ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2729/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 9 ianuarie 2008, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, sub nr. x/2008, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Complexul Sportiv Național Sala Polivalentă, Societatea de Dezvoltare Comercial Sudului S.R.L. și Municipiul București, prin Primarul General, a solicitat obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 2.315 mp (teren) situată în str. x (fost nr. 8), București, având număr de rol nominal unic 554619, al cărui titular este, în calitate de proprietar, cu vecinătățile: la N - fostul imobil nr. 383 de pe str. x, la E - proprietatea nr. 10 de pe str. x, la S - proprietatea nr. 14 de pe str. x și închisoarea Văcărești; la V - CI. Văcărești, arătând că imobilul este ocupat, în mod nelegal, de către pârâta Societatea de Dezvoltare Comercial Sudului S.R.L., care, în prezent, efectuează lucrări de construcție. Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, având în vedere că din actele depuse la dosarul cauzei nu rezultă că, în calitatea sa de reprezentant al statului, ar fi proprietarul imobilului aflat în litigiu. De asemenea, a invocat și excepția inadmisibilității acțiunii, susținând că, prin raportare la situația de fapt, situația juridică a imobilului revendicat de reclamant este reglementată de Legea nr. 10/2001, ce instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Pârâta Societatea de Dezvoltare Comercial Sudului S.R.L. a invocat, prin întâmpinare, excepția inadmisibilității acțiunii în raport de dispozițiile art. 1 și ale art. 20 din Legea nr. 10/2001. Pârâtul Complexul Sportiv Național Sala Polivalentă a formulat, la rândul său, întâmpinare solicitând respingerea acțiunii, în principal ca inadmisibilă, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, ce impunea parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii. A invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului având în vedere că acesta nu a făcut dovada faptului că autorul sau și pretinsul proprietar naționalizat al imobilului sunt una și aceeași persoană. Prin sentința civilă nr. 2569 din 6 mai 2008, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei către Tribunalul București. La data de 2 martie 2009, au formulat cerere de intervenție în interes propriu B. și C., în calitate de moștenitori ai defunctei D. (decedată la data de 20 iunie 2005), solicitând admiterea, în principiu, a cererii, constatarea că, în speță, au un interes propriu, legitim, născut și actual, întrucât terenul revendicat face obiectul unei proceduri speciale, întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 (aflată în faza controlului instanțelor judecătorești), având în vedere că, prin notificarea nr. x din 11 februarie 2002, împreună cu defuncta lor mamă au solicitat restituirea terenului situat în București, Calea x, având suprafață de 2.500 mp. Prin încheierea de ședință din data de 13 aprilie 2009 a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție formulată de C. și B., iar, prin încheierea de ședință din data de 29 martie 2010, judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a cauzelor ce fac obiectul dosarelor nr. x/2007 și nr. y/2006, judecata fiind reluată la data de 20 octombrie 2014. La data de 23 martie 2015, reclamantul A. a formulat o cerere precizatoare a acțiunii, prin care a arătat că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de revendicarea terenului în suprafață de 2.500 mp, situat în București, str. x (fost Văcărești 387).

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 895 din 14 iulie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, ca neîntemeiate, a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de B. și C., ca neîntemeiată, și a respins cererea principală formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu intervenienții în nume propriu B. și C. și cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Complexul Sportiv Național Sala Polivalentă, Societatea de Dezvoltare Comercial Sudului S.R.L. și Municipiul București, prin Primarul General, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A.. Prin încheierea din data de 9 noiembrie 2016, Curtea de Apel București a constatat că a fost transmisă calitatea procesuală activă de la apelantul reclamant A., decedat la 14.10.2016, către fiii acestuia, E. și F.. Prin încheierea din data de 25 mai 2022, Curtea de Apel București a introdus în cauză Ministerul Tineretului și Sportului, față de faptul că apelanții - reclamați E. și F. au invocat excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 256 din 18 iunie 2003 emis de Ministrul Tineretului și Sportului și a Ordinului nr. 204 din 17 decembrie 2003 emis de Președintele Agenției Naționale pentru Sport. Prin încheierea de ședință din data de 6 septembrie 2023, aceeași instanță a luat act de renunțarea apelanților - reclamanți la excepția de nelegalitate invocată. Prin decizia civilă nr. 1658A din 13 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelanții - reclamanți E. și F., ambii moștenitori ai lui A., decedat în timpul procesului, împotriva sentinței civile nr. 895 din 14 iulie 2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Complexul Sportiv Național Sala Polivalentă, Societatea de Dezvoltare Comercial Sudului (S.D.C.S) S.R.L., Municipiul București, prin Primarul General, intimații - intervenienți B. și C. și intimatul Ministerul Tineretului și Sportului, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1658A din 13 decembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, au declarat recurs reclamanții F. și E., solicitând admiterea căii extraordinare de atac și casarea sau modificarea în tot a deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. Au solicitat și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată aferente litigiului. Aceștia susțin incidența motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 din C. proc. civ. din 1865. În primul rând, recurenții arată că motivul de recurs transpus de legiuitor la art. 304 pct. 5 din actul normativ menționat anterior își găsește aplicare în cauză prin faptul că doamna judecător G. a pierdut calitatea de magistrat ca urmare a Decretului de eliberare din funcție nr. 144 din 14 februarie 2024, publicat în Monitorul Oficial nr. 127 din 14 februarie 2024, prin pensionare. Decizia recurată a fost pronunțată la data de 13 decembrie 2023, însă a fost redactată la data de 17 mai 2024, când doamna judecător nu mai era magistrat. Prin urmare, actul de procedură este nul. În al doilea rând, recurenții susțin că, în cuprinsul deciziei recurate, lipsește o motivare concretă, reținându-se o situație de fapt eronată, prin raportare la întregul probatoriu administrat la fond și apel, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. După o prezentare teoretică a cerinței motivării unei hotărâri judecătorești, recurenții arată că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și a probatoriului administrat. Parte din acest probatoriu a fost interpretat în mod trunchiat și deficitar, lipsind coroborarea efectivă a probelor, iar cealaltă parte a fost ignorată cu desăvârșire. Astfel, în opinia lor, instanța de apel și-a motivat decizia pe două aspecte: amplasamentul terenului revendicat și faptul că imobilul provenit din Titlul de proprietate nr. x/1914 nu a intrat niciodată în patrimoniul reclamanților. Însă, aceasta nu a răspuns, în concret, criticilor din cererea de apel, a ignorat multiplele înscrisuri exhibate de aceștia și nu a examinat problemele care i-au fost deduse spre analiză. Simpla enumerare a mijloacelor de probă și emanarea unor aprecieri generale echivalează cu o necercetare a fondului. De asemenea, recurenții apreciază că instanța de apel nu a respectat nici exigențele principiului disponibilității și nici pe cel al rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului. Astfel, petitele cererii de apel au constat în admiterea, în totalitate, a căii de atac, schimbarea sentinței atacate, iar, pe fondul cauzei, obligarea intimaților să lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de 2.535 mp, identificat conform raportului de expertiză judiciară efectuat la fond, obligarea acestora să desființeze toate construcțiile edificate pe teren și grănițuirea proprietății revendicate. În ceea ce privește argumentele instanței referitoare la amplasamentul terenului, recurenții arată că terenul revendicat în cauză este cel indicat în Procesul-verbal încheiat în anul 1951 de inspectorii de pe lângă Secțiunea Financiară R.N. Bălcescu în care se menționează, expres, că este vorba de un singur teren, format prin comasarea a două suprafețe. Această împrejurare a fost confirmată de mențiunile cuprinse în Răspunsul la obiecțiuni, depus la data de 7 septembrie 2022 și înscrisul denumit Completare, depus la data de 25 ianuarie 2023, din care citează pasajele pe care le apreciază ca fiind elocvente în acest sens. Mai arată că instanța de apel a apreciat că, după identificarea realizată de comisia de experți a amplasamentului terenului, se impunea a se cunoaște și ce construcții sunt edificate pe acesta. Cu toate acestea, ulterior, nu a dat eficiență niciunui raport de expertiză topografică, ignorând multe înscrisuri care ar fi dus la o altă concluzie. De asemenea, aceștia învederează că, prin decizia civilă nr. 278A din 7 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2011, care se bucură de autoritate de lucru judecat, se reține că autorul lor deținea o singură suprafață de teren cu ieșire la Calea x, aspect confirmat de probatoriile administrate în dosarul respectiv. Recurenții afirmă că cele două titluri de proprietate aflate la dosar fac referire la același teren, cu același amplasament. Prin Titlul de proprietate nr. x/1921 s-a răscumpărat terenul din Titlul de proprietate nr. x/1914, având o suprafață mai mare, de unde rezultă înglobarea celuilalt teren. Imobilul revendicat a avut două adrese poștale, aferente celor două deschideri pe laturile sale: Calea x (fost nr. y, fost nr. 409) și strada x nr.

În al treilea rând, recurenții susțin că instanța de apel a interpretat greșit actele deduse judecății, a schimbat natura și înțelesul vădit neîndoielnic al acestora, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. Astfel, apreciază că, în considerentele deciziei recurate, nu se regăsește nicio analiză privind operațiunea de răscumpărare a terenului provenit din Titlul de proprietate nr. x/1914, efectuată în baza art. 58 din Legea din 7 aprilie 1889. Teza răscumpărării este dovedită pe deplin de înscrisurile întocmite în perioadele respective, neanalizate și necoroborate de instanța de apel, pe care recurenții le enumeră în cuprinsul cererii de recurs. Instanța de apel a schimbat înțelesul Procesului-verbal din anul 1951, pe care l-a interpretat contrar tuturor înscrisurilor cu care a fost coroborat. În acest sens, recurenții înțeleg să citeze paragrafele din decizia recurată referitoare la actul menționat și concluziile instanței ce vizează informațiile cuprinse în acest înscris. În opinia lor, instanța de apel trebuia să concluzioneze că, din contractul de împrumut din anul 1936, reiese că autorul lor, respectiv H., avea un act de răscumpărare din 1921 și că terenul provenit din acest act era situat în Calea x fără număr, iar terenul din Titlul de proprietate nr. x avea nr. x, fost 409 din Calea x împrejurare reprezintă un argument în plus în dovedirea faptului că terenul din actul dotal din 1932 nu provenea din terenul cu nr. poștal x, ci din terenul cu nr. y din Calea x, fiind vecin direct cu închisoarea Văcărești. De asemenea, apreciază că instanța de apel a schimbat înțelesul vădit și neîndoielnic al înscrisului numit Plan de situație a terenului cedat de stat Închisorii Văcărești din Moșia Statului Vatra Mănăstirii Văcărești din județul Ilfov. Nici acest act nu a fost coroborat cu înscrisurile aflate la dosar. Schimbarea înțelesului vădit și îndoielnic a înscrisurilor menționate a condus instanța la concluzia că reclamanții nu ar fi moștenit terenul revendicat. Recurenții susțin că instanța de apel a schimbat și înțelesul vădit și neîndoielnic al concluziilor raportului de expertiză judiciară, pe care nu l-a apreciat ca fiind o probă concludentă pentru stabilirea situației de fapt. Consideră aceștia că instanța de apel nu a motivat silogismul logico-juridic privind amplasamentul terenului, în decizia recurată fiind expusă o parte din conținutul Monitorului Oficial nr. 24 din 10 iunie 1934, și nici nu a analizat actele de înstrăinare ale autorilor lor, respectiv H. și soția acestuia. De aceea, nu a reținut că suprafețele din terenul înstrăinat au fost situate în partea din spate a terenului în litigiu, cu deschiderea la strada x. Mai mult, recurenții afirmă că întreaga motivare precară, lipsită de silogism logico-juridic, a instanței de apel se referă exclusiv la titlul reclamanților, nefiind alocată nicio propoziție titlului pârâților. Prin urmare, nu a existat o comparare a titlurilor. În al patrulea rând, recurenții învederează că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, împrejurare care atrage incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. În acest sens, arată că instanța de apel a ignorat considerentele deciziei civile nr. 278A din 7 noiembrie 2013 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, pe care le citează, care se impuneau cu forță obligatorie, și care au statuat că sunt proprietarii de drept ai terenului revendicat, identificat prin rapoartele de expertiză din fond și apel. În concluzie, recurenții solicită admiterea recursului, casarea sau modificarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. 5. Apărări formulate în cauză Prin întâmpinările formulate în termen legal, Societatea de Dezvoltare Comercial Sudului S.R.L. a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, ca fiind nefondată, iar Agenția Națională pentru Sport, în calitate de succesoare în drepturi a Ministerului Tineretului și Sportului, a invocat excepția nulității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Prin notele depuse la data de 7 noiembrie 2024, recurenții au invocat excepția de nelegalitate a unor acte administrative emise de Ministerul Tineretului și Sportului. La data de 22 noiembrie 2024, intimata Societatea de Dezvoltare Comercial Sudului S.R.L. a depus note de ședință cu privire la excepția de nelegalitate, prin care a susținut nulitatea pentru lipsa de obiect, inadmisibilitatea și, în subsidiar, netemeinicia acesteia. Prin notele de ședință din data de 25 noiembrie 2024, recurenții au precizat că actele administrative cu privire la care invocă excepția de nelegalitate sunt Ordinul nr. 256/2003 și Ordinul nr. 204/2003, ambele emise de Ministerul Tineretului și Sportului. 6. Procedura în fața instanței de recurs La termenul din data de 28 noiembrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 256/2003 emis de Ministrul Tineretului și Sportului și a Ordinului nr. 204/2003 emis de Președintele Agenției Naționale pentru Sport. La același termen, Înalta Curte a respins excepția nulității căii extraordinare de atac, invocată de Agenția Națională pentru Sport, în cuprinsul întâmpinării, și a rămas în pronunțare cu privire la recursul declarat în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Obiectul prezentei căi extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 1658A din 13 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care recurenții F. și E. o critică, susținând incidența mai multor motive de recurs. În primul rând, aceștia invocă motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. care vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de prevederile art. 105 alin. (2) din același act normativ. În argumentare, susțin că greșeala susceptibilă de a fi invocată pe calea celui de-al cincilea motiv de recurs constă în aceea că unul dintre membrii completului de judecată, care a soluționat calea de atac a apelului, a pierdut calitatea de magistrat anterior redactării deciziei recurate. Criticile formulate se dovedesc a fi nefondate. Eliberarea din funcție a unui judecător, ca urmare a pensionării, se realizează în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 201 alin. (2) din Legea nr. 303 din 15 noiembrie 2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, respectiv prin decret prezidențial, la propunerea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii. Pornind de la acest text de lege, se poate concluziona că încetarea calității de magistrat se produce la data publicării în Monitorul Oficial al României a decretului de eliberare din funcție. Din actele depuse de recurenți la dosarul cauzei, rezultă că doamna judecător G. a fost eliberată din funcție, ca urmare a pensionării, prin Decretul nr. 144 din 14 februarie 2024 emis de Președintele României, publicat în Monitorul Oficial nr. 127 din 14 februarie 2024, în baza Hotărârii secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 223 din 1 februarie 2024. Prin urmare, încetarea calității sale de magistrat, prin pensionare, s-a produs la data publicării decretului menționat în Monitorul Oficial al României, respectiv la data de 14 februarie 2024. Decizia recurată a fost pronunțată la data de 13 decembrie 2023, când doamna judecător G. avea calitatea de magistrat în funcție, astfel încât nu se poate susține nulitatea hotărârii sub acest aspect. Eliberarea din funcție a judecătorului, prin pensionare, după data pronunțării hotărârii și până la data redactării acesteia, reprezintă un eveniment de ordin administrativ care nu produce efecte juridice împotriva deciziei pronunțate de judecător anterior, în perioada în care era în funcție, neexistând prevăzută o nulitate expresă în acest sens. În prezenta cauză, nu se poate reține existența vreunei abateri de la principiul continuității completului de judecată. Acest principiu procedural presupune ca judecarea cauzei să se realizeze, de la început și până la sfârșit, de același complet, iar hotărârea să fie pronunțată de aceiași judecători în fața cărora au avut loc dezbaterile pe fond ale pricinii și în fața cărora s-au pus concluzii privind fondul pretențiilor formulate. Or, aceste cerințe, verificate din perspectiva art. 304 pct. 2 din C. proc. civ. (motiv de casarea a unei hotărâri în situația în care aceasta "s-a dat de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii"), au fost îndeplinite în cauză, eliberarea din funcție fiind ulterioară acestor momente procedurale. Redactarea hotărârii reprezintă o etapă care se înscrie în dispozițiile art. 264 din C. proc. civ., și care se realizează de către judecătorul care a soluționat procesul. Redactarea hotărârii presupune exprimarea considerentelor de ordin juridic avute în vedere la data pronunțării acesteia, astfel încât pierderea funcției de judecător, ca urmare a pensionarii, intervenite după data pronunțării hotărârii, nu îl exonerează pe acesta de obligația de a redacta, neexistând nicio altă posibilitate a delegării acestei atribuții. Redactarea hotărârii de către unul dintre judecătorii care a participat la dezbateri și deliberare nu produce nicio vătămare părților, ci, mai mult, oferă garanțiile necesare pentru protejarea dreptului la un proces echitabil. Chiar Curtea Constituțională a arătat, în cuprinsul Deciziei nr. 33 din 23 ianuarie 2018, că "Motivarea hotărârii judecătorești este un act inerent funcției judecătorului cauzei, constituie expresia independenței sale și nu poate fi transferată către o terță persoană. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înțelegeri a hotărârii, dar și garanția acceptării sale de către justițiabil, care se va supune actului de justiție având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Or, în condițiile în care hotărârea judecătorească ar fi redactată/motivată de o altă persoană decât judecătorul cauzei, justițiabilul este lipsit tocmai de aceste garanții." Înalta Curte reține că dispozițiile art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., indicate de recurenți, instituie nulitatea ca sancțiune procedurală care intervine atunci când actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale, sau de un funcționar necompetent, au pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie. Or, aceste cerințe impuse de legiuitor, apte să conducă la casarea hotărârii, nu sunt îndeplinite în cauză, acest prim motiv de recurs urmând a fi respins, ca nefondat. În al doilea rând, recurenții invocă motivul de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. apreciind că decizia recurată nu este motivată corespunzător, întrucât este contradictorie, inexactă, insuficientă și superficială. În acest sens, arată că instanța de apel a reținut o stare de fapt eronată, prin raportare la probatoriul administrat și nu a analizat toate aspectele importante ale cauzei, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului și încălcarea unor principii ale dreptului civil. Astfel, aceștia susțin existența unei motivări contradictorii, apte să conducă la casarea deciziei pe care au supus-o controlului judiciar. Însă, pentru a fi incident motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., sub acest aspect, trebuie să existe contradicție între considerente și dispozitiv, sau între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată. În cadrul acestui motiv de nelegalitate, recurenții nu aduc nicio critică care să vizeze contradictorialitatea pretinsă. Singura referire la o pretinsă contradicție se regăsește în argumentarea motivului de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 din actul normativ menționat, cu privire la constatările instanței referitoare la raportul de expertiză . Însă, situația învederată, sub acest aspect, nu se încadrează în situațiile prevăzute de legiuitor, neexistând nicio contradicție aptă să atragă nelegalitatea deciziei recurate. În realitate, analizând întregul probatoriu administrat în cele două faze procesuale, Curtea de Apel București a reținut că raportul de expertiză întocmit în apel nu este lămuritor, această concluzie fiind exprimată de două ori în cuprinsul deciziei recurate, aspect care nu relevă nicio contradicție în motivare. De asemenea, recurenții afirmă că instanța de fond a reținut o situație de fapt eronată întrucât nu a analizat toate susținerile părților și toate probatoriile administrate. Înalta Curte observă că, potrivit dispozițiilor art. 261 pct. 5 din C. proc. civ., în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Deși Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil, totuși în jurisprudența sa, s-a reținut în mod constant faptul că; "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" - Hotărârea Ruiza Torija c. Spaniei. Prin urmare, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei spețe. În cauză, instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare, care este acțiunea promovată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar. În cadrul acestui tip de cerere, instanța trebuie să analizeze, cu prioritate, dacă reclamantul este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în favoarea pârâtului, operează o prezumție relativă de proprietate, desprinsă din faptul posesiunii bunului. Curtea de Apel București a analizat, în mod amplu, pe parcursul mai multor pagini, susținerile din cererea de apel, prin raportare la probatoriile administrate și a concluzionat, în acord cu instanța de fond, că reclamantul nu a dovedit că terenul pe care l-a dobândit în proprietate de la autorul său este același cu cel deținut de pârâți. Nefiind îndeplinită această cerință, instanța nu a analizat celelalte condiții pe care le presupune o acțiune în revendicare, nu a realizat compararea de titluri și nici nu a verificat situația construcțiilor. Recurenții afirmă că instanța nu a cercetat parte din susținerile din actele procedurale depuse și parte din probatoriile administrate și a stabilit o situație de fapt eronată cu privire la amplasament și circulația juridică a terenului revendicat. În acest sens, citează din înscrisurile depuse la dosar, respectiv: raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de exp. I., Procesul-verbal încheiat în anul 1951 de către inspectorii de pe lângă Secțiunea Financiară R.N. Bălcescu, Răspunsul la obiecțiuni formulat de comisia de experți, concluzionând că acestea atestă faptul că terenul revendicat este unul singur și le aparține în proprietate. Însă, aceste critici nu pot fi primite. Pe de o parte, așa cum s-a reținut anterior, motivarea unei hotărâri nu presupune un răspuns detaliat fiecărui argument, fiind suficientă examinarea problemelor esențiale ale cauzei, iar, de pe altă parte, prin susținerile lor, recurenții tind la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a probelor, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, limitat, în situația de față, la cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 din C. proc. civ. Recurenții consideră că motivarea generală a instanței de apel și analiza trunchiată a dovezilor, echivalează cu o necercetare a fondului, ceea ce înseamnă o încălcare a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare. De asemenea, afirmă că instanța nu a respectat nici exigențele principiului disponibilității și nici pe cele ale rolului activ în aflarea adevărului. Însă, considerentele hotărârii supuse controlului judiciar cuprind situația de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Prin urmare, nu se poate reține o necercetare a fondului. Susținerile acestora, referitoare la judecarea pricinii cu nesocotirea principiilor contradictorialității, dreptului la apărare, disponibilității și a rolului activ în aflarea adevărului, sunt susceptibile de încadrare în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.. Însă, ele nu permit realizarea unui control de legalitate din partea instanței de recurs întrucât nu sunt argumentate. Criticile de nelegalitate din cererea de recurs trebuie raportate direct la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată, pentru ca instanța învestită cu soluționarea recursului să poată să exercite acest control judiciar efectiv, nefiind suficientă mențiunea potrivit căreia instanța de apel a încălcat o serie de principii care stau la baza procesului civil. Înalta Curte reține că, într-o manieră extrem de detaliată și cu un raționament juridic corect, logic și convingător, instanța de apel a realizat un examen propriu al criticilor apelanților-reclamanți și o analiză reală și efectivă a tuturor elementelor esențiale ce i-au fost supuse verificării din perspectiva problematicii revendicării bunului în litigiu, argumentând judicios împrejurarea că aceștia nu au calitatea de proprietari asupra imobilului deținut de intimați, neexistând suprapunere între cele două terenuri, astfel că acțiunea nu poate fi admisă. În consecință, motivarea hotărârii s-a efectuat cu respectarea atât a exigențelor art. 261 alin. (1) din C. proc. civ., cât și a principiilor jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât nici aceste susțineri care vizează viciile de motivare a deciziei recurate și consecințele pe care, în opinia recurenților, le comportă motivarea necorespunzătoare, nu sunt fondate. În al treilea rând, recurenții invocă incidența motivului de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 din același act normativ, susținând că instanța de apel a interpretat greșit și a schimbat sensul Titlului de proprietate nr. x/1914, Titlului de proprietate nr. x/1921, Procesului-verbal întocmit în anul 1951, Planului de situație a terenului cedat Închisoarei Văcărești, raportului de expertiză judiciară și a altor înscrisuri care dovedesc că terenul revendicat se suprapune peste terenul deținut de intimați. Însă, motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Prin urmare, motivul de nelegalitate are în vedere actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiție se urmărește, iar, în sensul acestui motiv de recurs, instanța ar fi culpabilă dacă ar fi procedat la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenție, supusă regulilor de interpretare prevăzute de art. 977-985 din C. civ. Ca atare, pentru a fi incident acest motiv de recurs este necesar ca "interpretarea greșită" făcută de instanță să vizeze un act juridic supus judecății, sub aspectul validității sau efectelor, iar nu modalitatea de interpretare a probelor administrate (expertize, procese-verbale, titluri de proprietate). În cauză, recurenții impută Curții de Apel București modul în care, pe baza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, instanța a stabilit starea de fapt, necenzurabilă în recurs. Sensul pe care recurenții îl atașează acestei critici este acela că Titlul de proprietate nr. x/1914, Titlul de proprietate nr. x/1921, Procesul-verbal întocmit în anul 1951, Planul de situație a terenului cedat Închisoarei Văcărești și raportul de expertiză judiciară vădeau cu prisosință o altă stare de fapt decât aceea pe care instanța a stabilit-o și faptul că aceasta a ignorat evidența impusă de probe. Aceste chestiuni, însă, nu pot fi plasate în domeniul art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. care are un alt înțeles, acela de restabilire a naturii actului juridic dedus judecății, prin schimbarea nepermisă a conținutului și efectelor sale juridice. De aceea, evaluarea datelor de fapt demonstrate de înscrisuri și modul în care instanța le reunește într-o concluzie asupra stării de fapt rămân necenzurabile în cadrul unui control exclusiv de legalitate după abrogarea expresă a dispozițiilor art. 304 pct. 11 din C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, singurul motiv de recurs care permitea cenzurarea în cadrul acestei căi de atac a greșelilor grave de fapt consecutive greșitei aprecieri a probelor. Prin urmare, nici acest motiv de recurs nu este apt să conducă la nelegalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. În al patrulea rând, recurenții susțin incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., afirmând că decizia pronunțată în apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În argumentare, arată că instanța a modificat considerentele deciziei civile nr. 278A din 7 noiembrie 2013 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarului nr. x/2011, care se impuneau cu forță obligatorie și care statuau că aceștia sunt proprietarii de drept ai terenului revendicat. Însă, Înalta Curte arată că invocarea aplicării greșite ori încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune indicarea textului de lege, în mod punctual, dar și reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare și modul în care instanța de apel a înfrânt acest procedeu. De aceea, nemulțumirea recurenților legată de modul în care instanța de apel a concluzionat asupra efectelor deciziei civile nr. 278A din 7 noiembrie 2013 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2011 nu deduce instanței de recurs examinarea precisă a vreunei norme de drept încălcate. Aceștia nu invocă excepția autorității de lucru judecat, întrucât nu există identitatea de părți, obiect și cauză, ci susțin lipsa de consecvență în judecată, afirmând că ceea ce s-a constatat și statuat în litigiul anterior, respectiv dreptul lor de proprietate asupra terenului în litigiu, nu trebuie să fie contrazis în actuala cauză. Mai mult decât atât, recurenții nu critică raționamentul instanței de apel cu privire la această chestiune, care a fost analizată și prin decizia recurată, ci susțin, la modul generic, că cele statuate de instanță, în litigiul anterior, se impuneau cu forță obligatorie și citează paragrafe din decizia la care fac referire. Înalta Curte reține că instanța de apel a ținut cont de dezlegările date în dosarul nr. x/2011, dar în contextul analizei presupuse de prezenta speță. Astfel, instanța de apel a valorificat parte din considerente drept mijloace de probă în analiza amplasamentului terenului și persoana ce l-a deținut în proprietate. Însă, nu s-a raportat exclusiv la acest mijloc de probă, ci a procedat la coroborarea sa cu celelalte probe administrate în cauză și le-a dat eficiență în măsura relevanței lor pentru prezenta cauză, constatând că situația stabilită anterior nu o contrazice. Din acest motiv, nu pot fi primite nici aceste susțineri ale recurenților care tind la reaprecierea situației de fapt stabilite de către instanța de apel și a probatoriilor administrate, finalitate incompatibilă cu atribuțiile acestei instanțe, de control judiciar, ce sunt circumscrise exclusiv cercetării legalității deciziei recurate, iar nu și temeiniciei acesteia. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanții E. și F. împotriva deciziei nr. 1658A din 13 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III civilă și pentru cauze cu minori și de familie. PENTRU ACESTE MOTIVE,