ÎCCJ, decizie (scj.ro #202186)

A.Preluarea datoriei. Condiții și efecte în raport cu dispozițiile art. 1599 din Codul civil

B. Convenție de vânzare în formă simplificată cu elemente de extraneitate. Acțiune în pretenții. Competența de soluționare a cauzei și legea aplicabilă în lipsa dovedirii existenței unui acord de voință al părților de aderare la condițiile generale contractuale publicate pe pagina de internet a societății vânzătoare

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. obligații. Transmisiunea și transformarea obligațiilor. Preluarea datoriei

Index alfabetic: acțiune în pretenții

vânzare internațională de mărfuri

element de extraneitate

contract de preluare de datorie

calitate procesuală pasivă

motivarea hotărârii judecătorești

competența de soluționare a cauzei

lege aplicabilă

condiții de admisibilitate

C. civ., art. 1, art. 1166, art. 1225, art. 1226, art. 1272, art. 1556,

art. 1599, art. 1603, art. 2637-2638

C. proc. civ., art. 36, art. 129 alin. (2) pct. 1, art. 249, art. 255, art. 264,

art. 425 alin. (1) lit. b), art. 482, art. 1066, art. 1068

O.G. nr. 13/2011

A.

În cazul derulării unor raporturi de vânzare-cumpărare prin sistemul de acceptare de către societățile reclamante-furnizoare a comenzilor de livrare plasate de către o societate care nu face parte din cadrul procesual pasiv al litigiului și al asumării obligațiilor de plată de către societatea pârâtă sunt întrunite condițiile edictate de art. 1599 C. civ. privind preluarea de datorie, dar numai cu privire la proiectele comune derulate de părți în care s-au stabilit, cu certitudine, și toate elementele pentru determinarea obiectului obligației preluate de pârâtă, cu consecința liberării de obligație a debitoarei inițiale.

B.

În cazul în care clauzele privind legea aplicabilă și competența instanței în caz de litigiu între părți sunt stipulate într-un set de reguli intitulate „Condiții generale de vânzare” publicate pe pagina de internet a societății vânzătoare, în condițiile în care nu există un contract în formă scrisă în care să se facă trimitere expresă la aceste clauze și nici o altă manifestare de voință expresă, prealabilă și neîndoielnică, în sensul însușirii acestora de către toate părțile raportului juridic, efectuarea unor plăți parțiale de preț nu poate fi echivalată cu un asemenea acord.

Astfel, în condițiile în care operațiunile comerciale de vânzare între părți s-au desfășurat în baza unor convenții în formă simplificată, respectiv comandă urmată de executare, mențiunile unilaterale ale vânzătoarei, în lipsa unei asumări de către cumpărătoare, nu pot echivala cu un acord al părților cu valoare obligatorie privind alegerea voluntară a competenței ori a legii aplicabile, printr-o aderare la clauzele din Condițiile generale.

În această situație, nu se poate valorifica o prezumție a consimțământului tacit al părților contractante,

în lipsa unei atitudini manifeste dovedite neputându-se reține existența acordului de voință în sensul unei convenții de

alegere a forului ori a legii aplicabile raporturilor juridice stabilite între părți.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1451 din 14 iunie 2022

reclamantele A. AG și B. Co. Ltd. au solicitat obligarea pârâtei C. SRL la plata sumelor de 622.434,2 franci elvețieni (CHF) în favoarea reclamantei A. AG și de 942.243,2 franci elvețieni (CHF) în favoarea reclamantei B. Co. Ltd., precum și la plata unei dobânzi legale de 6% pe an calculat după debitul de la petitul nr. 1, începând cu data înregistrării prezentei acțiuni și până la plata efectivă.

De asemenea, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantele au invocat dispozițiile art. 1.166 și urm., art. 1.270, art. 1.516 C. civ., art. 4 din O.G. nr. 13/2011 coroborat cu art. 1.535 C. civ. și art. 453 C. proc. civ.

Prin încheierea din 14.09.2017, instanța a respins excepțiile necompetenței generale, lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiate.

Prin încheierea din 12.10.2017, s-au încuviințat probele, iar prin încheierea din 15.02.2018, s-a respins cererea de suplimentare a probatoriului formulată de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 566 din data de 01.03.2018, pronunțată de Tribunalul București,  Secția a VI-a civilă,

a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamante, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei A. AG. suma de 622.434,20 CHF, reprezentând contravaloare marfă și reclamantei B. Co. Ltd. suma de 353.539,20 CHF, reprezentând contravaloare marfă.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantelor dobânda legală calculată la valoarea debitelor anterior menționate, de la data de 20.03.2017 și până la achitarea integrală a acestora, precum și cheltuieli de judecată în sumă de 7.4501,75 lei.

2.

Împotriva acestei sentințe civile, precum și a încheierilor de ședință din data de 14.09.2017, 12.10.2017 și 15.02.2018 au declarat apel incident pârâta C. S.R.L. și apel principal reclamanta B. Co. Ltd.,

apelurile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2017.

Prin decizia nr. 783 din 10.05.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, au fost respinse apelurile ca nefondate.

3.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele B. Co. Ltd. și A. AG, precum și pârâta C. S.R.L.

A. Prin recursul declarat de reclamantele A. AG și B. Co. Ltd. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

s-a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6  C. proc. civ., recurentele susțin că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii. În acest sens, recurentele arată că, deși instanța de apel a constatat că pârâta C. SRL a preluat datoria de la societatea D., ulterior a reținut că obiectul preluării datoriei nu este determinat, nefiind menționate facturile preluate la plată în cadrul angajamentului de plată din 15.02.2016.

Totodată, recurentele susțin că sunt contradictorii și considerentele privind dovada existenței preluării datoriei, întrucât, pe de o parte, instanța de apel reține că nu este necesară existența unui act scris pentru dovedirea preluării de datorie, pentru ca ulterior să constate că nu poate identifica debitorul obligației preluate, întrucât nu există vreo dovadă a acestei preluări de datorie.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele invocă aplicarea greșită a prevederilor art. 1599 raportat la art. 1166 și art. 1225 C. civ., având în vedere îndeplinirea condiției existenței unui obiect determinat în cauză ce constă în precizarea operațiunii juridice sau prin trimitere la ansamblul general al drepturilor și obligațiilor contractuale față de reclamante.

În cauză, prin angajamentul de plată din 15.02.2016 se prevăd în mod expres sumele de bani pe care C. SRL se obligă să le achite și chiar dacă nu se prevede în mod literal faptul că pârâta ar prelua datoria pe care D. o are față de recurentele-reclamante, rezultă fără dubiu dovada că C. SRL a preluat efectiv această datorie.

În consecință, instanța de apel a interpretat eronat prevederile art. 1599 raportat la art. 1166 și art. 1225 C. civ., atunci când a considerat că angajamentul de plată din data de 15.02.2016 nu reprezintă o preluare a datoriei, întrucât nu ar avea individualizat obiectul.

B. Prin recursul declarat de pârâta C. S.R.L. în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ. s-a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta susține că prin respingerea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești române, instanța de apel a încălcat competența forului ales potrivit art. 1068 C. proc. civ., respectiv a instanțelor din Elveția, care este o competență exclusivă și de ordine publică.

Potrivit recurentei, litigiul

pendinte

are elemente de extraneitate în sensul dispozițiilor art. 1065 C. proc. civ., având în vedere că intimatele-reclamante sunt persoane juridice străine, iar prestația caracteristică raportului juridic obligațional dedus judecății s-a realizat în afara teritoriului României.

În cauză, în ceea ce privește raporturile juridice deduse judecății de către reclamanta A. AG a avut loc o alegere a forului competent să judece litigiile intervenite între părți, astfel cum rezultă din art. 10 din Condițiile generale de vânzare de la A. AG. Conform acestei clauze, în relațiile dintre părți, având ca obiect vânzarea și livrarea echipamentelor A. AG, este aplicabilă legea elvețiană, locul jurisdicției este 4310 Rheinfelden, iar locul executării contractului este 4312 Magden.

Recurenta arată că a invocat excepția necompetenței materiale generale a instanțelor române, atât în fața primei instanțe cât și în fața instanței de apel, însă instanța de apel a reținut că nu este aplicabilă în cauză o convenție de alegere a forului, în sensul dispozițiilor art. 1068 C. proc. civ., întrucât aplicabilitatea acestor condiții de vânzare nu ar rezulta dintr-un acord de voință al părților, ci doar din actul unilateral de confirmare a comenzii, iar reclamanta nu ar fi recunoscut ulterior nașterea unei asemenea convenții.

În aprecierea recurentei, aceste considerente ale instanței de apel sunt vădit contradictorii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aplicabilitatea condițiilor generale de vânzare rezultând din confirmările de comenzi, care sunt emise chiar de reclamantă, astfel încât nu se poate susține faptul că reclamanta nu ar recunoaște convenția de alegere a forului competent.

Mai mult, însăși reclamanta a stabilit prin propriile condiții generale de vânzare, de la care nu a derogat în niciun mod referitor la comenzile de echipamente ce fac obiectul dosarului pendinte, că toate litigiile în legătură cu aceste operațiuni de vânzare sunt de competența instanțelor din orașul Rheinfelden din Elveția, locul jurisdicției.

Având în vedere că prin confirmarea comenzilor de către reclamantă se arată expres că sunt aplicabile condițiile generale de vânzare ale acesteia, potrivit cărora instanțele competente sunt cele din Rheinfelden-Elveția, iar recurenta și-a luat angajamente de plată în temeiul respectivelor comenzi, rezultă existența convenției părților privind alegerea forului, în sensul art. 1068 C. proc. civ., iar competența instanțelor elvețiene este exclusivă.

Recurenta susține că prin considerentele instanței de fond privind competența instanței alese se încalcă dispozițiile art. 1068 C. civ. și art.129 alin. (2) și art. 175 C. proc. civ.

În continuare, recurenta susține că încălcarea normelor de competență materială generală a instanței reprezintă un motiv de nulitate absolută a hotărârii judecătorești, conform art. 174 alin. (2) C. proc. civ., situație în care devine incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 același cod.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se susține încălcarea art. 2637 C. civ., privind legea aplicabilă litigiului.

Soluționând litigiul cu aplicarea legii române față de raporturile juridice existente în speță și ignorând aplicabilitatea legii elvețiene, astfel cum prevede art. 10 din Condițiile generale, recurenta arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispozițiilor art. 2637 C. civ.

Printr-o altă critică se arată că au fost aplicate greșit dispozițiile de drept material privind prescripția extinctivă, în ceea ce privește o parte din sumele pretinse drept contravaloare a comenzii BUS/001/2013, deoarece scadența plății facturii aferente acestei comenzi a intervenit la data de 24.02.2014, la data emiterii acestei facturi. Întrucât acțiunea a fost introdusă la 15.03.2017, rezultă că a fost depășit termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., cu consecința stingerii dreptului material la acțiune în ceea ce privește tranșa de 40% din prețul total al acestei comenzi, respectiv suma de 144.972 CHF. Considerentele instanței de apel pe acest aspect sunt eronate, deoarece nu este achitată nicio factură emisă în baza comenzii menționate și nici nu a operat nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripție sau de recunoaștere a acestei datorii.

În acest sens, recurenta consideră că au fost încălcate normele de drept material în materia prescripției extinctive, respectiv dispozițiile art. 2500, art. 2517 și art. 2524 C. civ.

Recurenta susține că au fost greșit aplicate și dispozițiile art. 1599 C. civ privind preluarea de datorie, prin raportare la faptul că o serie dintre comenzile și facturile invocate în susținerea pretențiilor deduse judecății nu au fost angajate la plată de recurentă, ci de către alte societăți, sens în care se face referire la minuta părților din 17.03.2016. Atât timp cât nu există la dosar niciun înscris probator din care să rezulte manifestarea expresă de voință în sensul preluării de datorie, iar facturile reclamantelor sunt emise pe numele unei alte societăți, considerentele instanței de apel în sensul că ar opera o preluare de datorie reprezintă o încălcare flagrantă a dispozițiilor art. 1599 C. civ.

Potrivit acestor dispoziții, în cadrul contractului de preluare de datorie trebuie stipulată expres voința noului debitor de a-și asuma obligația debitorului inițial de plată a unei sume de bani de către creditor, chiar dacă preluarea de datorie se realizează printr-un contract încheiat între noul debitor și creditor.

În cauză, recurenta arată că nu există niciun înscris constatator al unei eventuale preluări de datorie, prin care C. SRL să își exprime acordul expres privind asumarea obligațiilor D., iar efectuarea unei plăți parțiale de o altă societate decât cea către care s-a emis factura nu poate ține loc de act de preluare de datorie, având în vedere cerința legală privind existența acordului între creditor și noul debitor.

De altfel, instanța de apel a stabilit în considerentele privind soluționarea apelului său incident faptul că ar exista o preluare a debitelor D., în timp ce pretențiile societății B. cu privire la unele și aceleași debite pretins a fi preluate de recurenta-pârâtă au fost respinse pe considerentul că nu s-a dovedit existența unei preluări de datorie; sub acest aspect, considerentele sunt contradictorii, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este invocată și greșita aplicare a dispozițiilor art. 1707, art. 1710 și ale art. 1556 C. civ., privind garanția de bună funcționare și împotriva viciilor ascunse, precum și excepția de neexecutare a contractului, întrucât echipamentele livrate în cadrul comenzilor invocate de reclamante au fost necorespunzătoare din punct de vedere tehnic.

Recurenta arată că, în ciuda argumentelor invocate de aceasta, instanța de apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile legale referitoare la excepția de neexecutare a contractului, întrucât reclamantele nu ar fi avut obligația de a livra echipamente  funcționale, ci doar obligația de a livra echipamente, astfel încât recurenta nu ar putea invoca un refuz justificat de plată a facturilor corespunzătoare acestora.

În realitate, se arată că reclamantele nu și-au îndeplinit obligațiile de a livra produsele comandate însoțite de certificatele de garanție, obligație impusă prin lege, și nici de a remedia defecțiunile echipamentelor vândute sau de a înlocui echipamentele defecte. Nerespectarea acestor obligații a creat un prejudiciu recurentei care depășește valoarea  pretențiilor solicitate în cauză, motiv pentru care recurenta solicită să fie compensată valoarea prejudiciului cu pretențiile deduse judecății.

O ultimă critică vizează greșita aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 13/2011 în condițiile în care nu era aplicabilă cauzei legea română, ci dispozițiile de drept elvețian.

Prin întâmpinarea depusă la 11 octombrie 2021, recurenta-pârâtă C. S.R.L.

a solicitat respingerea recursului reclamantelor.

Recurentele-reclamante au formulat răspuns la întâmpinarea pârâtei,

prin care au solicitat înlăturarea apărărilor acesteia și admiterea recursului formulat de reclamante.

Prin întâmpinarea depusă la 13 octombrie 2021, recurentele-reclamante

B. Co. Ltd. și A. AG

au solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinarea reclamantelor

, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor acestora și admiterea recursului pârâtei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 29 martie 2022 s-a admis în principiu recursul și s-a stabilit termen de judecată la data de 24.05.2022.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, constată că nu sunt fondate recursurile, pentru considerentele expuse în cele ce succed:

I. Recurentele-reclamante

își întemeiază calea extraordinară de atac pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri atunci când „

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei

”.

Se constată că susținerile recurentei privind necorespunderea considerentelor hotărârii atacate față de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. vizează existența unei motivări contradictorii în legătură cu preluarea datoriei de către pârâtă.

Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs este nefondat. În cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției de respingere a apelurilor ca nefondate.

Astfel, instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe de admitere în parte a acțiunii reclamantelor, a reținut existența uzanțelor între părți, în sensul asumării de către pârâtă a obligațiilor de plată a prețului aferent comenzilor plasate de către o altă societate (D. S.R.L.) din cadrul grupului de societăți, în virtutea unui principiu al unității de acțiune a acestora.

S-a reținut că între părțile în litigiu s-au derulat raporturi de vânzare-cumpărare prin sistemul de acceptare de către societățile reclamante-furnizoare a comenzilor de livrare plasate de către societatea D. S.R.L. (care nu face parte din cadrul procesual pasiv al litigiului). Având în vedere asumarea de către pârâtă a obligațiilor de plată, s-au apreciat întrunite condițiile edictate de art. 1599 C. civ. privind preluarea de datorie, dar numai cu privire la proiectele comune derulate de părți în care s-au stabilit, cu certitudine, și toate elementele pentru determinarea obiectului obligației preluate de pârâtă, cu consecința liberării de obligație a debitoarei inițiale.

În legătură cu pretențiile reclamantei B. Co. Ltd. respinse, instanța de apel a motivat că, spre deosebire de celelalte proiecte, în proiectele X și Y au fost identificate plăți efectuate de către societatea D., cu concluzia că, nefiind cazul unei preluări de datorie, nu exista temeiul unei obligații a pârâtei C., din litigiul pendinte, și pentru aceste proiecte.

Instanța de apel a analizat și înscrisul din 15 februarie 2016 invocat prin apelul reclamantei, motivând că nu făcea, nici acesta, dovada neechivocă a unui angajament de plată asumat de pârâtă față de reclamanta B. Co. Ltd. pentru proiectele X și Y, care să justifice reformarea sentinței apelate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere la adoptarea soluției diferite de admitere, respectiv de respingere a pretențiilor formulate, în raport de convențiile de vânzare care au dat naștere unor obligații distincte de plată a prețului, dezlegarea dată fiind bazată pe interpretarea probatoriilor administrate în cauză, privind identificarea titularului obligației de plată.

Recurentele-reclamante invocă și

motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

, în legătură cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1599, raportate la art. 1166 și art. 1225 C. civ., critici care nu sunt întemeiate.

Recurentele-reclamante reiau susținerea din calea devolutivă de atac în sensul că angajamentul de plată din 15 februarie 2016 asumat de pârâtă și de o altă societate cocontractantă și anume, E. AG, prin care au fost recunoscute creanțele reclamantelor, reprezintă o preluare de datorie, instanța de apel apreciind greșit că nu ar fi avut individualizat obiectul, cu consecința unei calificări greșite a actului juridic.

Instanța de apel reține că recunoașterea unor obligații de plată (act juridic unilateral) alături de societatea debitoare E. AG, în această situație, nu avea conținutul unei operațiuni juridice de transmitere a obligațiilor în litigiu din proiectele X și Y în patrimoniul pârâtei, în sensul art. 1166 și art. 1225 C. civ., adică al elementelor unui acord de voință între debitorul inițial (care a efectuat comenzile și plăți parțiale - societatea D.) și noul debitor (pârâta) în temeiul art. 1599 C. civ., neputându-se stabili efectele juridice ale unei preluări de datorie liberatorii ori cumulative, printr-o asumare în solidar cu societatea D. a obligației față de creditoarea B., ce ar fi presupus acordul acesteia din urmă.

Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile recurentelor, întrucât în cadrul angajamentului de plată din 15 februarie 2016 nu au fost determinate, pe de o parte nici obiectul convenției, în sensul calificării de către părți a operațiunii juridice de preluare a datoriilor aparținând societății D., ce nici nu este menționată ca atare și, pe de altă parte nici obiectul obligațiilor asumate la plată față de creditoare, în sensul art. 1226 C. civ., printr-o indicare a cauzei juridice, adică a izvorului obligațiilor de plată, respectiv a proiectelor  ori a convențiilor de vânzare, pentru a putea opera și distincția față de obiectul obligațiilor de plată recunoscute de cealaltă debitoare (E. AG), societate aflată în raporturi contractuale cu reclamantele-vânzătoare, alături de pârâtă și de societatea D. S.R.L.

Instanța de apel, în stabilirea voinței reale a părților, în mod corect nici nu și-a limitat analiza la angajamentul de plată din 15 februarie 2016, ci a avut în vedere și modul de executare a obligațiilor ulterior adoptării convențiilor de vânzare aferente proiectelor menționate anterior, precum și minuta întocmită la 17 martie 2016, când părțile în litigiu au stabilit desfășurarea de negocieri pentru clarificarea datoriilor între grupurile de societăți, fiind în dispută, deci, componenta de pasiv a raportului obligațional.

Înalta Curte formulează observația că soluția instanței de apel a fost motivată, în esență, prin invocarea dispozițiilor art. 255 și art. 264 C. proc. civ., privind aprecierea probatoriului, în condițiile în care art. 249 raportat la art. 482 C. proc. civ. instituie sarcina probei titularului căii de atac, nefiind identificate, în caz contrar, motivele pentru a se valida criticile acestuia și a se proceda la schimbarea sentinței primei instanțe.

În privința rolului instanței, se reține că procesul civil fiind un proces al intereselor private, părțile au nu numai dreptul, dar și obligația de a-și proba susținerile cu privire la care judecătorul de fond al cauzei are o marjă de apreciere lăsată de lege în competența sa deplină.

Or, sub pretextul invocării dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material nu se poate repune în discuție modalitatea în care instanța de apel a interpretat probele administrate. Administrarea și interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care țin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat în recurs prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care permite remedierea oricărei nelegalități doar pe tărâmul dreptului substanțial, ipoteză ce nu se confirmă în cauză.

II.

Recurenta-pârâtă

contestă legalitatea deciziei atacate, prin care a fost menținută soluția primei instanțe, de respingere a excepției necompetenței generale a instanțelor din România, invocând art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și 8 C. proc. civ., în legătură cu încălcarea art. 129 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. privind necompetența de ordine publică și a art. 1068 C. proc. civ. privind reglementarea efectelor convenției de alegere a forului, precum și în legătură cu incidența legii străine raporturilor juridice în litigiu.

O primă observație care se impune este că, deși pârâta a fost obligată la plata prețului către reclamantele-vânzătoare A. AG și B. Co. Ltd., excepția de necompetență generală a instanțelor din România este invocată în legătură cu raporturile juridice stabilite cu reclamanta A. AG, susținându-se alegerea forului în favoarea instanțelor din Elveția, precum și a legii aplicabile convenției din aceeași țară, dovedită prin mențiunea reclamantei-creditoare de pe confirmarea acceptării comenzii, de trimitere la „Condițiile generale de vânzare”.

Instanța de apel a înlăturat aceste critici ale pârâtei, constatând, ca și prima instanță, că nu s-a făcut dovada unei convenții de alegere a forului ori a legii aplicabile raporturilor juridice stabilite între părți.

Înalta Curte reține, în această privință, că utilizarea unor condiții generale de afaceri, în forma unor clauze standardizate ridica, în mod necesar, în analiza competenței de soluționare a cauzei și a stabilirii dispozițiilor de drept material incidente, verificarea existenței reale a consimțământului părților din convenția de vânzare, urmând a se determina intenția acestora de a folosi în mod general și repetat, așa cum se susține prin memoriul de recurs, clauzele prestabilite de una dintre părți (vânzătoarea), doar în această situație putând opera alegerea și punându-se problema unei exclusivități a opțiunii, care să fie de natură să atragă nulitatea, în temeiul art. 174 - 176 C. proc. civ., în ipoteza nesocotirii acesteia, reguli de procedură și de drept material în care se încadrează analiza instanței de apel.

În condițiile în care operațiunile comerciale de vânzare între părți s-au desfășurat în baza unor convenții în formă simplificată, respectiv comandă urmată de executare, mențiunile unilaterale ale reclamantei-vânzătoare, în lipsa unei asumări de către cumpărătoare nu puteau echivala cu un acord al părților cu valoare obligatorie.

Înalta Curte constată că în litigiu nu este interpretarea unei convenții de alegere a competenței instanței precum și a legii aplicabile raporturilor juridice, ci proba acesteia. Nu este cazul cercetării manifestării de voință în strânsă corelație cu voința internă a părților, cum se susține, interpretarea presupunând, în mod necesar, stabilirea, în prealabil, prin mijloacele de probă prevăzute de lege, a existenței convenției, în afara oricărei discuții, în cauză nefiind, însă, dovedită o asemenea înțelegere a părților care să rezulte expres ori tacit din conduita acestora.

Instanța de apel a reținut o constantă a raporturilor comerciale derulate de părți, prin plasarea comenzilor de echipamente tehnice către reclamanta-vânzătoare de către o altă societate (D.), care nu este parte în litigiu, plățile pentru livrarea echipamentelor fiind efectuate de pârâtă, prin preluarea de datorie de la debitoarea inițială, în temeiul art. 1599 C. civ.

Din această perspectivă, potrivit art. 1603 C. civ., noul debitor (recurenta-pârâtă) are dreptul de a opune creditoarei toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune și debitorul inițial, deci inclusiv cele rezultate din instituirea unor clauze de alegere fie a legii, fie a competenței, asumate în cadrul convenției dintre creditoare și debitorul inițial ori rezultate din convenția directă cu creditoarea ce a acceptat preluarea datoriei.

În situația în speță, în care clauzele privind legea aplicabilă și competența instanței în caz de litigiu între părți sunt stipulate într-un set de reguli intitulate „Condiții generale de vânzare” publicate pe pagina de internet a societății reclamante, instanța de apel a reținut că în cauză nu exista un contract în formă scrisă în care să se facă trimitere expresă la aceste clauze și nici o altă manifestare de voință expresă, prealabilă și neîndoielnică, în sensul însușirii de către toate părțile raportului juridic, efectuarea unor plăți parțiale de preț neputând fi echivalată cu un asemenea acord.

De altfel, reclamanta A. AG căreia îi aparține mențiunea unilaterală de pe confirmarea comenzilor a susținut, în cadrul procesului, inexistența unui acord de voință privind alegerea voluntară a competenței ori a legii aplicabile, printr-o aderare la clauzele din Condițiile generale.

În această privință, contrar susținerilor recurentei, nu se putea valorifica o prezumție a consimțământului tacit al părților contractante, în lipsa unei atitudini manifeste dovedite neputându-se reține existența acordului de voință.

Instanța de apel a procedat în mod legal la verificarea criteriilor legale privind competența de soluționare a cauzei, potrivit art. 1066 și art. 1068 C. proc. civ., precum și la stabilirea legii  incidente raporturilor juridice deduse judecății, în cadrul procesului cu elemente de extraneitate, în conformitate cu dispozițiile art. 2638 C. civ., criticile recurentei nefiind fondate.

Avându-se în vedere considerentele expuse anterior, în lipsa dovedirii unei alegeri exprese a părților ori care să rezulte neîndoielnic din circumstanțele cauzei, vor fi înlăturate și criticile formulate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind legea aplicabilă condițiilor de fond, potrivit art. 2637 C. civ.

Totodată, pentru aceleași considerente, având în vedere că singurele critici sunt în legătură cu incidența legii elvețiene, va fi înlăturat motivul privind nelegalitatea aplicării dispozițiilor O.G. 13/2011.

Înalta Curte reține și că motivarea instanței de apel nu conține nicio contradicție logică, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a se avea în vedere considerentele aferente analizei căii extraordinare de atac a reclamantelor, prin care sunt tratate criticile având același conținut cu ale pârâtei.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă și nelegalitatea deciziei în legătură cu aplicarea art. 1 și a art. 1272 alin. (1) C. civ., în sensul nesocotirii uzanțelor statornicite între părți, instituite prin condițiile generale de vânzare ale reclamantei A. AG.

Nici aceste critici nu pot fi reținute, constatându-se că se impune distincția între obiceiurile prin care se stabilesc tipuri general valabile de conduită, fundamentate pe observarea uniformității situațiilor din realitatea socială, definite prin art. 1 C. civ. ca izvoare secundare ale legii, care se impun, astfel, cu valoare obligatorie generală și uzanțele convenționale, formate în baza acțiunilor anterioare ale părților contractante, care au stabilit, astfel, o bază comună de interpretare de către instanță a comportamentului părților, în situația juridică dedusă judecății, la care s-a raportat în mod corect instanța de apel prin decizia atacată.

Recurenta-pârâtă contestă legalitatea deciziei atacate și în legătură cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1599 C. civ. privind preluarea de datorie, susținându-se lipsa calității procesuale pasive, motive circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., ce nu sunt fondate.

Recurenta susține că ar fi întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât așa cum s-a reținut pentru proiectele X și Y că nu s-a făcut dovada unui raport juridic cu reclamanta B. Co. Ltd., de vreme ce comenzile și facturile se referă la societatea D., și pentru proiectele Z și W ar fi valabilă aceeași ipoteză, societatea D. fiind implicată în raporturile contractuale stabilite cu reclamanta A. AG și nu pârâta.

Înalta Curte, înlăturând criticile privind nesocotirea regulilor de procedură și de drept material, reține că instanța de apel a constatat în mod corect că pârâta deține calitate procesuală pasivă, în sensul art. 36 C. proc. civ., de titular al obligațiilor de plată a prețului, deduse judecății, prin acțiunea reclamantelor-vânzătoare, în virtutea dispozițiilor art. 1599 C. civ. privind preluarea de datorie.

Instanța de apel a motivat, cu privire la proiectele Z și W, că s-a întocmit comanda adresată reclamantei-vânzătoare A. AG de către societatea D., dar că facturile au fost emise către pârâtă, care a și efectuat plăți parțiale din preț către creditoare.

Astfel, în lipsa unui acord al părților în formă scrisă, încheiat cu creditoarea-reclamantă, cu privire la asumarea plăților pentru comenzile plasate de societatea D., emiterea de către creditoare a facturilor către societatea pârâtă, lipsa unui refuz la plată al acesteia, precum și dovezile privind plățile efectuate au fost interpretate în sensul unei manifestări neechivoce de voință a noii debitoare (pârâta), de preluare a datoriilor asumate de societatea D., în aceeași modalitate, în cadrul convențiilor de vânzare.

Înalta Curte reține că în situația în care preluarea de datorie subzistă în raporturile dintre debitorul inițial și noul debitor - cele două societăți menționate anterior aflându-se în conexiune și acționând, în mod neechivoc, unitar în raporturile juridice stabilite cu reclamantele - acceptarea de către reclamante a plăților efectuate de pârâtă echivalează cu confirmarea de către creditoare a preluării de datorie, în sensul art. 1605 C. civ., fiind întrunite toate condițiile prevăzute de art. 1599 C. civ.

Recurenta, în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocă și nelegalitatea hotărârii privind soluționarea excepției prescripției, fiind criticată modalitatea în care instanța de apel a valorificat probatoriul administrat și a apreciat întreruperea cursului prescripției, prin plățile parțiale efectuate, critici privind modul de stabilire a situației de fapt care vor fi înlăturate.

De altfel, aceste critici sunt și lipsite de interes, fiind invocate în legătură cu datoriile față de reclamanta B. Co. Ltd., aferente proiectului Y. Or, instanța de apel a concluzionat că în privința proiectului Y, niciun element probatoriu nu îl plasează în sarcina pârâtei, soluție menținută prin respingerea recursului reclamantelor.

Recurenta mai invocă și greșita aplicare a art. 1707, art. 1710 și art. 1556 C. civ. privind garanția de bună funcționare și împotriva viciilor ascunse și, respectiv, excepția de neexecutare a contractului, întrucât echipamentele livrate de reclamante nu ar corespunde din punct de vedere tehnic.

Recurenta își reiterează susținerile de la instanța fondului, în sensul că reclamantele nu și-ar fi îndeplinit obligațiile esențiale de a remedia defecțiunile echipamentelor vândute și de a înlocui echipamentele defecte, prezentând în detaliu, pentru toate proiectele derulate, prejudiciile suferite și care, în opinia sa, îndreptățesc invocarea excepției de neexecutare privind obligația de plată a prețului.

Instanța de apel, în legătură cu excepția de neexecutare a contractului prin raportare la nerespectarea obligației de garanție care revenea reclamantelor-vânzătoare, în aplicarea regulii instituite prin art. 1556 C. civ., a înlăturat această apărare a pârâtei, cu motivarea că nu ar fi putut conduce la exonerarea de la obligația de plată a prețului, dedusă judecății prin acțiunea reclamantelor, care este corelativă celei de transmitere a bunurilor achiziționate și cu care nu se confundă predarea certificatelor de garanție, invocată de pârâtă.

În acest context, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe care a apreciat ca inutilă administrarea probei cu expertiză tehnică a echipamentelor tehnice livrate de reclamante.

Înalta Curte nu poate reține criticile aduse în ce privește greșita analiză, prin decizia atacată,  a excepției de neexecutare a contractului. De altfel, recurenta nu indică, în dezvoltarea acestui motiv, critici de nelegalitate privind modul în care instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 1556 C. civ. și a stabilit simultaneitatea și exigibilitatea obligațiilor asumate de părțile în litigiu, mărginindu-se să prezinte dovezile din care rezultă că reclamantele nu și-ar fi îndeplinit corespunzător propriile obligații contractuale.

Înalta Curte subliniază că analiza în cadrul recursului nu poate ieși din sfera examinării nelegalității, proprii acestei căi extraordinare de atac, astfel încât nu poate intra pe domeniul unei reevaluări a situației de fapt, ce aparține, prin lege, instanțelor devolutive, astfel cum pretinde recurenta, prin modul în care și-a conceput motivarea recursului. Prin urmare, modul în care reclamantele și-au îndeplinit obligațiile, cu trimitere la probatoriul administrat în cauză, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să poată face obiect de analiză pentru instanța de recurs.

Recurenta susține, totodată, că a suferit cu această ocazie un prejudiciu de 2.338.000 euro, cu privire la care solicită evaluarea de către instanță și compensarea cu pretențiile considerate întemeiate ale reclamantelor, solicitare de compensare judiciară formulată prin întâmpinare la instanțele de fond care nu este admisibilă, în lipsa unei cereri reconvenționale formulate de pârâtă.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele B. Co. Ltd. și A. AG, precum și de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 783 din 10 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă.