ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2784/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă, la data de 02.09.2019, sub nr. x/3/2019, reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în contradictoriu cu pârâta A S.A. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei A S.A. la achitarea accesoriilor datorate de la data săvârșirii faptei 09.08.2010 și până la achitarea debitului principal în cuantum de 2.302.842,65 lei, care a fost achitat în data de 19.02.2019 la Trezoreria Municipiului București prin Ordinul de Plată nr. 188/19.02.2019, precum și a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1357 – 1359, art. 1381 C. civ., coroborate cu cele ale art. 173 – 176 C. proc. fisc.

Reclamanta a depus, la data de 08.05.2020, precizări în ceea ce privește accesoriile datorate de pârâtă și a făcut precizarea că acestea sunt în cuantum de 2.545.332 lei reprezentând: 2.199.906 lei dobânzi și 345.426 lei penalități de întârziere aferente TVA de plată, accesorii datorate de la data săvârșirii faptei 09.08.2010 și până la data achitării debitului principal 19.02.2019.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1357 - 1359, art. 1381 C. civ., art. 173 - 176 C. proc. fisc.

Pârâta A S.A. a depus întâmpinare la acțiunea reclamantei prin intermediul căreia a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, excepția prematurității acesteia și excepția prescripției în raport de data săvârșirii presupusei fapte și anume 2009-2013, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în baza art. 453 C. proc. civ.

Pârâta a solicitat suspendarea cauzei până la soluționarea dosarului penal nr. y/3/2019, aflat pe rolul Tribunalului București în procedura de filtru de Cameră Preliminară, având aceleași părți, în baza art. 413 alin. (l) pct. 2 C. proc. civ.

În cadrul ședinței de judecată de la termenul din data de 10 iulie 2024 pârâta A S.A., prin avocat a invocat excepția necompetenței teritoriale ale Tribunalului București.

În ședința publică din data de 10.07.2020 Tribunalul București, Secția a III-a Civilă a respins excepția necompetenței teritoriale precum și cererea de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Totodată, a respins excepția inadmisibilității, excepția prematurității și excepția prescripției invocate de către pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 885 din 10.07.2020, Tribunalul București, Secția a III-a Civilă a admis cererea formulată de reclamantă astfel cum a fost precizată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.545.332 lei reprezentând accesorii compuse din dobânzi în cuantum de 2.199.906 lei și 345.426 lei penalități de întârziere aferente TVA, calculate la debitul principal de 2.302.842, 65 lei, de la data de 09.08.2010 și până la 19.02.2019.

Prin decizia civilă nr. 1714A din data de 15 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A S.A., împotriva sentinței civile nr. 885/10.07.2020 pronunțate de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă în dosarul nr. x/3/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, a schimbat sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.922.607 lei reprezentând accesorii compuse din dobânzi în cuantum de 1.577.181 lei și penalități de întârziere aferente TVA în cuantum 345.426 lei, calculate la debitul principal de 2.302.842, 65 lei, de la data de 09.08.2010 și până la 19.02.2019.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1714A din data de 15 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și recurenta-pârâtă A S.A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă la data de 14 martie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la fila 1 din dosarul de recurs).

Prin rezoluția din data de 21 mai 2024, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București s-a stabilit în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde mențiunile privind denumirea și sediul recurentei-reclamante; indicarea hotărârii care se atacă; semnătura directorului executiv juridic B; în ceea ce privește cerința impusă de litera d) al aceluiași articol, s-a constatat că recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.; Recurenta este scutită de la plata taxei judiciare de timbru conform art. 30 alin. (1) și 2 din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Referitor la recursul formulat de recurenta-pârâtă A S.A. s-a stabilit în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde mențiunile privind denumirea și sediul recurentei-pârâte; indicarea hotărârii care se atacă; reprezentantului convențional – avocat C (împuternicire fila 9 dosar recurs); în ceea ce privește cerința impusă de litera d) al aceluiași articol, s-a constatat că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ. Recurenta este scutită de la plata taxei judiciare de timbru conform art. 29 alin. (1) lit. i) din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Recurenta A S.A. a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 lei (fila 10 – original din dosarul de recurs).

Motivele de recurs

Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susținut greșita aplicare a normelor de drept material, instanța de apel neținând cont de principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat.

În concret, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 1385 C. civ. ce reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat ce presupune acoperirea nu doar a prejudiciului efectiv (damnum emergens) dar și beneficiul nerealizat de victimă (lucru cessans), principiu reglementat și în materia răspunderii contractuale conform art. 1531 C. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat faptul că prin adresă nr. MBR-JRD 29436 din 17 mai 2023 a transmis la dosarul cauzei calculul accesoriilor rezultat în urma completării parametrilor necesari în aplicația folosită de recurenta-reclamantă, respectiv cuantumul debitului pentru care se calculează dobânzi și penalități precum și perioada pentru care se calculează.

În contextul în care bazele de impozitare (TVA), scadențele prejudiciului constatat și perioada pentru care s-au calculat dobânzi și penalități sunt aceleași cu cele stabilite și folosite de expertul desemnat în cauză, diferența dintre suma rezultată în raportul de expertiză și cea obținută din calculele recurentei-reclamante este, în opinia acesteia inexplicabilă.

Prin memoriul de recurs s-a învederat și faptul că este imposibil ca suma accesoriilor solicitate să fie eronată deoarece calculul cuantumul acestora sunt generate automat de către o aplicație folosită în acest scop de toate instituțiile Agenției Națională de Administrare Fiscală, iar recurenta-reclamantă a utilizat aceleași date și sume folosite de către expertul desemnat în cauză, aspecte care rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Pe cale de consecință, recurenta-reclamantă a susținut că singura variantă care nu corespunde realității este cea propusă de expertul desemnat prin raportul de expertiză efectuat în apel, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

1.2. Cu privire la recursul formulat de recurenta-pârâtă A S.A.

Prin recursul formulat recurenta-pârâtă a solicitat, în baza dispozițiilor art. 488 pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeași instanță.

Prin primul motiv de recurs încadrat de recurentă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat depășirea, de către instanța de apel a atribuțiilor puterii judecătorești.

În cadrul acestui motiv de recurs s-a susținut că dispozițiile art. 91 C. proc. fisc., se aplică de către organul fiscal într-un cadru extra-procesual și privește exclusiv situația privind momentul stabilirii creanței fiscale.

Astfel, formularea unei acțiuni în temeiul răspunderii civile delictuale ar fi putut fi justificată numai în situația în care între părțile litigiului nu ar fi existat un raport juridic fiscal, ce nu este incidentă în cauză.

Recurenta-pârâtă a susținut faptul că acțiunea civilă este improprie în materie fiscală deoarece doar organele fiscale sunt competente să determine obligațiile fiscale în sarcina unui contribuabil persoană juridică iar acestea se stabilesc prin acte administrative fiscale, ce au un regim special de control pentru respectarea drepturilor contribuabililor.

În opinia recurentei, organul fiscal avea obligația, conform art. 93 coroborat cu art. 98 lit. c) C. proc. fisc. de a stabili creanța accesorie prin decizie de impunere emisă de organul fiscal competent.

În acest context, recurenta-pârâtă a susținut că litigiul este de natură fiscală deoarece dacă organul fiscal își expune pretențiile în termenul și condițiile prevăzute de Codul de Procedură Civilă, judecătorul devine, prin voința legiuitorului și organ de inspecție fiscală în sensul legii fiscale. Dacă nu au fost stabilite niciodată obligații fiscale principale și accesorii printr-un act administrativ și acest lucru se face pentru prima dată în fața instanței civile de către judecători, atunci se realizează o veritabilă activitate de inspecție fiscală iar judecătorul, în lipsa unui organ de soluționare a contestației fiscale, va îndeplini această activitate.

În rechizitoriu s-a reținut faptul că obligațiile accesorii, dobânda și penalitățile de întârziere urmau a fi calculate și urmărite de către organele fiscale conform prevederilor codului fiscal.

Recurenta a invocat și prevederile Deciziei nr. 17/2015 pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, ce fac referire la situațiile în care latura civilă se soluționează în cadrul procesului penal, unde organul fiscal trebuie să indice modalitatea de calcul a penalităților și accesoriilor, deoarece acesta este rolul exclusiv Agenției Naționale de Administrare Fiscală, conform art. 2 C. proc. fisc.

Așadar, înainte de a se adresa instanței organul de administrare fiscale trebuie să emită titluri de creanță cu privire la penalitățile și accesoriile datorate pentru ca ulterior contribuabilul să aibă posibilitatea să conteste modul de calcul a acestora.

Recurenta-pârâtă a mai susținut și faptul că deși a achitat prejudiciul în data de 19 februarie 2019, înainte de încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, partea civilă avea posibilitatea de a indica pretențiile pe care recurenta le datora cu titlul de penalități și accesorii, fiind astfel în culpă pentru neindicarea acestor pretenții.

În final, recurenta-pârâtă a învederat și faptul că întinderea prejudiciului nu a fost corect determinat de către reclamantă, rezultând o diferență majoră, iar în aceste condiții acțiunea nu este dovedită - fiind inadmisibilă iar judecătorul nu poate să se substituie și organului de inspecție fiscală și organului de soluționare a contestației de contencios fiscal, cu atât mai mult cu cât, instanța nu poate alege doar dispozițiile care îi convin și cu aplicarea prioritară în detrimentul altor texte de lege favorabile și aplicabile în speța de față.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a susținut încălcarea, de către instanța de apel, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens s-a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut faptul că nu s-a formulat nicio critică prin apel în ceea ce privește necompetența teritorială deoarece prin primul motiv de apel a fost criticată încălcarea dispozițiilor obligatorii în ceea ce privește verificarea competenței, potrivit art. 131 C. proc. civ., coroborat cu art. 129 alin. (2), pct. 1 din același cod. Astfel, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra acestor motive de apel motiv pentru care recurenta a solicitat casarea hotărârii recurate.

Recurenta-pârâtă a invocat și dispozițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ. susținând că acțiunea este una de drept fiscal deoarece instanța a fost chemată să se pronunțe cu privire la repararea unui prejudiciu pretins în raport cu încălcarea normelor fiscale, calculul dobânzilor și penalităților făcându-se în baza acestora.

Prin memoriul de recurs s-a invocat nulitatea deciziei civile recurate pentru nerespectarea dispozițiilor art. 131 C. proc. civ. în sensul că instanța de apel nu a respectat obligația de a-și verifica competența la primul termen de judecată.

Deși prin motivele de apel formulate recurenta-pârâtă a solicitat să se constate nulitatea sentinței civile pronunțate de prima instanță, instanța de apel, a omis să motiveze acest motiv de apel, limitându-se doar la afirma ca pârâta nu a formulat vreo critică concretă precum și faptul ca deși prejudiciul are izvorul într-un raport de drept fiscal acesta își are izvorul în fapte de natura penală.

Instanța de apel nu a luat în considerare, la stabilirea competentei materiale, generale și funcționale pentru soluționarea prezentei cauzei înscrisurile existente la dosarul cauzei din care rezultă că Direcția Generală a Finanțelor publice Serviciul Juridic Ilfov, este organul care a emis adresele prin a calculat cuantumul obligațiilor fiscale, a penalităților și accesoriilor.

În acest context, s-a susținut că Tribunalului Ilfov, Secția Contencios Administrativ și Fiscal îi aparține competența teritorială și funcțională deoarece sediul societății se află în Ilfov iar, pe de altă parte organul fiscal care a calculat accesoriile și penalitățile se află în Ilfov după cum rezultă din înscrisul aflat la dosarul cauzei intitulat ”precizări”, ce emană de Serviciul Administrare Venituri contribuabili mijlocii din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov.

În cadrul aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă a criticat soluția instanței de apel de respingere a cererii de introducere în cauză a Autorității Vamale Române, Autoritatea Vamală Română – Direcția Regională Vamală București formulată la data de 17 noiembrie 2023 în baza dispozițiilor legale care prevăd expres competența autorității vamale în administrarea obligațiilor fiscale rezultate din taxe vamale, TVA și accize. În acest sens, s-a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere că din înscrisurile existente la dosarul cauzei creanța recurentei-pârâte a fost la început în evidența Autorității Vamale Române motiv pentru care consideră că se impunea introducerea în cauză entităților care au rolul de organ fiscal, și care sunt singurele în măsură să stabilească creanțe fiscale.

Prin cel de-al treilea motiv de casare formulat în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a susținut faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material în determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani a dreptului material la acțiune, în cazul stabilirii răspunderii civile delictuale.

În acest sens, recurenta a arătat că excepția prescripției invocate de către recurenta-pârâtă a fost respinsă ca neîntemeiată fără a se avea în vedere vreun temei de drept și fără administrarea vreunei probe în acest sens.

Instanțele de fond au stabilit momente diferite privitor la momentul de la care începe să curgă prescripția, prima instanță a avut în vedere data pronunțării deciziei penale nr. 1030 din 30.06.2019 fără însă a indica temeiul de drept în baza căruia excepția prescripției a fost respinsă, în timp ce instanța de apel s-a raportat la cererile de constituire parte civilă din data de 8 noiembrie 2018 și 23 noiembrie 2018, fără însă a se cunoaște conținutul acestor înscrisuri. Instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 91 - 92 C. proc. fisc. coroborat cu art. 2537 și art. 2541 C. civ.

În acest context recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greșită a legii din perspectiva stabilirii momentului de la care începe să curgă prescripția extinctivă prin prisma celor două repere, unul subiectiv al cunoașterii de către reclamant a pagubei și a celui răspunzător de ea și altul obiectiv al momentului, când reclamantul ar trebui să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Recurenta-pârâtă a arătat că faptele reclamate au fost săvârșite în perioada 09.08.2010-03.04.2023.

În soluționarea excepției prescripției, instanța de apel trebuia să aibă în vedere prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la prescripția extinctivă, care au un conținut identic cu dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ. și care stipulează că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când, păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Instanța de apel trebuia să aibă în vedere aspectele reținute atât prin rechizitoriu în sensul ca, inspectorii fiscali au avut în vedere relațiile comerciale pretins a fii ”tip carusel" și chiar se reține în motivarea hotărârii faptul că: ”Totodată, raportul de inspecție fiscală invocat pentru aprecierea culpei a stabilit oricum diferențe de plată și nu poate înlătura și nici influența constatările instanței penale cu privire la existența faptei, debitului principal și formei de vinovăție reținute în sarcina apelantei pârâte” acesta fiind un prim moment de la care începe să curgă termenul de prescripție, aspecte ce rezultă implicit din rechizitoriu în ceea ce privește corespondența purtată între ANAF-Antifraudă și inspecția fiscală din cadrul Administrației Județene Ilfov.

Recurenta-pârâtă susține că momentul de începere a termenului de prescripție nu este data la care recurenta-reclamantă s-a constituit parte civilă în procesul penal deoarece organul fiscal cunoștea că există un prejudiciu și pe cel care răspunde de acesta încă de la data efectuării inspecțiilor fiscale din anul 2014, sau cel mai târziu, la data când inspectorii Antifraudă au instituit sechestru asigurator prin Decizia nr.1070557/06.03.2014 pentru suma de 8.869.414 lei. S-a arătat că măsurile asigurătorii instituite au fost ulterior contestate la instanța de contencios administrativ și fiscal iar soluția instanțelor de judecată a fost una de anulare și ridicare a acestor măsuri așa cum rezulta din sentința civilă nr. 2475/21.04.2015 rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 915A/07.06.2016.

Recurenta-pârâtă a susținut că momentul de la care începe sa curgă termenul de prescripție nu poate fi mai târziu decât cel de la data emiterii deciziei de instituire a măsurii, respectiv data de 06.03.2014, sau cel mai târziu la data anulării de către instanța a măsurilor contestate, termenul de prescripție fiind astfel împlinit la momentul promovării acțiunii, respectiv 02.09.2019.

Instanța de apel s-a raportat la cele două constituiri de parte civilă, însă fără a avea în vedere conținutul acestor înscrisuri-acte/documente care fac referire și la alte societăți și la altă perioadă, în ceea ce privește prejudiciul stabilit într-un dosar penal cu nr. y/3/2019, care la acest moment se afla în curs de soluționare pe rolul Tribunalul București.

În final, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel acesta a aplicat greșit legea, fără a avea în vedere dacă în speță, sunt sau nu aplicabile prevederile art. 1394 C. civ. care se referă la situația de fapt: „în toate cazurile, când despăgubirea derivă dintr-un supus de legea penală, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiune răspundere civilă".

Astfel, în fața unei astfel de situații, având vedere că acțiunea civilă promovată rezidă ca urmare a lăsării nesoluționate a laturii civile acest aspect nu a fost avut în vedere, instanța de apel omițând să se pronunțe asupra lui.

Pentru aceste considerente s-a solicitat admiterea recursului formulat.

Recurenta-pârâtă A S.A. a depus întâmpinare la data de 07 mai 2024 prin intermediul căreia a precizat faptul că recurenta-reclamantă Agenția Națională de Administrare Fiscală se află în eroare cu privire la diferențele dintre suma calculată de aceasta și cea calculată de expertul desemnat în cauză.

Astfel, recurenta-reclamantă a depus la data de 30 aprilie 2020 o cerere precizatoare prin care a precizat că accesoriile datorate sunt în cuantum de 2.545.332 lei din care 2.119.906 lei dobânzi și 345.426 lei penalități, față de suma de 1.923.760 indicată în mod eronat la pagina 3, paragraful 3 din cererea de recurs.

În acest context, se susține prin întâmpinare faptul că recurenta-reclamantă nu a făcut dovadă existenței unui prejudiciu existând o confuzie vădită deoarece în fața instanței de fond a solicitat obligarea la plata sumei de 2.545.332 lei iar în apel s-a indicat suma de 1.923.760 lei fără a indica, de ce aplicația și procedura de calcul diferă în mod semnificativ.

În final, recurenta-pârâtă a precizat și faptul că este necesar să se identifice de unde rezultă diferențele între sumele obținute iar instanța de apel nu s-a aplecat asupra acestui aspect deși avea obligația de a stabili, dacă prejudiciul este unul determinat în baza înscrisurilor depuse de către reclamantă.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la data de 20 iunie 2024 prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă A S.A., ca nefondat.

În ceea ce privește primele două motive de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că argumentele expuse nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ. ce au fost invocate în mod formal de către recurenta-pârâtă, susținerile acesteia fiind străine de dispozițiile invocate.

În situația în care susținerile recurenței-pârâte urmează a fi analizate în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. acestea sunt, în opinia reclamantei, nefondate deoarece pentru prejudiciul datorat bugetului de stat ca urmare a încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, recurenta-reclamantă s-a constituit parte civilă în faza de urmărire penală cu suma totală de 2.302.842,65 lei reprezentând TVA de plată la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii de la data săvârșirii faptei 09.08.2010 și până la achitarea debitului principal 19.02.2019.

Prin acordul de recunoaștere, recurenta-pârâtă a recunoscut fapta și și-a însușit prejudiciul adus bugetului de stat din care a achitat debitul principal.

Recurenta-reclamantă a mai susținut și faptul că din prevederile art. 27 alin. (2) C. proc. pen. rezultă cu claritate faptul că intenția legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea părți vătămate să se îndrepte printr-o acțiune în materie civilă împotriva persoanei care a produs prejudiciul prin infracțiune.

Accesoriile aferente debitului principal au fost calculate conform dispozițiilor Codului de Procedură Fiscală având în vedere faptul că prejudiciul stabilit în dosarul penal este compus din sume de natură fiscală. Însă această situație nu presupune parcurgerea întregii proceduri administrativ-contencioase deoarece legiuitorul a stabilit o modalitate distinctă pentru recuperarea prejudiciului, respectiv introducerea unei acțiuni la instanța civilă.

Pentru aceste considerente, recurenta-reclamantă a arătat că susținerile recurentei-pârâte cu privire la aplicarea în speță a dispozițiilor Codului de Procedură Fiscală sunt nefondate, singurele prevederi de natură fiscală fiind cele ale art. 173 - 176 ce reglementează modalitatea de caldul a accesoriilor.

În ceea ce privește prescripția extinctivă s-a arătat că, în speță, este aplicabil termenul general de prescripție prevăzut de art. 2417 C. civ. iar recurenta-reclamantă a luat la cunoștință de prejudiciul creat la data comunicării de către instanță a sentinței penale nr. 1030/13.03.2019 pronunțată de Tribunalul București, Secția I Penală în dosarul nr. z/3/2019, sentință prin care instanța a admis acordul de recunoaștere și a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de către recurenta-reclamantă din prezenta cauză.

În final s-a menționat și faptul că recurenta-reclamantă s-a constituit parte civilă în procesul penal motiv pentru care nu putea promova separat o acțiune civilă pentru valorificarea acelorași pretenții, întrucât opțiunea valorificării dreptului subiectiv este irevocabilă și partea nu o poate părăsi cu excepția situației în care este împiedicată să urmeze călea aleasă până la definitivarea ei, prin soluția de lăsare nesoluționată a laturi civile.

În cauză nu au fost depuse răspunsuri la întâmpinările ce au fost comunicate.

Recurenta-pârâtă A S.A., la data de 03 decembrie 2024 a depus concluzii scrise prin care a solicitat admiterea recursului formulat reiterând motivele de recurs formulate în cauză. De asemenea, la data de 10 decembrie 2024 recurenta-pârâtă, prin concluzii scrise, a solicitat admiterea recursului formulat de către recurenta-reclamantă, casarea hotărârii pronunțate de instanța de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeași instanță.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind. 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 ind. 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 13 mai 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 17 septembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că următoarele:

Recursul formulat de recurenta-reclamantă Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Prin recursul formulat, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, a criticat, în esență, cuantumul sumei la plata căruia a fost obligată pârâta cu titlul de accesorii. Astfel, recurenta a susținut că suma calculată de către expert prin expertiza contabilă administrată în apel și la plata căreia a fost obligată pârâta este eronată din moment ce calculul accesoriilor s-a realizat de către recurentă prin intermediul unei aplicații folosită în acest scop de toate instituțiile subordonate Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Prin urmare, în opinia recurentei este imposibil ca modalitatea de calcul a accesoriilor de către aceasta să fie greșită motiv pentru care a precizat că singura variantă de calcul care nu corespunde realității este cea propusă de expertul desemnat prin raportul de expertiză întocmit în cauză.

Examinând recursul în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ. ”recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs.”

Totodată, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., ”recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal”, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Pot forma obiect al cercetării judecătorești în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecății în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din același cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Prin urmare, cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalității acesteia, o atare analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării unor motive de nelegalitate dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., grefate pe cele reținute în hotărârea recurată, obligație care revine, sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

Cum, recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, părțile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie.

Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt.

Prin urmare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite.

Aspectele evidențiate în cererea de recurs de către recurenta-reclamantă, astfel cum au fost formulate, nu conțin precizări care să reprezinte o argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate care să permită încadrarea în vreunul dintre motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, se constată că susținerile recurentei-reclamante privesc chestiuni de fond ale cauzei, prin care aceasta contestă modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauză, pe baza căruia a fost stabilit cuantumul sumelor la plata cărora a fost obligată recurenta-pârâtă prin decizia atacată.

În speță, deși recurenta-reclamantă a susținut incidența motivului de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. și 8 C. proc. civ., această invocare este pur formală, în contextul în care partea nu a adus critici concrete de nelegalitate hotărârii recurate, criticând raportul de expertiză contabilă și modul de calcul al cuantumului accesoriilor realizat expert desemnat în cauză față calculul realizat de către recurenta-reclamantă cu ajutorul aplicației utilizate de instituțiile subordonate Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

O astfel de modalitate de motivare a recursului nu poate fi circumscrisă niciuneia dintre ipotezele prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă nesupunând analizei instanței de recurs niciun motiv de nelegalitate a deciziei atacate, ci, în fapt, contestă valoarea dată de către instanță probelor administrate.

Or, așa cum s-a arătat anterior, instanței de recurs nu îi este permis să procedeze la reaprecierea probelor administrate în cauză și nici să stabilească o altă situație de fapt decât cea reținută de instanțele de fond, atare analiză fiind străină de cea ce se poate realiza în prezenta cale de atac, întrucât vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate a judecății finalizate prin deciziile recurate.

Ca atare, cum criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), precum și la art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului formulat de această parte.

Recursul formulat de recurenta-pârâtă A S.A.

Prin motivele de recurs subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susținut faptul că instanța de apel în mod greșit a reținut că nu a fost formulată o critică concretă în ceea ce privește competența teritorială în contextul în care prin memoriul de recurs s-a solicitat anularea sentinței civile apelate pentru încălcarea dispozițiilor obligatorii în ceea ce privește verificarea competenței conform art. 131 C. proc. civ.

Totodată, recurenta a susținut și încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. în contextul în care instanța de fond avea obligația de a verifica din oficiu competența conform art. 131 C. proc. civ. iar instanța de apel a omis să motiveze acest aspect, limitându-se a afirma că nu a fost formulată o critică concretă precum și faptul că deși prejudiciul are izvorul într-un raport de drept fiscal acesta își are izvorul unei fapte de natură penală.

Raportat la obiectul cauzei, recurentul a susținut că, în cauză, competența teritorială și funcțională aparține Tribunalului Ilfov, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal.

Criticile, ce vor fi analizate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. deoarece recurenta invocă atât încălcarea unor norme de drept procesual cât și nemotivarea hotărârii recurate, sunt nefondate.

În ceea ce privește criticile privind competența teritorială, Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 130 alin. (3) C. proc. civ. în cazul încălcării normelor de competență teritorială, în afară de cea exclusivă, excepția de necompetență de ordine privată (relativă) poate fi invocată numai de către pârât și numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. Prin urmare, instanța nu poate să invoce din oficiu excepția necompetenței teritoriale, întrucât, potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., necompetența în această situație este de ordine privată, și nici reclamantul, deoarece art. 130 alin. (4) C. proc. civ. prevede că, dacă necompetența nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanță necompetentă nu va putea cere declararea necompetenței.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că excepția necompetenței teritoriale nu a fost invocată de către recurentă la primul termen de judecată. Prima instanța a stabilit, în acord și cu susținerile recurentei în acest sens, faptul că primul termen de judecată a fost cel din data de 05.06.2020 iar excepția necompetenței a fost invocată la un termen ulterior din data de 10.07.2020, motiv pentru care în mod corect excepția a fost respinsă de către Tribunalul București pentru invocarea sa cu depășirea termenului prevăzut de lege.

Nefondate sunt și criticile privind nemotivarea de către instanța de apel a susținerilor privind neverificarea din oficiu a competenței, în contextul în care instanța de apel a răspuns acestor critici prin hotărârea recurată, reținând, în mod corect, că această împrejurare nu atrage nulitatea sentinței civile apelate, nefiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește competența materială procesuală (denumită de parte competența funcțională) invocată prin memoriul de recurs, se observă că aceasta nu a fost invocată în fața primei instanțe ci, așa cum s-a reținut, a fost invocată doar excepția necompetenței teritoriale.

Totodată, se constantă că pârâta nu a invocat nici prin cererea de apel excepția necompetenței materiale, care de altfel nici nu a fost analizată de către instanța de apel, recurenta susținând, în schimb, neverificarea, din oficiu a necompetenței generale de către prima instanță. Prin memoriul de recurs, recurenta nu face nicio susținere referitoare la competența generală a instanțelor însă susține că, în cauză, competența de soluționare aparține instanței de contencios administrativ în circumscripția căreia se află sediul său social.

Or, din interpretarea prevederilor art. 130 - 131 C. proc. civ. rezultă că efectul neinvocării în termen a excepției de necompetență materiale cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii este acela că instanța sesizată devine competentă să soluționeze cauza, nemaiputându-se dezînvesti ulterior. Prin urmare, are loc o consolidare a competenței instanței inițial sesizate, în condițiile operării unei prorogări legale de competență sui-generis, neavând relevanță dacă omisiunea invocării excepției este a părții sau a instanței. Din aceste dispoziții legale rezultă că neverificarea competenței de către instanța de judecată din oficiu nu atrage nulitatea hotărârii pronunțate.

Față de aceste considerente, recurenta nu poate fi susține, direct în recurs, competența materială a unei alte instanțe în contextul în care excepția de necompetență nu a fost invocată în condițiile menționate mai sus.

Totodată, având în vedere obiectul cauzei și antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei ca urmare a săvârșirii unei fapte penale pentru plata unor obligații ce derivă din raporturi fiscale, astfel cum se va detalia în considerentele următoarele ale prezentei hotărâri, apar ca nefondate susținerile recurentei-pârâte referitoare la competența materială a instanței de contencios administrativ în soluționarea prezentei cauze.

Prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susținut încălcarea, de către instanța de apel, a atribuțiilor puterii judecătorești.

În dezvoltarea criticii, recurenta a susținut, raportat la considerentele Deciziei nr.17/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii și art. 93 coroborat cu art. 98 lit. c) C. proc. fisc. că, fiind vorba despre un raport juridic de drept fiscal, determinarea cuantumului obligației fiscale se realizează conform Codului de procedură fiscală, reclamanta neputând uza de dispozițiile răspunderii civile delictuale, fiind inadmisibilă.

Cu titlul prealabil se reține că prin sintagma „depășirea atribuțiilor puterii judecătorești”, ca motiv de recurs, se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție și legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe.

Având în vedere că prin memoriul nu sunt evidențiate critici care să susțină depășirea atribuțiilor puterii judecătorești ci se susține încălcarea normelor de drept material în materie, criticile recurentei vor fi analizate în raport de conținutul lor, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile recurentei-pârâte sunt nefondate.

În prezenta cauză, se constată că prin sentința penală nr. 1030/2019 din data de 13.06.2019, pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală, instanța de judecată, în baza dispozițiilor art. 485 alin. (1) lit. a), a admis acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat cu inculpata A S.A., (recurenta-pârâtă din prezenta cauză), a constatat că inculpata a achitat integral prejudiciul în cuantum de 2.302.842,65 lei, iar în baza dispozițiilor art. 486 alin. (2) C. proc. pen., a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă ANAF – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în ceea ce privește plata obligațiilor fiscale accesorii.

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea recurentului-pârât la plata accesoriilor datorate de la data săvârșirii faptei 09.08.2010 și până la data de 19.02.2019 când a fost achitat debitul principal de către pârâtă.

Prin urmare, soluționând cererea în privința debitului principal, instanța penală a pronunțat o soluție rămasă definitivă prin care a fost stabilit prejudiciul principal cauzat de către recurenta-pârâtă în cuantum de 2.302.842,65 lei, cu titlu de daune materiale produse prin săvârșirea faptei penale.

Astfel, este recunoscut reclamantei dreptul la acordarea accesoriilor calculate la sumele ce constituie prejudiciul cauzat prin actele recurentei-pârâtei circumscrise infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 în formă continuată și care a fost recunoscută de recurentă, pretenții ce au fost alăturate acțiunii penale în procesul penal instrumentat împotriva acesteia, dar care au fost lăsate nesoluționate ca urmare a pronunțării unei soluții de condamnare a acestuia pe baza acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat între părți, întrucât într-o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art.174 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, adaptate circumstanțelor cauzei, decizia pe care o emit în mod obișnuit organele fiscale competente este substituită, în cazul dedus judecății, de hotărârea instanțelor judecătorești care stabilește existența prejudiciului și dispune recuperarea sa integrală, potrivit regimului legal sub care se află creanța, nefiind necesar ca organele fiscale să emită decizii de impunere sau titluri de creanță cu privire la obligațiile accesorii.

Prin urmare, raportat la considerentele Deciziei nr. 17/2015, procedura specială din Codul de procedură fiscală, menționată de recurenta-pârâtă, nu se aplică în situația de față, unde este vorba de un prejudiciu rezultat din comiterea unei infracțiuni de evaziune fiscală, prejudiciu pentru care organele financiare abilitate nu ar mai putea emite o decizie de impunere, procedura invocată referindu-se la datoria fiscală rezultată ca urmare a neachitării unor taxe și impozite aplicate unor tranzacții licite, asupra cărora fiscul poate dispune.

Or, în condițiile în care s-a dispus condamnarea penală a recurentei în baza acordului de recunoaștere, chiar dacă instanța a lăsat nesoluționată latura civilă în ceea ce privește obligațiile accesorii aferente debitului principal, nu se impune parcurgerea procedurii prevăzute de procedura fiscală, reclamanta putându-se adresa în mod direct instanței în condițiile în care persoana vinovată, fapta penală și vinovăția persoanei au fost stabilite cu putere de lucru judecat printr-o hotărâre penală.

Totodată, se reține că prin cele dezlegate prin Decizia nr. 17/2015 pronunțată în recurs în interesul legii, invocată de recurentă în memoriul de recurs, nu s-a stabilit o inadmisibilitate a unei acțiuni civile, cum este cea dedusă judecății, ci s-a stabilit că instanțele pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reprezentând exclusiv accesorii ale creanței fiscale principale, și nu dobânda legală caracteristică raporturilor juridice de drept privat, astfel că nu pot fi primite susținerile recurentei privind inadmisibilitatea acțiunii ce face obiectul prezentei cauze.

Înalta Curte constată că norma de drept prevăzută de dispozițiile art. 19 C. proc. pen., în interpretarea cărora a fost pronunțată Decizia nr. 17/2015, impune concluzia potrivit căreia partea reclamantă este îndreptățită să ceară angajarea răspunderii civile delictuale a părții inculpate în procesul penal în temeiul dispozițiilor art. 1349 și urm. C. civ., în cadrul procedurii judiciare de drept comun, guvernate de normele Codului de procedură civilă.

Rezultă că instanța penală, în soluționarea acțiunii civile alăturate acțiunii penale, și pentru identitate de rațiune, și instanța civilă, în soluționarea acțiunii civile lăsată nesoluționată de instanța penală, învestite fiind cu angajarea răspunderii civile delictuale a părții inculpate pentru săvârșirea unor fapte ilicite incriminate ca infracțiune în Legea nr. 241/2005, constând în nerespectarea unor obligații prevăzute de normele Codului fiscal și ale Codului de procedură fiscală, pot aplica normele de drept material fiscal în considerarea regulii de interpretare logică specialia generalibus derogant, dat fiind că respectivele obligații intră în conținutul unui raport juridic de drept fiscal.

Pentru aceste motiv apar ca nefondate și criticile recurentei formulate în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (5) C. proc. civ., referitoare la respingerea cererii de introducere în cauză a Autorității Vamale Române, Autoritatea Vamală Română – Direcția Regională Vamală București prin încheierea de ședință din data de 17.10.2023 pronunțată de instanța de apel susținând, în esență, că aceasta nu figurează cu înscrisă cu nicio creanță fiscală datorată statului, iar doar organul fiscal are competență în a stabili creanțele fiscale, obiectul cauzei fiind reprezentat de recuperarea unor obligații fiscale în baza răspunderii civile delictuale antrenate ca urmare a săvârșirii unei fapte penale, caz în care nu era necesară emiterea unor decizii de impunere pentru recuperarea acestora ci investirea instanței de judecată cu o cerere în vederea obținerii lor cum, de altfel, recurenta a și procedat.

Decizia în interesul legii nu sprijină, contrar susținerilor recurentei, concluzia potrivit căreia partea civilă are a urma procedura administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală în scopul obținerii reparației prejudiciului și nici excepția inadmisibilității acțiunii în despăgubire întemeiate pe dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ.

Împrejurarea că fapta ilicită care a făcut obiectul acțiunii penale a constat săvârșirea unei fapte penale, nu schimbă forma de răspundere civilă ce poate fi atrasă în sarcina părții inculpate în procesul penal, care este răspunderea civilă delictuală.

Totodată, raportat la aceleași considerente, în cauză nu are relevanță faptul că reclamanta avea posibilitatea de a indica pretențiile privind accesoriile înainte de încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției față de data achitării debitului principal de către recurentă, reclamanta nefiind în culpă sub acest aspect cum s-a susținut prin memoriul de recurs, în contextul în care, așa cum s-a menționat, pretențiile privind obligațiile fiscale au fost solicitate în cadrul procesului penal instrumentat împotriva recurentei-pârâte, criticile sub acest aspect, fiind de asemenea, nefondate.

Recurenta a arătat și faptul că întinderea prejudiciului nu a fost corect determinată de către reclamantă, rezultând o diferență majoră, iar în aceste condiții acțiunea nu este dovedită, fiind inadmisibilă.

Criticile nu pot fi primite în contextul în care exprimă, la modul general, nemulțumirea recurentei referitoare la cuantumul prejudiciului, reprezentând chestiuni care țin de temeinicia judecății, nefiind formulată o critică de nelegalitate care să poată fi încadrată în unul din motivele de casare prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la soluția instanței de apel pentru a putea fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Prin cererea de recurs a fost invocată și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în sensul că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material privind prescripția dreptului material la acțiune în cazul stabilirii răspunderii civile delictuale.

Recurenta a arătat că instanțele au reținut momente diferite de începere a termenului de prescripție iar în timp ce instanța de fond nu a indicat niciun temei de drept atunci când a respins excepția prescripției și nici nu a făcut referire în hotărâre la această excepție, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 91 - 92 C. proc. fisc. coroborate cu art. 2537 și 2541 C. civ. determinând, în mod greșit însă, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani aplicabil în cauză. În acest sens s-a susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958 și că nu se poate reține că termenul de prescripție a început să curgă la data constituirii de parte civilă în dosarul penal, în contextul în care organul fiscal cunoștea prejudiciul încă de la data efectuării inspecțiilor fiscale din anul 2014 sau cel târziu la data instituirii sechestrului asigurător prin decizia nr. 1070557/06.03.2014.

Criticile, încadrabile în motivul de casare invoc