiune în realizare prin care se urmărește obținerea titlului executoriu în temeiul căruia recurenta-pârâtă să fie obligată la plata dividendelor datorate intimatei-reclamante în calitate de asociat al acesteia, Înalta Curte constată că dispozițiile legale cuprinse în art. 784 alin. (1) C. proc. civ. au fost interpretate și aplicate corect de către instanța de apel, regula de procedură invocată nefiind încălcată, pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Analizând, în continuare, argumentele expuse în susținerea criticii privind aplicarea eronată a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., subsumate cazului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., instanța de recurs arată că nu le poate primi.

Susține recurenta-pârâtă că instanța de apel, reținând motivările deciziilor invocate în susținere de către intimata-reclamantă, ar fi aplicat eronat prevederile sus-citate, întrucât efectul pozitiv al puterii de lucru judecat presupune condiția identității de părți, acesta neputând fi invocat pentru soluționarea unui raport juridic distinct de cel dedus judecății, iar întregul raționament conduce la concluzia că decizia atacată a fost pronunțată în baza hotărârilor judecătorești ce aveau cel mult valoarea unei practici judiciare, dar care nu constituie izvor de drept.

Procedând la verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța devolutivă de control judiciar, în analiza motivului de apel al apelantei-reclamante prin care a afirmat că soluționarea cererii de chemare în judecată are caracter independent față de modalitatea de executare a popririi, a notat că această parte a invocat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a unor decizii pronunțate de instanța supremă atât între aceleași părți sau între aceeași reclamantă și altă pârâtă, toate însă având ca obiect cereri de acordare dividende și dobânzi, precum și că partea adversă a combătut acest motiv.

Totodată, cu privire la prezumția legală de lucru judecat, a evidențiat că regimul probator al puterii de lucru judecat se manifestă ca mijloc de probă, partea putându-se prevala de dezlegările date prin hotărârea anterioară, fără ca instanța să mai poată supune dezbaterii veridicitatea acestora; în acest context, a apreciat că nu poate fi ignorată dezlegarea dată de instanța supremă prin acele decizii, respectiv că punerea la dispoziția Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, în calitate de acționar în societăți pe acțiuni, a titlului executoriu pentru dividente nu vine în contradicție cu interdicția instituită de art. 784 alin. (1) C. proc. civ., privind poprirea dividendelor reclamantei.

Apoi, examinând, la rândul său, conținutul acestei norme de procedură, a statuat că, în cauză, pretențiile reclamantei sunt generate nu de intenția de a eluda dispozițiile normei, ci de obținerea unui titlu executoriu, drept ce nu poate fi îngrădit din perspectiva art. 784 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că înființarea popririi asupra sumelor ce i se datorează nu impietează asupra dreptului acesteia de a obține titlul executoriu asupra sumelor reprezentând dividende și daune-interese moratorii.

Contrar alegațiilor recurentei-pârâte, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că instanța de apel nu a pronunțat decizia atacată în baza motivărilor cuprinse în hotărârile judecătorești invocate de către intimata-reclamantă, ci ceea ce a făcut curtea a fost să dea eficiență prezumției de lucru judecat atunci când a reținut că nu poate fi ignorată chestiunea de drept tranșată prin acele hotărâri, dat fiind că problema dezbătută prin decizia nr. 953/24.04.2023 pronunțată în dosarul nr. x/30/2021, între aceleași părți, este identică sub aspect teoretic, chiar dacă vizează raporturi juridice diferite.

Mai notează instanța supremă, în privința efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, faptul că între litigii nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente – părți, obiect și cauză – , ci să existe identitate de chestiune de drept verificată între aceleași părți, aceasta din urmă obligând instanța sesizată cu un al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre și să-și sprijine propriul raționament pe dezlegările jurisdicționale anterioare, în măsura în care acestea au legătură și influențează chestiunea dedusă judecății sale.

Constatând, așadar, că instanța de apel a dat eficiență prezumției de lucru judecat, acesta fiind punctul de pornire în raționamentul juridic expus în considerentele deciziei atacate, Înalta Curte reține că regula de procedură înscrisă în art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu a fost încălcată.

Referitor la critica privind dobânzile legale solicitate și admise de către instanța de apel, prin care se invocă incidența dispozițiilor art. 1.534 alin. (2) C. civ. motivat de faptul că aparține intimatei-reclamante culpa pentru neachitarea sumelor pretinse, având în vedere acțiunile formulate prin care a contestat legalitatea și temeinicia popririlor înființate, instanța de recurs arată că nu poate fi examinată întrucât s-ar încălca principiului

non omisso medio

, reglementat de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care dispune că „Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor”.

Prin aceste dispoziții, legiuitorul a înțeles să acorde garanții suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalității hotărârii pronunțate în apel.

Or, examinarea actelor dosarului relevă că, până la motivarea cererii de recurs, pârâta nu s-a prevalat de dispozițiile art. 1.534 alin. (2) C. civ. și nici instanța de apel nu le-a analizat prin decizia atacată, astfel încât să se creeze premisele în care această normă de drept material să poată fi invocată.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei atacate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 469/A/15.10.2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția de insolvență, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.