ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 740/2021

Ședința publică din data de 24 martie 2021

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin hotărârea comercială nr. 1 din 13 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Hunedoara în dosarul nr. x/2019 a fost admisă cererea de arbitraj comercial formulată de reclamanta S.C. A. S.A. Deva împotriva pârâtei B. și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 78.155,82 Euro, reprezentând contravaloare marfă conform facturii x din 19 august 2016 și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data scadenței facturii - 20 octombrie 2016 și până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8086 euro; a fost obligată reclamanta la plata sumei de 360,00 RON, reprezentând contravaloare traducere către Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Hunedoara.

Împotriva acestei hotărâri a formulat acțiune în anulare pârâta B.., solicitând anularea hotărârii și a încheierii de ședință din 09 decembrie 2019.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/2020 la 27 ianuarie 2020 pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

În motivarea acțiunii în anulare s-a arătat că tribunalul arbitral a încălcat regulile de procedură ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, întrucât nu a admis cererea de administrare a probei testimoniale, a interogatoriului și a expertizei tehnice.

S-a susținut că, după depunerea concluziilor pârâtei, se impunea repunerea cauzei pe rol.

S-a mai arătat că tribunalul arbitral a încălcat și prevederile art. 6, art. 22 și art. 249 C. proc. civ. prin respingerea parțială a cererii de administrare a probatoriului.

O altă critică vizează încălcarea dispozițiilor art. 1707 și a art. 1714 C. civ. privind răspunderea pentru viciile ascunse, tribunalul arbitral apreciind greșit asupra prevederilor art. 8.2 din contract, fără a se raporta și la prevederile art. 8.3, art. 8.5 și art. 8.6 din contract, context în care excepția neexecutării contractului, întemeiată pe dispozițiile art. 1553 C. civ. este fondată.

În drept s-au invocat prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Pârâta intimată a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea acțiunii în anulare, întrucât nu este îndeplinită condiția încălcării dispozițiilor legale imperative.

Prin sentința nr. 18/2020 din 28 iulie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a respins acțiunea în anulare.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut în esență că acțiunea în anulare nu îndeplinește condițiile de admisibilitate, pentru următoarele considerente:

Primordial, a subliniat că teza pe care se întemeiază acțiunea în anulare este încălcarea dispozițiilor imperative ale legii, dispoziția legală invocată de contestatoare fiind art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Prin urmare, dispoziția încălcată trebuia să fie edictată într-o lege sau în alt act normativ cu putere de lege.

Regulile de procedură arbitrală, a reținut curtea de apel, nu sunt aprobate sau adoptate prin lege, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. pentru admisibilitatea acțiunii în anulare.

Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 22 și art. 249 C. proc. civ., instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a reținut că, pentru situația recurgerii la arbitrajul instituționalizat, judecata este supusă regulilor de procedură ale arbitrajului instituționalizat în vigoare la momentul sesizării acestuia, conform art. 619 alin. (3) C. proc. civ., precum și dispozițiilor art. 571 - 607 din același cod.

Cum regulile de procedură ale arbitrajului instituționalizat nu sunt dispoziții imperative ale legii, a apreciat că orice critică legată de încălcarea acestor reguli excedează sfera de cuprindere a art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Suplimentar, a reținut curtea de apel că se mai impune constatarea limitelor pe care dispozițiile art. 587 alin. (2) C. proc. civ. le stabilește cu privire la competența de a decide asupra utilității, pertinenței și concludenței probelor. Această dispoziție legală stabilește competența exclusivă a tribunalului arbitral în această materie, instanțele judecătorești neputând interfera în acest domeniu altfel decât cu încălcarea competenței tribunalului arbitral. În consecință, s-a reținut, curtea de apel nu poate verifica aceste critici pe calea acțiunii în anulare, tribunalul arbitral având libertatea și competența de a stabili probatoriul care se impune a fi administrat.

Pe de altă parte, curtea de apel a reținut că tribunalul arbitral a făcut în mod întemeiat aplicarea dispozițiilor art. 573 alin. (1) și (2) și ale art. 574 alin. (1) C. proc. civ. atunci când a constatat că pârâta contestatoare nu a invocat dispozițiile art. 1556 C. civ. prin întâmpinare și nici nu a formulat cerere reconvențională întemeiată pe dispozițiile art. 1707 și art. 1714 C. proc. civ. și pe dispozițiile art. 8.3, art. 8.5 și art. 8.6 din contractul de vânzare nr. 73 încheiat între părți la 10 februarie 2016.

A apreciat curtea de apel că tribunalul arbitral nu a încălcat dispozițiile art. 1556, art. 1707 și art. 1714 C. civ., limitându-se la a aprecia justificat că nu se impune verificarea apărărilor întemeiate pe aceste dispoziții legale, întrucât nu au fost invocate procedural, conform art. 573 și art. 574 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe, B.. a declarat recurs, solicitând casarea ei.

Cauza a fost înregistrată sub același număr unic de dosar la 2 noiembrie 2020 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În motivare, autoarea căii de atac a reiterat situația de fapt și a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și a principiilor generale ale procesului civil.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel se contrazice prin faptul că pe de o parte reține inadmisibilitatea acțiunii în anulare, iar pe de altă parte analizează fondul cererii, pronunțându-se asupra motivelor invocate în cuprinsul acesteia privitoare la modalitatea administrării probelor de către instanța de arbitraj și la încălcarea de către aceasta a normelor de drept civil. În acest context, arată recurenta, dacă s-ar fi apreciat că acțiunea în anulare este inadmisibilă, nu s-ar mai fi analizat fondul acesteia, respectiv temeinicia motivelor pentru care a fost atacată hotărârea arbitrală.

În aceste condiții, a susținut că sentința cuprinde motive contradictorii, soluții contradictorii, astfel încât se impune casarea acesteia, avându-se în vedere că, practic, instanța de apel a analizat temeinicia unei cereri pe care a considerat-o inadmisibilă și a respins-o în consecință.

Mai mult, prin faptul analizării fondului acțiunii în ciuda aprecierii inadmisibilității acesteia, a considerat că este îndreptățită să pună la îndoială raționamentul instanței cu privire la analiza efectuată și să îl conteste. Aceasta întrucât nu s-a ținut cont de toate aspectele învederate în cuprinsul acțiunii în anulare, de faptul că, deși a invocat o serie de probe prin răspunsul la cererea de arbitraj pentru dovedirea excepției neexecutării contractului, acestea au fost respinse cu nerespectarea prevederilor legale, iar fără administrarea acestor probe nu se putea analiza în mod corect, legal și temeinic niciunul dintre raporturile comerciale dintre părți și nu se putea verifica veridicitatea afirmațiilor sale.

Recurenta a arătat că nu s-a avut în vedere faptul că au fost formulate obiecțiuni cu privire la produse livrate de intimată, iar acestea au fost dovedite cu înscrisuri - e mailul din 2 noiembrie 2016, prin care clienții finali au arătat că există defecțiuni ale bicicletelor și că acestea nu pot fi folosite. A subliniat că, așa cum rezultă și din contractul dintre părți, a avut posibilitatea de a efectua o recepție vizual calitativă, însă, în realitate, modalitatea de funcționare a bicicletelor o putea analiza doar clientul final, respectiv beneficiarul

Astfel, a apreciat recurenta, soluția curții de apel de respingere ca inadmisibilă a acțiunii pe de o parte, cu constatarea netemeiniciei acesteia pe de altă parte, este contradictorie și, se poate afirma, chiar și nelegală din acest punct de vedere.

A mai susținut recurenta că atât hotărârea, cât și sentința sunt motivate insuficient, fapt care echivalează cu o nemotivare, dar și că instanța de acțiune în anulare a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil și a omis să rețină faptul că și instanța de arbitraj a încălcat o serie de prevederi imperative ale legii, nu doar procedurale, dar și materiale, respectiv: dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, legalitatea, egalitatea, dreptul la apărare și contradictorialitatea.

În opinia recurentei, respingerea probelor solicitate și neadministrarea acestora de către curtea de apel atrage după sine încălcarea flagrantă a principiului stabilirii adevărului în cauză, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri, respectiv sentințe netemeinice, ce încalcă principiile fundamentale de drept.

De altfel, prin neîncuviințarea probelor, cele două instanțe au adus atingere dreptului la apărare al contestatoarei.

În contextul dat, s-a afirmat că depozițiile martorilor, răspunsul la interogatoriu și concluziile raportului de expertiză tehnică ar fi fost în măsură să clarifice împrejurările refuzului de plată a facturilor emise de către intimată, că viciile ascunse ar fi fost astfel relevate și dovedite, lucru din care ar rezulta în mod cert culpa vânzătoarei și temeinicia excepției de neexecutare invocate de recurentă.

Mai mult, a arătat recurenta, prin refuzul de a administra probele solicitate cele două instanțe și-au încălcat obligația de "a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii", prevăzută expres de art. 22 C. proc. civ., aceste probe fiind absolut necesare în stabilirea situației de fapt și a circumstanțelor cauzei deduse spre soluționare.

A apreciat recurenta că, prin toate aceste fapte, instanțele au dat dovadă de lipsă de imparțialitate în soluționarea cauzei, încălcându-se atât dispozițiile art. 6 C. proc. civ., cât și cele ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale. Practic, prin restrângerea dreptului la apărare a petentei, s-a creat o situație de inechitate, provocată de imposibilitatea dovedirii culpei intimatei în executarea contractului. În plus, în considerente instanța de arbitraj afirmă faptul că "excepția de neexecutare a contractului reprezintă apărare de fond, pe care pârâta a înțeles să o prezinte prin răspunsul la cererea arbitrată", însă nu a oferit posibilitatea dovedirii celor invocate în susținerea apărării, iar curtea de apel eronat a reținut temeinicia acestei soluții a instanței de arbitraj.

Mai mult decât atât, recurenta a susținut că cele două instanțe s-au rezumat la a motiva pe scurt hotărârile, fără a examina în mod real problemele esențiale ce le-au fost supuse spre judecată.

Dezideratul lămuririi cauzei sub toate aspectele constituie o componentă obligatorie a dreptului la un proces echitabil, garantat prin prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a căror încălcare impune cu necesitate reluarea judecății, în condiții de echitabilitate, în fața aceleiași instanțe. De altfel, acest principiu este atins prin dreptul justițiabilului de a fi convins că justiția a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale și procedurale propuse de participanți, poziție reliefată și de practica CEDO - cauza Boldea contra României, în care se arată că "judecătorii trebuie să răspundă cu argumente la fiecare dintre criticile și mijloacele de apărare invocate de părți." Respingerea probelor solicitate, argumentându-se că există un "contract vânzare cumpărare care are putere obligatorie", este o motivare insuficientă, având în vedere că prin dovezile solicitate se urmărea stabilirea situației de fapt și a împrejurărilor concrete ale speței.

A subliniat recurenta că, potrivit C. proc. civ., orice hotărâre judecătorească trebuie să fie motivată în fapt și în drept, instanța de judecată fiind datoare să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea de a pronunța respectiva hotărâre.

Astfel, arată recurenta, în primul rând instanța de arbitraj, iar ulterior instanța de acțiune în anulare erau obligate să administreze probele propuse, iar în caz contrar erau obligate să motiveze faptul respingerii probatoriului propus, dar și pe cel al admiterii cererii introductive; în cauză, însă, motivarea pe probatoriu este lacunară, iar cea privitoare la fondul cauzei lipsește cu desăvârșire.

De altfel, s-a susținut, se poate identifica chiar o contradicție a instanței arbitrale identificată la pagina nr. 3, paragraful nr. 1 și 2 din hotărâre: pe de-o parte se menționează faptul că nu s-a invocat excepția de neexecutare și, ca atare, la cuvântul în fond aceasta nu mai poate fi invocată, dar pe de altă parte se menționează în următorul paragraf faptul că "excepția de neexecutare a contractului, reprezintă apărări de fond, pe care pârâta a înțeles să le prezinte prin răspunsul la cererea arbitrală și le va analiza ca atare", însă aceasta nu a mai fost analizată.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 par. 1 din Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și a susținut că instanța de arbitraj a redat în cuprinsul sentinței civile o motivare succintă, neclară, fără să analizeze fiecare apărare în parte cu privire la probele propuse, astfel cum a procedat și curtea de apel.

A mai susținut autoarea căii de atac că cele două instanțe nu au analizat prevederile C. civ. cu privire la viciile ascunse ale bunurilor, ci doar prevederile contractuale, care nu reglementează modalitatea de soluționare a acestei situații.

Potrivit recurentei, instanța de arbitraj și ulterior curtea de apel aveau obligația de a observa această împrejurare și de a constata faptul că este absolut evident faptul că era exclus ca termenul de 7 zile, prevăzut în contract, să privească situația descoperirii unor vicii ascunse, în condițiile în care ele puteau fi descoperite doar de către consumatorii finali, adică doar după comercializarea lor, în perioada de garanție a bunurilor.

De asemenea, a susținut că, în speță, neregăsindu-se un termen de garanție convențional, se aplică dispozițiile C. civ., mai exact art. 2531, care reglementează un termen de garanție de 1 an în care viciile trebuie să se ivească și a subliniat că a învederat existența viciilor ascunse înăuntrul acestui termen.

Termenul de 7 zile, precizează recurenta, nu își găsește aplicarea în această situație, C. civ. instituind un termen de 1 an în care aceste vicii trebuie să fie reclamate de la momentul predării bunurilor, termen ce a început să curgă în speță practic la 7 zile după primirea bunurilor, conform art. 8.2 din contract.

De asemenea, a arătat că o altă eroare de raționament pe care intimata o face este aceea potrivit căreia lipsa reclamațiilor cu privire la starea mărfii la recepție conduce la concluzia că bunurile corespund din punct de vedere calitativ, or C.M.R. are ca obiect exclusiv daunele produse ca urmare a transportului, nicidecum viciile ascunse.

A susținut recurenta că toate aceste aspecte nu au fost analizate de către instanța de arbitraj, care evident a pronunțat o hotărâre nelegală, iar curtea de apel s-a limitat doar la a valida o asemenea soluție fără niciun fundament,

S-a mai evidențiat faptul că, așa cum reiese din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, din corespondența părților, din reclamațiile primite de la clienții finali ai bunurilor, bunurile pe care le-a achiziționat de la reclamantă pentru a le comercializa au prezentat o serie de defecțiuni, precum: montaj incorect al rulmentului capătului de furcă și al consolei inferioare, baterii defecte, scobituri în vopsea, montajul incorect al șuruburilor, clamă sau bandaj rupt, roțile montate greșit, spițe rupte etc.

Toate aceste defecțiuni, evident, nu au putut fi descoperite la momentul achiziționării, ci abia la momentul folosirii de către clienții finali, adică ulterior comercializării lor și au fost de natură să creeze o serie de prejudicii în principal acestora din urmă, care nu au putut folosi bunurile potrivit destinațiilor lor, iar prin comercializarea unor produse defecte imaginea comercială a recurentei a fost grav afectată și greu de reparat.

În aceste condiții, a susținut că defecțiunile reclamate reprezintă vicii ascunse, care, conform art. 1707 alin. (1) C. civ., sunt de natură să facă bunul vândut impropriu întrebuințării la care este destinat sau să îi micșoreze în asemenea măsură întrebuințarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preț mai mic.

Or, prin raportare la art. 1.714 C. civ., dispozițiile privitoare la garanția contra viciilor ascunse se aplică și atunci când bunul vândut nu corespunde calităților convenite de către părți.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 23 decembrie 2020 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității recursului, iar la 2 februarie 2021 recurenta a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare.

Analizând actele dosarului, precum și sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, se cuvine subliniată maniera improprie în care recurenta și-a formulat criticile, pe care le-a îndreptat mai degrabă în direcția hotărârii arbitrale, decât împotriva sentinței pronunțate în acțiunea în anulare, cu toate că aceasta din urmă constituie obiect al recursului.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura pricinii sau când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Motivul de recurs prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are în vedere fie lipsa motivării, fie existența unor considerente contradictorii ori exclusiv a unor considerente străine de natura pricinii.

În cadrul acestei critici recurenta a afirmat că instanța de arbitraj a redat în cuprinsul sentinței civile o motivare succintă, neclară, fără să analizeze fiecare apărare în parte cu privire la probele propuse, astfel cum a procedat și curtea de apel.

Înalta Curte constată că această susținere nu poate fi cenzurată în calea de atac a recursului în legătură cu sentința arbitrală, întrucât nu aceasta formează obiectul recursului.

Critica având același conținut, îndreptată împotriva sentinței curții de apel este neîntemeiată, fiind contrazisă chiar de considerentele hotărârii recurate, considerente potrivit cărora, în considerarea art. 587 alin. (2) C. proc. civ., tribunalul arbitral are competență exclusivă în ce privește utilitatea, pertinența și concludența probelor.

Acest argument al curții de apel referitor la faptul că aprecierea asupra necesității încuviințării probelor reprezintă atributul exclusiv al tribunalului arbitral nu a fost combătut de către recurentă și, în plus, o eventuală critică având acest obiect nici nu poate fi încadrată în vreunul dintre cazurile de anulare expres și limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ., legiuitorul urmărind să supună controlului instanțelor de judecată numai anumite aspecte formale ale proceduri finalizate prin hotărârea arbitrală, cu limitarea acestui control în privința aspectelor de fond pe care se întemeiază această hotărâre.

În acest context, grupând toate criticile referitoare la încălcarea unor principii fundamentale ale procedurii civile, referitoare la dreptul la apărare, la dreptul la un proces echitabil, la dreptul de stărui prin orice mijloace în vederea aflării adevărului etc., critici prin intermediul cărora se tinde a se dovedi existența unei hotărâri care nu respectă cerințele art. 425 C. proc. civ. și care pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (nu de pct. 8 al aceluiași articol, așa cum invocă recurenta), instanța supremă le va răspunde prin considerentul comun întemeiat pe faptul că examenul acțiunii în anulare formulată de recurentă a fost realizat de curtea de apel în limitele generale impuse de art. 608 C. proc. civ. pentru acțiunea în anulare împotriva hotărârilor arbitrale și în particular în limita precizată de parte, aceea a dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

În ce privește susținerea că instanța de acțiune în anulare a pronunțat o sentință prin care omite să se pronunțe asupra criticilor referitoare la respingerea probelor de către tribunalul arbitral, aceasta este neîntemeiată, fiind contrazisă de considerentele expuse în ultimele trei paragrafe din pagina 3 a sentinței, paragrafe care, completate cu paragraful următor al hotărârii, atestă și analiza susținerilor cu privire la excepția de neexecutare a contractului și a condițiilor de procedură în care aceasta putea fi invocată (nu a condițiilor în care aceasta putea fi găsită ca întemeiată).

Nici criticile vizând motivarea contradictorie a curții de apel nu sunt întemeiate.

Niciunul dintre argumentele curții de apel nu permite a se conchide că aceasta a procedat, concomitent și nepermis, la un examen al admisibilității acțiunii în anulare, dublat de unul de temeinicie a acesteia, care să antameze un fond al pretențiilor insuficient probat, în realitate curtea de apel cantonându-și argumentele la specificul acțiunii în anulare, cu particulară referire la cazul de anulare invocat expres de parte și la condițiile în care acesta poate fi primit, în speță atunci când se încalcă dispoziții imperative ale legii.

Analiza de detaliu a sentinței recurate relevă faptul că, raportat la limitele în care pot fi promovate criticile de nelegalitate impuse de art. 608 C. proc. civ., curtea de apel a reținut că susținerile vizând încălcarea regulilor de procedură arbitrală nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. pentru admisibilitatea acțiunii în anulare, întrucât aceste reguli nu sunt aprobate sau adoptate prin legale, așadar nu sunt norme imperative ale legii.

Cu titlu preliminar, se cuvine subliniat faptul că aceste considerente specifice soluției pronunțate de curtea de apel nu au fost criticate de parte în recurs, nefiind contestate și nici combătute prin argumente contrarii convingătoare.

Art. 608 C. proc. civ. deschide părților o procedură specială de desființare a hotărârii arbitrale, stabilind restrictiv limitele în care pot fi promovate criticile de nelegalitate la adresa acesteia, apte să declanșeze și să circumstanțieze controlul judiciar.

În acest context, Înalta Curte subliniază pe de o parte că eventuala omisiune a instanței arbitrale de a cerceta în integralitate apărările formulate de pârâtă nu poate fi circumscrisă motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Pe de altă parte, trebuie notat că ipoteza reglementată de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. nu permite, astfel cum tinde recurenta prin modul în care își argumentează prezenta cale de atac, examinarea temeiniciei hotărârii arbitrale, întrucât competența arbitrajului exclude, pentru litigiul ce face obiectul convenției arbitrale, competența instanțelor judecătorești, iar acțiunea în anulare nu are efectul devolutiv al apelului, controlul efectuat de instanțele judecătorești fiind unul strict, limitat, de legalitate pentru ipotezele anume stabilite, nu de temeinicie a hotărârii arbitrale.

De aceea, referirile recurentei la viciile ascunse, ca și la temeinicia excepției de neexecutare a contractului sunt aspecte de fond, care excedează controlul de legalitate ce poate fi făcut în acțiunea în anulare și, a fortiori, în recursul îndreptat împotriva sentinței pronunțate într-o asemenea acțiune, recurs limitat la cazurile de nelegalitate, nu de netemeinicie a hotărârilor judecătorești. Având în vedere considerentele expuse mai sus, instanța supremă constată că în cauză nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., că sentința atacată se dovedește a fi legală, motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul declarat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Reținând culpa procesuală a recurentei, care a căzut în pretenții, Înalta Curte o va obliga, în baza art. 494, raportat la art. 482 și la art. 453 C. proc. civ., la plata către intimată a sumei de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, apreciind că nu s-a dovedit existența unor motive întemeiate pentru diminuarea onorariului de avocat, astfel cum a solicitat recurenta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta B.. împotriva sentinței nr. 18/2020 din 28 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimată a sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 martie 2021.