ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 99/2025

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2025

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secția civilă, la data de 27 septembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta C.N.F B. S.A., a solicitat instanței ca prin hotărârea care se va pronunța să se dispună: obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie nava de pasageri "C.", an de fabricație 1961 - D.; obligarea pârâtei la predarea acesteia, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția civilă

Prin sentința civilă nr. 411 din data de 10 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Teleorman, secția civilă a respins cererea de revendicare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta C.N.F B. S.A., ca nefondată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1009A din data de 26 iunie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 411 din data de 10 decembrie 2021 pronunțate de către Tribunalul Teleorman, secția civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A., prin lichidator E. - Filiala București.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 1009A din data de 26 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 25 iulie 2024, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Susținând incidența motivelor de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Făcând o scurtă prezentare a situație de fapt a speței, recurenta-reclamantă a subliniat și că: valoarea navei "C." este mult inferioară față de suma garantată; la data de 23 decembrie 2008 a luat posesia navei "C.", devenind proprietarul acesteia; în urma litigiilor purtate anterior, actele de executare au fost confirmate de către instanța de judecată, dreptul de proprietate aflându-se în patrimoniul său, orice susținere contrară reprezentând o încălcare a puterii de lucru judecat a sentinței nr. 8323 din 19 decembrie 2008 a Judecătoriei Giurgiu (prin care a fost respinsă contestația la executare formulată de către partea adversă, constatându-se validitatea contractului de novație, precum și a contractului de garanție reală mobiliară); nu se poate reține că există autoritate de lucru judecat, care să izvorască din decizia nr. 548A/2019 a Curții de Apel București (prin care a fost finalizat dosarul penal), cu privire la existența vreunui drept de proprietate al intimatei-pârâte asupra navei; în cadrul dosarului de faliment ce are ca debitor pe intimata-pârâtă B. S.A., a fost respinsă contestația formulată de F., împrejurarea care reprezintă, în opinia sa, o recunoaștere implicită a calității sale de proprietar asupra navei; dacă partea adversă nu recunoștea implicit calitatea sa de proprietar al navei, ar fi trebuit, în ceea ce o privește, să întreprindă demersurile legale pentru a o înscrie la masa credală, în calitate de creditor cu suma de 495.164,74 euro, însă administratorul judiciar al intimatei-pârâte nu a procedat în acest sens.

Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a analizat motivele de apel pe care le-a formulat, pronunțând o hotărâre cu încălcarea efectului devolutiv al apelului formulat.

Astfel, a menționat că, prin cererea de apel a criticat soluția pronunțată de tribunal care a reținut, în mod greșit, în opinia sa, că intimata-pârâtă deține nava "C." în baza ordonanței nr. 47/P/2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu.

Recurenta-reclamantă a invocat faptul că, prin sentința nr. 411 din data de 10 decembrie 2021, Tribunalul Teleorman a reținut eronat că intimata-pârâtă nu deține bunul care face obiectul acțiunii fără drept, ci în baza ordonanței nr. 47/P din data de 8 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu, măsură menținută prin hotărâri penale, respectiv prin sentința penală nr. 423/2018 pronunțată de Judecătoria Giurgiu și prin decizia penală nr. 548/2019 pronunțată de Curtea de apel București.

Totodată, a arătat că ordonanța nr. 47/P/2009, pronunțată în dosarul x/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu, și-a încetat de drept efectele în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, deci în termen de 30 de zile de la pronunțarea deciziei penale nr. 548/2019 din data de 19 aprilie 2019, respectiv la data de 20 mai 2019.

A învederat, că, prin decizia nr. 548/2019 din data de 19 aprilie 2019, Curtea de Apel București a desființat în parte, sentința apelată și a dispus încetarea procesului penal față de inculpat, ca efect al prescripției răspunderii penale, pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate, deci inclusiv pe cea a măsurii sechestrului asigurător instituit prin ordonanța din 8 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu.

De asemenea, recurenta-reclamantă a afirmat că, potrivit dispozițiilor art. 397 alin. (5) C. proc. pen., în cazul în care, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (5) din același cod, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă, măsurile asiguratorii se mențin.

A precizat că aceste măsuri încetează de drept, dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii și a arătat că încetarea efectelor ordonanței nr. 47/P/2009 este reținută de către instanța de apel, în considerentele deciziei recurate, la pag. 7 parag. 11, ceea ce înseamnă, în opinia sa, că unul din motivele de apel a fost temeinic și fondat.

A mai susținut că, în acord cu efectul devolutiv al apelului (art. 476-478 C. proc. civ.), instanța era obligată să soluționeze apelul prin prisma criticilor formulate prin cererea de apel, ceea ce ar fi echivalat cu admiterea apelului și o nouă judecată asupra fondului cauzei.

Recurenta-reclamantă a afirmat că instanța de apel a efectuat o nouă judecată în fond a cauzei, însă fără a se pronunța în sens pozitiv sau negativ cu privire la motivele de apel deduse judecății.

Totodată, a arătat că raționamentul logico-juridic al instanței de apel este total diferit de cel al instanței de fond, dar, prin modalitatea de soluționare a apelului, sentința devine definitivă și are autoritate de lucru judecat, atât cu privire la dispozitiv, cât și cu privire la considerentele pe care aceasta se sprijină [art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ..], iar, ca efect al autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 411 din data de 10 decembrie 2021, nava "C." este deținută de debitoarea B. S.A., în baza ordonanței nr. 47/P/2009, fapt ce nu va mai putea fi contrazis.

În opinia recurentei-reclamante, sentința trebuie cenzurată pentru a se evita producerea unor efecte juridice ce contravin stării de fapt și de drept existente și reținute chiar de către instanța de control judiciar.

Ca atare, recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de apel, a pronunțat decizia recurată cu încălcarea normelor procedurale aplicabile.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a reținut în mod contradictoriu și eronat că nava "C." nu a ieșit din proprietatea părții adverse, ca urmare a executării silite întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 99/1999, negând implicit efectele juridice ale procesului-verbal din data de 23 decembrie 2008, încheiat de B.E.J. G..

Astfel, a arătat că la pag. 10 parag. 6 din decizia recurată, instanța de apel a reținut că:

"este expresia atributului folosinței din conținutul dreptului de proprietate pe care îl avea asupra acestui bun, drept pe care nu l-a pierdut niciodată, nici prin predarea din dosarul nr. x/2008 care presupunea doar preluarea stăpânirii de către creditori pentru vânzarea bunului supus garanției reale mobiliare".

A menționat că, prin procesul-verbal din data de 23 decembrie 2008, ora 10

00

, întocmit de către executorul judecătoresc G., conform art. 68 alin. (1) din Legea nr. 99/1999, se arată:

"...am intrat în posesia bunului gajat, anume nava de pasageri "C."..., iar potrivit procesului-verbal din data de 23 decembrie 2008 ora 11

15

...am procedat la predarea posesiei navei mai sus menționată către creditor A.".

Recurenta-reclamantă a afirmat că efectul acestor procese-verbale este preluarea posesiei exercitate asupra navei "C." din patrimoniul intimatei-pârâte în patrimoniul său, iar, cumulativ cu dispozițiile art. 6 alin. (3) teza I din contract, trecerea dreptului de proprietate în patrimoniul creditoarei.

A susținut că, urmare a proceselor-verbale din 23 decembrie 2008, încheiate de executorul judecătoresc G., la data de 23 decembrie 2008 începe exercitarea posesiei sale, partea adversă pierzând posesia și orice dezmembrământ al dreptului de proprietate exercitat asupra navei.

În opinia recurentei-reclamante considerentele hotărârii recurate sunt contradictorii, instanța de apel reținând că debitoarea nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate, dar, în același timp, că, în speță, ca urmare a executării silite, creditoarea a preluat în stăpânire bunul în vederea vânzării.

A subliniat că noțiunea de "stăpânire" sau termenul juridic "stăpânire" nu există, astfel că singurul înțeles al acestuia este cel indicat de Dicționarul Explicativ al Limbii Române, potrivit căruia:

"Stăpânire, stăpâniri, s.f. Acțiunea de a stăpâni și rezultatul ei. 1. Proprietate, posesie. ..."/"A stăpâni, stăpânesc, vb. IV 1. Tranz. A deține un bun în calitate de proprietar, a avea ceva în proprietate, a poseda...".

Recurenta-reclamantă a mai arătat și că, pe de altă parte, instanța de apel a considerat că posesia pe care a exercitat-o este temporară, până la momentul vânzării bunului grevat, în condițiile în care creditoarea nu și-a exprimat niciodată opțiunea de a vinde.

A menționat că, dacă s-ar accepta raționamentul instanței de apel - creditoarea a intrat în posesia bunului în data de 23 decembrie 2008 și această posesie este continuă până la momentul vânzării, moment care poate fi mai apropiat, mai îndepărtat sau nedefinit, nelimitat în timp -, aceasta ar echivala cu o exercitare perpetuă a posesiei bunului de către creditoare, fără ca așa-zisul proprietar, care ar fi debitorul, să poată exercita dreptul de proprietate, acesta din urmă fiind golit de conținut.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată nu dă eficiență contractului de garanție reală, negând, implicit, principiul pacta sunt servanta.

În dezvoltarea acestei critici, a arătat că, potrivit art. 6 alin. (3) din contractul de garanție reală mobiliară, creditoarea are două alternative, la alegere, în cazul în care debitoarea nu își îndeplinește obligația de plată a creanței, și anume: luarea în proprietate a bunului; vinderea bunului afectat garanției și pe seama debitoarei, prin negociere directă.

Sub acest aspect, a subliniat că debitoarea - intimata-pârâtă - nu și-a îndeplinit obligațiile la termenele stabilite de comun acord, astfel că, în calitate de creditoare, a optat pentru prima dintre cele două variante, respectiv pentru luarea bunului în proprietatea sa.

Totodată, a arătat că art. 68 și art. 69 din Legea nr. 99/1999, ce reglementează procedura de vânzare de către creditor a bunului luat în posesie, nu sunt aplicabile în raport cu opțiunea exprimată de creditoare, ci doar vânzarea bunului afectat de garanție trebuie să se facă în conformitate cu procedura prevăzută de aceste dispoziții legale.

Ca atare, a apreciat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale anterior menționate, atunci când a considerat că luarea în proprietate a bunului grevat trebuie să se facă conform art. 69 din Legea nr. 99/1999, potrivit cărora, în care părțile nu pot cădea de acord cu privire la modalitatea de vânzare a bunurilor grevate ca urmare a neîndeplinirii obligației, vânzarea va fi făcută de către creditori într-o manieră comercială rezonabilă care să asigure obținerea celui mai bun preț, iar metoda, maniera, locul și momentul vânzării trebuie să urmeze regulile comerciale adecvate folosite de persoanele care vând astfel de bunuri în mod obișnuit.

A precizat că sunt considerate reguli adecvate: vânzarea directă către terț; vânzarea prin licitație făcută publică într-un ziar; vânzarea pe piețe publice; orice alt mod de vânzare rezonabil comercial pentru tipul de bunuri supuse vânzării.

Recurenta-reclamantă a subliniat că aspectele anterior evidențiate sunt valabile doar în cazul în care creditorul vinde bunul grevat.

Prin urmare, a susținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit că aceste reguli s-ar aplica și în cazul în care bunul este preluat direct de către creditor în proprietate, ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate de către debitor.

Recurenta-reclamantă a menționat și că luarea în proprietate reprezintă una dintre variantele prevăzute în contract, asupra cărora părțile și-au exprimat consimțământul, într-o modalitate neechivocă, expresă și care nu poate fi negată sau ignorată.

Ca atare, a învederat recurenta-reclamantă că instanța de judecată nu poate trece peste acordul părților, ignorând o clauză contractuală sau aplicându-i o normă juridică străină de voința acestora.

În opinia recurentei-reclamante, aplicarea art. 69 din Legea nr. 99/1999 a condus la o soluție juridică greșită, aceste prevederi legale putând fi aplicate doar situației în care creditorul vinde bunul grevat pentru realizarea creanței, nu și în cazul în care are loc luarea în proprietate a bunului gravat, în conformitate cu prevederile contractuale.

Prin urmare, a considerat că este proprietarul bunului grevat și poate uza de acțiunea în revendicare pentru a intra în posesia acestuia.

II.3. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

II.4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 2 octombrie 2024, Înalta Curte, în temeiul art. 471

1

alin. (6) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 21 ianuarie 2025, când a reținut cauza în pronunțare asupra recursului.

II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimatei-pârâte să-i lase în deplină proprietate și să-i predea nava de pasageri "C.", an de fabricație 1961 - D..

Potrivit situației de fapt stabilite în cauză de instanțele devolutive și asupra căreia instanței de recurs nu îi este permis să statueze, Înalta Curte reține că, la data de 15 decembrie 2006, F. a cesionat o creanță în cuantum de 745.164,47 euro, pe care o avea împotriva intimatei-pârâte B. S.A., către recurenta-reclamantă A., în schimbul sumei de 150.000 euro.

În ceea ce privește creanța datorată de către intimata-pârâtă B. S.A. către recurenta-reclamantă A., aceasta urma să fie achitată conform graficului stabilit de părți de comun acord, în cinci tranșe, respectiv: câte 124.194,07 euro în lunile iulie 2007, noiembrie 2007, aprilie 2008, august 2008 și octombrie 2008.

În scopul garantării executării întocmai a obligațiilor pe care intimata-pârâtă B. S.A. le avea față de recurenta-reclamantă A., a fost semnat contractul de garanție reală mobiliară din data de 31 mai 2007, prin care a fost instituită ca garanție pentru plata obligațiilor, nava "C.", fabricată în anul 1961.

Din debitul pe care intimata-pârâtă îl datora recurentei-reclamante, au fost achitate doar o parte din tranșe, astfel că aceasta din urmă a început executarea silită împotriva debitoarei (intimata-pârâtă).

Ca atare, întrucât intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit întocmai obligația asumată, s-a procedat la punerea în executare a contractului de garanție reală mobiliară încheiat între părți, executorul judecătoresc întocmind procesul-verbal din data de 23 decembrie 2008, prin care a procedat, în condițiile art. 68 din Legea nr. 99/1999, la predarea posesiei navei mai sus menționate către recurenta-reclamantă, prin împuternicit.

Ulterior, au fost declanșate o serie de litigii având ca părți pe B., A. și F..

Astfel, prin sentința civilă nr. 8323 din data de 19 decembrie 2008, Judecătoria Giurgiu a respins ca neîntemeiată contestația la executare promovată de către intimata-pârâtă, constatând validitatea contractului de novație și a contractului de garanție reală mobiliară.

În dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Giurgiu, F. a solicitat instanței de judecată să dispună: anularea protocoalelor nr. 25 din data de 15 decembrie 2006 și a declarațiilor de predare primire din data de 15 decembrie 2006 respectiv 5 ianuarie 2007 (actele de novație cu schimbare de creditor încheiate cu A.), repunerea părților în situația anterioară și obligarea B. S.A. la plata sumei de 745.164,47 euro reprezentând contravaloarea carburantului neachitat (creanța cedată către A.). Acțiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată, de către Tribunalul Giurgiu prin sentința civilă nr. 205 din data de 1 iulie 2009, apelul declarat împotriva acesteia fiind respins de către Curtea de Apel București, iar recursul formulat fiind suspendat ca urmare a intrării intimatei-pârâte în procedura falimentului.

La data 8 aprilie 2009, prin ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu, s-a instituit un sechestru asigurător asupra navei "C.", ca urmare a începerii urmăririi penale împotriva asociatului unic al recurentei-reclamante A. în dosarul x/2012, fiind numit custode intimata-pârâtă B. S.A.

Asociatul recurentei-reclamante a fost trimis în judecată pentru mai multe infracțiuni, iar prin sentința nr. 423 din data de 27 februarie 2018, Judecătoria Giurgiu a dispus achitarea inculpatului întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

Împotriva sentinței nr. 423 din data de 27 februarie 2018, pronunțate de către Judecătoria Giurgiu, a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu, instanța de apel admițând apelul și dispunând încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Din dosarul nr. x/2014, rezultă că intimata-pârâtă B. S.A. este societate aflată în procedura falimentului.

Prin primul motiv de recurs, subsumat ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, pe de o parte, că hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea caracterului devolutiv al apelului, precum și a limitelor acestuia (art. 476 - art. 478 C. proc. civ.), întrucât instanța de apel a efectuat o nouă judecată pe fond a cauzei, fără a se pronunța cu privire la motivele de apel, iar, pe de altă parte, că, deși raționamentul instanței de apel este total diferit de cel al tribunalului, curtea de apel a respins, ca nefondat, apelul, fapt ce oferă caracter definitiv și autoritate de lucru judecat sentinței, iar împrejurarea că nava "C." este deținută de intimata-pârâtă, în baza ordonanței 47/P/2009, nu va mai putea fi contrazisă și, astfel, sentința produce efecte juridice ce contravin situație de fapt existente și reținute chiar de către instanța de apel.

Față de aspectele invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că prima instanță a respins acțiunea, reținând, în esență, că intimata-pârâtă nu deține fără drept bunul care face obiectul acțiunii, ci în baza ordonanței nr. 47/P din data de 8 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu, măsură menținută prin hotărârile pronunțate în dosarul penal, prin decizia penală nr. 548A din data de 19 aprilie 2019 a Curții de Apel București dispunându-se încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției pentru 3 infracțiuni și, cum acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată, în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. rap. la art. 249 alin. (1) și (5) din același act normativ, s-a menținut măsura asiguratorie a sechestrului navei "C.".

Totodată, tribunalul a avut în vedere că, în același timp, din certificatul nr. x din data de 18 februarie 2021 eliberat de Ministerul Transporturilor, Căpitănia Zonală Giurgiu, rezultă că în foaia matricolă a navei continuă să fie înscris procesul-verbal de aplicare a sechestrului penal și nu sunt transcrise alte garanții- reale.

Prin cererea de apel, recurenta-reclamantă a criticat soluția primei instanțe, susținând că ordonanța care atribuie intimatei-pârâte calitatea de custode și-a încetat efectele în 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, calitatea sa de proprietar rezultând implicit și din poziția procesuală a părții adverse exprimată în dosarul de insolvență, coroborată cu respingerea contestației formulate de un creditor cu referire la același bun.

În motivarea deciziei recurate, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 397 C. proc. pen. din 2010 și a reținut că, întrucât dosarul penal în cadrul căruia a fost instituit sechestrul a fost soluționat definitiv în anul 2019, iar intimata-pârâtă nu a dovedit că a formulat separat acțiunea civilă lăsată nesoluționată în dosarul penal, rezultă că termenul de 30 de zile a expirat și sechestrul a încetat de drept.

Într-adevăr, astfel cum a susținut și recurenta-reclamanta, concluzia instanței de apel, în sensul încetării de drept a sechestrului dispus prin ordonanța nr. 47/P din data de 8 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu, este contrară celei la care a ajuns tribunalul, care a reținut că sechestrul este în ființă, însă, această împrejurare nu infirmă de plano soluția primei instanțe, așa cum s-a arătat în cuprinsul motivării hotărârii recurate, analiza curții de apel cu privire la condiția deținerii fără drept a bunului revendicat continuând cu studierea raporturilor juridice ale părților și a măsurii în care acestea justifică transferul dreptului de proprietate, analiză care a dus la concluzia caracterului neîntemeiat al cererii de revendicare.

Cu alte cuvinte instanța de apel și-a însușit critica formulată prin cererea de apel de către recurenta-reclamantă, prin care s-a susținut că sechestrul în temeiul căruia tribunalul a reținut că nu se poate aprecia că intimata-pârâtă deține bunul fără drept a încetat de drept, însă a apreciat că această împrejurare este un impediment preliminar, care, odată depășit, nu atrage automat caracterul fondat al cererii de chemare în judecată, astfel că a procedat la o analiză pe fond a cauzei sub aspectul îndeplinirii condițiilor revendicării.

Ca atare, față de cele anterior arătate, contrar celor invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat critica adusă sentinței de către aceasta, iar împrejurarea că, în urma analizei realizate, instanța a respins, ca nefondat, apelul nu echivalează cu neanalizarea criticii formulate prin cererea de apel, întrucât validarea soluției tribunalului a fost rezultatul judecării pe fond a cauzei, în respectarea tocmai a caracterului devolutiv al acestei căi de atac, reglementat de art. 476 C. proc. civ., care aduce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în primă instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Totodată, nu se poate reține că instanța de apel a depășit limitele învestirii, în raport cu prevederile art. 477 și ale art. 478 C. proc. civ., în contextul în care, prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanțe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce a fost apelat, iar, în cazul în care se adoptă soluția primei instanțe, în motivarea deciziei, instanța de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanțe și să le însușească sau să prezinte propriile argumente în susținerea aceleiași soluții pronunțate în cauză.

Cum prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a învestit instanța de judecată cu o acțiune în revendicare mobiliară, pretinzând că este proprietara bunului pe care intimata-pârâtă îl deține fără drept, aceasta din urmă apărându-se, prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, în sensul că, prin hotărâri judecătorești, s-a constatat că este proprietara navei "C.", curtea de apel, în contextul în care înlăturase, în raport cu critica formulată prin cererea de apel, motivarea primei instanțe în sensul că intimata-pârâtă deține bunul în temeiul ordonanței date în dosarul penal, prin care fusese instituit sechestrul, a analizat, pe de o parte, dacă titularul acțiunii are calitatea de proprietar al bunului revendicat și, pe de altă parte, dacă se poate reține că intimata-pârâtă deține fără drept respectivul bun.

Or, o atare conduită a instanței de apel nu poate determina concluzia încălcării limitelor caracterului devolutiv al apelului, în condițiile în care nu s-a procedat la schimbarea cadrului procesual stabilit în fața primei instanțe, nu au fost primite motive, dovezi, apărări sau cereri noi față de cele prezentate inițial sau în motivarea apelului și nici nu au fost schimbate calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Este nefondată și critica prin care recurenta-reclamantă a susținut că, deși raționamentul instanței de apel este diferit de cel al tribunalului, prin modalitatea de soluționare a apelului, s-a conferit sentinței caracter definitiv și autoritate de lucru judecat considerentelor și dispozitivului acesteia, nemaiputând fi contrazis faptul că nava "C." este deținută de intimata-pârâtă în baza ordonanței nr. 47/P/2009.

În acest sens, Înalta Curte reține, în primul rând, că, în raport cu prevederile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel nu este definitivă, ea însăși fiind supusă recursului, cale de atac exercitată ca atare de către partea interesată, respectiv, de către recurenta-reclamantă care a reafirmat faptul că măsura sechestrului a încetat de drept, iar, pe de altă parte, că motivarea decizie recurate infirmă faptul că bunul în litigiu este deținut de intimata-pârâtă în temeiul ordonanței prin care s-a dispus instituirea sechestrului.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă, în esență, a susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii cu privire la calitatea de proprietar al navei, arătând că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că a preluat, ca urmare a executării silite, în stăpânire bunul în vederea vânzării, iar, pe de altă parte, că intimata-pârâtă nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate, negând implicit efectele juridice ale proceselor-verbale din 23 decembrie 2008, încheiate de BEJ G., care, în opinia sa, coroborate cu dispozițiile art. 6 alin. (3) teza I din contractul de garanție încheiat între părți, determină concluzia transmiterii dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu în patrimoniul său.

Verificând decizia recurată, în raport cu cele afirmate de către recurenta-reclamată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestui motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a reținut că prin procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc în dosarul de executare silită nr. x/2008 a fost predată posesia bunului către recurenta-reclamantă în condițiile art. 68 din Legea nr. 99/1999, în cuprinsul procesului-verbal menționându-se că acesta a fost întocmit în urma cererii creditorului de punere în executare silită a contractului de garanție reală mobiliară, pentru aceste motive impunându-se plasarea evenimentelor în contextul legislativ relevant referitor la valorificarea garanțiilor încheiate în baza Legii nr. 99/1999, în forma în vigoare la data actului de executare, 23 decembrie 2008.

Concluzia instanței de apel a fost aceea că recurenta-reclamantă nu este proprietarul bunului pentru că acest drept este dobândit, în condițiile articolului 70 din Legea nr. 99/1999, numai în momentul adjudecării sau în orice altă modalitate, însă în acest ultim caz doar condiționat de acordul debitorului, iar predarea bunului în contextul unei acțiuni în revendicare nu este expresia unei simple obligații de a face legale ori contractuale, ci presupune stăpânirea fără drept de către o persoană în pofida prerogativelor titularului dreptului de proprietate.

Totodată, curtea de apel a constatat că deținerea de către intimata-pârâtă a navei este expresia atributului folosinței din conținutul dreptului de proprietate pe care îl are asupra acestui bun, drept pe care nu l-a pierdut niciodată, nici prin predarea din dosarul nr. x/2008 care presupunea doar preluarea stăpânirii de către creditor pentru vânzarea bunului supus garanției reale mobiliare.

Or, aceste considerente ale instanței de apel nu denotă existența vreunei contradicții, ceea ce s-a reținut fiind faptul că dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu aparține intimatei-pârâte, drept pe care aceasta nu l-a pierdut niciodată, precum și că, prin procesele-verbale încheiate de executorul judecătoresc, recurentei-reclamante i-a fost transmisă stăpânirea navei în vederea vânzării, respectiv posesia, și nu dreptul de proprietate asupra acesteia.

Dreptul de proprietate cuprinde trei atribute: posesia, folosința și dispoziția, respectiv dreptul de a poseda bunul (ius possidendi), dreptul de a folosi bunul (ius utendi și ius fruendi) și dreptul de a dispune de bun (ius abutendi).

Potrivit art. 916 alin. (1) C. civ.:

"Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpânește și care se comportă ca un proprietar."

Cu alte cuvinte, posesia este o stare de fapt ce constă în stăpânirea materială a unui lucru, cu intenția de a apărea ca proprietar al bunului, dar posesorul nu este, prin definiție, proprietar al acestuia, el nu are dreptul de proprietate asupra bunului, ci doar îl deține ca și când ar fi proprietar, astfel că posesia, ca stare de fapt, nu trebuie confundată cu însuși dreptul de proprietate. Proprietarul, stăpânind bunul, are posesia acestuia, dar în virtutea calității sale de titular al dreptului de proprietate.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-reclamante, termenul de "stăpânire" nu echivalează cu cel de "proprietar al bunului" și, de altfel, așa cum chiar partea a arătat, în cuprinsul proceselor-verbal invocate, se face referire la intrarea în posesie, respectiv la transmiterea posesiei.

Prin ultimul motiv de recurs, ce determină o analiză a criticilor subsumate acestuia în raport cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a dat eficiență clauzelor contractului de garanție reală, negând implicit principiul pacta sunt servanta și aplicând în mod greșit dispozițiile art. 68 și următoarele din Legea nr. 99/1999, în contextul în care optase pentru luarea în proprietate a bunului, în conformitate cu art. 6 alin. (3) din contractul anterior menționat.

Potrivit clauzei înscrise la art. 6 alin. (3) din contractul de garanție reală mobiliară nr. x din data de 31 mai 2007 încheiat între părți, creditoarea are dreptul de a alege ca, în contul obligațiilor debitoarei, fie să ia în proprietate bunul afectat garanției, fie să vândă bunul afectat garanției în numele și pe seama debitoarei, prin negociere directă.

Ceea ce susține, în esență, recurenta-reclamantă este faptul că, în contextul în care a optat pentru luarea în proprietate a bunului afectat garanției având în vedere că intimata-pârâtă nu și-a executat întocmai obligațiile asumate prin contract, în speță nu sunt incidente prevederile art. 69 din Legea nr. 99/1999, dispoziții legale care se referă, în opinia sa, doar la situația în care se optează pentru vânzarea bunului afectat garanției în numele și pe seama debitoarei.

În speță, așa cum a reținut și instanța de apel în raport cu prevederile art. 982 C. civ. de la 1864, aflându-ne în prezența unui contract numit (contract de garanție reală mobiliară), clauzele acestuia se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înțelesul ce rezultă din actul întreg.

Or, în contractul de garanție reală mobiliară de care se prevalează recurenta-reclamantă, se indică în mod clar că a fost încheiat în temeiul dispozițiilor Titlului IV din Legea nr. 99/1999, precum și că acesta reprezintă titlu executoriu, fără nicio formalitate prealabilă, conform dispozițiilor art. 17 din Titlul VI al aceluiași act normativ.

Ca atare, clauzele stipulate în cuprinsul acestuia nu pot fi interpretate fără a se avea în vedere prevederile actului normativ în temeiul căruia a fost încheiat - Legea nr. 99/1999 -, dispoziții care se referă la chiar modalitățile de valorificare a garanție menționate în contract, pentru situația în care intimata-pârâtă nu și-ar îndeplini întocmai obligațiile asumate sau în contextul împlinirii vreunui eveniment asigurat, menționat, de asemenea, în cuprinsul contractului încheiat între părți.

Procedura de executare a garanțiilor reale este reglementată de Capitolul 5 al Titlului VI din Legea nr. 99/1999, art. 62 stipulând că, în cazul neîndeplinirii obligației garantate, creditorul va putea să aleagă între a iniția procedura de executare prevăzută de C. proc. civ. sau a executa garanția reală potrivit prevederilor cuprinse în acest capitol.

Totodată, art. 64 din Titlului VI al Legii nr. 99/1999 prevede că orice persoană care are posesia bunului afectat garanției trebuie să îl predea, la solicitarea creditorului a cărui obligație a ajuns la scadență și a cărui garanție reală are un grad de prioritate mai mare potrivit prezentului titlu, astfel încât garanția să poată fi executată potrivit procedurii stabilite prin acest titlu, iar, potrivit art. 67 din Titlul VI din Legea nr. 99/1999, dacă nu este posibilă luarea în posesie a unui bun afectat garanției în formă pașnică, creditorul garantat poate, prin intermediul executorului judecătoresc sau, după caz, al executorului bancar ori cu sprijinul oricărui alt organ de executare, să intre în posesia bunului.

În speță, recurenta-reclamantă a uzat de aceasta din urmă procedură, iar executorul judecătoresc, prin procesul-verbal din data de 23 decembrie 2008 (potrivit mențiunilor din chiar cuprinsul acestuia), în conformitate cu prevederile art. 68 din Legea nr. 99/1999, a procedat la predarea posesiei navei către recurenta-reclamantă.

Ca atare, față de prevederile anterior menționate, pentru a-și satisface creanța stabilită prin contractul de garanție reală mobiliară, recurenta-reclamantă nu poate să uzeze decât de procedura executării silite, procedură la care, de altfel, a și apelat, alegând, așa cum s-a arătat anterior, calea deschisă de norma specială, nefiind posibilă preluarea proprietății bunului afectat de garanție direct de către aceasta, în sensul afirmat de parte.

Or, cum, în speță, executarea garanției reale este supusă procedurii reglementate de Legea nr. 99/1999, este nefondată susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia prevederile acestui act normativ nu sunt aplicabile opțiunii pe care a ales-o, respectiv de a lua în proprietate bunul afectat de garanție, aceste norme de drept material, cuprinse în art. 68 și următoarele din Titlul VI al legii, reglementând etapele procedurii speciale de recuperare a creanței, fără de care bunul nu ar putea fi adjudecat în favoarea creditorului.

Totodată, Înalta Cure reține că simpla exprimare a opțiunii recurentei-reclamante de a lua în proprietate bunul afectat garanție, în temeiul art. 6 alin. (3) din contract, însoțită de predarea posesiei navei nu poate echivala cu dobândirea dreptului de proprietate, așa cum susține partea, pentru ca aceasta să devină proprietarul navei fiind necesar să se finalizeze procedura instituită prin Legea nr. 99/1999, prin adjudecarea bunului de către recurenta-reclamantă, după ce aceasta a și-a îndeplinit obligația stabilită prin art. 71 alin. (1) din Titlul VI al legii, potrivit căruia creditorul trebuie să facă o notificare a vânzării către debitor și către ceilalți creditori care și-au înscris un aviz de garanție reală față de același debitor și cu privire la același bun, precum și proprietarului bunului afectat garanției, dacă debitorul nu este proprietarul acestuia.

În același sens, art. 70 alin. (2) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 prevede că titlurile sau înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului și contractul de garanție reală mobiliară, împreună cu mențiunea stingerii garanției la arhivă fac dovada dreptului de proprietate al cumpărătorului sau, după caz, al creditorului care și-a adjudecat bunul.

Cum procedura executării silite nu a fost finalizată în cauză, iar recurenta-reclamantă nu și-a adjudecat nava, concluzia instanței de apel, în sensul că recurenta-reclamantă nu este proprietarul bunului în litigiu, denotă legalitatea deciziei prin prisma aplicării normelor de drept material ale Legii nr. 99/1999, respectiv conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept incidente.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că și acest motiv de recurs este nefondat, neputându-se reține, în raport cu cele anterior arătate, că instanța de apel a nesocotit principiul pacta sunt servanda, respectiv forță obligatorie a contractului, interpretând greșit clauzele contractului de garanție reală mobiliară încheiat între părți, prin aplicare unor norme de drept material neincidente speței.

În ceea ce privește reluarea prin cerea de recurs a susținerii formulate și în fața instanței de apel, în sensul că valoarea navei este mult inferioară sumei garantate, ce ar avea drept consecință posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra acesteia și în altă modalitate decât în cadrul procedurii de executare silită, Înalta Curte reține, în acord cu cele arătate și de instanța de apel, că, indiferent de această împrejurare, singurul mod în care recurenta-reclamantă poate deveni proprietarul navei este parcurgerea procedurii executării silite, pe care, de altfel, a demarat-o în temeiul Legii nr. 99/1999, având în vedere că titlul executoriu este reprezentat de contractul de garanție reală mobiliară încheiat în temeiul acestui act normativ, ce oferă drept soluție pentru recuperarea creanței, vânzarea bunului, în condițiile art. 69 din Titlul VI al legii.

Prin urmare, Înalta Curte reține legalitatea aplicării acestui text de lege la situația de fapt dedusă judecății, neputând fi validată nici susținerea părții în sensul că aceste norme de drept material nu sunt incidente în raport cu opțiunea sa, exprimată în temeiul art. 6 alin. (3) din contractul de garanție, de a lua în proprietate nava.

Astfel, art. 69 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 statuează în mod clar că vânzarea bunului grevat trebuie să se realizeze într-o manieră comercială rezonabilă, ce trebuie să urmeze regulile comerciale adecvate, folosite de persoane care vând bunuri similare în mod obișnuit pe piața respectivă, în cadrul enumerării acestor reguli fiind menționate vânzarea directa către un terț, vânzarea prin licitație făcută publică în ziar, vânzarea pe piețe publice sau prin orice alt mod de vânzare rezonabil comercial pentru tipul de bunuri supuse vânzării, care includ și posibilitatea adjudecării bunului de către recurenta-reclamantă, cu consecința dobândirii de către aceasta a dreptului de proprietate.

Totodată, critica prin care recurenta-reclamantă afirmă că orice apreciere potrivit căreia dreptul de proprietate asupra bunului nu se află în patrimoniul său ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii prin care s-a respins contestația la executare formulată de partea adversă [susținere aptă a fi analizată în raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ..] este nefondată întrucât, prin sentința nr. 8323 din data de 19 decembrie 2008 a Judecătoriei Giurgiu, s-a constatat validitatea contractelor de novație și de garanție reală mobiliară, ceea ce nu echivalează cu recunoașterea dreptului de proprietate asupra navei în favoarea recurentei-reclamante.

Nu este de natură a determina concluzia caracterului fondat al recursului nici susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia dreptul său de proprietate a fost implicit recunoscut, având în vedere conduita părții adverse din cadrul procesului de faliment, precum și respingerea contestație formulate împotriva tabloului creditorilor în același dosar de către F..

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că, din cuprinsul hotărârilor judecătorești depuse la dosar, rezultă manifestări exprese ale intimatei-pârâte de contestare a efectelor juridice translative de proprietate susținute de recurenta-reclamantă și, în plus, că, în cazul particular al proprietății, pasivitatea nu atrage pierderea acestui drept decât în contextul uzucapiunii ori al posesiei de bună-credință în materie mobiliară, iar ipoteza indicată de recurenta-reclamantă referitoare la procedura insolvenței nu se circumscrie niciuneia dintre ipotezele relevate.

Regimul juridic al tăcerii, în general, se referă la efectele juridice pe care le poate avea tăcerea unei persoane sau a unei autorități în fața unei cereri sau a unei obligații. În funcție de situație, tăcerea poate fi interpretată ca o acceptare tacită, o respingere tacită sau poate să nu aibă niciun efect juridic.

Or, așa cum a reținut și instanța de apel, situația învederată de recurenta-reclamantă cu referire la dosarul de insolvență nu este echivalentă cu ipoteza dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului mobil prin uzucapiune sau de către un posesor de bună-credință în contextul pasivității proprietarului acestuia, cu atât mai mult cu cât, așa cum a menționat chiar recurenta-reclamantă, intimata-pârâtă a negat transmiterea dreptului de proprietate, în cadrul litigiilor în care părțile au fost implicate.

Nici respingerea contestației formulate împotriva tabloului creditorilor în cadrul dosarului de faliment de către F., pentru că intimata-pârâtă nu i-a înscris creanța, nu poate fi apreciată ca fiind o recunoaștere implicită a dreptului de proprietate al recurentei-reclamante, soluția pronunțată având relevanță doar în ceea ce privește drepturile de la acel moment ale contestatoarei F..

Dintr-o altă perspectivă, Înalta Curte reține că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că o reanalizare a probelor deja administrate în cauză de către instanțele devolutive este incompatibilă cu judecata ce se realizează în această cale de atac, instanței de recurs nefiindu-i permisă analiza temeiniciei hotărârii atacate, ci doar a legalității acesteia.

Prin urmare, o reapreciere a concluziilor reținute de instanțe în fazele procesuale anterioare în urma probelor administrate și o reevaluarea a situației de fapt stabilite nu sunt posibile la acest moment.

Ca atare, față de cele anterior arătate, constatând caracterul legal al hotărârii atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1009A din data de 26 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1009A din data de 26 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2025.