ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 01 octombrie 2024

Deliberând asupra contestației de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 135/A din 29 aprilie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2022, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești.

S-a desființat, în parte, sentința sub aspectul laturii penale și, rejudecând au fost înlăturate dispozițiile privind aplicarea art. 91 și următoarele C. pen. referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

S-a aplicat inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, și interzicerea dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. k) C. pen., pe o perioadă de 5 ani, respectiv dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public.

S-a aplicat inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, și interzicerea dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. k) C. pen., respectiv dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public.

S-a dispus executarea pedepsei principale în regim de detenție.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen.., s-a menținut sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor imobile aparținând inculpatului, prin ordonanța nr. 46/P/2018 din data de 24.05.2022 emisă de DNA - Serviciul Teritorial Pitești, până la concurența sumei de 1.332.818,03 RON.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței, care nu contravin deciziei.

II. În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A..

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., a fost obligat apelantul - inculpat A. la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare privind onorariul parțial cuvenit avocatului desemnat din oficiu, în cuantum de 250 RON, au rămas în sarcina statului.

În motivarea apelului, Parchetul a arătat că modalitatea de executare a pedepsei principale este prea blândă, impunându-se executarea efectivă a pedepsei într-un centru de detenție, având în vedere natura și gravitatea infracțiunii săvârșite de inculpat, cuantumul prejudiciului, numărul mare de acte materiale comise, calitatea inculpatului și intervalul mare de timp în care a acționat. A mai arătat că prima instanță a omis să aplice inculpatului pedeapsa complementară și pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. k) C. pen., respectiv dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, având în vedere circumstanțele comiterii faptei, inculpatul folosindu-se de calitatea sa de executor judecătoresc.

În motivarea apelului, inculpatul a solicitat reducerea cuantumului pedepsei principale la minimul special prevăzut de lege și înlăturarea pedepsei complementare și accesorii prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de executor judecătoresc, sau, în subsidiar, reducerea perioadei pentru care s-a dispus această interdicție. A invocat atitudinea sinceră, lipsa antecedentelor penale, situația personală și familială, arătând că are doi copii. A mai arătat că dacă ar fi condamnat la o pedeapsă cu executare efectivă, acoperirea prejudiciului ar fi aproape imposibilă.

Analizând apelurile prin prisma motivelor invocate și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 417 C. proc. pen.., raportat la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a apreciat că apelul declarat de Parchet este fondat, iar apelul declarat de inculpat este nefondat.

Examinând întreg materialul probator administrat în cauză, inclusiv declarația inculpatului, care a recunoscut săvârșirea faptei, solicitând judecarea cauzei potrivit procedurii simplificate, Înalta Curte a constatat că prima instanță, în mod corect, a stabilit starea de fapt, expusă pe larg în sentința apelată, în sensul că, în esență, inculpatul A., în calitatea sa de executor judecătoresc în cadrul B.E.J. A., în perioada 01.02.2015-10.10.2019, în exercitarea atribuțiilor de serviciu constând în desfășurarea procedurii de executare silită în 152 de dosare de executare, deși a încasat cu titlu de debite recuperate suma totală de 1.332.818,03 RON, consemnată la dispoziția sa și care era cuvenită creditorilor, nu a dispus eliberarea acestei sume către mandatarul creditorilor, dispunând în interes personal de această sumă și cauzând o pagubă creditorilor în același cuantum.

Inculpatul, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a încălcat dispozițiile art. 562 din vechiul C. proc. civ., art. 788 alin. (1) și art. 864 din noul C. proc. civ. și art. 46 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, neîndeplinind un act ce intra în sfera atribuțiilor de serviciu, și obținând pentru sine un folos necuvenit, fiind întrunite, atât sub aspectul laturii obiective, cât și al celei subiective, elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (152 acte materiale).

Înalta Curte a apreciat că prima instanță a făcut o corectă individualizare a pedepsei, neimpunându-se reducerea cuantumului acesteia, însă modalitatea de executare a pedepsei principale, aplicate inculpatului, este prea blândă, având în vedere criteriile prevăzute de art. 74 alin. (1) C. pen.

a) Împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite

Inculpatul s-a folosit de calitatea sa de executor judecătoresc pentru comiterea faptei, banii fiind depuși în contul biroului executorului judecătoresc în procedura executării silite începută în mai multe dosare. Astfel, prin prisma calității sale, inculpatul a avut acces la conturile bancare ale biroului din care făcea parte, dispunând, în mod facil, de banii depuși de debitorii executați silit, bani care nu aparțineau executorului judecătoresc, ci urmau să fie plătiți creditorilor din dosarele de executare silită. Inculpatul a profitat de atribuțiile specifice profesiei de executor judecătoresc, profesie care presupune, pe lângă respectarea legii și încrederii acordate de statul român, și un comportament moral și profesional la cele mai înalte standarde.

Inculpatul a săvârșit o infracțiune în formă continuată, în conținutul căreia intră un număr foarte mare de acte materiale, însușindu-și banii în 152 de dosare de executare, într-o perioadă mare de timp, respectiv 01.02.2015-10.10.2019, demonstrând perseverență infracțională, în condițiile în care avea posibilitatea să stopeze, din proprie inițiativă, activitatea infracțională, însă a continuat să-și însușească, fără drept, sume mari de bani.

b) Starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită

Infracțiunea comisă prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. are un grad de pericol social ridicat avut în vedere de legiuitor la stabilirea limitelor de pedeapsă (2 ani și 8 luni închisoare - 9 ani și 4 luni închisoare), calculate, conform art. 132 din Legea nr. 78/2000, prin majorarea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. Astfel, legiuitorul a înțeles să majoreze limitele de pedeapsă în cazul infracțiunii de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit. Chiar dacă inculpatul a solicitat judecarea cauzei potrivit procedurii simplificate, iar limitele de pedeapsă se reduc, conform art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., cu o treime, starea de pericol nu este diminuată, pericolul ridicat rezultând din natura faptei, modalitatea de comitere și consecințele produse. Reducerea limitelor de pedeapsă s-a produs ca urmare a judecării cauzei în baza procedurii abreviate, nu datorită împrejurărilor comiterii infracțiunii.

c) Natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii

Inculpatul, prin infracțiunea săvârșită, a produs părților civile un prejudiciu foarte mare, în cuantum de 1.332.818,03 RON (echivalentul sumei de 266.563 euro). Până în prezent, inculpatul nu a făcut niciun demers pentru a recupera prejudiciul, chiar și parțial, demonstrând o atitudine de indiferență, atât față de consecințele faptelor sale, cât și față de părțile civile din prezenta cauză care erau implicate în dosarele de executare silită, fie în calitate de debitori, fie de creditori, procedura executării silite nefiind finalizată din cauza infracțiunii comise de inculpat.

d) Motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit

Inculpatul și-a însușit sumele de bani, care se cuveneau creditorilor, din dosarele de executare silită înregistrate la B.E.J. A., urmărind să obțină sume foarte mari de bani în mod ilicit, pe care să le folosească în interes personal, nefiind mulțumit cu sumele pe care trebuia să le încaseze, în mod legal, cu titlu de cheltuieli de executare, pentru fiecare dosar cu care a fost investit.

Atitudinea sinceră, situația personală și familială a inculpatului au fost avute în vedere de instanța de fond la individualizarea cuantumului pedepsei, în sensul orientării acestuia către minimul special, în condițiile în care limita minimă de pedeapsă pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, este 2 ani închisoare, iar limita maximă este de 7 închisoare, rezultate prin reducerea cu o treime, conform art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., a limitelor de pedeapsă de 2 ani și 8 luni închisoare - 9 ani și 4 luni închisoare.

S-a apreciat că lipsa antecedentelor penale, precum și comportarea anterioară corectă în societate, reprezintă conduite corespunzătoare unei atitudini normale ale oricărei persoane care respectă normele legale și nu trebuie să se transforme în mod automat în recompense de ordin judiciar. Cuantumul pedepsei și stabilirea modalității de executare trebuie să fie adecvate pericolului social al faptei și persoanei inculpatului, astfel încât trebuie să fie apte să-și realizeze cu maximă eficiență finalitatea educativ-preventivă.

De asemenea, s-a considerat că funcțiile și scopul pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a modalității de executare, care să țină seama de persoana inculpatului, pentru a fi ajutat să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate. În opinia instanței de apel, doar executarea pedepsei în regim de detenție este de natură să creeze aptitudinea subiectivă a inculpatului de a se corija și a renunța la deprinderile antisociale care l-au determinat să săvârșească infracțiunea ce formează obiectul prezentei cauze.

Prin raportare la jurisprudența instanței supreme cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, în dosare în care s-a dispus executarea pedepsei închisorii, ca modalitate de executare (ex. decizia penală nr. 312/A din 27 octombrie 2020 a I.C.C.J., secția penală, dosar nr. x/2016 - 5 ani și 10 luni închisoare, 837.888,64 RON prejudiciu, inculpatul având calitatea de executor judecătoresc; decizia nr. 14/A din 17 ianuarie 2022 a I.C.C.J., secția penală, dosar nr. x/2020 - 9 ani, 8 luni și 20 de zile, 1.967.000 RON prejudiciu, inculpatul având calitatea de notar; decizia nr. 272/A din 16 noiembrie 2021 a I.C.C.J., secția penală, dosar nr. x/2018 - 6 ani și 6 luni închisoare, 5.924.320,74 RON prejudiciu, inculpatul având calitatea de executor judecătoresc), Înalta Curte a apreciat că modalitatea de executare, stabilită în prezenta speță, corespunde criteriilor prevăzute de dispozițiile art. 74 C. pen., dar și practicii judiciare, fiind necesară pentru sancționarea și corectarea comportamentului inculpatului.

Dimpotrivă, prin raportare la jurisprudența instanței supreme în dosare în care s-a suspendat condiționat sau sub supraveghere executarea pedepsei aplicate, fiind reținut și un prejudiciu mult mai mic decât cel reținut în prezenta cauză (decizia penală nr. 471/A din 18 decembrie 2015 a I.C.C.J., secția penală, dosar nr. x/2014 - 1 an închisoare, cu aplicarea art. 81 C. pen. (1969), 13.001,65 RON prejudiciu, inculpatul având calitatea de executor judecătoresc; decizia nr. 331/A din 24 octombrie 2019 a I.C.C.J., secția penală, dosar nr. x/2017 - 2 ani și 9 luni închisoare, cu aplicarea art. 91 C. pen., 566.713,17 RON prejudiciu, inculpatul având calitatea de executor), Înalta Curte a constatat că, față de inculpatul A., se impune o modalitate de executare mai aspră față de amploarea activității infracționale dată de forma continuată în care infracțiunile au fost comise, durata mare de timp a activității infracționale, precum și cuantumul ridicat al prejudiciului.

Privitor la solicitarea Parchetului de a i se aplica inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară și pedeapsă accesorie, interzicerea dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. k) C. pen., respectiv dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, Înalta Curte a constatat că este fondată.

Totodată, Înalta Curte a apreciat că este neîntemeiată cererea inculpatului de înlăturare a pedepsei complementare și accesorii prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de executor judecătoresc, neimpunându-se nici reducerea perioadei pentru care s-a dispus această interdicție.

Astfel, Înalta Curte a avut în vedere faptul că inculpatul s-a folosit, pentru comiterea infracțiunii, de calitatea sa de executor judecătoresc [funcționar public în sensul legii penale potrivit art. 175 alin. (2) C. pen..], profitând de încrederea acordată de statul român, în momentul învestirii să îndeplinească un serviciu de interes public. Semnificativ este numărul foarte mare al actelor materiale, inculpatul însușindu-și sumele de bani în 152 de dosare de executare, pe o perioadă mare de timp, aspect ce dovedește, atât perseverență infracțională, cât și atitudinea de indiferență față de consecințele faptei sale, în raport cu debitorii și creditorii din dosarele de executare.

În acest context, Înalta Curte a apreciat că inculpatul nu este demn, pe de-o parte, să exercite profesia de executor judecătoresc de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, iar, pe de altă parte, să ocupe o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public. În opinia instanței de apel, interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) și k) C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară și pedeapsă accesorie, este atât necesară pentru a preîntâmpina situații în care inculpatul s-ar putea folosi de încrederea acordată de statul român, pentru a comite fapte antisociale și a prejudicia alte persoane, cât și proporțională cu gravitatea infracțiunii săvârșite și consecințele produse.

Împotriva deciziei nr. 135/A din 29 aprilie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2022 a formulat contestație în anulare condamnatul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți la data de 07 iunie 2024, fiind acordat termen aleatoriu la data de 01 octombrie 2024, Complet C7 apel.

În cererea scrisă, formulată de contestatorul A., prin avocat ales, și transmisă prin e-mail, la data de 07 iunie 2024, a fost invocat cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen., respectiv faptul că judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți, sau când deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această împrejurare. În sprijinul acestui motiv, a arătat faptul că soția sa, B., în calitate de unic proprietar al imobilului-casă de locuit - P+IE și dependințe asupra căruia a fost instituită măsura sechestrului asigurător prin ordonanța nr. 46/P/2018 din data de 24.05.2022 emisă de D.N.A.-S.T. Pitești, până la concurenta sumei de 1.332.818,03 RON, nu a fost citată nici în fata primei instanțe, nici în apel, neavând conștiință despre instituirea și menținerea acestei măsuri asupra bunului său propriu.

S-a susținut că soția inculpatului trebuia introdusă în cauză în calitate de subiect procesual și citată în această calitate, astfel încât, analizarea legalității și oportunității luării măsurii asigurătorii asupra unui bun asupra căruia aceasta are un drept de proprietate exclusivă, trebuia să aibă loc cu respectarea dreptului la apărare și a dreptului la proprietate. În atare context, lipsa citării în calitatea prevăzută de lege, care conferă anumite drepturi obligații, a adus încălcări grave ale drepturilor procesuale ale persoanei interesate, ea neavând până la acest moment nicio ocazie/posibilitate de a-și clama dreptul de proprietate exclusivă asupra acestui bun si de a face probe care să dovedească că asupra acestui bun inculpatul nu are niciun drept de coproprietate în devălmășie. S-a arătat că, atât D.N.A.- S.T Pitești, cât și instanța de judecată, au avut documente suficiente din care să constate că acest bun nu aparținea inculpatului, astfel că era imperios să fie comunicată măsura asiguratorie încă de la momentul instituirii ei, iar instanța trebuia să o citeze ca persoană interesată. Conform ordonanței de instituire a sechestrului, parchetul a avut la dispoziție autorizația de construire nr. x din 19.04.2016 emisă de Primăria orașului Ștefănești din care reiese fără echivoc că aceasta a fost eliberată doar pe numele soției inculpatului, B., acest înscris fiind regăsit si în dosarul instanței. În aceste condiții, este evident că soluția de menținere a sechestrului asigurător, în vederea recuperării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare, asupra unor bunuri care nu aparțin inculpatului este nelegală în raport de dispozițiile art. 249 alin. (5) C. proc. pen.., această măsură putând fi luată doar asupra bunurilor inculpatului și ale părții responsabile civilmente.

Prin urmare, s-a apreciat că desființarea hotărârii instanței de apel și rejudecarea cauzei sunt pe deplin justificate în cazul în care subiectul procesual nu a fost citat.

Ulterior, la data de 10 iunie 2024, prin poștă, contestatorul a transmis la dosar o cerere olografă privind contestația în anulare formulată în care a invocat cazurile de contestație în anulare prevăzute de art. 426 lit. d) și e) C. proc. pen.., susținând că instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii în sensul prezenței procurorului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Structura teritorială Pitești și nu din cadrul Structurii Centrale a Direcției Naționale Anticorupție. În cererea olograful, contestatorul a mai făcut referire, pe larg, la probatoriu și la obligația ce incumbă instanței de judecată de a analiza mijloacele de probă ori de a le administra, susținând, în final, și că prejudiciul, în urma inexistenței unei expertize contabile, este, în realitate, jumătate din suma imputată de organele judiciare.

În dezbateri, la termenul de judecată din data de 01 octombrie 2024, apărătorul ales al contestatorului condamnat a formulat concluzii de admitere în principiu a contestației în anulare, învederând că aceasta se circumscrie motivului prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen.., respectiv faptul că judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți, sau când deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această împrejurare.

De asemenea, în ședința de judecată, în urma consultării cu avocatul ales, contestatorul a susținut și motivul de contestație în anulare ce vizează împrejurarea că procurorul care a participat la ședința de judecată în faza judecății în apel, nu a avut competența necesară în acest sens, deoarece făcea parte dintr-un alt serviciu decât Serviciul Teritorial Pitești.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a contestației în anulare, în conformitate cu dispozițiile art. 431 C. proc. pen.., Înalta Curte constată următoarele:

Contestația în anulare este calea extraordinară de atac care poate fi exercitată în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunțate cu încălcarea normelor procesual penale. Contestația în anulare este o cale de retractare, instanța care a pronunțat hotărârea cu încălcarea legii, anulând-o în scopul înlăturării erorilor de procedură în legătură cu exercitarea drepturilor procesuale ale părților sau persoanei vătămate, ori a celor referitoare la instanța de judecată.

Prin reglementarea strictă a erorilor de procedură care pot justifica exercitarea contestației în anulare se urmărește, pe de o parte, respectarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive, iar, pe de altă parte, respectarea securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive (care interzice rejudecarea unor aspecte avute deja în vedere de către instanța de judecată).

Potrivit dispozițiilor art. 426 C. proc. pen.., se poate face contestație în anulare împotriva hotărârilor penale definitive în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate; b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; c) când hotărârea din apel a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; d) când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g) când ședința de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h) când instanța de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Conform dispozițiilor art. 431 C. proc. pen.., contestația în anulare este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, instanța examinând admisibilitatea în principiu a cererii, înainte de a se pronunța pe fondul contestației.

În această etapă procesuală, se verifică îndeplinirea condițiilor de admitere în principiu a contestației în anulare, care rezultă din dispozițiile art. 426, art. 427, art. 428 și art. 431 alin. (2) C. proc. pen.. Astfel, instanța examinează dacă cererea de contestație în anulare privește hotărâri penale definitive, dacă este introdusă de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestația este unul dintre cele prevăzute de art. 426 C. proc. pen.. și dacă în sprijinul contestației sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar.

Prin urmare, admiterea în principiu este condiționată, între altele, de constatarea că hotărârea împotriva căreia este declarată calea de atac este susceptibilă de a fi atacată cu contestație în anulare.

În speța dedusă judecății, contestatorul A., prin avocat ales, a formulat contestație în anulare împotriva deciziei penale nr. 135/A din 29 aprilie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2022, prin e-mail, la data de 07 iunie 2024, invocând cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen.., respectiv faptul că judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți, sau când deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această împrejurare. În sprijinul acestui motiv, a arătat faptul că soția sa, B., în calitate de unic proprietar al imobilului-casă de locuit - P+IE și dependințe asupra căruia a fost instituită măsura sechestrului asigurător prin ordonanța nr. 46/P/2018 din data de 24.05.2022 emisă de D.N.A.-S.T. Pitești, până la concurenta sumei de 1.332.818,03 RON, nu a fost citată nici în fata primei instanțe, nici în apel, neavând conștiință despre instituirea și menținerea acestei măsuri asupra bunului său propriu.

În cauză, se constată că prin decizia atacată s-a desființat, în parte, sentința penală nr. 64/F din 27 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, sub aspectul laturii penale și, rejudecând, cu privire la inculpatul A. au fost înlăturate dispozițiile privind aplicarea art. 91 și următoarele C. pen., referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și s-a dispus executarea pedepsei principale în regim de detenție.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen.., s-a menținut sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor imobile aparținând inculpatului, prin ordonanța nr. 46/P/2018 din data de 24.05.2022 emisă de D.N.A. - Serviciul Teritorial Pitești, până la concurența sumei de 1.332.818,03 RON.

Potrivit art. 426 lit. a) C. proc. pen.., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate.

Condamnatul A. a invocat cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen.., susținând că soția sa, B., în calitate de unic proprietar al imobilului (casă) și a tuturor bunurilor sechestrate nu a fost citată nici în fața instanței de fond, nici în apel, neavând cunoștință despre instituirea și menținerea măsurii asupra bunului propriu.

Examinând cauza, se constată că motivele de apel formulate de inculpatul A. au vizat individualizarea pedepsei în sensul menținerii modalității de executare a acesteia, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, reducerea termenului de supraveghere stabilit de instanța de fond și înlăturarea pedepsei complementare și a celei accesorii . Apelul Ministerului Public a vizat, de asemenea, chestiuni care țineau de individualizarea sancțiunii aplicate inculpatului.

În aceste condiții, în absența unui apel care să vizeze situația juridică a soției inculpatului, limitele în care a fost judecată cauza de către instanța de apel (individualizarea pedepselor aplicate inculpatului) fac ca motivul de contestație în anulare al omisiunii citării unei părți să fie lipsit de suport în actele dosarului.

Motivele de contestație în anulare care vizează nelegalitatea compunerii instanței de judecată prin faptul că procurorul care a participat la ședința de judecată în faza judecății în apel nu a avut competența necesară în acest sens, deoarece făcea parte dintr-un alt serviciu decât Serviciul Teritorial Pitești, pot fi circumscrie cazurilor de contestație în anulare prevăzute de art. 426 lit. d) și e) C. proc. pen.. (când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii).

Examinând termenul de introducere a contestației în anulare, se constată că, potrivit art. 428 alin. (1) C. proc. pen.., contestația în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) și c) - h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.

În cauză, se constată că decizia penală nr. 135/A din 29 aprilie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost comunicată condamnatului la data de 14 mai 2024, la Penitenciarul Mioveni, conform dovezii de primire aflate la dosarul nr. x/2022.

Potrivit legii, cazurile de contestație în anulare au fost invocate în cererea olografă, transmisă la data de 10 iunie 2024 și susținute oral, în ședința publică din data de 01 octombrie 2024.

Prezența procurorului este obligatorie în toate cazurile. Judecarea unei cauze în apel în lipsa procurorului atrage incidenta acestui caz de contestație în anulare. Este asimilată lipsei procurorului și situația în care acesta este prezent, dar nu formulează concluzii, fie ca urmare omisiunii instanței de a da cuvântul, fie în ipotezele în care concluziile formulate sunt vagi ori fără legătură cu cauza. Absența procurorului ori a inculpatului când legea prevede obligativitatea acestora se poate cantona numai la judecata în apel, iar sancțiunea incidentă este cea a nulității absolute.

Acest caz de contestație în anulare vizează numai erorile de procedură de la judecarea în apel, iar condamnatul susține că procurorul care a participat la ședința de judecată în faza judecății în apel nu a avut competența necesară în acest sens, deoarece activa într-un alt serviciu și nu în Serviciul Teritorial Pitești.

Competența Direcției Naționale Anticorupție este reglementată prin lege specială, procurorul specializat fiind organul judiciar principal în investigarea cauzelor de corupție. Competența specială a D.N.A. este distinctă și specifică în raport cu cea a parchetelor ordinare. In ceea ce privește competența teritorială, aceasta este nelimitată, deci acoperă întreg teritoriul țării, fiind astfel un organ de urmărire penală central, calitatea fiind justificată și prin prisma modului de organizare, și anume direcție în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, organ de urmărire penală central, pe când, în cazul parchetelor ordinare, competența teritorială este determinată strict de raza lor teritorială de competență corespunzătoare, competența funcționând în plan orizontal și fiind reglementată de criterii teritoriale, în acest caz, regulile de competență teritorială fiind aplicate în mod egal organelor de urmărire penală și instanțelor judecătorești.

Se constată că, potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2002, Direcția Națională Anticorupție are sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României prin procurori specializați în combaterea corupției. Din aceste dispoziții, precum și din întreaga Ordonanță nr. 43/2002 și din Legea nr. 78/2000 rezultă că procurorii Direcției Naționale Anticorupție au aceeași competență pe întreg teritoriul României, sunt procurori specializați cu grad de parchet general, funcționând în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, împărțirea teritorială fiind doar o chestiune administrativă și internă de organizare a Direcției Naționale Anticorupție. Mai mult, pretinsa necompetență a procurorului de ședință, trebuia invocată de către condamnat în fața instanței de apel până la începerea dezbaterilor în cauză.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei nr. 135/A din 29 aprilie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga apelantul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei nr. 135/A din 29 aprilie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2022.

Obligă apelantul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 01 octombrie 2024.