ÎCCJ, decizie (scj.ro #213689)

Contract de servicii. Acțiune în restituirea sumelor achitate în afara cadrului contractual. Admisibilitatea acțiunii întemeiate pe art. 1341 Cod civil, ulterior respingerii unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 117 din Legea nr. 85/2014

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Faptul juridic licit/Drept comercial. Procedura insolvenței

Index alfabetic: Acțiune în restituire

Avans

Contract de servicii

Plată nedatorată

Excepția lipsei calității de reprezentant

Momentul de la care curge termenul de prescripție

Legea nr. 85/2014, art. 117 alin. (2) lit. a), art. 119

C. proc. civ., art. 9 alin. (2), art. 82 alin. (2), art. 247 alin. (1),

art. 425 alin. (1) lit. b), art. 431, art. 432

C. civ., art. 1212, art. 1341 alin. (1), art. 1635 alin. (1), art. 2500, art. 2517,

art. 2523, art. 2525, art. 2528 alin. (2)

Dispozițiile art. 117 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 au în vedere nulitatea actelor de transfer prin care debitorul din procedura insolvenței transmite o valoare patrimonială fără să dobândească în schimb o contraprestație, actele cu titlu gratuit fiind incompatibile cu natura speculativă a activității comerciale.

Legiuitorul a exceptat expres de sub incidența acțiunii în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 117, prin art. 119 din același act normativ, transferurile patrimoniale efectuate de debitorul în insolvență în cursul exercițiului normal al activității curente.

Prin actele încheiate în cursul activității curente a debitorului, în sensul art. 119, se înțeleg actele prin care s-a derulat o activitate conformă obiectului comercial de activitate al societății, deci inclusiv realizarea de plăți efectuate cu acest scop, chiar ipoteza dedusă judecății, prin cererea de chemare în judecată.

În situația promovării unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 1341 C. civ. nu se poate susține identitatea cadrului procesual cu cel din acțiunea specifică procedurii insolvenței întemeiată pe dispozițiile art. 117 din Legea nr. 85/2014, privind regimul juridic aplicabil actelor frauduloase încheiate de către debitor, în condițiile în care nu au fost afirmate de către reclamantă nici existența vreunei intenții de gratificare a societății pârâte, a unei liberalități a reclamantei, ci dimpotrivă, efectuarea plăților din eroare, urmare a credinței că erau executate obligații contractuale față de pârâtă (accipiens) și nici situarea acestor plăți în afara activității legale, în sensul intenției de fraudare a legii ori a creditorilor.

Astfel, este admisibilă acțiunea privind restituirea prestațiilor efectuate, întemeiată pe situația de eroare a lui solvens, formă particulară de fapt juridic licit, ca izvor de obligații, chiar și în ipoteza în care, anterior, acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 117 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 a fost respinsă.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2327 din 14 noiembrie 2023

reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B. S.P.R.L. - Filiala Timiș, a chemat în judecată pârâta C. S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 416.845,23 lei, reprezentând avans acordat de societatea A. S.R.L. și nerestituit și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 C. civ., precum și cele ale Legii nr. 85/2014.

Prin

încheierea de ședință din 02.11.2020,

instanța a respins excepția necompetenței materiale procesuale, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru restituirea sumei de 200.000 lei, respectiv a sumei de 204.610 lei.

Prin

sentința nr. 15/2022 din 23.03.2022, Tribunalul Mehedinți, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 416.845,23 lei, reprezentând avans acordat de A. S.R.L. în baza contractului de servicii din 20 noiembrie 2013.

.

Prin decizia civilă nr. 533/2022 din 7 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a civilă,

a fost respins ca nefondat apelul pârâtei.

solicitând casarea deciziei atacate și, reținând cauza spre soluționare, respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca prescrisă, iar pe fondul cauzei, ca neîntemeiată.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a învederat că motivele de fapt ce fac obiectul acțiunii promovate de către reclamantă, întemeiate pe dispozițiile art. 1341 C. civ., au constituit și obiectul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 117-118 din Legea nr. 85/2014 - acțiune în anulare acte frauduloase, motiv pentru care a invocat,

ab initio

, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată

pendinte

.

În susținerea acestei excepții, a precizat că reclamanta este o societate aflată în insolvență, actualmente în faliment, procedură guvernată de dispozițiile legii speciale nr. 85/2014, astfel că, indiferent de temeiul de drept invocat, analiza cauzei deduse judecății trebuia să se facă și prin raportare la prevederile legii speciale, care devin prioritare în raport de norma de drept comun.

Se mai adaugă faptul că prezenta acțiune reprezintă, în esență, o acțiune în anulare acte pretins frauduloase, prin care s-a urmărit anularea ordinelor de plată din 30 ianuarie 2017 și 12 decembrie 2018, acțiune prevăzută și recunoscută ca atribut al administratorului/lichidatorului judiciar al unei societăți în insolvență de către legiuitor, prin normele speciale reglementate de art. 117-120 din Legea nr. 85/2014.

O dovadă în plus care să confirme că prezenta acțiune este mascată într-o acțiune în pretenții, prin schimbarea temeiului de drept, este existența dosarului nr. x/101/2018/a14, înregistrat pe rolul Tribunalului Mehedinți la 19 august 2020, având ca obiect acțiune în anulare acte frauduloase, cu soluție definitivă la Curtea de Apel Craiova.

Prin urmare, a apreciat recurenta-pârâtă că este mai mult decât evident că nu pot fi incidente dispozițiile art. 1341 C. civ. privind plata nedatorată, întrucât acestea nu conferă judecătorului prerogativa constatării nulității unor acte juridice încheiate între părți mai ales în ipoteza în care reclamanta avea la dispoziție pârghiile necesare conferite de legea specială.

A mai învederat titulara memoriului de recurs că aceste argumente au fost avute în vedere și de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1951 din 14 octombrie 2020 în soluționarea unui recurs ce a vizat cererea lichidatorului judiciar de anulare a unui act juridic pe un temei de drept comun. Tot în acest sens s-a făcut trimitere și la decizia civilă nr. 495/2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, învestită cu soluționarea unei cauze similare, precum și la decizia nr. 257/2017 a Curții de Apel Constanța, decizia nr. 70/2017 a Curții de Apel Cluj și decizia nr. 565/2018 a Curții de Apel Brașov.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia recurată pentru nemotivare, respectiv existența unor motive străine de natura cauzei în justificarea soluției la excepția lipsei calității de reprezentant a persoanei care s-a prezentat în cauză pentru intimata-reclamantă, instanța de apel pronunțându-se pe o altă excepție, respectiv excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, în condițiile art. 82 C. proc. civ., fiind încălcate exigențele impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a arătat că a invocat în temeiul art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006, starea de incompatibilitate a doamnei D. în exercitarea profesiei de consilier juridic salarizat, ce antrenează lipsa calității de reprezentant al intimatei-reclamante.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel s-a rezumat la o trecere în revistă sumar a condițiilor plății nedatorate.

Instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile art. 2523 C. civ., privind stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Recurenta a apreciat că imediat după deschiderea procedurii (28 decembrie 2018), intimata-reclamantă a avut la dispoziție toate actele și informațiile legate de transferurile patrimoniale începând cu luna decembrie a anului 2016, inclusiv pe cele vizate de acțiunea promovată din anul 2017, respectiv 2018. Așadar, momentul nașterii dreptului la acțiune pentru restituirea sumelor ce formează obiectul facturilor nr. 1 din 20 ianuarie 2017 și nr. 2 din 30 ianuarie 2017 îl constituie momentul plății, respectiv data de 30 ianuarie 2017, termenul de prescripție împlinindu-se la data de 30 ianuarie 2020.

De asemenea, s-a mai adăugat faptul că niciuna dintre cele două facturi nu au fost stornate în iunie 2017, fiind vorba despre o altă factură ce viza un raport juridic distinct al părților, așa cum a recunoscut și reclamanta în 2 martie 2022.

Printr-o altă critică, s-a invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., întrucât aceasta, contrar normelor legale incidente ale plății nedatorate, și-a extins, din oficiu, analiza și asupra contractului atașat de către pârâtă în dovedirea neîndeplinirii condițiilor legale pentru admiterea acțiunii, încălcând astfel limitele învestirii, întrucât nu a fost solicitată analizarea contractului, nici în vederea anulării, nici a rezoluțiunii ori a răspunderii contractuale.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă la data de 30.01.2023.

Prin

întâmpinarea

înregistrată la dosar în data de 24 martie 2023, intimata-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. Filiala Timiș,

a solicitat, în principal, anularea recursului ca fiind formulat de către o persoană care nu are calitate de reprezentant, excepție respinsă prin încheierea din 24 octombrie 2023, invocarea

omisso medio

a unor motive de recurs, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de judecată din 13 iunie 2023, recurenta-pârâtă a depus în ședință publică

cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile,

privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „

Este admisibilă acțiunea administratorului/lichidatorului judiciar întemeiată pe dreptul comun, precum dispozițiile art. 1341 C. civ., după ce a fost respinsă acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 117-118 din Legea nr. 85/2014, având ca obiect acțiune în anularea unor acte pretins frauduloase

?”.

La 19 septembrie 2023 intimata-reclamantă A.  S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. Filiala Timiș, a transmis la dosar

punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unor chestiuni de drept,

solicitând respingerea acesteia, în principal, ca inadmisibilă față de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 519-520 C. proc. civ., iar în subsidiar, ca nefondată.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare

:

Prin recurs, pârâta invocă inadmisibilitatea acțiunii reclamantei, care, în opinia sa, nu putea fi soluționată decât în cadrul special al procedurii insolvenței societății reclamante, pe calea acțiunii întemeiate pe art. 117 din Legea nr. 85/2014.

Mai mult, recurenta-pârâtă arată că dreptul la acțiune al reclamantei este epuizat, prin valorificarea acestuia în cadrul dosarului nr. x/101/2018/a14*, primind o soluție definitivă, de respingere a acțiunii ca tardivă, prin decizia civilă nr. 553 din 5 octombrie 2021 a Curții de Apel Craiova, Secția a II-a civilă.

Prin excepția procesuală invocată în temeiul art. 247 alin. (1) C. proc. civ., pârâta urmărește, deci, casarea hotărârii deduse judecății în recurs, prin care instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, de admitere a acțiunii introductive.

Înalta Curte reține că prin intermediul excepției nu pot fi invocate de către pârâtă decât neregularități care pot forma în mod legal obiect al motivelor de recurs, în condițiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține, în esență, că prin acțiunea în restituire, în cauza pendinte, este chemată în judecată în aceeași calitate de debitor care a încasat o plată nedatorată, pentru aceleași sume de restituit.

Recurenta-pârâtă încearcă să demonstreze și identitatea cauzei, susținând că reclamanta-creditoare își valorifică, din nou, același drept de restituire, deși a ignorat termenele speciale din legea insolvenței, iar instanța, la fel ca și în dosarul soluționat definitiv, este chemată să anuleze ordinele de plată înregistrate în evidențele contabile ale reclamantei.

Înalta Curte, având în vedere natura acestor argumente prezentate de recurenta-pârâtă constată că, în realitate, inadmisibilitatea este în legătură cu interdicția instituită prin art. 431 C. proc. civ., privind efectele lucrului judecat, ce poate fi valorificată în recurs în temeiul art. 432 C. proc. civ. în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., însă aceste susțineri nu sunt fondate, recurenta-pârâtă neaflându-se în situația unei exclusivități a judecății cauzei prin hotărârile judecătorești anterioare.

Dispozițiile art. 117 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 - pe care și-a întemeiat soluția prima instanță în dosarul nr. x/101/2018/a14*, sentință desființată în apel, urmare a admiterii excepției tardivității acțiunii - au în vedere nulitatea actelor de transfer prin care debitorul din procedura insolvenței transmite o valoare patrimonială fără să dobândească în schimb o contraprestație, actele cu titlu gratuit fiind incompatibile cu natura speculativă a activității comerciale.

În doctrină, în cazul acestor acte juridice s-a apreciat că prin dispozițiile antereferite din legea insolvenței, legiuitorul a instituit o sancțiune a nulității

sui-generis

care se apropie de natura juridică a revocării actelor cu titlu gratuit.

În litigiul pendinte, Înalta Curte constată că nu au fost afirmate de către reclamantă, prin acțiunea introductivă, nici existența vreunei intenții de gratificare a societății pârâte, a unei liberalități a reclamantei, ci dimpotrivă efectuarea plăților din eroare, urmare a credinței că erau executate obligații contractuale față de pârâtă (

accipiens

) și nici situarea acestor plăți în afara activității legale, în sensul intenției de fraudare a legii ori a creditorilor, comparația acțiunii reclamantei deduse judecății cu acțiunea întemeiată pe art. 117 alin. (2) lit. a) din legea insolvenței fiind forțată.

De altfel, Înalta Curte subliniază că legiuitorul a exceptat expres de sub incidența acțiunii în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 117, prin art. 119 din același act normativ, transferurile patrimoniale efectuate de debitorul în insolvență în cursul exercițiului normal al activității curente.

Prin actele încheiate în cursul activității curente a debitorului, în sensul art. 119, se înțeleg actele prin care s-a derulat o activitate conformă obiectului comercial de activitate al societății, deci inclusiv realizarea de plăți efectuate cu acest scop, chiar ipoteza dedusă judecății, prin cererea de chemare în judecată.

Nu se poate susține identitatea cadrului procesual cu cel din dosarul nr. x/101/2018/a14*, unde acțiunea specifică procedurii insolvenței a avut ca temei art. 117 din Legea nr. 85/2014, privind regimul juridic aplicabil actelor frauduloase încheiate de către debitor, deci având o cauză ilicită, în sensul fraudei la lege și împotriva creditorilor.

Instanța nu  fost sesizată în cauza pendinte cu cercetarea vreunui motiv de nulitate ori de revocare nici prin cererea de chemare în judecată și nici pe cale incidentală, acțiunea reclamantei fiind întemeiată exclusiv pe plata nedatorată, formă particulară de fapt juridic licit, ca izvor de obligații.

Prin urmare, restituirea prestațiilor efectuate a fost întemeiată pe situația de eroare a lui solvens (reclamanta) și nu este urmarea unui act juridic desființat ulterior cu caracter retroactiv, cum se susține în mod nefondat, cauzele de restituire antereferite neputându-se confunda și constituind ipoteze legale distincte, astfel cum sunt reglementate în cadrul art. 1635 alin. (1) C. civ.

De altfel, în legătură cu reperele de drept ale cauzei, instanțele fondului și-au întemeiat analiza privind prescrierea acțiunii personale în restituire pe dispozițiile art. 2523 C. civ. și nu pe art. 2525 ori art. 2528 alin. (2) C. civ., stabilind cadrul judecății în sensul arătat anterior.

În această situație, jurisprudența instanței judecătorești, inclusiv a instanței supreme, la care face trimitere recurenta-pârâtă prin memoriul de recurs, care se referă, spre deosebire de cauza pendinte, la soluționarea unor acțiuni în anulare în temeiul dispozițiilor de drept comun și nu ale legii insolvenței, este lipsită de orice relevanță pentru evidențierea pretinsei cauze de inadmisibilitate.

De asemenea, în ce privește incidența normelor de drept material, în absența invocării în apel a nesocotirii principiului

specialia generalibus derogant

, în sensul soluționării cauzei în temeiul art. 1341 alin. (1) C. civ. privind plata nedatorată și a transgresării dispozițiilor din legea insolvenței, recurenta-pârâtă încalcă regula prohibitivă instituită prin dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civi., apărările intimatei-reclamante fiind fondate.

Astfel recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au format analiza instanței anterioare și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul, cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel, ipoteza în speță.

Judecarea recursului are în vedere exclusiv aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea

omisso medio

a unui asemenea motiv de nelegalitate nepropus în apel nu este permisă.

Nesocotirea regulii potrivit cu care legea generală este înlăturată de la aplicare de dispoziția specială în materia dată nu a fost supusă dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, astfel încât nu poate fi valorificată în recurs, neputându-se trece peste motivele invocate în fața instanțelor de fond decât în condițiile prevăzute de lege.

Totodată, sesizarea completului Înaltei Curți pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se poate face doar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ., în măsura în care problema de drept a cărei lămurire se solicită este nouă, are legătură cu soluția pe fond a cauzei în ultimă instanță, instanța supremă nu a statuat asupra acesteia și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, condiții cumulative care nu sunt îndeplinite, cu consecința respingerii cererii de sesizare.

Astfel, recurenta-pârâtă a solicitat sesizarea Înaltei Curți pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în legătură cu admisibilitatea acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 1341 C. civ. privind plata nedatorată ulterior respingerii unei acțiuni întemeiate pe art. 117 din Legea nr. 85/2014, dificultatea chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu se cere fiind justificată prin aplicarea regulilor de drept privind prevalența normelor speciale derogatorii față de dispozițiile de drept comun.

Având în vedere înlăturarea criticii fără a mai fi analizată, nici sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile cerută de recurenta-pârâtă nu poate fi dispusă, în raport cu condițiile instituite limitativ prin dispozițiile art. 519 C. proc. civ., întrucât este vizată o chestiune de drept de a cărei lămurire, în situația menționată anterior, nu depinde soluționarea pe fond a căii extraordinare de atac exercitate de pârâtă împotriva deciziei din apel.

Revenind la motivele de recurs, în legătură cu soluționarea excepției lipsei calității de reprezentant și a greșitei aplicări a art. 82 alin. (2) C. proc. civ., criticile formulate sunt reîncadrate din oficiu în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru început, Înalta Curte reține că reprezentarea procesuală intră sub incidența art. 176 pct. 2 C. proc. civ., care instituie sancțiunea nulității absolute a actelor de procedură, necondiționată de vătămare.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, prin motivele de apel aceasta nu a invocat excepția lipsei calității de reprezentant sancționate cu nulitatea absolută a actelor de procedură îndeplinite de o persoană lipsită de putere de reprezentare și care nu poate fi înlăturată prin voința părții reprezentate.

Astfel, reclamanta era în cauză o societate aflată în procedura insolvenței, fiind reprezentată legal și judiciar de administratorul judiciar - B. SPRL.

Excepția ridicată de pârâtă în calea de atac a privit persoana care a reprezentat în fața primei instanțe societatea reclamantă. În acest caz, persoana fizică a asigurat reprezentarea mandantului însuși, exercitând drepturile procedurale în fața instanței de judecată.

Prin cererea de apel a pârâtei s-a reproșat că nu s-ar fi prezentat în mod legal de către această persoană dovada calității de avocat angajat de administratorul judiciar ori dovada calității de practician în insolvență.

Or, chiar prin memoriul de recurs se arată că din data de 5 noiembrie 2018 calitatea de practician în insolvență era deținută, potrivit extrasului din tabloul U.N.P.I.R., iar din 27 noiembrie 2020 era deținută chiar calitatea de asociat coordonator al Filialei București a societății B. SPRL (administratorul judiciar).

Înalta Curte formulează observația că motivele legate de o presupusă incompatibilitate decurgând din natura activității salarizate desfășurate în alte cauze, proprie unui consilier juridic, atâta timp cât este confirmată în cauză calitatea de practician în cadrul societății care asigura administrarea debitorului în insolvență, nu prezintă nicio relevanță sub aspectul calificării excepției procesuale ridicate prin cererea de apel.

Excepția lipsei calității de reprezentant a vizat accepțiunea lipsei dovezii de reprezentant, instanța de apel calificând corect excepția, cu consecința constatării incidenței art. 82 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care excepția nu putea fi ridicată pentru prima dată în calea de atac, criticile fiind nefondate.

De asemenea, recurenta-pârâtă critică decizia atacată, prin care în mod greșit ar fi fost analizat contractul părților, fiind nesocotite, în opinia sa, limitele învestirii, stabilite în temeiul art. 9 C. proc. civ., critică ce formează tot conținutul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reîncadrare efectuată de Înalta Curte din oficiu.

Înalta Curte reține că obligațiile la care dă naștere plata nedatorată, pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată, nu izvorăsc dintr-un acord de voință, respectiv dintr-un contract.

Având în vedere că pârâta, inclusiv prin memoriul de recurs, a susținut de-a lungul procesului că plățile reclamantei au fost efectuate în exercitarea unor prestații datorate, în virtutea unui raport juridic contractual preexistent, existând, deci, o cauză juridică, în mod firesc instanțele fondului au analizat această apărare, obiectul judecății cuprinzând, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., și apărările formulate în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte reține că dezlegările instanței de apel s-au încadrat în limitele procesuale proprii căii de atac, privind ceea ce s-a supus judecății la prima instanță și ceea ce s-a apelat, potrivit art. 477 și art. 478 C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare următor invocat de recurenta-pârâtă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt străine cauzei și nici nu conțin nicio contradicție considerentele deciziei recurate, criticile urmând a fi înlăturate.

Contrar susținerilor recurentei, în speță, instanța de apel a respectat prevederile art. 425 lit. b) C. proc. civ., potrivit cu care hotărârea judecătorească trebuie să conțină expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, amintindu-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Instanța de apel a analizat prin decizia de respingere a apelului pârâtei, în mod efectiv, argumentele părților și a prezentat, în concret, în raport de obiectul cauzei și apărările formulate, motivele de fapt și de drept care au format convingerea sa.

Considerentele deciziei recurate sunt clare, concise și concrete, în concordanță cu actele și probele din dosar.

Din analiza acestora, se reține că decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, de natură să conducă la reformarea hotărârii, recurenta-pârâtă având posibilitatea deplină de a evalua conținutul concret și de a-și formula și structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerente.

Pentru a justifica incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că ar fi fost stabilit în mod greșit începutul prescripției extinctive, contestând respingerea apelului declarat împotriva încheierii tribunalului din 2 noiembrie 2020.

Pentru început, astfel cum s-a arătat și prin considerentele precedente, Înalta Curte reține că instanțele fondului au soluționat excepția prescripției extinctive prin raportare la dispozițiile art. 2523 coroborate cu art. 2517 și art. 2500 C. civ.

Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit, potrivit art. 2523 C. civ., începutul prescripției de la data la care titularul dreptului material la acțiune (reclamanta-creditoare) a avut posibilitatea materială și juridică de a efectua acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție, concluzionând subsecvent că nu era împlinit termenul la data introducerii cererii de chemare în judecată, operând și o cauză de suspendare a cursului prescripției.

Recurenta-pârâtă nu contestă că sunt incidente dispozițiile menționate ale art. 2523 C. civ., însă momentul nașterii dreptului la acțiune pentru restituirea sumelor ce formează obiectul facturilor nr. 1 din 20 ianuarie 2017 și nr. 2 din 30 ianuarie 2017, în opinia sa, coincide chiar cu data plății - 30 ianuarie 2017, instanța de apel apreciind greșit situația de fapt în legătură cu stornarea facturilor.

Recurenta-pârâtă face trimitere la intrarea societății reclamante în procedura insolvenței și la diligența administratorului judiciar desemnat în privința verificării drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale acesteia și respinge momentul subiectiv identificat de instanță, reprezentat de data la care titularul dreptului subiectiv dedus judecății a cunoscut efectiv caracterul nedatorat al plăților efectuate și, deci, nașterea dreptului material la acțiune.

Înalta Curte, în raport cu conținutul criticilor, constată că nu pot fi analizate în recurs aspectele evocate, aflate în legătură cu stabilirea situației de fapt, pentru că partea nu este îndreptățită să le aducă în discuție în cadrul procesual legal determinat prin art. 488 și art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, inclusiv prezumțiile, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea acestora.

Cu alte cuvinte, criticile recurentei-pârâte pe stabilirea situației de fapt nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului.

În cauză, instanța de apel și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute și cu aplicarea regulilor de drept incidente, legea stabilind momente alternative privind începerea curgerii prescripției extinctive.

Nici criticile din cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind greșita aplicare a art. 1341 și urm. C. civ., în sensul unei analize sumare a condițiilor legale ale plății nedatorate, nu pot fi primite.

Înalta Curte reține că instanța de apel a verificat, prin considerentele deciziei atacate, aceste condiții legale, concluzionând că în mod corect prima instanță a admis acțiunea și a dispus restituirea sumelor plătite nedatorat de reclamantă, în afara cadrului contractual, nefiind cazul unor prestații corelative ale pârâtei.

Instanța de apel a reținut, de altfel, și incidența art. 1212 C. civ., înlăturând critica pârâtei privind lipsa dovedirii caracterului eronat al plăților efectuate de reclamantă.

Instanța de apel a pornit, deci, de la principiul că temeiul plății se află în existența datoriei, privită ca element structural pasiv al raportului juridic obligațional, astfel încât în măsura în care aceasta nu există, reclamanta care a executat o obligație de care nu era ținută prin convenția părților are dreptul la restituirea sumelor plătite pârâtei, acțiunea fiind corect admisă.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte constată că nu se confirmă motivele de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă, întrucât instanța de apel a interpretat și aplicat corect legea, dând eficiență textelor de lege incidente în speță.

Prin urmare, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., recursul declarat împotriva deciziei nr. 533/2022 din 7 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a civilă, a fost respins ca nefondat, iar, în temeiul art. 451 alin. (1) și art. 453 C. proc. civ., recurenta-pârâtă va plăti intimatei-reclamante, cheltuielile de judecată din recurs în cuantum de 2500 lei, reprezentând onorariul de avocat, dovedit potrivit art. 452 C. proc. civ., cu actele depuse la dosar.