ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2274/2024

Ședința publică din data de 21 octombrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumelor de 340.000 CHF, reprezentând debit propriu-zis, conform contractului de împrumut nr. x din 15 decembrie 2009, 13.600 CHF, reprezentând dobândă remuneratorie, calculată până la data scadenței, conform aceluiași contract, și 186.813,699 CHF, reprezentând dobânda moratorie calculată până la 3 decembrie 2020, aferentă debitului propriu-zis.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor române în soluționarea cauzei; excepția autorității de lucru judecat cu referire la necompetența generală față de sentința civilă nr. 1829/16 iulie 2019 a Tribunalului Constanța, secția I civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 423 C/4 decembrie 2019 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă; excepția necompetenței Tribunalului Constanța în raport cu Tribunalul de Arbitraj din Zurich, față de clauza compromisorie cuprinsă în art. 9 din actul juridic sus-menționat și art. 23 alin. (1) din Convenția de la Lugano; excepția necompetenței funcționale a secției I civile a Tribunalului Constanța în raport cu secția a II-a civilă a aceleiași instanțe; excepția prescripției dreptului material la acțiune; excepția autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate de instanțele elvețiene într-un litigiu având ca obiect luarea unor măsuri provizorii privind executarea silită declanșată împotriva pârâtului; excepția lipsei calității procesuale pasive, raportat la împrejurarea că C. a fost beneficiara împrumuturilor acordate.

Reclamantul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea tuturor excepțiilor invocate de partea adversă.

La 21 martie 2021, reclamantul a formulat cerere adițională, prin care a solicitat constatarea caducității clauzei compromisorii prevăzute la art. 9 din contractul de împrumut nr. x din 15 decembrie 2008, încheiat între D. și B..

Prin încheierea din 6 octombrie 2021, a fost respinsă, ca nefondată, excepția necompetenței generale și internaționale a instanțelor române, pe cale incidentală fiind analizate și pretențiile formulate de reclamant prin cererea adițională, referitoare la caducitatea clauzei înscrise la art. 9 din contractul de împrumut, de alegere a sediului arbitrajului.

La termenul din 17 noiembrie 2021, reclamantul a depus la dosar o cerere de micșorare a câtimii obiectului cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumelor de 340.000 CHF, reprezentând debit propriu-zis, conform contractului de împrumut nr. x/15 decembrie 2009, 40.017 CHF, reprezentând dobândă remuneratorie calculată până la data scadenței, 23 noiembrie 2011, și 153.512,32 CHF, reprezentând dobândă moratorie calculată de la data scadenței până la 3 decembrie 2020.

Prin sentința civilă nr. 413 din 9 februarie 2022, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârât. A respins cererea precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 178 C din 27 septembrie 2023, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelul principal declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile sus-menționate și apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva aceleiași hotărâri judecătorești și a încheierii interlocutorii din 6 octombrie 2022 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2022.

Împotriva deciziei civile nr. 178 C din 27 septembrie 2023 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă au declarat recurs principal reclamantul A. și recurs incident pârâtul B..

4.1. Recursul principal declarat de reclamantul A.

Prin cererea de recurs, recurentul reclamant a solicitat admiterea căii de atac, casarea, în parte, a deciziei recurate, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra apelului principal, pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare.

a. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamant a invocat:

- încălcarea dispozițiilor art. 1, art. 6, art. 38, art. 80, art. 396 din Codul elvețian al obligațiilor;

- încălcarea dispozițiilor art. 135 pct. 1 din același Cod și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

- încălcarea dispozițiilor art. 135 pct. 2 și ale art. 138 pct. 1 din Codul obligațiilor.

b. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul reclamant a susținut că hotărârea atacată nu cuprinde argumentele pentru care au fost înlăturate unele dintre motivele de apel formulate.

Astfel, a învederat că, prin apelul exercitat, a invocat incidența art. 134 pct. 6 din Codul obligațiilor, potrivit cărora "Termenul de prescripție nu începe și, dacă a început, se suspendă, atât timp cât cererea nu poate fi înaintată în fața unei instanțe elvețiene".

Totodată, a arătat că instanța s-a pronunțat în prezenta cauză, în sensul că acțiunea în realizarea creanței împotriva pârâtului este de competența instanțelor române, în baza Convenției de la Lugano.

Or, deși a invocat acest motiv, prin care a arătat că termenul de prescripție de 10 ani, indiferent de data la care a început să curgă, a fost suspendat până la momentul introducerii acțiunii care constituie obiectul prezentei cauze, instanța de apel a omis să-l analizeze, fiind încălcate, astfel, dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, după cum au fost evocate în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

4.2. Recursul incident declarat de pârâtul B.

Prin cererea de recurs incident, recurentul pârât a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, admiterea apelului incident formulat împotriva sentinței civile nr. 413 din 9 februarie 2022 și a încheierii interlocutorii din 6 octombrie 2021 pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă, cu consecința admiterii excepției necompetenței generale a instanțelor din România, excepției necompetenței internaționale a acelorași instanțe și respingerii cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

a. În dezvoltarea motivului de recurs subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul pârât a susținut că instanța de apel a reținut, în mod greșit, competența generală a instanțelor din România în ceea ce privește soluționarea prezentei cauze.

Recurentul a învederat că, prin raportare la obiectul cauzei și având în vedere clauza compromisorie prevăzută la art. 9 din contractul de împrumut încheiat la 15 decembrie 2008, competența de soluționare a prezentului litigiu revenea, exclusiv, Tribunalului de Arbitraj din Zurich.

Totodată, a precizat că instanțele de fond au aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 1065 C. proc. civ., prevederile din noua Convenție de la Lugano, la care România și Elveția sunt părți semnatare, și care au prioritate față de norma internă, respectiv C. proc. civ. român.

Sub acest aspect, recurentul a arătat că litigiul pendinte este unul cu elemente de extraneitate, având în vedere părțile, locul încheierii și al executării contractului, argumentele expuse în cadrul cererii de chemare în judecată formând deja obiectul altor litigii pe rolul instanțelor elvețiene. Potrivit art. 1071 C. proc. civ., "instanța sesizată va verifica din oficiu competența sa internațională, procedând conform regulilor interne privind competența, iar dacă stabilește că nu este competentă nici ea, nici o altă instanță română, respinge cererea ca nefiind de competența jurisdicției române (...)".

Deși instanța de apel a reținut, în mod corect, incidența, în prezenta cauză, a Convenției de la Lugano din anul 1988, raportat la data încheierii contractului de împrumut și la data la care a intrat în vigoare, în Elveția, noua Convenție, a procedat la o greșită interpretare a dispozițiilor art. 2 și art. 5 din documentul respectiv.

Astfel, Curtea a constatat, în mod corect, că "în general, Convenția de la Lugano impune cerința ca acționarea în justiție a persoanelor domiciliate (având reședința legală) într-un stat obligat prin Convenție să se facă la instanțele din acel stat, indiferent de naționalitatea lor. Cu toate acestea, Convenția prevede și norme speciale de competență judiciară în anumite materii, cum sunt cele privind contractele, caz în care competența revine instanțelor țării unde se pune în aplicare obligația".

Conform art. 2 din Convenția de la Lugano din 1988, "sub rezerva dispozițiilor prezentei convenții, persoanele care au domiciliul într-un stat contractant, indiferent de naționalitatea lor, sunt acționate în justiție în fața instanțelor respectivului stat". Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași Convenție, "o persoană care își are domiciliul pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenție poate fi acționat în justiție pe teritoriul unui alt stat obligat prin prezenta convenție: (a) în materie contractuală, în instanțele judecătorești de la locul de executare a obligației în cauză (...)".

De asemenea, art. 5 alin. (1) lit. b) liniuța a 2-a din Convenție prevede că "în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat obligat prin prezenta convenție unde în temeiul contractului au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile".

Or, contractul de împrumut este acceptat general ca fiind un contract de servicii, iar predarea sumei de 340.000 CHF se menționează în contract că a fost făcută anterior semnării actului juridic, în Elveția. În consecință, competența specială exclusivă de soluționare a prezentei cauze revine statului elvețian.

Drept urmare, în opinia recurentului pârât, instanțele de fond ar fi trebuit să facă aplicarea dispozițiilor art. 132 alin. (4) C. proc. civ. și să respingă cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Mai mult, a subliniat că, prin cererea de recurs, recurentul reclamant a invocat cauza de suspendare a curgerii termenului de prescripție, fundamentată pe dispozițiile art. 134 pct. 6 din Codul elvețian al obligațiilor, recunoscând, implicit, că revine, exclusiv, instanțelor elvețiene competența de soluționare a prezentei cauze, raportat la obiectul litigiului și la clauza compromisorie cuprinsă în art. 9 din contractul nr. x/15 decembrie 2008.

b. Deși există o clauză compromisorie asumată de părți prin contract, la art. 9 din actul juridic semnat la 15 decembrie 2008, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că nu aparține Tribunalului de Arbitraj din Zurich competența exclusivă de soluționare a prezentului litigiu, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Sub acest aspect, a arătat că, potrivit art. 9, mai sus invocat, clauză compromisorie obligatorie pentru părți, contractul de împrumut este guvernat, în acord cu Codul elvețian al obligațiilor, de articolele 312-318 și se interpretează în conformitate cu acesta. Sediul arbitrajului este la Zurich.

Instanțele de fond, în mod greșit, au apreciat ca nefiind aplicabilă clauza compromisorie inserată în contract, având în vedere că părțile au convenit, în mod expres, ca soluționarea litigiilor apărute în legătura cu contractul respectiv sa fie soluționate pe calea arbitrajului, fără a ține seama de prevederile art. 23 alin. (1) din Convenția de la Lugano, conform cărora:

"Dacă părțile, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenție, au convenit ca o instanță sau instanțele dintr-un stat obligat prin prezenta convenție să aibă competența judiciară în soluționarea litigiilor care au survenit sau pot surveni în legătura cu un raport juridic determinat, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective. Această competență este exclusivă cu excepția unei convenții contrare a părților.".

A mai susținut recurentul pârât că instanța de apel nu a aplicat, în mod corect, dispozițiile art. 554 C. proc. civ., cu privire la obligația instanțelor de drept comun de a verifica competența, precizând că singura condiție pentru stabilirea competenței de soluționare a unei anumite cauze în favoarea unui tribunal arbitral este ca cel puțin una dintre părți să invoce convenția arbitrală în litigiul respectiv. Or, acesta a susținut, în mod expres, prin întâmpinare, excepția necompetenței internaționale, invocând competența exclusivă a Tribunalului de Arbitraj din Zurich.

În raport cu acest aspect, instanța de apel trebuia să aibă în vedere faptul că nu este incidentă niciuna dintre cele trei ipoteze limitativ prevăzute de dispozițiile art. 554 alin. (2) C. proc. civ., care ar fi dat posibilitatea instanței române să rețină cauza spre competentă soluționare.

c. Instanța de apel a considerat, în mod greșit, că nu există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește necompetența instanțelor din România în soluționarea prezentei cauze, în raport cu soluția pronunțată în dosarul nr. x/2019 aflat pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, încălcând, astfel, prevederile art. 430 C. proc. civ. - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, în fața primei instanțe a învederat că debitul pretins în prezenta cauză, în baza contractului de împrumut nr. x din 15 decembrie 2008, a mai fost solicitat anterior de către reclamantul A. și în cadrul unui alt dosar, ce a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța, instanță care, prin sentința civilă nr. 1829 din 16 iulie 2019 (rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 423 C din 4 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă), a admis excepția necompetenței generale a instanțelor din România și a respins cererea de chemare în judecată, ca nefiind de competența acestor instanțe.

Drept urmare, necompetența generală a instanțelor din România a fost constatată anterior de către Tribunalul Constanța și confirmată de Curtea de Apel Constanța, inclusiv pentru împrumutul acordat în baza contractului nr. x din 15 decembrie 2008, prima instanță reținând că, potrivit art. 9 din contractul de împrumut nr. x/15 decembrie 2008, acesta este guvernat de Codul elvețian al obligațiilor, respectiv articolele 312-318, iar sediul arbitrajului este la Zurich.

În acest context, în mod greșit, instanța de apel a reținut că elementele în funcție de care s-a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române în cadrul dosarului anterior, înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța, nu se regăsesc în prezentul litigiu.

De asemenea, în celălalt proces, tot cu putere de lucru judecat, s-a reținut competența exclusivă a instanțelor elvețiene și în raport cu contractul de cesiune de creanță încheiat între creditoarea inițială D. și creditorul cesionar, reclamantul A., față de dispozițiile art. 4 din actul juridic respectiv.

Mai mult, Curtea a continuat raționamentul, arătând că, în prezenta cerere de chemare în judecată, niciuna dintre părți nu a învederat începerea unei proceduri execuționale pe teritoriul statului elvețian.

Însă, din perspectiva dispozițiilor art. 22 alin. (5) din Convenția de la Lugano din 1988, nu are relevanță dacă executarea silită a fost sau nu efectiv demarată în Elveția de către recurentul reclamant, în baza contractului de împrumut nr. x din 15 decembrie 2008, ci dacă avea posibilitatea de a executa suma ce face obiectul contractului de împrumut în Elveția.

În dosarul nr. x/2019, instanța a reținut, cu autoritate de lucru judecat, excepția necompetenței generale a instanțelor din România și din perspectiva art. 22 punctul 5 din Convenția de la Lugano, care reglementează competența judiciară exclusivă, text de lege conform căruia "următoarele instanțe au competența judiciară exclusivă, indiferent de domiciliu: În ceea ce privește executarea hotărârilor instanțelor din statul obligat prin prezenta Convenție pe teritoriul căruia a fost sau urmează a fi executată hotărârea".

Curtea de Apel a considerat, în mod greșit, că, din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată, nu este justificată aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (5) din Convenția de la Lugano.

De asemenea, instanța de apel a stabilit, în mod greșit, că dezlegarea dată excepției necompetenței generale a instanțelor române prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2019 nu poate fi reținută cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu, întrucât nu există identitate de obiect între cele două cereri.

În opinia recurentului pârât, nu era necesară existența identității de obiect între prezentul dosar și cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2019, deoarece a fost invocată excepția autorității de lucru judecat soluției pronunțate în dosarul precedent exclusiv în ceea ce privește chestiunea competenței de soluționare a prezentei pricini.

Astfel, nu este obligatoriu să existe identitate de obiect între cele două litigii, pentru ca instanța să rețină competența unică de soluționare a acestora de către instanța arbitrală din Elveția, fiind relevant doar aspectul că ambele dosare au, ca temei al pretențiilor recurentului reclamant, contractul de împrumut nr. x din 15 decembrie 2008.

În atare situație, nu se poate reține, raportat la pretențiile izvorâte din același contract de împrumut, pe de o parte, necompetența instanțelor române în soluționarea dosarului nr. x/2019, cu motivația că această competență revine instanței de arbitraj din Elveția, iar, în prezenta cauză, competența instanței din România de a soluționa litigiul întemeiat pe același contract de împrumut.

Devin, în consecință, incidente dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul pârât B. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul reclamant, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Răspunzând motivelor de recurs formulate de partea adversă, recurentul pârât a susținut că decizia instanței de apel este legală în ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Recurentul reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, apreciind că, în ceea ce privește competența de soluționare a cauzei, hotărârea instanței de apel este legală.

Sub acest aspect, a subliniat că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor incidente, având în vedere că, în Convenția de la Lugano, se reglementează o competență alternativă, iar, în cazul competenței alternative, reclamantul are posibilitatea de a opta să introducă cererea de chemare în judecată la oricare dintre instanțele competente alternativ, fiecare dintre instanțele sesizate fiind deopotrivă competentă.

A mai susținut că referirile făcute prin memoriul de recurs cu privire la art. 134 pct. 6 din Codul elvețian nu reprezintă o recunoaștere în sensul competenței instanțelor elvețiene în soluționarea cauzei, ci, dimpotrivă, au fost formulate pentru a releva că cererea care formează obiectul prezentei cauze nu putea fi înaintată în fața unei instanțe elvețiene, având în vedere că recurentul pârât nu a domiciliat niciodată în Elveția și nu are bunuri pe teritoriul acestui stat, nefiind posibilă începerea unei executări silite.

Cu referire la critica expusă prin recursul incident, care vizează greșita apreciere a instanței de apel cu privire la inaplicabilitatea clauzei compromisorii inserate în contract, a învederat că această clauză nu poate fi interpretată ca o manifestare de voință explicită și neechivocă a părților de excludere a competenței instanțelor, deoarece nu prevede, expres, că litigiile privind contractul urmează să fie supuse arbitrajului.

Drept urmare, și cu privire la această chestiune, instanța a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale.

În ceea ce privește argumentarea recurentului pârât în sensul încălcării autorității de lucru judecat a celor dezlegate în dosarul nr. x/2019, recurentul reclamant a menționat că instanța de apel a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 22 alin. (5) din Convenția de la Lugano, care reglementează o competență judiciară exclusivă în cazul executării hotărârii instanței pe teritoriul căreia a fost sau urmează să fie executată hotărârea.

Or, în cauza pendinte, instanța de apel a reținut corect că niciuna dintre părți nu a învederat începerea unei proceduri execuționale pe teritoriul statului elvețian.

Concluzionând, a solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul incident este fondat, ceea ce va atrage și admiterea recursului principal, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În prealabil, se impune a se menționa că, dintre toate criticile formulate prin cererile de recurs, urmează a se analiza cu prioritate cea din recursul incident care vizează autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2019 aflat pe rolul Tribunalului și Curții de Apel Constanța, sub aspectul necompetenței generale a instanțelor din România în soluționarea cauzei (lit. c) din cerere). Astfel, în condițiile art. 248 alin. (1) și (2) C. proc. civ., instanța se pronunță mai întâi asupra excepțiilor de procedură și de fond care fac inutilă cercetarea, în fond, a litigiului, determinând ordinea de soluționare în raport cu efectele pe care excepțiile le produc. Or, în recursul principal, excepția în dezbatere este cea a prescripției dreptului material la acțiune, excepție de fond, relativă și peremptorie, în timp ce excepția autorității de lucru judecat reprezintă o excepție de fond, absolută și peremptorie, dar care, referindu-se la problema necompetenței instanțelor din România (excepție de procedură), are prioritate în soluționare în raport cu excepție prescripției dreptului la acțiune. De asemenea, excepția autorității de lucru judecat se impune a fi verificată înainte de motivul din recursul incident referitor la necompetența generală a instanțelor din România (lit. a) din cerere), întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât, vizând același aspect, cel al necompetenței, ipoteza verificării sale într-un litigiu anterior, printr-o hotărâre definitivă, prezintă relevanță prioritară raționamentului ulterior al prezentei instanțe, în contextul în care hotărârea definitivă nu poate fi contestată.

Din această perspectivă, criticile recurentului pârât referitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în litigiul precedent sunt fondate.

Astfel, instanța de apel, deși a reținut că, în ambele dosare, s-a solicitat de către reclamant, printre altele, restituirea împrumutului acordat pârâtului în baza contractului nr. x/15 decembrie 2008, a înlăturat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1829/16 iulie 2019 a Tribunalului Constanța, secția I civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 423 C din 4 decembrie 2019 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, determinat de inexistența identității de obiect între cele două procese. A constatat instanța de apel absența, în litigiul de față, a unui capăt de cerere formulat în litigiul anterior, vizând constatarea inexistenței dreptului de creanță al pârâtului B. raportat la contractul de împrumut din 19 august 2010, ca urmare a compensării parțiale, în limita sumelor indicate în acea cerere, și care, spre deosebire de prezentul dosar, a atras începerea unei proceduri execuționale de către pârât pe teritoriul statului elvețian, în baza art. 22 alin. (5) din Convenția de la Lugano. A mai reținut Curtea că cererea referitoare la constatarea inexistenței dreptului de creanță invocat de pârât a fost considerată capăt principal în litigiul precedent. În concluzie, instanța a reținut că elementele care au determinat admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor naționale în cauza precedentă nu se justifică și în dosarul de față.

Anterior verificării autorității de lucru judecat, trebuie menționat că actul juridic în baza căruia s-a formulat cererea de chemare în judecată este reprezentat de contractul de împrumut nr. x/15 decembrie 2008, încheiat între D. și pârâtul B., iar nu de contractul de împrumut nr. x/15 decembrie 2009, cum din eroare s-a trecut în cuprinsul cererii. Ulterior, D. și-a schimbat denumirea, devenind D., și a încheiat contract de cesiune de creanță la 20 ianuarie 2017 cu reclamantul A., pentru suma care a constituit împrumutul acordat pârâtului, prin actul juridic menționat. Aceeași eroare de indicare a anului contractului (2009, în loc de 2008) s-a realizat și în cuprinsul hotărârilor judecătorești în raport cu care s-a invocat autoritatea de lucru judecat. În consecință, Înalta Curte are în vedere, în soluționarea cauzei, contractul de împrumut nr. x din 15 decembrie 2008.

Revenind la recursul incident, într-adevăr, unul dintre argumentele menționate în sentința civilă nr. 1829/16 iulie 2019 a Tribunalului Constanța, secția I civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 423 C/4 decembrie 2019 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, în reținerea temeiniciei excepției necompetenței generale a instanțelor române, a vizat cererea formulată în litigiul respectiv, având ca obiect constatarea inexistenței dreptului de creanță al pârâtului B. în contradictoriu cu reclamantul, conform contractului din 19 august 2010 și compensarea dintre creanțele părților. Totodată, a constatat prima instanță că titlul de creanță deținut de pârât este reprezentat de o hotărâre judecătorească emisă în statul elvețian, parte la Convenția de la Lugano, și anume sentința Tribunalului din Meilen din 19 decembrie 2016, în baza căreia pârâtul a demarat procedura executării silite pe teritoriul acestui stat. În acest sens, aplicând dispozițiile art. 22 pct. 5 din Convenția de la Lugano, Tribunalul a constatat, în litigiul precedent, că instanța competentă a statua asupra cererii de constatare a inexistenței dreptului de creanță al pârâtului opus reclamantului este cea pe teritoriul căreia este executată hotărârea care consfințește creanța în discuție.

În egală măsură însă, un alt argument pentru care Tribunalul Constanța a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române este determinat de conținutul clauzei de la pct. 9 din contractul de împrumut nr. x/15 decembrie 2008, în baza căruia, în respectivul dosar, reclamantul a solicitat, printre altele, obligarea pârâtului la plata sumei de 340.000 CHF, cu dobânda moratorie aferentă acestui debit, pretenții care formează și obiect al dosarului de față. Astfel, contrar celor stabilite de instanța de apel din prezentul litigiu, în sensul că cererea principală o reprezintă constatarea inexistenței dreptului de proprietate al pârâtului (ceea ce ar prezuma o eventuală accesorialitate a cererii de obligare a pârâtului la restituirea împrumutului și, deci, o eventuală aplicare a altor norme de competență față de cele reținute în litigiul anterior), în cauza precedentă, Tribunalul Constanța a considerat că cererea de constatare a inexistenței dreptului de creanță al pârâtului conform contractului din 19 august 2010 are caracter independent de cererea vizând obligarea acestei părți la plata sumelor de bani reprezentând debite și dobânzi izvorâte din contractele de împrumut enumerate în acțiune (printre care și contractul de împrumut nr. x din 15 decembrie 2008). În continuarea raționamentului, prima instanță, interpretând clauza de la pct. 9 din contractul de împrumut nr. x din 15 decembrie 2008, conform căreia legea aplicabilă raportului juridic izvorât din acest contract este Codul elvețian al obligațiilor, art. 312-318, iar sediul arbitrajului este la Zurich, a statuat că părțile au ales ca raportul juridic încheiat să fie reglementat de legea elvețiană, astfel încât instanța competentă să soluționeze procesele născute în legătură cu acest raport nu poate fi decât o instanță elvețiană. Aceasta, chiar dacă părțile au indicat, în mod generic, nespecific, că "sediul arbitrajului este la Zurich". A mai arătat Tribunalul Constanța că acesta constituie un argument în plus în favoarea temeiniciei necompetenței generale a instanțelor române, care rezultă din art. 23 alin. (1) din Convenția de la Lugano din 2007 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (având același conținut cu art. 17 din Convenția de la Lugano din 1988, evocată în recursul incident). Pentru aceste considerente, în baza art. 1071 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul Constanța a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române, cu consecința respingerii acțiunii ca atare.

Soluția și raționamentul prin care s-a tranșat problema competenței în litigiul anterior (dosar nr. x/2019) se impun cu autoritate de lucru judecat în procesul de față, în condițiile art. 430 alin. (1) și (2) cu referire la art. 431 alin. (1) C. proc. civ., fiind îndeplinite cerințele triplei identități, de părți (reclamantul A. și pârâtul B.), obiect (restituirea împrumutului de 340.000 CHF, cu dobânzile aferente) și cauză (contractul de împrumut nr. x/15 decembrie 2008, cu privire la care debitorul pârât nu a executat obligația de restituire) între cele două litigii. Trebuie subliniat că nu prezintă relevanță, în soluționarea excepției autorității de lucru judecat, că acțiunea din litigiul precedent cuprinde mai multe capete de cerere, vizând și restituirea sumelor de bani care au constituit obiect și al altor contracte de împrumut, precum și constatarea inexistenței dreptului de creanță al pârâtului derivat din contractul de împrumut din 19 august 2010, identitatea de obiect putând opera și parțial. În alți termeni, prezintă importanță că același obiect se regăsește în ambele litigii.

De asemenea, se impune a se menționa că autoritatea de lucru judecat vizează nu aspectul pozitiv al acesteia, respectiv doar tranșarea unei chestiuni litigioase care influențează soluționarea procesului de față, reglementată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ci chiar aspectul negativ, care implică tripla identitate evidențiată mai sus, și care împiedică promovarea unui nou proces, cu același obiect, cauză și părți, conform art. 431 alin. (1) din Cod.

Reținând temeinicia criticilor recurentului B. referitor la excepția în discuție, urmează ca prezenta instanță să admită ambele recursuri, cu consecința finală a respingerii, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată, fără a se mai examina celelalte motive din recursul incident și din recursul principal, care sunt subsecvente autorității de lucru judecat. Trebuie arătat că soluția de admitere a recursului principal este strict formală, fiind condiționată de soluția dată recursului incident, o soluție de respingere fiind exclusă, în contextul în care nu s-a procedat la analiza criticilor referitoare la prescripția dreptului material la acțiune.

Pentru toate aceste argumente, constatând că sunt îndeplinite cerințele motivului de casare din recursul incident prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. (încălcarea autorității de lucru judecat), în baza art. 497 din același cod, Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia atacată și, pentru aceleași considerente, în baza art. 480 alin. (2) C. proc. civ., va admite apelul incident declarat de pârâtul B. și apelul principal declarat de reclamantul A. împotriva hotărârii primei instanțe, pe care o va schimba în tot, în sensul că va respinge, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul incident declarat de pârâtul B. și recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 178 C din 27 septembrie 2023 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Casează decizia atacată.

Admite apelul incident declarat de pârâtul B. și apelul principal declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 413 din 9 februarie 2022 pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă.

Schimbă, în tot, sentința civilă nr. 413 din 9 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în sensul că:

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2024.