ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 139/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

1.Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 06.02.2020 sub nr. x/87/2020, pe rolul Tribunalului Teleorman, așa cum a fost ulterior restrânsă la termenul din 28.10.2021, de reclamanta A, aceasta în contradictoriu cu pârâtul B a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 313.755,5 lei reprezentând 1/2 din valoarea imobilelor terenuri cumpărate de pârât în România prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate la 9.07.2010 și 15.04.2010 și la plata sumei de 34.900 lei reprezentând 1/2 din valoarea fructelor acestor terenuri.

Prin sentința civilă nr. 361/11.11.2021, Tribunalul Teleorman a soluționat acțiunea restrânsă și astfel a admis excepțiile de prescripție a dreptului material la acțiune și inadmisibilității invocate prin întâmpinare, a respins cererea restrânsă, formulată de reclamanta A în contradictoriu cu pârâtul B, în privința petitului având ca obiect obligarea pârâtului la plata a 1/2 din valoarea imobilelor, ca prescrisă, și ca inadmisibilă, în privința petitului având ca obiect obligarea pârâtului la plata a 1/2 din valoarea fructelor produse de imobile; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata către pârât a sume de 3000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia civilă nr. 844A din 7 iunie 2023 Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A împotriva sentinței civile nr. 361/11.11.2021, pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția Civilă în dosarul nr. x/87/2020, în contradictoriu cu intimatul-pârât B, ca nefondat și a obligat apelanta la plata către intimat a sumei de 3.272,25 lei, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta A, criticând-o pentru nelegalitate pentru următoarele motive:

- Hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 9 C. proc. civ. ce reglementează principiul disponibilității părților, atunci când stabilește faptul că nu poate analiza natura juridică a dobândirii terenurilor în cauză, ca bunuri proprii sau comune, făcând referire la limitele restrânse ale acțiunii. Or, potrivit art. 9 C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Potrivit recurentei, din simpla analiză a cererii introductive de instanță, astfel cum aceasta a fost restrânsă, rezultă în mod neîndoielnic faptul că reclamanta a învestit instanța cu cele două cereri de plată, însă fundamentate pe o analiză preliminară a naturii juridice a dobândirii terenurilor. Pentru ilustrare, a redat în extras parte din motivarea cererii de chemare în judecată (pag. 10):

„În cazul in care instanța, contrar argumentelor expuse, va considera că aceste bunuri nu fac parte din patrimoniul comun al foștilor soți, deoarece terenurile în discuție au fost dobândite de pârât într-un an în care dreptul cetățenilor străini la proprietatea privată asupra terenurilor nu era permis, solicităm instanței, in subsidiar, să constate faptul că Reclamanta am dreptul la 1/2 din valoarea actuală a acestor terenuri și din beneficiile pe care Pârâtul Ie-a obținut de la momentul dobândirii până în prezent.

Doctrina în materie recunoaște în unanimitate faptul că, pe durata interdicției reglementate de Legea nr. 312/2005, cetățeanul străin ce contribuia la dobândirea de terenuri agricole pe teritoriul României dobândea în patrimoniul propriu un drept de creanță corespunzător valorii bunurilor achiziționate.

Ca atare, în măsura în care instanța va considera că la data ridicării interdicției (01.01.2014) acest drept de creanță nu s-a intervertit ope legis în drept de coproprietate devălmașă, astfel cum am argumentat în Secțiunea 2, rezultă fără putință de tăgadă faptul că acest drept de creanță se află încă în patrimoniul subsemnatei.”

În plus, nicăieri în cuprinsul cererii de apel nu au fost restrânse suplimentar limitele învestirii instanței astfel încât să se susțină cele reținute prin hotărârea atacată. De altfel, instanța de apel vorbește doar despre restrângerea acțiunii în fața primei instanțe, iar nu despre o restrângere suplimentară în apel. Iar restrângerea operată în primă instanță nu infirma posibilitatea si totodată obligația instanței de a analiza natura juridică a dobândirii terenurilor.

Astfel, recurenta pretinde că hotărârea pronunțată cu nesocotirea principiului disponibilității îi cauzează o vătămare ce nu poate fi altfel înlăturată decât prin desființarea hotărârii, în acord cu dispozițiile art. 175 C. proc. civ., având în vedere faptul că analizarea naturii juridice a dobândirii terenurilor reprezenta o etapă preliminară esențială în soluționarea pretențiilor deduse judecății.

- Hotărârea atacată a fost pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material, instanța de apel în mod greșit calificând dreptul dedus judecății ca nefiind unul de creanță special, asimilat unui drept real (lipsit de prerogativa dispoziției)

În primul rând, recurenta a considerat că instanța de apel nu a analizat argumentele privind natura juridică a dreptului dedus judecății, susținând în mod neîntemeiat faptul că o atare analiză ar conduce la schimbarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, așa după cum s-a arătat în precedenta critică de recurs.

În măsura în care se va considera că a existat totuși o analiză a naturii juridice a dreptului, susține că aceasta a fost realizată cu greșita interpretare si aplicare a art. 3 si a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 312/2005, precum si a art. 44 alin. (2) din Constituția din 2003.

Pornind de la dispozițiile Legii nr. 312/2005, privind interdicția aplicabilă cetățeanului străin de a dobândi dreptul proprietate asupra terenurilor extravilane din România, coroborat cu situația de fapt a cauzei, recurenta susține că ar fi incidență soluția dată în doctrină în interpretarea regimului juridic aplicabil acestei chestiuni, și anume: soțul - cetățean străin - dobândește în patrimoniul propriu un drept special de creanță corespunzător valorii bunurilor astfel achiziționate, drept special de creanță (această ficțiune juridică) care ar fi, în realitate, un drept de proprietate căruia îi lipsește atributul dispoziției juridice.

Acest drept special de creanță, ca regulă, urmează proprietatea soțului cetățean român, în sensul că va continua să existe în patrimoniul soțului cetățean străin, fără a-l obliga pe acesta din urmă la exercitarea/valorificarea sa (a dreptului de creanță) cât timp bunul în discuție subzistă în patrimoniul soțului cetățean român.

În plus, contrar celor reținute de instanța de apel, deși formal discutăm despre un drept de creanță, în esență acesta înglobează atributele folosinței și administrării (specifice dreptului de proprietate), din care reiese, între altele, dreptul de a culege fructele.

Or, față de această fizionomie a dreptului său, recurenta afirmă că cererea de obligare a intimatului la plata a 1/2 din valoarea fructelor produse de imobile este admisibilă si întemeiată.

- Instanța de apel a determinat în mod greșit momentul de la care curge termenul de prescripție în cauză întrucât cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2523 C. civ., raportate la cadrul normativ special incident în cauză (art. 3 și a art. 5 alin. 1 din Legea nr. 312/2005 și art. 44 alin. 2 din Constituția din 2003), instanța de apel a stabilit că dreptul material la acțiune al recurentei este prescris și că termenul de prescripție a început să curgă la data actului de partaj, din 2013.

Tot în mod criticabil reține instanța de apel faptul că „împrejurarea că actul de partaj nu a fost urmat de recunoașterea în România nu are nicio incidență cu privire la începutul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune (...)".

În cauză se ridică problema stabilirii momentului la care recurenta a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul că are pe teritoriul României dreptul de a obține obligarea intimatului la plata a jumătate din contravaloarea imobilelor achiziționate în timpul căsătoriei.

Premisa existenței acestui drept este reprezentată de starea de coproprietate ce subzistă cu privire la imobilele cuprinse în lotul II al Actului de partaj (între care se numără și imobilele ce fac obiectul prezentei cauze), stare de coproprietate grefată tocmai pe nerecunoașterea în România a Actului de partaj, respectiv pe faptul că acest act nu produce efecte juridice în România.

Contrar celor reținute de instanța de apel, nu se poate admite că recurenta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască la data încheierii Actului de partaj faptul că deținea dreptul de a obține jumătate din contravaloarea imobilelor în cauză câtă vreme la acel moment recurenta avea reprezentarea continuării stării de coproprietate cu privire la toate imobilele din România - în contextul necesității recunoașterii actului străin, iar ulterior în contextul respingerii cererii de încuviințare a executării respectivului act de partaj (prin Sentința 1460/10.12.2014, pronunțată în dosarul nr. x/3/2014 și rămasă definitivă prin neapelare). De aceea consideră că primul moment când a cunoscut și ar fi trebuit să cunoască existența dreptului său a fost reprezentat de momentul ieșirii imobilelor din patrimoniul intimatului, respectiv data încheierii contractului de donație, 21.08.2017. Deci, momentul la care imobilele au fost donate de către intimat marchează începutul prescripției extinctive a dreptului recurentei de a solicita valorificarea creanței.

Or, prezenta acțiune a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 06.02.2020, deci în interiorul termenului de 3 ani de la data semnării Contractului de donație.

Faptul că dreptul său la acțiune nu este prescris se confirmă inclusiv în raport de dispozițiile art. 2528 C. civ., prin calificarea situației deduse judecății drept îmbogățire fără justă cauză a intimatului.

Chiar și dacă s-ar asuma că părțile se află sub incidența unei îmbogățiri fără justă cauză, împrejurare de natură a genera în sarcina intimatului o obligație de restituire, prescripția dreptului material la acțiune va curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Or, acest moment al cunoașterii pagubei este momentul înstrăinării bunurilor prin donație, de vreme ce până la acel moment recurenta avea reprezentarea calității sale de coproprietar.

De asemenea, chiar dacă s-ar asuma că termenul de prescripție ar fi trebuit să curgă de la data încheierii actului de partaj, solicită instanței de recurs să observe că în cauză este incidență cauza de suspendare a prescripției reglementată de art. 2532 pct. 3 C. civ. (aspect omis de instanța de apel în pronunțarea hotărârii atacate) întrucât intimatul, în calitate de soț coproprietar cetățean român, avea dreptul de a administra bunurile aflate și în coproprietatea recurentei, cetățean străin supus interdicțiilor reglementate prin Legea nr. 312/2005. Mai mult, chiar și făcând abstracție de interdicțiile aplicabile cetățenilor străini, coproprietarii au dreptul și totodată obligația de a administra bunurile aflate în coproprietate.

Iar în cauză administrarea exercitată de Intimat asupra bunurilor aflate în coproprietatea recurentei (în contextul în care actul de partaj nu produce efecte pe teritoriul României) a încetat la data încheierii contractului de donație.

Dat fiind faptul că administrarea bunurilor a început anterior încheierii actului de partaj și a continuat până la 21.08.2017, rezultă că acesta este momentul de la care va începe să curgă termenul de prescripție.

În drept, recurenta a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât B a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului pentru lipsa oricăror critici care să se circumscrie motivelor legale de recurs, limitativ prevăzute în cuprinsul art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat întrucât nu este incident niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În esență, acesta s-a apărat invocând actele de restrângere a pretențiilor deduse judecății, înfăptuite de reclamantă în fața primei instanțe și faptul că solicitarea de a-i achita acesteia o sumă de bani ce reprezintă jumătate din valoarea terenurilor este un drept personal. Din actele și lucrările dosarului nu rezultă că recurenta reclamantă deține asupra terenurilor agricole o creanță specială, materializată printr-un drept de proprietate căruia îi lipsește atributul dispoziției juridice și nu indică temeiul de drept al acestui drept special. Din data de 21/06/2011 a încetat regimul comunității universale de bunuri dintre părți, iar acordul tranzacțional cu privire la partajul bunurilor comune avea să fie consemnată de Curtea de Apel din Liege prin sentința pronunțată la data de 24.04.2013. definitivă.

Ulterior, sub nr. 496 din 30.12.2013, s-a autentificat de către notarul C din Fernelmont, convenția comună de partaj, act semnat de părți ,,Partaj” (în cadrul unei proceduri de lichidare a patrimoniului ca urmare a unei ordonanțe de divorț), prin care s-a convenit asupra partajării bunurilor din comunitatea universală de bunuri, în sensul că eu soțul a preluat în proprietate exclusivă întregul portofoliu imobiliar din România, cu acordul ,,expres” al reclamantei, în timp ce soția a preluat întregul portofoliu imobiliar din Belgia.

Raportat la dispozițiile art. 2423 C. civ., rezultă că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru dreptul material la acțiunea al recurentei reclamante coincide cu momentul nașterii unui eventual drept de creanță pe care aceasta consideră că îl are intimatului și în legătură cu bunuri imobile aflate pe teritoriul României, respectiv cel mai târziu data de 30 decembrie 2013, când în cuprinsul actului autentic de partaj voluntar nr. 496 din 30.12.2013 au fost consemnate și descrise toate bunurile imobile deținute de foștii soți cu titlu de bunuri comune sau proprii pe teritoriul Belgiei și României, inclusiv cele cinci terenuri agricole ce fac obiectul prezentei cauze, iar atunci, în cunoștiință de cauză, recurenta reclamată s-a declarat de acord in mod ,,expres” cu componența bunurilor imobile din România , fără să existe o eventuală obiecțiune cu privire la un eventual drept al său de creanță împotriva intimatului, în condițiile în care începând cu data de 1 ianuarie 2014 interdicția cetățenilor străini de a deține terenuri agricole extravilane în România a fost ridicată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestuia potrivit celor ce urmează:

Prealabil analizei, se reține că împotriva hotărârii instanței de apel care a menținut soluția tribunalului, de respingere ca fiind prescrisă cererea de obligare a pârâtului la plata de 1/2 din valoarea terenurilor cumpărate în România și ca inadmisibilă a cererii de obligare a pârâtului la plata de 1/2 din valoarea fructelor produse de aceste imobile, reclamanta a formulat recurs pretinzând că aceasta este nelegală pentru nesocotirea la adoptarea ei a dispozițiilor art. 9 C. proc. civ. (principiul disponibilității părților) ori a dispozițiilor de drept material incidente cât privește calificarea dreptului dedus judecății (art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 312/2005, art. 44 alin. (2) din Constituția din 2003) ori cât privește determinarea momentului de la care curge termenul de prescripție a dreptului material la acțiune (art. 2523 C. civ.).

Prin urmare, criticile de recurs formulate, în acest conținut, se circumscriu unor motive de nelegalitate dintre cele permise de lege – art. 488 (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. – în realizarea unui control în legalitate a hotărârii instanței de apel, motiv pentru care apărarea intimatului-pârât fundamentată pe nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor nu va fi reținută.

- Examinând recursul, se reține ca fiind nefondată critica de nelegalitate circumscrisă motivului legal prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care s-a invocat o nesocotire a limitelor și obiectului procesului dedus judecății în calea de atac a apelului (art. 9 C. proc. civ.) atunci când instanța a soluționat cauza tratând asupra unui drept de creanță, fără o prealabilă analiză a naturii juridice a terenurilor în litigiu, după cum acestea constituie bunuri proprii sau comune, curtea de apel invocând limitele restrânse ale acțiunii.

Potrivit recurentei, pentru justa soluționare a cauzei, instanța de apel era datoare să întreprindă această analiză prealabilă întrucât chiar și cererea ei de plată era fundamentată pe o analiză preliminată a naturii juridice a dobândirii terenurilor.

Aceste susțineri sunt lipsite de temei iar cea care nesocotește limitele -trasate încă din fața primei instanțe - ale obiectului și cauzei cererii pe care a înțeles să o mai supună cercetării instanțelor judecătorești în urma discuțiilor privitoare la taxa de timbru datorată pentru procedură, este chiar recurenta.

Este adevărat că, prin cererea sa inițială, recurenta-reclamantă a solicitat o statuare asupra calității de bunuri comune a terenurilor vizate în cererea sa, pretinzând să se constate existența unui drept de coproprietate devălmașă asupra acestora pentru ca, ulterior, și ca o consecință a acestui regim, să se dispună anularea contractului de donație autentificat sub nr. 1516/21.08.2017 și a actelor subsecvente, cu repunerea părților în situația anterioară și rectificarea înscrierilor din cuprinsul cărților funciare în sensul menționării calității lor de bunuri comune, și doar în subsidiar a solicitat obligarea pârâtului la plata de 1/2 din valoarea imobilelor terenuri și a fructelor produse de acestea. Capătul de cerere subsidiar a fost formulat pentru ipoteza „În cazul în care instanța, contrar argumentelor expuse, va considera că aceste bunuri nu fac parte din patrimoniul comun al foștilor soți, deoarece terenurile în discuție au fost dobândite de pârât într-un an în care dreptul cetățenilor străini la proprietatea privată asupra terenurilor nu era permis (...)” și a fost justificată pe „(...) un drept de creanță corespunzător valorii bunurilor achiziționate” – potrivit mențiunilor din cererea de chemare în judecată, penultima filă – fiind singurul care a mai fost păstrat în cercetarea instanțelor, ca urmare a măsurilor impuse de tribunalul în legătură cu obligațiile de plată a taxelor judiciare de timbru datorate de reclamantă la valoarea pretențiilor formulate.

Astfel, potrivit notelor scrise depuse pentru termenul de judecată din 10.05.2021, dar și a susținerilor orale de la termenul din 28.10.2021 din fața primei instanțe, reclamanta a înțeles să-și restrângă pretențiile, pentru a se încadra în taxa judiciară de timbru pe care a consimțit să o achite, la petitul privind plata sumei de 313.755,5 lei reprezentând 1/2 din valoarea terenurilor și la plata sumei de 34.900 lei reprezentând 1/2 din valoarea fructelor, înțelegând să supună cercetării judecătorești și dezbaterii contradictorii a părților exclusiv dreptul de creanță pe care l-a pretins a-i fi recunoscut asupra imobilelor terenuri, decurgând din achiziționarea acestora în timpul căsătoriei cu pârâtul, și asupra fructelor produse de aceste bunuri. Prin urmare, așa după cum pertinent s-a observat încă din fața tribunalului – în analiza circumscrisă excepției de inadmisibilitate a cererii vizând obligarea pârâtului la plata sumei de 34.900 lei reprezentând 1/2 din valoarea fructelor produse de bunurile imobile – calitatea reclamantei de coproprietar al terenurilor indicate prin cererea de chemare în judecată nu a fost probată, fiind considerată „o chestiune litigioasă ce excede limitelor învestirii prezentei instanțe subsecvent insuficientei timbrării a cererii”, prima instanță evocând în acest sens circumstanța anulării ca netimbrat a primului petit, având ca obiect constatarea existentei unui drept de coproprietate devălmașă asupra imobilelor.

Aceleași limite, restrânse prin voința reclamantei, date de ceea ce s-a supus judecății în prima instanță au fost în mod similar avute în vedere de instanța de apel atunci când aceasta a reținut că natura juridică a bunurilor proprii sau comune a terenurilor nu ar putea fi avută în vedere pentru niciun considerent dintre cele invocate de această parte (expirarea termenului de 7 ani de la aderarea României la UE prevăzut de art. 5 din Legea nr. 312/2005 raportat la art. 30 C. fam. ori aducerea lor la regimul comunității de bunuri prin actul de partaj încheiat între părți în fața notarului belgian) întrucât s-ar schimba cauza juridică a cererii restrânse, fundamentată pe existenta unui drept de creanță în patrimoniul soțului care a contribuit la achiziționarea terenurilor dobândite ca bunuri proprii de celălalt soț.

Chiar paragrafele din cererea de chemare în judecată evocate în susținerea acestei critici de recurs relevă că petitul subsidiar, singurul rămas spre analiză ulterior restrângerii pretențiilor reclamantei, este fundamentat pe un drept de creanță afirmat ca ultim temei al unei pretenții pe care aceasta ar putea-o ridica în legătură cu terenurile menționate în acțiune.

Dar, întrucât – precum s-a arătat deja – limitele restrânse (prin voința reclamantei), ale pretențiilor rămase în analiză au fost avute în vedere la soluționarea cauzei încă din considerentele hotărârii tribunalului, fără ca o pretinsă neregularitate a judecății înfăptuită în aceste coordonate să fie criticată prin apelul formulat în cauză de reclamantă, se vădește a fi formulată omisso medio susținerea prin care aceeași parte pretinde o nesocotire a dispozițiilor art. 9 C. proc. civ. la judecata realizată în apel, prin care s-a reținut o imposibilitate a analizării naturii juridice a terenurilor (de bunuri comune sau proprii) ca urmare a limitelor restrânse ale acțiunii.

Nu se punea în discuție – așa cum eronat pretinde reclamanta – o restrângere suplimentară a limitelor învestirii instanței prin cererea din apel, aceste limite (aceleași) fiind ca atare tranșate și avute în vedere la judecata ambelor instanțe de fond, începând de la tribunal. De aceea, este pertinentă apărarea intimatului-pârât întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. (potrivit cu care motivele prevăzute la alin. 1 nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecății apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor), cât timp aceleași limite ale judecății au fost avute în vedere și în hotărârea de primă instanță, fără ca aceste aspecte să fie criticate în apel.

- Greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material (art. 488 alin. 1 C. proc. civ.) invocată de recurentă cu trimitere la calificarea dreptului dedus judecății „ca nefiind un drept de creanță special, asimilat unui drept real”, este de asemenea o critică nefondată a recursului.

Ceea ce a refuzat să supună calificării instanța de apel, invocând limitele acțiunii restrânse conform voinței reclamantei manifestată în fața primei instanțe, a fost natura de bunuri comune/bunuri proprii a terenurilor în legătură cu care aceasta și-a formulat pretențiile, reținând în mod pertinent că în caz contrar s-ar schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată restrânse, care a avut în mod clar în vedere un drept de creanță al soțului cetățean străin care a contribuit la achiziționarea de terenuri în România în proprietatea soțului cetățean român.

Instanța de apel nu a lăsat neanalizate argumentele reclamantei care, în plus, a pretins că dreptul său de creanță ar avea o natură juridică specială (o ficțiune juridică) care înglobează atributele folosinței și administrării specifice unui drept de proprietate, dar căruia îi lipsește atributul dispoziției juridice, ci le-a respins, considerându-le în afara dispozițiilor legale.

Statuarea instanței de apel este corectă, iar nu una pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material, după cum fără temei pretinde recurenta, făcând trimitere la prevederile art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 312/2005 și la cele ale art. 44 alin. (2) din Constituție. Niciuna din aceste norme nu fundamentează în niciun fel susținerile recurentei care, adevărat, construiește ea însăși o ficțiune juridică, lipsită însă de orice corespondent în dispoziția legii.

Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 312/2005 constituie o normă prin care s-a instituit o incapacitate specială și temporară pentru cetățenii unui stat membru, apatrizii cu domiciliul într-un stat membru sau în România ori pentru persoanele juridice constituite în conformitate cu legislația unui stat membru, de a dobândi drepturi de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor si terenurilor forestiere din România pe o durată de 7 ani de la data aderării țării la Uniunea Europeană, în timp ce art. 3 din același act normativ și art. 44 alin. (2) din Constituție stabilesc condițiile de principiu în care cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor din România.

Niciuna din dispozițiile legale pe care le indică recurenta ca fiind nesocotite ori aplicate greșit de instanța de apel nu susține nici măcar într-un plan îndepărtat teza unui drept de creanță special al soțului cetățean străin care contribuie la dobândirea de terenuri în România de către soțul cetățean român, drept de creanță care să îmbine caracteristicile unui drept real, mai puțin pe cel al dispoziției juridice. De altfel, când descrie acest drept special de creanță, recurenta, invocă în mod generic și imprecis „doctrina”, insuficient însă pentru a putea fi primită o critică de greșită aplicare ori interpretare a dreptului material, cu atât mai mult cu cât figura juridică pe care o descrie partea are o fizionomie inedită în rândul instituțiilor juridice proprii dreptului privat român.

Sprijinit pe aceeași fizionomie inedită, pe care recurenta, iar nu legea, o atribuie dreptului (de creanță) a cărui recunoaștere a solicitat-o, și-a fundamentat aceasta și pretenția de a primit 1/2 din valoarea fructelor produse de imobilele terenuri – pretenție considerată inadmisibilă în soluția instanțelor de fond întrucât, în conformitate cu prevederile art. 550 alin. (1) C. civ., fructele se cuvin proprietarului, calitate pe care s-a reținut că reclamanta nu o deține în privința terenurilor aflate în litigiu și pe care, din rațiuni de timbraj, a încetat de a o mai exhiba ca temei al pretențiilor supuse judecății –, afirmând că de aceea cererea sa ar fi admisibilă.

Pentru argumentele prezentate anterior, această susținere nu poate fi primită, critica recurentei fiind lipsită de orice fundament legal.

- Greșita determinare de către instanța de apel a momentului de la care curge termenul de prescripție a dreptului la acțiune în restituirea a 1/2 din valoarea terenurilor achiziționate în România de către intimatul-pârât constituie o critică pe care recurenta a susținut-o cu trimitere la dispozițiile art. 2523 C. civ. raportate la art. 3 și art. 5 din Legea nr. 312/2005 și la art. 44 din Constituție.

Potrivit art. 2523 C. civ., prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, iar pe baza acestuia, instanțele de fond au stabilit că dreptul reclamantei la acțiunea în obligarea pârâtului la plata de 1/2 din valoarea terenurilor indicate în acțiune s-a născut la data încheierii actului de partaj (decembrie 2013), când acestea au hotărât asupra partajării bunurilor dobândite sub regimul comunității extinse (comunitatea universală de bunuri) terenurile în litigiu fiind incluse în lotul II atribuit intimatului-pârât.

Argumentele pentru care recurenta a criticat această dezlegare nu pot fi reținute.

În primul rând, starea de coproprietate care ar subzista ca regim juridic al terenurilor, urmare a nerecunoașterii în România a actului de partaj încheiat între părți în fața unui notar belgian, constituie un argument contrar aceluia care a fundamentat pretențiile reclamantei, respectiv dreptul său de creanță dedus din contribuția sa la achiziționarea unor imobile (terenuri) pe teritoriul României în timpul căsătoriei cu intimatul-pârât, cumpărate pe numele acestuia.

Or, regimul juridic al imobilelor vizate prin acțiune nu poate fi concomitent acela al proprietății exclusive a intimatului, față de care recurenta tinde să obțină recunoașterea unui drept de creanță la nivelul a 1/2 din valoarea acestora, atunci când se formulează pretenția și se solicită evaluarea cauzei în fond, și, totodată, acela al unei stării de coproprietate, argumentată pe nerecunoașterea actului de partaj pe teritoriul Românei și neproducerea de efecte juridice de către acesta, atunci când se discută despre prescripția dreptului la acțiune, poziția recurentei-reclamante fiind una contradictorie.

Așa cum corect au stabilit instanțele de fond, faptul că actul de partaj încheiat de părți nu a fost recunoscut în România nu influențează începutul termenului de prescripție a dreptului la acțiune pentru plata de 1/2 din contravaloarea terenurilor întrucât la data partajului s-a născut orice posibilă pretenție a recurentei împotriva intimatului decurgând din comunitatea de bunuri supusă partajului, aceasta separat de faptul că actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 496/30.12.2013 în fața notarului din Belgia consemnează acordul părților la formarea loturilor, reclamata fiind de acord cu preluarea în proprietatea exclusivă a intimatului a întregului portofoliu imobiliar din România, fără nicio altă rezervă.

Aceea constituie, în economia cauzei, data cunoașterii dreptului/pretenției care corespunde exigențelor de aplicare a dispozițiilor art. 2523 C. civ. și nu data încheierii actului de donație (21.08.2017), când imobilele au ieșit din patrimoniul intimatului. Această teză afirmată de recurentă are la bază ideea stării de coproprietate a soților asupra terenurilor, justificată pe nerecunoașterea actului de partaj în România, teza care, așa cum s-a arătat, nu poate fi validă atunci când se discută despre prescripția dreptului la acțiune pentru recunoașterea unui drept de creanță ce are ca justificare regimul de proprietate exclusivă (bun propriu) a intimatului asupra bunurilor din acțiune.

Înlăturarea prescripției prin calificarea situației litigioase drept îmbogățire fără justă cauză nu poate constitui nici ea o critică valabilă, acest temei juridic fiind unul cu totul nou, neinvocat și necercetat până la acest moment în proces.

Tot pentru prima oară în recurs a fost invocată și cauza de suspendare descrisă în cuprinsul art. 2532 pct. 3 C. civ., afirmându-se existenta unui drept de administrare între soții coproprietari ai terenurilor din România. Or, nu doar că această cauză de suspendare a prescripției a fost invocată direct în recurs, fiind din nou sprijinită pe ideea unei stări de coproprietate a părților asupra terenurilor litigioase, contrară cauzei pretenției exhibate, de plată a unui drept de creanță de către intimatul care a dobândit ca bunuri proprii terenurile din România, dar nici nu se arată cum s-ar concilia aceasta cu situația părților, care sunt divorțate încă din anul 2011, ori cum s-ar concilia norma legală nu situația soților divorțați (norma de drept invocată având în vedere ipoteza persoanelor care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătorești sau al unui act juridic își administrează bunuri).

Pentru motivele arătate, reținând că prin criticile formulate nu s-a demonstrat sub niciunul din aspectele criticate nelegalitatea hotărârii atacate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

Ca parte căzută în pretenții, recurenta-reclamantă va fi obligată să plătească intimatului-pârât cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu de avocat în cuantum de 4000 lei, dovedite cu chitanța depusă la fila 41dosar, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei civile nr. 844A din 7 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă reclamanta A la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatului-pârât B.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2025.