Decizia nr. 621/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul acțiunii și al cererii reconvenționale Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2022 la 2 mai 2022, pe rolul Tribunalului Galați, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat să se dispună rezoluțiunea contractului de rezervare apartament întocmit la 26 iulie 2021 și, în principal, obligarea pârâtei la plata daunelor interese în cuantum de 500.000 euro, reprezentând dublul avansului achitat. În subsidiar, a solicitat repunerea părților în situația anterioară prin obligarea pârâtei la restituirea sumei de 250.000 euro, achitată cu titlu de avans. În drept, acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 1516, art. 1539, art. 1549 și art. 1556 C. civ. Prin cererea reconvențională, pârâta B. a solicitat să se constate neexecutarea obligației reclamantei de a achita diferența de preț în cuantum de 80.000 euro până la 31 octombrie 2021, dată prevăzută în contractul de rezervare, ceea ce atrage sancțiunea rezoluțiunii din cauza culpei reclamantei și, pe cale de consecință, să dispună obligarea reclamantei-pârâte la daune interese către pârâta-reclamanta în echivalent cu avansul plătit, prin modalitatea reținerii de către pârâtă a avansului în sumă de 250.000 euro. În drept, cererea reconvențională se întemeiază pe dispozițiile art. 1516, 1549 și art. 1556 C. civ. Pârâta-reclamantă B. a formulat cerere de modificare a cererii reconvenționale la 7 martie 2023, astfel: - în principal, a solicitat să se dispună rezoluțiunea contractului din 26 iulie 2021 pentru neîndeplinirea de către pârâta-reclamantă a obligației de achitare a diferenței de preț de 80.000 euro până la 31 octombrie 2021, cu reținerea în totalitate a avansului plătit în cuantum de 250.000 euro, conform art. 11 din contractul de rezervare apartament și art. 1544 alin. (1) C. civ. - în subsidiar, a solicitat să se dispună obligarea pârâtei-reclamante la plata de daune interese compensatorii în cuantum de 250.000 euro, conform art. 9 lit. b) din contractul de rezervare apartament; - în cazul admiterii cererii de chemare în judecată, instanța să dispună conform art. 1541 C. civ., reducerea cuantumului excesiv al clauzei penale exprimată de părți în art. 9 lit. a) din contract referitoare la obligarea vânzătoarei la daune-interese în cuantum dublu avansului primit.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1413 din 22 decembrie 2023, Tribunalul Galați a admis, în parte, cererea principală formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.. A admis, în parte, cererea reconvențională, astfel cum a fost precizată. A dispus rezoluțiunea contractului de rezervare apartament încheiat la 26 iulie 2021 între B., în calitate de vânzător și A., în calitate de cumpărător, din culpa ambelor părți. A dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, cu obligarea pârâtei-reclamante să restituie reclamantei-pârâte, suma de 250.000 euro achitată cu titlu de avans. A respins, în rest, celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate. A compensat cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 143/A din 27 iunie 2024, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de apelanta B. împotriva sentinței civile nr. 1413 din 22 decembrie 2023, pronunțată de Tribunalul Galați, secția I civilă, în contradictoriu cu intimata A..

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 143/A din 27 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă a declarat recurs pârâta-reclamantă B., prin care a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. Cu privire la motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1270 și art. 1272 C. civ.. Aceasta a arătat că instanța nu a respectat clauzele contractuale convenite de părți, cu toate că, potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., "contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante". Recurenta a invocat principiul pacta sunt servanda, susținând că obligațiile asumate în contract devin obligatorii de la data semnării și nu pot fi ignorate sau înlăturate de către instanță. A subliniat că, potrivit art. 5 din contract, s-a stabilit în mod expres că restul de preț în cuantum de 80.000 euro urma să fie achitat cel mai târziu la 31 octombrie 2021. În opinia recurentei, simpla depășire a termenului de plată constituie o neexecutare a obligației contractuale de către reclamantă, fără a fi necesară vreo punere în întârziere din partea vânzătorului. Recurenta a mai arătat că această depășire atrage automat culpa reclamantei, care nu și-a îndeplinit obligația asumată, neîndeplinirea fiind imputabilă acesteia și atrăgând consecințele juridice corespunzătoare. De asemenea, recurenta a făcut referire la constatarea instanței de apel, potrivit căreia contractul de rezervare din 26 iulie 2021 constituie o veritabilă promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, cu obiect determinat (două apartamente). În susținerea acestor critici, recurenta a invocat și dispozițiile art. 1272 C. civ., arătând că forța obligatorie a contractului derivă nu doar din clauzele stipulate, ci și din toate efectele pe care legea, uzanțele sau echitatea le atribuie obligației asumate. Recurenta a susținut că instanțele de fond au aplicat greșit normele de drept material referitoare la executarea obligațiilor contractuale, modificând voința părților exprimată în contractul de rezervare. A mai arătat că, potrivit art. 5 din contract, părțile au stabilit în mod expres că prețul total urma să fie achitat integral până la 31 octombrie 2021, iar acest termen era esențial pentru executarea contractului, în absența căreia nu se putea proceda la încheierea contractului în formă autentică. S-a susținut că instanța a intervenit în voința părților și a reconfigurat obligațiile asumate prin contract, încălcând astfel principiul autonomiei de voință și, implicit, exigențele stabilității și predictibilității raporturilor juridice. În opinia recurentei, instanțele au adăugat contractului clauze inexistente, prin aplicarea dispozițiilor art. 1510 C. civ., privind punerea în întârziere, cu toate că părțile nu au prevăzut în mod expres necesitatea unei puneri în întârziere, ci au stabilit un termen-limită în art.

Aceasta a subliniat că în cuprinsul contractului nu se regăsește sintagma "poate fi pus în întârziere", iar sancțiunea neexecutării obligației la termen era reglementată în mod expres în clauzele contractuale [art. 9 lit. b) și art. 11]. Recurenta a învederat că reclamanta nu a achitat suma de 80.000 euro până la termenul contractual, ceea ce echivalează cu o neexecutare a obligației asumate. Aceasta a arătat că părțile au stabilit, în mod expres, un termen esențial pentru executarea obligației de plată a diferenței de preț, și anume până la 31 octombrie 2021. Neîndeplinirea acestei obligații atrăgea, conform art. 11, pierderea totală a avansului achitat. Astfel, soluția ar fi trebuit să fie de admitere a cererii reconvenționale formulate de pârâtă. A fost criticată și motivarea instanței, considerată contradictorie și străină de aplicabilitatea art. 1270 C. civ., întrucât, deși a admis existența principiului forței obligatorii a contractului, instanța nu i-a dat efect în raport cu art. 11 al convenției. În ceea ce privește capătul subsidiar din cererea reconvențională, privind plata daunelor interese în conformitate cu art. 9 lit. b) din contractul de rezervare, a susținut recurenta că motivarea instanței în sensul constatării culpei ambelor părți pentru neexecutarea obligațiilor asumate intră în contradicție cu reținerea împrejurării că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de achitare a restului de preț până la 31 octombrie 2021. De asemenea, a apreciat că interpretarea contractului s-a realizat cu încălcarea art. 1266 C. civ., câtă vreme părțile au stipulat că prețul va fi achitat cel mai târziu la 31 octombrie 2021. Astfel, în opinia sa, instanța a adăugat la contract când a reținut că momentul plății este momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în forma autentică. Interpretarea clauzei contractuale din art. 5 este necesară pentru a decela ordinea îndeplinirii obligațiilor părților contractante, în aplicarea art. 1266 C. civ.. Cu toate acestea, interpretarea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 1267 C. civ. În continuare, a susținut că plata daunelor interese este reglementată de părți prin contract - art. 11, sancțiunea fiind strâns legată de îndeplinirea sau neîndeplinirea obligației de plată a restului de preț (80.000 euro) de către reclamantă până la 31 octombrie 2021. Cum instanța a constatat că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația până la această dată, rezultă că la soluționarea capătului subsidiar al cererii reconvenționale, trebuia să aplice art. 11 din contract și să oblige reclamanta la plata daunelor interese în cuantum de 250.000 euro, constând în pierderea în totalitate a avansului achitat. Însă, cu încălcarea art. 11 din contract și a dispozițiilor art. 1530 C. civ., instanța de apel a respins cererea de daune interese. 5. Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. nu a formulat întâmpinare, cererea de recurs fiindu-i comunicată la 15 noiembrie 2024 . II. Soluția și considerentele Înalte Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Se reține că potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. Din dispozițiile legale enunțate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca susținerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. Așadar, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. Principala condiție a legalității dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței, întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate conduce la casarea unei hotărâri judecătorești. Motivele de recurs trebuie să se raporteze la considerentele hotărârii atacate și să le combată, prin expunerea unui raționament juridic contrar. Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs prevăzute de lege, sunt de natură a contura nelegalitatea hotărârii atacate și să permită, astfel, exercitarea controlului judiciar extraordinar al instanței de recurs. Înainte de examinarea punctuală a susținerilor recurentei B., se impune a reaminti că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu acoperă aspecte care țin de interpretarea clauzelor contractuale. Stabilirea voinței reale a părților și aprecierea semnificației unor dispoziții contractuale concrete reprezintă chestiuni de fapt, ce excedează limitelor recursului, fiind de competența instanțelor de fond. Trebuie observat că fostul caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865 nu a mai fost preluat în noua reglementare, ceea ce relevă intenția legiuitorului de a nu mai permite invocarea în recurs doar a greșitei interpretări a unui act juridic, în lipsa unei argumentații privind aplicarea greșită a unui text de lege. Verificarea respectării și aplicării normelor legale de interpretare a contractelor poate face obiect al unei critici de nelegalitate, însă susținerile din cererea de recurs critică concluzia trasă din interpretarea coroborată a clauzelor convenite de părți, interpretarea care este situată în zona faptelor, deci a netemeiniciei. În consecință, criticile care vizează modul în care instanța de apel a interpretat contractul de rezervare ori efectele sale juridice nu pot fi valorificate în cadrul motivului de recurs prevăzut la pct. 8, în lipsa unor veritabile critici referitoare la încălcări evidente și directe a unei norme de drept material. A admite contrariul ar însemna transformarea recursului într-o cale devolutivă de atac, ceea ce contravine finalității sale restrictive, axate exclusiv pe controlul legalității hotărârii. Cu privire la susținerea că instanța nu a respectat clauzele contractuale, deși contractul are forță obligatorie (art. 1270 și 1272 C. civ.), Înalta Curte reține că această critică reiterează principiul forței obligatorii a contractului. Instanța de apel nu a negat aplicabilitatea art. 1270 C. civ., ci a interpretat voința părților, chestiune ce ține de aprecierea unui element de fapt și nu constituie motiv de nelegalitate în recurs. De asemenea, în referire la afirmația că termenul de plată (31 octombrie 2021) era esențial și că neplata atrage automat culpa reclamantei, se constată că recurenta confundă noțiunea de termen esențial în contract cu aplicabilitatea normei legale. Instanța de apel nu a ignorat termenul, ci a interpretat împrejurările și intenția părților. Această calificare a conduitei părților și reținerea culpei (sau lipsei ei) reprezintă o chestiune de temeinicie, nu de legalitate, și nu poate fi cenzurată în recurs. Nici susținerea că instanța a reconfigurat voința părților și a adăugat la contract nu constituie o critică de nelegalitate a raționamentului instanței de apel. Această susținere are în vedere interpretarea unei clauze contractuale pentru a determina termenul de executare a obligației de plată a diferenței de preț de 80.000 euro. Prin urmare, întrucât instanța de apel nu a adăugat o clauză, ci a concluzionat că intimata avea posibilitatea de achitare a diferenței de preț inclusiv la 31 octombrie 2021, respectiv la data perfectării contractului autentic, critica recurentei în această privință antamează netemeinicia concluziei de fapt asupra înțelegerii părților, iar nu o problemă de drept. În ceea ce privește critica privind aplicarea art. 1510 C. civ. (punerea în întârziere), Înalta Curte observă că recurenta a criticat explicit considerentele primei instanțe, al căror conținut a fost citat în cuprinsul cererii de recurs. Asemenea critici, privitoare la hotărârea primei instanțe, nu pot fi examinate direct de instanța de recurs, care este abilitată să efectueze un control de legalitate privind hotărârea instanței de apel, aceasta constituind obiectul prezentei căi de atac. Totodată, în ceea ce privește analiza efectuată de instanța de apel, respectiv dacă era necesară punerea în întârziere sau nu în raport cu contextul contractual, se constată că aceasta este, de asemenea, o chestiune de interpretare a efectelor convenției și de calificare factuală. În același registru se înscrie și susținerea că reclamanta nu a plătit suma de 80.000 euro și că, prin urmare, trebuia admisă cererea reconvențională. Chestiunea îndeplinirii obligației de plată la termen ține de fondul raportului juridic dedus judecății - instanța a analizat probele, conduita părților și a reținut că nu sunt întrunite condițiile pentru atragerea clauzei penale (lipsa unei culpe exclusive). Așadar, recurenta nu a evidențiat greșita interpretare a unei norme de drept, ci a contestat situația de fapt reținută de instanța de apel - ceea ce depășește sfera controlului de legalitate. Privitor la critica legată de art. 11 din contract - pierderea avansului și faptul că instanța nu a aplicat această clauză, Înalta Curte reține că aplicarea unei clauze penale implică o apreciere a conduitei contractuale a ambelor părți. Instanța de apel a justificat că nu poate fi constatată o culpă exclusivă. Aceasta înseamnă că nu este vorba de o ignorare a unei clauze contractuale, ci de o evaluare diferită a circumstanțelor de fapt relevante pentru incidența clauzei penale. Alegația recurentei în sensul că instanța trebuia doar să constate îndeplinirea singurei condiții impuse de această clauză contractuală nu presupune verificarea conformității hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum stipulează prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ci presupune reevaluarea modului în care a fost stabilită situația de fapt. Astfel, cu privire la critica privind capătul subsidiar al cererii reconvenționale - daune-interese în cuantum de 250.000 euro, se constată că instanța l-a respins motivat, reținând culpa comună a părților. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 1530 C. civ. nu a fost negată, ci instanța a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale. Drept urmare, criticile recurentei pun în discuție netemeinicia raționamentului instanței de apel, care fundamentează soluția de respingere a cererii de daune interese, chestiune ce intră în marja acesteia de apreciere, ca instanța de fond ce evaluează probatoriul, și care nu poate fi cenzurată în recurs. Concluzionând asupra criticilor expuse prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, deși recurenta a înțeles să-și întemeieze criticile pe acest motiv de casare, invocând, în mod formal, încălcarea unor norme de drept material, respectiv art. 1270, art. 1272, art. 1266, art. 1267, art. 1510 și art. 1530 C. civ., în realitate susținerile sale nu exprimă veritabile critici de nelegalitate. Analiza argumentației recurentei a relevat că ceea ce se impută instanței de apel nu este modul de interpretare ori aplicare a unei norme de drept material, ci modul în care au fost evaluate anumite împrejurări de fapt și au fost interpretate clauzele contractuale pentru a califica conduita contractuală a părților. Or, criticile formulate pe calea recursului trebuie să vizeze exclusiv aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, în sensul unei greșite interpretări sau aplicări a normei de drept, iar nu simple nemulțumiri cu privire la modul în care instanța a apreciat probatoriul administrat și a determinat situația de fapt. În acest context, susținerile recurentei se circumscriu unui veritabil examen de temeinicie, inadmisibil în cadrul recursului. Totodată, simpla invocare a unor dispoziții legale nu conferă automat caracterul de nelegalitate unei critici, dacă recurenta nu indică în mod concret care este norma de drept material ce a fost greșit interpretată ori aplicată și în ce constă eroarea de drept pretins a fi săvârșită de instanța de apel. În lipsa unei asemenea demonstrații juridice, critica nu poate fi primită sub incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind, în esență, o nemulțumire față de soluția pronunțată, iar nu o veritabilă critică de nelegalitate. Recurenta a mai invocat că hotărârea instanței de apel este contradictorie, întrucât, deși a reținut aplicabilitatea principiului forței obligatorii a contractului (art. 1270 C. civ.), nu a dat eficiență clauzei privind pierderea avansului (art. 11 din contract), în contextul în care reclamanta A. nu a achitat restul de preț până la termenul convenit. Această critică nu poate fi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece motivarea contradictorie este un viciu de nelegalitate care presupune că raționamentul instanței de apel conține contradicții logice între premisele de fapt, fie între premisele de fapt și concluziile juridice sau între concluziile succesive ale instanței. Ca atare, nu reprezintă motivare contradictorie împrejurarea că partea recurentă nu este de acord cu modul în care instanța de apel a interpretat probele și a stabilit situația de fapt. În speță, instanța de apel a analizat punctual conținutul contractului, inclusiv art. 5 și art. 11, și a explicat de ce nu se poate aplica clauza penală. A făcut trimitere expresă la dispozițiile legale privind executarea obligațiilor (inclusiv art. 1510 C. civ.) și a concluzionat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a atrage sancțiunea pecuniară. Recurenta doar își exprimă dezacordul față de interpretarea instanței asupra unor elemente de fapt și asupra voinței părților contractante, aspecte ce nu pot fi cenzurate pe calea recursului, care vizează exclusiv conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile. Pentru aceleași motive nu poate fi primită nici critica potrivit cu care motivarea instanței de apel ar fi contradictorie, întrucât, deși aceasta a reținut că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de plată a restului de preț până la 31 octombrie 2021, a constatat totodată culpa ambelor părți în justificarea respingerii capătului subsidiar al cererii reconvenționale privind daunele-interese. Susținerea nu se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care presupune existența unor considerente contradictorii ireconciliabile ce fac imposibilă înțelegerea temeiurilor soluției și care afectează caracterul unitar și logic al raționamentului instanței. Or, în cauză, recurenta nu evidențiază o contradicție reală între considerentele hotărârii, ci contestă evaluarea juridică făcută de instanță asupra conduitei contractuale a părților. Așadar, din criticile expuse nu rezultă o neclaritate sau o imposibilitate de identificare a raționamentului instanței, ci o diferență de opinie față de modul în care instanța de apel a apreciat efectele neexecutării obligației de plată. În concluzie, critica nu este susceptibilă de a fi valorificată pe calea recursului, întrucât nu vizează contradictorialitatea considerentelor în sensul motivului de recurs menționat, ci elemente de fond ale analizei efectuate de instanța de apel. Pentru considerentele expuse, reținând că în cauză nu este posibilă încadrarea criticilor în motivele de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv anularea recursului.