ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2133/2024

Ședința publică din data de 10 octombrie 2024

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la 11 noiembrie 2021, sub nr. dosar x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata contravalorii în RON, a sumei de 344.758 USD la cursul valutar al BNR de la data plății, actualizată cu rata inflației în anul 2021, sumă compusă din 183.289 USD reprezentând stoc marfă, 141.874 USD reprezentând achiziția a 821,12 tone distilat de vid, transport pe calea ferată, inspecția cantitativ calitativă, contravaloare transport și contravaloare procesare, și 19.595 USD reprezentând suprataxă vamală, TVA în vamă și comision vamal, prejudiciu suferit ca urmare a pierderii stocului de marfă de către S.C. B. S.R.L., societate administrată de reclamant.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen. și art. 235 din Legea 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 1045 din 05 august 2022, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă a admis excepția prescripției extinctive, invocată de către pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a respins acțiunea formulată de către reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 2562/2023 din 5 octombrie 2023, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1045/05 august 2022 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 2562/2023 din 5 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A. înregistrat la 20 noiembrie 2023 pe rolul secției I civile a instanței supreme și repartizat aleatoriu, spre competentă soluționare completului de filtru nr. 4.

În expunerea criticilor de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat următoarele aspecte:

Decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 7 și a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a art. 2528 C. civ. 2009 dar și cu nesocotirea art. 541 alin. (2) C. proc. civ..pen.

În dezvoltarea criticii privitoare la reținerea de către instanța de apel a incidenței prevederilor din Decretul lege nr. 167/1958, recurentul a arătat că dispozițiile din cuprinsul acestui decret lege au fost abrogate începând cu 01.10.2011, când a intrat în vigoare noul C. civ., adoptat în anul 2009, iar cum dreptul material la acțiune în cazul de față s-a născut ulterior intervenirii abrogării Decretului lege nr. 167/1958, termenul de prescripție a dreptului material nu este suspus acestor reglementări legale.

Instanța de apel a constatat, în mod greșit, că sumele pretinse puteau fi reclamate ca prejudiciu doar de către S.C. B., iar nu și de reclamant în nume propriu, dat fiind faptul că patrimoniul unei societăți comerciale este distinct de patrimoniul asociatului său. Or, acest considerent al instanței dezleagă excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârât în fața tribunalului, chestiune care nu a fost soluționată de prima instanță care a reținut cauza în pronunțare cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune. Ca atare, acest considerent al curții de apel este superfluu.

Reținerea curții de apel în privința titularului acțiunii care putea solicita acordarea acestor despăgubiri este greșită în contextul în care, la momentul la care reclamantul a fost în executarea măsurii arestului, acesta deținea calitatea de unic asociat și administrator al S.C. B. S.R.L, iar sumele pretinse cu titlu de despăgubiri i s-ar fi cuvenit în temeiul art. 235 din Legea nr. 31/1990 având în vedere că, în perioada în care a fost în executarea măsurii preventive privative de libertate, a fost în imposibilitate de a administra societatea și deci, de a desfășura activitățile comerciale pe care aceasta le avea în derulare cu C., societatea fiind, de altfel, radiată la 17.09.2015 în baza prevederilor Legii nr. 85/2006.

Termenul de prescripție a dreptului material la acțiune nu este unul de drept comun, câtă vreme acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 539 alin. (1) C. proc. civ..pen, pretențiile deduse judecății intrând în sfera de aplicare a acestor norme legale deoarece pierderea stocului de marfă este consecința arestării aspect ce urma să fie probat, în măsura în care instanța ar fi procedat la analiza pe fond a cererii.

Prin urmare, instanța de apel a nesocotit principiul disponibilității părților în procesul civil, având în vedere că, deși partea și-a întemeiat pretențiile deduse judecății pe dispozițiile art. 539 alin. (1) C. proc. civ..pen., a reținut incidența prevederilor legale de drept comun ale art. 2528 C. civ. care reglementează termenul de prescripție a dreptului material la acțiune.

Prin urmare, nici prevederile art. 2528 din C. civ. nu sunt incidente cauzei.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 541 alin. (2) C. proc. civ..pen. (în forma în vigoare de la data introducerii acțiunii), în contextul în care pentru promovarea acțiunii în repararea pagubei era condiționată de constatarea erorii judiciare sau a caracterului nelegal al privării de libertate printr-o hotărâre judecătorească, condiție care, în cauză, nu era întrunită.

Aprecierea instanței de apel potrivit căreia termenul de 6 luni pentru promovarea acțiunii a început să curgă de la 07.10.2016 (data rămânerii definitive a hotărârii de achitare), nesocotește art. 541 alin. (2) C. proc. civ..pen., având în vedere că prin decizia de achitare nu a fost constatat și nici stabilit caracterul nelegal al privării de libertate pentru întreaga perioadă în care a fost arestat preventiv (06.06.2000 - 25.04.2001), nelegalitatea arestării preventive fiind stabilită doar pentru data de 06.06.2000, după cum s-a reținut cu putere de lucru prin sentința civilă nr. 390/03.06.2005 a Tribunalului Hunedoara, schimbată, în parte, prin decizia civilă nr. 99/A/24.03.2006 a Curții de Apel Alba Iulia. Chiar dacă hotărârea judecătorească de achitare a devenit definitivă la 07.10.2016, termenul de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. civ..pen. nu se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii penale de achitare, întrucât acest text legal nu reflectă voința legiuitorului în acest sens.

Curgerea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune are ca situație premisă nașterea dreptului material la acțiune.

Or, în speță, în raport de conținutul art. 541 alin. (2) C. proc. civ..pen. (în forma aflată în vigoare până la 09.07.2023, când a intrat în vigoare Legea nr. 201/2023), nașterea dreptului material la acțiune nu coincide cu momentul la care hotărârea de achitare a devenit definitivă având în vedere pronunțarea deciziei nr. XV din 18.09.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura recursului în interesul legii care a consacrat necesitatea constatării caracterului nelegal al măsurilor preventive privative de libertate prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., astfel că, hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu putea constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

Prin urmare, pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei nr. XV/18.09.2017 s-a constituit într-o veritabilă barieră juridică în demersul de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul creat ca urmare a arestării preventive dispuse în cursul procesului penal, finalizat cu soluția de achitare, și pentru care nu s-a constatat explicit și caracterul nelegal al măsurii privative de libertate.

Anterior pronunțării deciziei în procedura recursului în interesul legii, practica judiciară în privința aplicării dispozițiilor art. 539 C. proc. civ..pen. era una controversată, instanțele de judecată respingând acțiuni întemeiate pe acest text de lege tocmai pentru că reclamanții nu dețineau hotărâri penale sau ordonanțe ale procurorilor, prin care să se fi stabilit caracterul nelegal al privării de libertate, împrejurarea în raport de care nu se poate aprecia că demersul întemeiat pe acest text oferea un grad ridicat de certitudine pentru admiterea unor astfel de acțiuni.

Ca atare, dreptul material la acțiune nu exista în mod real anterior pronunțării deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curții Constituționale, context în care nici termenul de prescripție a dreptului material la acțiune nu a început să curgă în perioada 07.10.2016-18.09.2017.

Înscrisurile aflate la dosarul cauzei probează acțiunile pomovate de către reclamant și înregistrate pe rolul Tribunalului Alba, ulterior pronunțării soluției de achitare, având ca obiect constatarea caracterului nelegal al privării de libertate la care afost supus în cursul procesului penal în perioada 06.06.2000 - 25.04.2001, soluția fiind aceea de respingere pentru lipsa cadrului procesual, prin sentința penală nr. 173/19.11.2018 a Tribunalului Alba, pronunțată în dosarul nr. x/2018).

Deciziile Curții Constituționale au efecte numai pentru viitor, cum reține instanța de apel, însă numai odată cu pronunțarea deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curții Constituționale și publicarea acesteia în Monitorul Oficial a fost înlăturată interpretarea dată de Înalta Curte prin decizia în interesul legii nr. XV/18.09.2017, ceea ce înseamnă că nașterea dreptului material la acțiune a devenit efectivă numai de la acel moment, marcând cu certitudine dreptul persoanelor private de libertate în cursul procesului penal și cu privire la care s-a pronunțat o soluție definitive, de achitare, de a solicita despăgubiri.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. IV alin. (2) din Legea nr. 201/2023, conform căruia "în cazul persoanelor prevăzute la alin. (1), dacă soluția clasării sau a achitării a rămas definitivă anterior intrării în vigoare a prezentei legi, acțiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acesteia."

Alin.l al aceluiași articol prevede că "au dreptul la despăgubiri în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare, persoanele care la 12 mai 2021, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate sau față de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată.

Conform dispozițiilor art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. civ..pen. (în forma modificată și completată prin Legea nr. 201/2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 618 din 06.07.2023 și intrată în vigoare la 09.07.2023), are dreptul la repararea pagubei suferite și persoana față de care, în cursul procesului penal, s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă pentru infracțiunea care a justificat luarea măsurii, s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) clasarea sau achitarea, cu excepția cazului în care soluția s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârșite.

Or, norma juridică fiind de imediată aplicare, se impunea a fi avută în vedere la soluționarea cauzei, având în vedere că prevederea legală era în vigoare iar litigiul nu era încă soluționat.

Norma conținută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023 este una discriminatorie întrucât nu include și persoanele care au fost supuse măsurilor preventive privative de libertate anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curții Constituționale, deși instanța de contencios constituțional reține că dacă dosarul penal se finalizează prin soluție de clasare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. sau achitare, orice persoană supusă unei măsuri preventive privative de libertate are dreptul la despăgubiri pentru că privarea sa de libertate a dobândit caracter injust.

La 08 ianuarie 2024, în termen legal, intimatul-pârât Statul român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 11 noiembrie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 20 martie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la 23 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților, când, pentru a permite recurentului să depună, în scris și motivat cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționaliate a prevederilor art. IV din Legea nr. 201/2023, în raport de prevederile art. 1 alin. (3), art. 16 și art. 23 alin. (1) și art. 52 din Constituția României, și cea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție, a dispus amânarea cauzei la 10 octombrie 2024 când a reținut cauza în pronunțare asupra recursului de față.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., printr-o primă critică, recurentul afirmă faptul că în mod greșit, instanța de apel s-a raportat la prevederile Decretului-lege nr. 167/1958 în contextul în care aceste norme nu mai erau în vigoare la momentul la care dreptul material la acțiune s-a născut. Ca atare, susține că termenul de prescripție nu a început să curgă sub imperiul Decretului lege nr. 167/1958, respectiv de la data pronunțării deciziei penale nr. 855 din 07 octombrie 2016 a Curții de apel Alba Iulia, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

În legătură cu aceste aspect, Înalta Curte reține că partea recurentă deduce spre analiză două chestiuni: una dintre acestea vizează normele de drept incidente cauzei care reglementează prescripția dreptului material la acțiune prin raportare la momentul nașterii dreptului material la acțiune, iar pe de altă parte, critică reperul temporal reținut de instanța de apel ca reprezentând debutul curgerii termenului de prescripție.

Potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ., prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Reglementarea din cuprinsul art. 2528 alin. (1) din C. civ. fost preluată în integralitate din art. 8 alin. (1) din Decretul lege nr. 167/1958 care are un conținut identic. Conform acestuia, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

În conformitate cu art. 6 alin. (1) C. civ. "Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.", iar potrivit alin. (5) al aceluiași articol "Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare."

Așadar, dacă momentul de început al curgerii prescripției se plasează după intrarea în vigoare a legii noi în materie de prescripție, se va aplica această din urmă lege.

Cât privește dispozițiile legale care instituie prescripția extinctivă, prin decizia recurată s-a arătat, în mod corect, că acestea sunt reprezentate de legea în vigoare la momentul la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, față de prevederile art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora " Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare."

Este irelevant, din acest punct de vedere, că instanța de apel a făcut trimitere (și) la prevederile art. 7 și art. 8 din Decretul lege nr. 167/1958, identice în conținut cu cele ale art. 2528 din C. civ., fiind lipsit de orice echivoc faptul că prescripția extintivă rămâne supusă legii în vigoare la momentul la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, de vreme ce nu sunt incidente eventualele modificări pe acest aspect, cuprinse în legea nouă.

În consecință, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 2528 din C. civ., față de momentul pronunțării deciziei penale definitive de achitare a reclamantului, 07 octombrie 2016.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a soluționat cauza în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, ci au fost avute în vedere dispozițiile noului C. civ. ce reglementează prescripția extinctivă raportat la momentul pronunțării deciziei de achitare.

În continuare, partea recurentă a criticat decizia curții de apel afirmând că reținerile curții de apel aduc în discuție excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârât în fața primei instanțe, nesoluționtă de tribunal care a examinat pricina exclusiv din perspectiva excepției prescripției dreptului material la acțiune, și ca atare, curtea de apel nu putea să antameze această chestiune.

Înalta Curte constată că prin critica formulată, recurentul pretinde o nesocotire de către instanța de apel a limitelor efectului devolutiv a apelului, aspect care, deși se subsumează motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu poate fi reținut în cauză.

Astfel, contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a dat o dezlegare excepției lipsei calității procesuale active, invocată de pârât în fața primei instanțe, nefiind învestită cu o astfel de critică prin cererea de apel. Referirile instanței de apel la persoana îndrepățită la acordarea de despăgubiri în temeiul prevederilor art. 539 din C. proc. pen. au fost efectuate în aplicarea corectă a prevederilor art. 476 din C. proc. civ., în contextul stabilirii naturii juridice a pretențiilor alegate în raport de care urma să se tranșeze asupra regimului juridic specific pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a statului în raport cu celelalte forme de răspundere civilă, de drept comun, chestiune care incumbă instanței de judecată în virtutea dispozițiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin urmare, nu se poate afirma, cu temei, că în faza procesuală anterioară s-a procedat la dezlegarea excepției lipsei calității procesuale active, curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., a constatat că se impune a statua cu privire la natura pretențiilor alegate în raport de care se poate determina regimul juridic al prescripției dreptului material la acțiune din punct de vedere al termenului de prescripție și, implicit, al identificării normelor legale care îl reglementează.

Așadar, procedeul uzitat de instanța de apel nu are semnificația unei încălcări a limitelor efectului devolutiv al apelului având în vedere că instanța este chemată să ia toate măsurile necesare în vederea stabilirii adevărului judiciar și a pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, prin aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt reținută în cauză, conform art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.

În continuare, în dezvoltarea aceluiași argument de nelegalitate, recurentul afirmă că și în ipoteza în care instanța de apel ar fi îndrituită să dezlege chestiunea calității procesuale active, sumele pretinse prin cererea de chemare în judecată reveneau reclamantului în calitatea sa de asociat unic și administrator al SC. B. S.R.L. având în vedere că prejudiciul reclamat a decurs din împrejurarea că a fost în imposibilitate să administreze societatea.

În esență, se susține că prejudiciul suferit de B. S.R.L., poate fi solicitat de reclamant, în temeiul prevederilor art. 539 alin. (1) din C. proc. pen.

Înalta Curte reține că din conținutul reglementării art. 539 alin. (1) din C. proc. pen. rezultă că dreptul la repararea pegubei se naște în patrimoniul și deci în favoarea acelei persoane fizice față de care, în cursul procesului penal, a fost luată o măsură preventivă, privativă de libertate, finalizat printr-o soluție de achitare sau clasare, intenția legiuitorului fiind aceea de a asigura finalitate reparatorie unei situații de încălcare a unora dintre valorile supreme într-un stat democratic-respectiv dreptatea și libertatea individuală. Prin urmare, art. 539 din C. proc. pen. recunoaște dreptul la repararea pagubei cauzată persoanei cu privire la care s-a dispus, în mod nedrept, o măsură preventivă privativă de libertate.

În cauza de față, reclamantul afirmă că privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, finalizat cu soluția de achitare, a condus la producerea unui prejudiciu în patrimoniul SC. B. S.R.L. în care deținerea calitatea de asociat unic și administrator și, în temeiul art. 539 alin. (1) din C. proc. pen., solicită repararea acestuia.

Este de necontestat că reclamantul a fost supus unei măsuri preventive privative de libertate nedrepte ca urmare a pronunțării unei soluții de achitare, însă această împrejurare nu îl îndreptățește, în temeiul prevederilor art. 539 din C. proc. pen., la a obține obligarea pârâtului, Statul român prin Ministerul Finanțelor, la acoperirea unui prejudiciu care nu îi aparține. Aceasta întrucât, așa cum el însuși a afirmat prin cererea dedusă judecății, prejudiciul reclamat aparține societății pe care o deținea în perioada în care a fost în executarea măsurii preventive privative de libertate, iar acesta nu se poate prevala cu succes, în procedura reglementată de art. 539 și următoarele C. proc. pen., de măsura preventivă privativă de libertate la care a fost supus în cursul procesului penal pentru a obține acoperirea pretinsului prejudiciu suferit de societatea în care deținea funcția de administrator și de unic asociat.

Înalta Curte reține că prejudiciul ce se reclamă a fi acoperit prin acțiunea pendinte aparține patrimoniului societății comerciale care prezintă un caracter autonom, distinct și inconfundabil față de patrimoniile personale ale asociaților care o compun, în cauza de față, distinct de cel al reclamantului, care de altfel, nu a invocat existența vreunui prejudiciu datorat măsurii privative de libertate nedrepte la care care a fost supus.

Ca atare, în mod corect, instanța de apel a satatuat că, în raport de natura sumelor pretinse cu titlu de prejudiciu, răspunderea statului nu putea fi antrenată pe temeiul dispozițiilor art. 539 C. proc. pen.

Recurentul a mai susținut nelegalitatea deciziei atacate, invocând încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității, deoarece a stabilit regimul juridic al acțiunii din perspectiva altor prevederi legale decât cele pe care le-a invocat prin cererea de chemare în judecată.

În acest sens, recurentul a susținut, în esență, că instanța de apel a reținut incidența termenului de prescripție prin raportare la prevederile de drept comun ale art. 2528 C. civ., deși, prin cererea de chemare în judecată, s-a urmărit atragerea răspunderii civile delictuale obiective a statului, pe temeiul dispozițiilor art. 539 alin. (1) din C. proc. pen. schimbând astfel, cauza cererii de chemare în judecată.

Aceste critici reclamă o aplicare greșită a art. 9 alin. (2), precum și a prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reține că întrucât aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea principiului disponibilității, acestea urmează a fi examinate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență, însă, nu se verifică în cauză, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din același act normativ. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

Neregularitatea invocată de recurent presupune încălcarea principiului disponibilității părților ce guvernează procesul civil și care implică, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului.

Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe, situațiile în care instanța se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizații, autorități sau instituții publice ori de interes public fiind unele de excepție.

În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce i-au cerut părțile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăși limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretențiile sau apărările părților se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenția înseși și nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenția este obiectul cererii de chemare în judecată, iar complexul faptic care justifică pretenția formulată reprezintă cauza cererii, cele două fiind, indiscutabil, legate.

Dacă părțile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecății, prin cererile și apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparține întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluționează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum și art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, fiind obligat, desigur, să pună în discuția părților această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialității (art. 14 alin. (4) C. proc. civ.).

În principiu, autoritatea aparține, așadar, judecătorului, în ceea ce privește identificarea, interpretarea și aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile și apărările cu care a fost învestit de părți. Așa fiind, în lipsa unui acord expres al părților, dat în condițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanța este cea care dă ori restabilește calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci și identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituției juridice aplicabile.

Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanța de apel este în drept să dea ea înseși cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reținută de prima instanță, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicție.

În cauza de față, Înalta Curte reține că, deși se susține că prin promovarea acțiunii s-a urmărit angajarea unei răspunderi civile obiective a statului, independente de orice vinovăție, în concordanță cu dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, care consacră, la nivel de principiu, regula potrivit căreia statul răspunde patrimonial pentru eventuale erori judiciare cu caracter prejudiciabil, în calitatea acestuia de garant al legalității căruia îi incumbă și riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiție, cu respectarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor, în realitate, situația de fapt alegată nu converge în sensul aplicării prevederilor legale indicate de reclamant prin acțiune.

Faptul că reclamantul a indicat, ca temei juridic în cuprinsul acțiunii introductive și dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., care reglementează răspunderea obiectivă a statului, nu poate avea semnificația încadrării demersului acestuia în această sferă, ci doar pe aceea a indicării instituției juridice căreia i se circumscriu, de o manieră generică, pretențiile, ca sediu al materiei răspunderii delictuale, extracontractuale.

Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantului din perspectiva analizată, esențiale sunt motivele acțiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare și calificare corectă de către instanță, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), care relevă fără putință de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul procesului este acoperirea prejudiciului suferit de societatea B. S.R.L, al cărei unic asociat și administrator era reclamantul, complexul factual afirmat de reclamant fiind unul de substanță și nu o simplă mențiune incidentală ori neclară, curtea de apel calificând, astfel, în mod corect demersul judiciar al reclamantului ca fiind circumscris dispozițiilor de drept comun.

Indiferent de opinia părții asupra modului în care trebuie aplicată și interpretată legea la o anumită situație de fapt, intră în atribuțiile judecătorului stabilirea unui raționament corect, nepunându-se problema depășirii de către instanța de apel a limitelor învestirii sale ori a elementelor pe care instanța de fond le-a avut în vedere la pronunțarea soluției atacate, drept pentru care cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reținut în cauză în raport de aspectele invocate și analizate în precedent.

Printr-o altă categorie de critici, circumscrise de recurent dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se pretinde că decizia recurată este nelegală având în vedere că a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale privind prescripția dreptului material la acțiune, arătându-se că aprecierea instanței de apel potrivit căreia termenul de 6 luni pentru promovarea acțiunii pendinte a început să curgă la 07 octombrie 2016, momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare, nesocotește prevederile art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. acând în vedere că prin hotărârea de achitare nu a fost constatat și caracterul nelegal al privării de libertate pentru întreaga perioadă în care a fost arestat preventiv, 06 iunie 2000 -24 aprilie 200, iar reținerea ca debut al curgerii termenului de prescripție data pronunțării deciziei de achitare, nu reflectă voința legiuitorului.

În continuare, recurentul afirmă că începutul curgerii termenului de prescripție a dreptului pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul creat ca urmare a arestării nedrepte a suportat o prorogare până la momentul publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curții Constrituționale nr. 136/2021, având în vedere că anterior acestui moment dreptul material la acțiune nu era unul născut.

În esență, se susține că, întrucât curgerea termenului de prescripție este în strânsă legătură cu nașterea dreptului la acțiune, având în vedere că dreptul material la acțiune al reclamantului nu era născut la momentul pronunțării deciziei de achitare, pronunțarea deciziei în procedura recusului în interesul legii nr. XV/2017 de către Înalta Curte de Casație și Justiție producând, în opinia părții recurente, o amânare a momentului de debut al curgerii termenului de prescripție, nu se poate reține că începutul curgerii termenului de prescripție este data pronunțării deciziei de achitare.

Înalta Curte reține că, deși recurentul a încadrat corect aceste argumente în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., incidența acestora, însă, nu se verifică în cauză.

Înalta Curte constată că partea recurentă critică aspectele reținute de curtea de apel în situația ipotetică în care ar fi fost incidente cauzei dispozițiile art. 539 alin. (1) din C. proc. pen., fără ca acestea să reprezinte considerentele decizorii care au justificat soluția instanței.

Astfel, se susține că pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 a avut un efect de amânare asupra curgerii termenului prescripție de 6 luni reglementat de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., în forma în vigoare anterior modificării intervenite prin Legea nr. 201/2023, și ca atare, termenul de prescripție a început să curgă la momentul publicării deciziei Curții Constituționale în Minitorul Oficial, iar pe de altă parte critică constatarea faptului că decizia Curții Cosntituționale nu poate produce efecte în cauza dedusă judecății. De asemenea, se afirmă că pronunțarea deciziei în recursul în interesul legii nr. XV/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a constituit, alături de practica instanțelor de judecată în această materie, ca o barieră juridică ce a "împiedicat" promovarea acțiunii.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că șansele de câștig ale unei acțiuni, promovate în condițiile legii, prin raportare la jurisprudența instanțelor în respectiva materie și la deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în procesul de aplicare și interpretare unitară a legii, nu pot constitui repere în stabilirea momentului de început al curgerii termenului legal de prescripție a dreptului material la acțiune, așa cum se afirmă prin memoriul de recurs, fără a nesocoti normele legale care reglementează instituția prescripției extinctive în ceea ce privește antrenarea răspunderii civile delictuale.

În acest sens, în acord cu reținerile instanței de apel, Înalta Curte constată incidența în cauză a dispozițiilor art. 2528 alin. (1) C. civ. care stabilesc momentul de la care curge termenul de prescripție, ca fiind cel la care păgubitul a cunoscut de existența pagubei și a persoanei vinovate.

În speță, faptul ilicit cauzator de prejudicii și existența prejudiciului au fost cunoscute la data pronunțării deciziei de achitare, 07 octombrie 2016, astfel încât de la această dată reclamantul a avut cunoștință atât de existența prejudiciului, cât și de persoana vinovată de producerea acestuia.

Or, pe aceste date, fiind necontestat că acest moment reprezintă un reper obiectiv, dincolo de care i se poate imputa o pasivitate culpabilă în inacțiune, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilește că momentul pronunțării deciziei de achitare nr. 855 din 07 octombrie 2016 de către Curtea de Apel Alba Iulia marchează începutul cursului prescripției extinctive.

Instanța supremă înlătură argumentul recurentului, determinat de împrejurarea că dreptul material la acțiune nu a existat anterior pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, iar decizia în recursul în interesul legii nr. XV/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a constitit într-o barieră juridică în promovarea acțiunii, întrucât, în realitate, recurentul afirmă că aceste situații nu ar fi garantat o soluție de admitere a acțiunii. Or, o asemenea împrejurare nu poate constitui un impediment pentru sesizarea instanței civile cu o cerere în despăgubire, dreptul material recunoscând victimei unui eveniment păgubitor să formuleze în fața instanței civile o acțiune în despăgubire în măsura în care cunoaște, după propriile evaluări, prejudiciul și persoana considerată responsabilă pentru producerea lui.

De aceea, este irelevantă, în aprecierea momentului începutului cursului prescripției extinctive, data pronunțării deciziei în recursul în interesul legii nr. XV/2017 de către Înalta Curte de Casație și Justiție sau data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021.

În continuare, Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu se fundamentează, ci ignoră dezlegările date de instanța de control constituțional prin considerentele deciziei de referință și, pe de altă parte, pentru că argumentele dezvoltate în privința sferei de aplicare a normei prevăzute de art. 539 C. proc. pen. au fost dezlegate de Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei nr. 136/2021, iar instanțele judecătorești au a le respecta.

În realitate, prin argumentele invocate, recurentul ignoră că decizia CCR nr. 136/2021 a intrat în ordinea juridică și, deopotrivă, considerentele acestei decizii, prin care Curtea Constituțională a statuat că norma de drept prevăzută de art. 539 C. proc. pen. nu poate fi interpretată restrictiv, în sensul că ar condiționa, în toate situațiile, indiferent de soluția pronunțată la finalul procesului penal, dreptul la despăgubire de constatarea nelegalității privării de libertate.

În acest context se impune a se arăta că decizia Curții Constituționale de referință (potrivit clasificării, operate și exemplificate în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358 din 26 mai 2022) face parte din categoria deciziilor ce sancționează o soluție legislativă pentru lipsa unei situații ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanța de contencios constituțional statuând că în privința unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluții de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate.

Față de acest caracter al deciziei nr. 136/2021, revine instanțelor de judecată competența și obligația de a o interpreta și de a-i stabili efectele, în raport de considerentele avute în vedere de Curtea Constituțională, pentru a o aplica fiind important a se stabili în ce măsură norma sancționată prin decizia pronunțată de către instanța de contencios constituțional este aptă să funcționeze fără intervenția ulterioară a legiuitorului, într-o manieră care să nu permită arbitrarul sau o aplicare diferențiată de la caz la caz. Cu alte cuvinte, trebuie analizat dacă ansamblul legislativ pe care considerentele și dispozitivul deciziei Curții Constituționale se grefează oferă toate elementele necesare aplicării acestuia într-un mod previzibil, în ciuda pasivității legiuitorului.

În aceste circumstanțe juridice, dobândește relevanță Decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care s-a statuat că "În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate.

În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen.."

Este necontestat faptul că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală ori injustă de libertate prevăzută de dispozițiile C. proc. pen. este o procedură specială, iar reglementarea de către legiuitor a acestei proceduri în C. proc. pen. are relevanță din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1349 și art. 1357 - 1380 din C. civ.

Fiind o procedură derogatorie de la dreptul comun, rezultă că, odată stabilită aplicabilitatea art. 539 C. proc. pen., acțiunea pentru repararea pagubei prin antrenarea răspunderii statului pe acest temei este supusă regimului juridic prescris de art. 540 și art. 541, ambele din C. proc. pen.

Pe cale de consecință, din perspectiva criticii vizând prescripția dreptului la acțiune în ipoteza în care pretențiile deduse judecății s-ar fi circumscris dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că sunt legale statuările curții de apel prin care s-a reținut că, în raport de conținutul normativ al art. 541 alin. (2) C. proc. pen., termenul de prescripție este de 6 luni, iar acesta a început a curge de la data la care cauza penală prin care s-a dispus achitarea recurentului a fost soluționată definitiv, respectiv 07 octombrie 2016, iar la data sesizării primei instanțe, 11 noiembrie 2021, termenul de prescripție, calculat conform art. 2552 C. civ., era împlinit.

Faptul că la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare nu ar fi existat temei legal pentru formularea unei acțiuni în vederea reparării pagubei nu poate determina o altă concluzie. Acesta întrucât, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, răspunderea statului pentru erorile judiciare poate fi antrenată numai în condițiile stabilite de lege, pentru acest motiv au fost instituite normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanță cu dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege.

Din această ultimă perspectivă, Înalta Curte apreciază că se impun a fi înlăturate criticile recurentului conform cărora, anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei CCR nr. 136/2021, dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. nu ofereau o garanție în privința admiterii acțiunii și acordarea de către instanță de despăgubiri pe temeiul afirmat, având în vedere că, prin decizia de achitare, nu a fost constatat și caracterul nelegal al privării de libertate pentru întreaga perioadă cuprinsă între 06 iunie 2020 și 24 aprilie 2021, și deci, nu era recunsocut dreptul la acordarea de despăgubiri.

Totodată, se reține că nici dispozițiile constituționale relevate sau alte norme cuprinse în Constituție, în pacte ori tratate internaționale la care România este parte nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin erori judiciare de a porni acțiune în repararea pagubei sau vreun termen-limită în care acest drept poate fi exercitat. Art. 52 alin. (3) teza a doua din Constituție, prin expresia "condițiile legii", lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale în care dreptul la reparații poate fi exercitat.

În raport de acest context normativ cuprins în legea fundamentală trebuie înțeleasă și reglementarea conținută de art. IV din Legea nr. 201/2023, criticată de altfel de recurent, prin care legiuitorul a limitat atât sfera persoanelor care au dreptul la despăgubiri în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare, cât și pe a celor care au fost repuse în termenul de prescripție al dreptului la acțiune pentru repararea pagubei.

Referitor la efectele deciziilor instanței de contencios constituțional, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituția României deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Aceste prevederi constituționale, reluate la nivel legal prin art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, consacră caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale și aplicarea pentru viitor a acestora.

Totodată, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște facta futura, cât și situațiile juridice pendinte - facta pendentia (cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere) și, în mod excepțional, și acele situații care au devenit facta praeterita, respectiv cauzelor în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, indiferent dacă, până la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea, acestea au fost soluționate definitiv și irevocabil, cauze în care, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curții Constituționale se va aplica și acestora (Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017, paragrafele 27 - 29, Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragraful 26).

Așadar, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, singura situație în care nu sunt aplicabile efectele unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, fiind vorba de un raport juridic epuizat - facta praeterita - este aceea a cauzelor care nu se află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a Curții, cauzele fiind soluționate până la acest moment, și în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu o excepție având ca obiect o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță constatată neconstituțională.

Înalta Curte reține că analiza pe care o impune verificarea aplicării deciziei CCR nr. 136/2021 trebuie, în mod necesar, să înceapă prin a califica situația juridică în care se află recurentul. În acest sens, este indubitabil că achitarea sa pentru infracțiunile cu privire la care a fost cercetat și judecat s-a realizat prin decizia penală nr. 855 din 07 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, definitivă. Soluția de achitare s-a dispus anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 136/2021. Întrucât o asemenea măsură nu reprezintă un proces de durată, ci s-a realizat instantaneu, la momentul pronunțării deciziei penale nr. 855A din 07 octombrie 2016 a Curții de apel Alba Iulia, se poate afirma că, o dată înfăptuită, situația juridică respectivă s-a și finalizat.

Prin urmare, având în vedere că situația reclamantului face parte din categoria celor circumscrise noțiunii de facta praeterita- raport juridic epuizat-având în vedere că la momentul la care a fost publicată în Monitorul Oficial al României decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, 12 mai 2021, pe rolul instanțelor judecătorești nu se afla în curs de soluționare pricina în care a fost pronunțată decizia de achitare, aceasta fiind finalizată încă din 07 octombrie 2016, decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 nu este incidentă cauzei.

În continuare, limitându-și analiza la acest moment, recurentul consideră că anterior publicării în Monitorul Odficial al României a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de art. 541 alin. (2) din C. proc. civ., nu a început să curgă având în vedere că dreptul material la acțiune nu era născut, acesta ivindu-se odată cu pronunțarea deciziei Curții constituționale.

O atare critică este nefondată având în vedere că recurentul ignoră, practic, în mod nepermis, împrejurarea că dispozițiile art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. nu cuprind reglementări speciale în privința prorogării curgerii termenului de prescipție de 6 luni în raport de intervenirea unor decizii ale Curții Constituționale, statuând, în mod limpede, că acțiunea poate fi promovată în termen de 6 luni de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a constatat privarea nelegală sau injustă de libertate, așa cum de altfel, în mod corect, a reținut și curtea de apel.

Împrejurarea că la momentul la care a fost dată soluția de achitare, 07