ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1963/2024

Ședința publică din data de 25 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă la data de 23.09.2020, reclamanta Unitatea Administrativ - Teritorială - Orașul Horezu, prin primar, a chemat în judecată pârâții S.C. A. S.A. Horezu, societate aflată în procedura insolvenței, prin administrator judiciar B., pentru ca prin hotărâre judecătorească ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei S.C. A. S.A. Horezu să respecte dreptul de proprietate și liniștita posesie asupra terenului în suprafață de 19.498 mp, situat în pct. "Stație Epurare", loc. Măldărești, sat Măldărești, jud. Vâlcea și construcțiile edificate asupra acestuia, pentru desfășurarea activității de epurare a apelor reziduale, de către fosta Întreprindere Județeană de Gospodărie Comunală și Locativă Vâlcea.

Prin sentința civilă nr. 562/15 martie 2022, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a respins, ca formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, după ce admisese excepția invocată de către pârât și o respinsese pe cea a autorității de lucru judecat, ca neîntemeiată, în ceea ce privește acțiunea, precizată, prin care reclamanta UAT Horezu solicitase obligarea pârâtei A. S.A., prin administrator judiciar B., de a lăsa, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul de 19.498 m.p. situat în comuna Măldărești, satul Măldărești, punctul "Stație epurare" și construcțiile edificate asupra acestuia, pentru desfășurarea activității de epurare a apelor reziduale, de către fosta Întreprindere Județeană de Gospodărie Comunală și Locativă Vâlcea.

Împotriva sentinței, a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 3886 din 21 iunie 2023, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a dispus următoarele:

A admis apelul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Horezu, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 562/15.03.2022 a Tribunalului Vâlcea din dosarul nr. x/2020.

A schimbat sentința în sensul că a admis acțiunea.

A obligat pe pârâta A. S.A., prin administrator judiciar B. să respecte reclamantei dreptul de proprietate și să lase în deplină posesie terenul de 19.498 mp, situat în pct. "Stație Epurare", loc. Măldărești, sat Măldărești, județul Vâlcea înregistrat în CF x, nr. crt. A1 și construcțiile edificate pe acesta:

- construcție (puț absorbție) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 6 mp și suprafață utilă de 5,71 mp;

- construcție (gazometru) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 67 mp și suprafață utilă de 67,46 mp;

- construcție (tanc metan) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 104 mp și suprafață utilă de 104,54 mp;

- construcție (preîncălzitor) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 38 mp și suprafață utilă de 38,25 mp;

- construcție (tablou electric) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 1 mp și suprafață utilă de 0,94 mp;

- construcție (încărcare apă canal) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 61 mp și suprafață utilă de 60,81 mp;

- construcție (casă pompe) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 80 mp și suprafață utilă de 79,97 mp;

- construcție (bazin aerare) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 228 mp și suprafață utilă de 227,78 mp;

- construcție (încărcare apă canal) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 11 mp și suprafață utilă de 11,25 mp;

- construcție (bazin aerare) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 232 mp și suprafață utilă de 232,14 mp;

- construcție (copertină) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 34 mp și suprafață utilă de 34,24 mp;

- construcție (centrală termică) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 95 mp și suprafață utilă de 94,87 mp;

- construcție (sediu) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 108 mp și suprafață utilă de 108,02 mp;

- construcție (stație pompe) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 38 mp și suprafață utilă de 38,39 mp;

- construcție (casă pompe) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 5 mp și suprafață utilă de 4,60 mp;

- construcție (stabilizator nămol) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 270 mp și suprafață utilă de 270,48 mp;

- construcție (bazin decantor) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 391 mp și suprafață utilă de 391,07 mp;

- construcție (stație pompe) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 29 mp și suprafață utilă de 29,21 mp;

- construcție (cămine) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 10 mp și suprafață utilă de 9,88 mp;

- construcție (cabine pompe) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 4 mp și suprafață utilă de 3,66 mp;

- construcție (îngroșetor nămol) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 116 mp și suprafață utilă de 115,70 mp;

- construcție (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 102 mp și suprafață utilă de 102,32 mp;

- construcție (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 102 mp și suprafață utilă de 102,27 mp;

- construcție (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 103 mp. și suprafață utilă de 103,20 mp;

- construcție (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 103 mp. și suprafață utilă de 102,64 mp;

- construcție (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 103 mp. și suprafață utilă de 103,38 mp;

- construcție (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 103 mp și suprafață utilă de 102,89 mp;

- construcție (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 102 mp și suprafață utilă de 102,40 mp;

- construcție (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 102 mp și suprafață utilă de 101,64 mp;

- construcție (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 102 mp și suprafață utilă de 102,33 mp;

- construcție (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 103 mp și suprafață utilă de 103,06 mp.;

- construcție (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 104 mp și suprafață utilă de 103,55 mp;

- construcție (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 104 mp și suprafață utilă de 104,04 mp;

- construcție (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 105 mp și suprafață utilă de 104,49 mp;

- construcție (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 105 mp și suprafață utilă de 105,26 mp;

- construcție (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 104 mp și suprafață utilă de 104,43 mp;

- construcție (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 105 mp și suprafață utilă de 105,16 mp;

- construcție (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 105 mp și suprafață utilă de 105,08 mp;

- construcție (bazin sedimentare nămol) cu nr. cadastral x în suprafață construită la sol de 103 mp și suprafață utilă de 103,25 mp.

Împotriva acestei decizii, la 14 august 2023, a formulat recurs pârâta, prin care a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Recurenta a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., învederând, în esență, următoarele argumente:

În primul rând, consideră că soluția Curții de Apel Pitești a fost pronunțată cu interpretarea eronată a dispozițiilor legale regăsite în Legea nr. 213/1998, cu ignorarea totală a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990.

În acest sens, arată că instanța de apel reține că prin lege proprietatea asupra Stației de epurare a fost atribuită către UAT Horezu în considerarea destinației terenului și construcțiilor de pe el, însă fără a identifica nicio modalitate concretă, prevăzută de lege, de dobândire a Stației de epurare de către UAT Horezu.

În primul rând, Curtea de Apel a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 213/1998, care definesc domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale.

În al doilea rând, Curtea de Apel a ignorat cu desăvârșire prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Decizia Curții de Apel este o gravă eroare judiciară, care poate avea consecințe negative asupra proprietății publice. Decizia poate deschide calea pentru ca alte unități administrativ-teritoriale să revendice bunuri care au fost construite de către statul român și care au fost atribuite societăților comerciale în mod legal prin Legea nr. 15/1990.

După enumerarea modurilor de dobândire a proprietății, conform art. 7 din Legea nr. 213/1998, recurenta arată că pentru a aprecia dacă un bun face parte din domeniul public, trebuie să ne referim la trei categorii de fapte juridice:

(i) achiziția: bunurile pot fi achiziționate de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin diverse modalități, cum ar fi cumpărarea, schimbul, donația, legatul, exproprierea sau naționalizarea.

(ii) afectarea: o dată ce bunul a fost achiziționat, acesta trebuie să fie afectat unei destinații de interes public. Aceasta înseamnă că bunul trebuie să fie folosit în scopul pentru care a fost achiziționat, cum ar fi pentru realizarea unei lucrări de utilitate publică, pentru desfășurarea unei activități de interes public sau pentru conservarea unor valori culturale sau istorice.

(iii) încorporarea: bunul afectat unei destinații de interes public este încorporat în domeniul public prin actul de încorporare. Acest act este emis de organul competent al statului sau al unității administrativ-teritoriale și are ca scop declararea bunului ca aparținând domeniului public.

Aceste trei categorii de fapte juridice sunt strâns legate între ele, mai precis achiziția, în orice formă, este necesară pentru efectuarea pașilor următori, respectiv afectarea și ulterior încorporarea în domeniul public.

În același sens, chiar dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 invocate de Curtea de Apel Pitești arată că "Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege".

Prin urmare, contrar celor reținute în mod eronat de către Curtea de Apel Pitești, nu este suficientă menționarea în Legea nr. 213/1998, cu titlu de maximă generalitate a unor bunuri ca aparținând domeniului public local ca acest drept de proprietate să opereze, ci este necesar ca bunurile respective să fi fost dobândite/achiziționate), prin una din modalitățile prevăzute de lege.

De asemenea, nu este suficient ca destinația faptică a Stației de epurare să fie de utilitate publică pentru ca dobândirea dreptului de proprietate să opereze în favoarea UAT Horezu.

Pentru a putea fi incidente prevederile Legii nr. 213/1998 era necesar ca UAT Horezu să dovedească dobândirea Stației de epurare printr-o modalitate prevăzută de lege, respectiv: (i) pe cale naturală (ii) prin achiziții publice efectuate în condițiile legii, (iii) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică (iv) prin acte de donație sau legate acceptate de Guvern, de consiliul județean sau de consiliul local, după caz (v) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică, (vi) prin alte moduri prevăzute de lege: legea poate prevedea și alte modalități de dobândire a dreptului de proprietate publică.

O astfel de dovadă nu a fost făcută în cauză, Curtea de Apel Pitești considerând că UAT Horezu este proprietarul Stației de Epurare, prin simplul efect al legii.

Curtea de Apel Pitești nu a avut în vedere istoricul înființării A. S.A. și dispozițiile legale în baza căruia acesta a fost înființat, mai precis cele regăsite în cadrul Legii nr. 15/1990. Practic, instanța de apel a ignorat cu desăvârșire în motivarea sa această lege.

Totodată, Curtea de Apel a ignorat faptul că unitatea deținătoare a Stației de epurare (actualmente A.) a deținut stația de mai bine de 30 de ani. Stația a fost construită din fondurile Statului Român pentru a intra în patrimoniul societății, iar nu din fondurile unității administrativ-teritoriale, cu consecința intrării Stației de epurare în patrimoniul intimatului.

Acest fapt este important deoarece arată că unitatea deținătoare a Stației de epurare a avut o legătură strânsă cu aceasta și a investit timp și resurse în ea, iar nu UAT Horezu.

În măsura în care Curtea de Apel Pitești ar fi avut în vedere legislația aplicabilă în cauză ar fi constatat că art. 20 din Legea nr. 15/1990 prevede că "Inițial, capitalul social al societăților comerciale constituite potrivit art. 17 este deținut integral de statul român sub forma de acțiuni sau părți sociale, în raport cu forma juridică a societății și va fi vărsat în întregime la data constituirii societății.

Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.".

Chiar Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în cadrul Deciziei nr. 3/2013 că "în conformitate cu prevederile art. 1 din Decretul-lege nr. 61/1990, art. 20 din Legea nr. 15/1990 și art. 1 din Legea nr. 85/1992, societatea comercială instituită în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1990 dobândește dreptul de proprietate asupra întregului patrimoniu al unităților economice de stat reorganizate în regii autonome sau societăți comerciale".

În mod evident, A. S.A. la momentul înființării a preluat toate bunurile, inclusiv Stația de epurare, cât timp art. 20 din Legea nr. 15/1990 menționează expres că toate bunurile care se aflau în patrimoniul R.A.G.C.L. Horezu s-au transferat la societatea nou înființată.

În concluzie, pct. III, subpunctul 4 din Anexa la Legea nr. 213/1998 nu poate constitui temei al dreptului de proprietate al UAT Horezu asupra Stației de epurare.

Mai arată că în cadrul unei acțiuni în revendicare reclamantului îi incumba obligația de a proba faptul că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, or, în cauză, simpla invocare a pct. III, subpunctul 4 din Anexa la Legea nr. 213/1998 nu este un temei suficient pentru a se considera că UAT Horezu a făcut această dovadă. UAT Horezu nu a depus niciun act din care să rezulte că terenul pe care se afla Stația de epurare ar fi aparținut istoric acesteia sau că aceasta ar fi edificat construcțiile aferente.

O altă critică din recurs vizează faptul că, în opinia recurentei, certificatul de atestare a dreptului de proprietate x/1995 nu putea fi revocat, iar Decizia nr. 87/28.08.1995 și Certificatul de atestare nr. x/11 decembrie 1995 nu puteau înlătura efectele certificatului deținut de recurentă, aceasta fiind un dobânditor de bună-credință.

În acest sens, arată că instanța de apel reține că existența certificatului de atestare a dreptului asupra terenului aferent Stației de epurare nu poate fi avut în vedere, întrucât Decizia nr. 87/28.08.1995 și Certificatul de atestare nr. x/11.12.1995 ar fi înlăturat efectele acestuia.

Curtea de Apel Pitești mai susține că și în măsura în care ar fi fost menținută, ea este lipsită de temei legal câtă vreme legiuitorul a înțeles să declare ca aparținând domeniului public al localității deservite bunurile de uz public.

În ceea ce privește aceste susțineri ale Curții de Apel Pitești, precizează că irevocabilitatea actelor intrate în circuitul civil presupune că autoritatea publică emitentă a unui act ilegal are doar posibilitatea de a solicita instanței anularea acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat, deoarece a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice.

Așadar, dacă actul a intrat în circuitul civil, revocarea din oficiu nu mai este posibilă de către organul emitent.

Momentul intrării în circuitul civil a unui act administrativ este acela în care produce efecte juridice civile, mai precis cel în care se nasc raporturi juridice civile.

Este unanim admis că actele administrative produc efecte juridice din momentul publicării sau comunicării lor și din acest moment ele sunt executorii de drept. În consecință, un act administrativ naște drepturi și obligații, deci produce efecte juridice din momentul comunicării sau publicării sale și prin urmare el intră în circuitul civil, din acel moment devenind irevocabil.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x/02.08.1995 emis în favoarea recurentei-pârâte ("Certificatul x"), în baza căruia aceasta și-a intabulat dreptul de proprietate asupra Stației de epurare produce încă efecte, contrar celor reținute de către Curtea de Apel Pitești.

În acest sens, precizează că Certificatul x a intrat în circuitul civil înainte de a fi revocat prin Decizia nr. 87/28.08.1995. Menționează că Certificatul x a fost comunicat către pârâtă și înscris în Registrul de inscripțiuni și transcripțiuni, înainte de emiterea Deciziei nr. 87/28.08.1995, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Invocă și Legea nr. 554/2004 prin care se arată ca un act de proprietate ce a intrat în circuitul civil poate fi revocat numai de instanță și nu de către organul emitent, or titlul recurentei a fost înscris în lista de inscripțiuni și transcripțiuni, intrând astfel în circuitul civil, nemaiputând fi revocat de către cei ce l-au emis. Aici trebuie avut în vedere și art. 7 din Legea nr. 554/2004 în care se prevede termenul de depunere a contestației la instanță, de 6 luni, ceea ce în cazul recurentei nu s-a întâmplat.

Prin urmare, apreciază că Decizia nr. 87/28.08.1995 și Certificatul de atestare nr. x/11.12.1995 nu puteau înlătura efectele Certificatului x, fiind încălcat principiul irevocabilității actului administrativ, astfel că a fost invocată excepția nelegalității față de aceste acte administrative.

În condițiile în care Certificatul x este valabil, recurenta este proprietar de bună-credință, contrar celor susținute de către Curtea de Apel Pitești, astfel că în cauză sunt incidente prevederile art. 563 alin. (3) C. civ., potrivit cărora "Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credință, în condițiile legii, este pe deplin recunoscut", dispoziții care trebuiau să fie avute în vedere de către Curtea de Apel Pitești.

Intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Horezu, prin primar, a formulat întâmpinare, prin care se solicită respingerea recursului ca nefondat.

La 25.03.2024, recurenta s-a conformat dispozițiilor instanței și a depus note scrise, prin care a motivat excepția de nelegalitate a actelor administrative, Decizia nr. 87/28.08.1995 și Certificatul de atestare nr. x/11 decembrie 1995.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x/11.12.1995 și a deciziei nr. 87/24.08.1995, ambele emise de Consiliul Județean Vâlcea, invocată de recurenta-pârâtă A. S.A., Înalta Curte o va respinge ca nefondată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Cu privire la legea aplicabilă în soluționarea excepției de nelegalitate, se relevă următoarele aspecte:

Decizia nr. 87/1995 se circumscrie noțiunii de act administrativ emis de o autoritate publică. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate VL nr. x/11.12.1995 fiind consecința directă a efectelor juridice pe care le-a produs actul administrativ emis în condițiile legii, care a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice depline.

Potrivit prevederilor art. 27 din Legea nr. 554/2004, "Cauzele aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei legi vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanței", iar potrivit prevederilor art. 28 al aceluiași act normativ, "dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte."

Art. 6 alin. (5) din C. civ. prevede că:

"Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare".

Art. 24 din C. proc. civ. stipulează că:

"Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Totodată, potrivit prevederilor art. II alin. (2) din Legea nr. 262/2007 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, "(2) Dispozițiile referitoare la excepția de nelegalitate și la garanțiile procesuale prevăzute de Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, se aplică și cauzelor aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei legi. Excepția de nelegalitate poate fi invocată si pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ".

Conform prevederilor art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ:

"(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu ori la cererea părții interesate.

(2) Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.

(3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată."

Este util a remarca, în context, și că prin decizia nr. 36/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea cu caracter prealabil a unor chestiuni de drept în condițiile art. 519 - 521 C. proc. civ. s-a stabilit, cu caracter obligatoriu, că dispozițiile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, permit invocarea excepției de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual chiar direct în recurs.

Excepția de nelegalitate reprezintă, așadar, un instrument procesual extrem de energic prin intermediul căruia pot fi suprimate efectele juridice ale unui act administrativ cu caracter individual emis cu încălcarea legii, admiterea acestei excepții având efectul că judecarea procesului se va realiza cu ignorarea actului a cărui nelegalitate a fost contestat, deci ca atunci când actul respectiv nu ar fi fost emis. În acest fel, orice efecte sau implicații juridice ale respectivului act administrativ sunt înlăturate, legea impunând o formă de aneantizare (nimicire) juridică a acestuia care, în concret, are consecința că, în respectivul proces, nici un efect al actului declarat nelegal nu poate fi recunoscut sau tolerat.

Prin urmare, în prezentul proces, toate aceste statuări sunt incidente, putând fi verificată, pe calea excepției, legalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x/11.12.1995 și a deciziei nr. 87/24.08.1995, ambele emise de Consiliul Județean Vâlcea prin raportare la raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ, respectiv Legea nr. 29/1990.

În acest sens, Înalta Curte reține că, la data de 02.08.1995, recurenta-pârâtă dobândește certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995 emis în baza Deciziei Delegației Permanente a Consiliului Județean Vâlcea nr. 72/27.07.1995, pentru bunurile imobile din litigiu.

Ulterior, prin Decizia nr. 87/24.08.1995 emisă de Delegația Permanente a Consiliului Județean Vâlcea se revocă decizia nr. 72/.27.07.1995 și se anulează certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/02.08.1995, motivat de faptul că aceastea cuprindeau și terenuri care aparțineau domeniului public.

Prin aceeași decizie s-a aprobat eliberarea unui nou certificat de atestare a dreptului de proprietate, respectiv seria x nr. x/11.12.1995, fără includerea bunurilor imobile din litigiu.

În concluzie, singurele bunuri mobile și imobile aflate în proprietatea societății-pârâte sunt cele care se regăsesc în Anexa 1 reprezentând Lista mijloacelor fixe ce compun capitalul social privat al S.C. A. S.A Horezu și terenurile ce fac obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/11.12.1995.

Recurenta-pârâtă susține nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x/11.12.1995 și a deciziei nr. 87/24.08.1995, ambele emise de Consiliul Județean Vâlcea, din perspectiva irevocabilității actelor administrative ce au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice, precizând în acest sens că în cauză Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995 a fost transcris la data de 02.08.1995 în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare, anterior revocării acestuia prin actele administrative contestate.

Înalta Curte relevă că recurenta invocă o cauză de nelegalitate, respectiv o excepție de la principiul revocabilității actelor adminitrative, excepție care nu era consacrată în dispozițiile Legii nr. 29/1990, fiind legiferată de către legiuitor în anul 2004 prin adoptarea actului normativ, respectiv Legea nr. 554/2004.

Într-adevăr, principiul revocabilității actelor administrative este, alături de principiul legalității, un principiu de bază al regimului juridic al actelor administrative având consacrare constituțională implicită (art. 21 și 52 din Constituție) și suport legal (art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004), iar jurisprudența a statuat că, în principiu, toate actele administrative pot fi revocate, cele normative oricând, iar cele individuale cu unele excepții, printre actele administrative individuale exceptate regăsindu-se și actele administrative care au intrat în circuitul civil și au generat drepturi subiective garantate de lege. Aceasta întrucât revocarea actului administrative se află la confluența a două mari principii ale dreptului: principiul legalității și principiul securității raporturilor juridice, astfel încât recunoașterea dreptului de revocare care să permit autorității publice îndreptarea propriilor erori este contrabalansată de existența anumitor limite. În acest sens a arătat și Curtea Constituțională în Decizia nr. 264/2022 că "intrarea actului administrativ în circuitul civil și producerea de efecte juridice nu se realizează prin simpla emitere (…), ci dacă acesta a generat la rândul său raporturi juridice distincte; (…).

Cu toate acestea fiind consacrat principiul revocabilității actelor administrative, în practica judiciară s-au conturat și ipotezele în care efectele acestui principiul au fost limitate, ipoteze care au fost normate de către legiuitor ulterior prin adoptarea Legii nr. 554/2004.

Acest principiu al revocabilității a fost recunoscut atunci când revocarea actelor administrative putea interveni pentru nerespectarea condițiilor generale de legalitate ale actului administrativ, dar mai ales a condiției specifice referitoare la oportunitate sau când revocarea putea interveni pentru motive de ilegalitate.

Distincția dintre motivele care au determinat revocarea actului adminitrativ este esențial întrucât revocarea unui act administrativ individual pentru motive de ilegalitate produce efecte retroactive de la data emiterii actului revocat, efectele acestuia desființându-se în totalitate, ca și când nu ar fi existat. Revocarea pentru motive de oportunitate produce efecte juridice de la data la care actul a devenit inoportun.

În practica judiciară, chiar sub imperiul Legii nr. 29/1990, s-a consacrat că principiul revocabilității actelor administrative nu este unul absolut, el cunoaște și excepții, printre acestea numărându-se și actele administrative individuale care au intrat în circuitul civil și au generat drepturi subiective garantate de lege, care nu pot fi revocate, ci doar anulate de o altă autoritate decât cea emitentă.

Astfel, s-a conturat la nivel jurisprudențial teză (consacrată ulterior prin Legea nr. 554/2004) potrivit căreia actul administrativ unilateral este irevocabil dacă a intrat în circuitul civil.

Această teză este invocată de recurentă în justificarea excepției de nelegalitate, susținându-se că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995 a intrat în circuitul civil, fiind transcris la data de 02.08.1995 în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare, anterior revocării acestuia prin actele administrative contestate.

În primul rând, Înalta Curte subliniază că ambele părți litigante au invocat faptul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995 este un act administrativ individual și că revocarea acestuia de către emitent s-a dispus din motive de nelegalitate, și nu de oportunitate.

Divergența de opinii constă în îndeplinirea condiției privind intrarea în circuitul civil a actului administrativ, susținându-se de către recurentă că acesta a fost transcris în registrul de transcripțiuni și că, pe cale de consecință, a intrat în circuitul civil. În schimb, autoritatea emitentă susține că actul administrativ nu a intrat în circuitul civil și că revocarea acestuia s-a realizat cu acordul recurentei, după aproximativ 20 de zile de la emiterea acestuia.

În al doilea rând, pentru a opera caracterul irevocabil al actului administrativ este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții: actul administrativ să fie individual, să creeze un efect patrimonial, dreptul să fi fost dobândit cu bună-credință de către beneficiar și dreptul dobândit prin actul adminitrativ să fi fost deja tranzacționat și între actul administrativ inițial și actul juridic subsecvent să existe o strânsă legătură.

Înalta Curte relevă că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a statua irevocabilitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995, având în vedere că acesta nu a intrat în circuitul civil, iar revocarea de către emitentul actului s-a dispus în mod legal, datorită existenței unei cauze de nelegalitate - includerea unor bunuri aparținând domeniului public.

Astfel, certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995 nu a intrat în circuitul civil, fiind eronată susținerea recurentului.

Intrarea în circuitul civil se referă la actele administrative individuale ale căror efecte au ieșit din sfera regimului juridic de drept administrativ aplicabil și au intrat într-un alt regim juridic, respectiv al dreptului civil, producând efectele juridice specifice. Momentul intrării în circuitul civil se referă la momentul încheierii unor acte juridice și producerii unor efecte de natură privată în baza respectivului act administrativ.

În litigiul pendinte, certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995 nu a intrat în circuitul civil, întrucât nu a produs niciun efect de natură privată, nefiind încheiat niciun act juridic subsecvent.

Referitor la notarea actului administrativ în registrul de transcripțiuni în cursul anului 1995 - aspect invocat de către recurentă în recurs - Înalta Curte nu poate reține această aserțiune întrucât este nedovedită, nefiind depusă dovada în acest sens, la solicitarea instanței supreme.

Astfel, Înalta Curte, în virtutea principiului - actori incumbit probatio - a pus în vedere recurentei să facă dovada că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995 a fost transcris în registrul de transcripțiunii înainte de data revocării sale, respectiv 28.08.1995, iar recurenta nu s-a conformat, împrejurare față de care se va reține că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995 nu a fost transcris în registrul de transcripțiuni la nivelul anului 1995, singura intabulare a acestuia fiind realizată în anul 2006, după un interval îndelungat de la data revocării sale.

În plus, chiar dacă ar fi fost transcris în registrul de transcipțiuni înainte de revocarea sa după aproximativ 20 de zile de la emitere, împrejurarea aproape imposibilă din punct de vedere obiectiv, având în vedere intervalul de timp extrem de mic de la data emiterii până la data revocării, Înalta Curte relevă că simpla înscriere în registrul de transcripțiuni, nu este de natură a avea semnificația îndeplinirii condiției intrării în circuitul civil, având în vedere, pe de o parte, caracter declarativ al transcrierii, iar, pe de altă parte, lipsa producerii unor efecte de natură privată în baza respectivului act administrativ.

În completare, Înalta Curte constată că reprezentantul recurentei nu a contestat decizia nr. 87/24.08.1995 emisă de Consiliul Județean Vâlcea, prin care s-a dispus revocarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995, cunoscând atât cauza revocării, cât și momentul la care s-a produs, împrejurarea care semnificația manifestării sale de voință în sensul acceptării.

Cu privire la cauzele de nelegalitate care au determinat revocarea actului administrativ individual, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 18/1991, în forma în vigoare la data emiterii în beneficiul pârâtei a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/02.08.1995:

"Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparține domeniului public sau domeniului privat.

Domeniul public poate fi de interes național, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparține statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea, în regim de drept public, aparține comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor.

Administrarea domeniului de interes public național se face de către organele prevăzute de lege, iar administrarea domeniului public de interes local se face de către primării sau, după caz, de către prefecturi.

Terenurile din domeniul public sînt cele afectate unei utilități publice."

Potrivit art. 5 din Legea nr. 18/1991, în forma în vigoare de la aceeași dată:

"Aparțin domeniului public terenurile pe care sînt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații, rețele stradale și parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor și fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale, monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosințe care, potrivit legii, sînt de domeniul public ori care, prin natura lor, sînt de uz sau interes public.

Terenurile care fac parte din domeniul public sînt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel. Dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptil.".

În sensul acestor prevederi legale, utilizarea publică a unui teren reprezintă un criteriu esențial de stabilire a regimului său juridic, determinându-i apartenența la domeniul public (de interes național sau local, după caz) și, deci, impunându-i caracteristicile fundamentale ale oricăror asemenea bunuri, acelea de a fi inalienabile, imprescriptibile și insesizabile.

Inalienabilitatea acestor terenuri (și, în genere, a bunurilor integrate domeniului public) este, în mod specific, reafirmată prin dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat (ca act normativ în temeiul căruia reclamantei i-a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate litigios), potrivit cărora "Prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care în condițiile legii, fac parte din domeniul public (...)". Rezultă, deci, cu deplină claritate că atunci când un teren aparține, prin uzul și destinația sa ori prin determinarea legii, domeniului public, el nu poate face obiectul atestării dreptului de proprietate printr-un certificat emis în condițiile acestui act normativ.

Este vădită concluzia că atunci când un teren aparține domeniului public, indiferent dacă acesta este de interes național sau local, alcătuind deci obiectul unui drept de proprietate publică, aceasta exclude posibilitatea ca aceleași bunuri să se mai afle sau să fie inclus în patrimoniul subiecților de drept care, în sensul H.G. nr. 834/1991, pot beneficia de emiterea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate.

În considerarea protecției excepționale pe care legea o acordă proprietății publice, rezultă că emiterea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate cu privire la un bunuri ce aparțin domeniului public nu poate fi socotită validă, căci ea contravine în mod direct dispozițiilor legale cu caracter imperativ privitoare la proprietatea publică.

În acest sens, Înalta Curte constată că în cauză, certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x/11.12.1995 și decizia nr. 87/24.08.1995, ambele emise de Consiliul Județean Vâlcea, au respectat dispozițiile legale în vigoare la data emiterii acestora, că actul de atestare a bunurilor aparținând domeniului public nu creează drepturi noi, nu stabilește și nici nu modifică regimul juridic al bunurilor respective și nu este de natură a vătăma vreun drept.

Contrar susținerilor recurentei, aspectul notării acestor bunuri imobile în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare, pe baza unei realități juridice nereale decurgând din procesul de inventariere a acestor bunuri, nu constituie un argument valabil care să îndreptățească producerea de efecte juridice și intrarea în circuitul civil, pentru justificarea pretinsei irevocabilități a actelor administrative contestate, opunându-se principiul legalității contrapus principiului securității juridice, în cadrul legal conturat prin dispozițiile reținute ca fiind incidente cauzei și regăsite în cuprinsul Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 213/1998, cărora li s-a făcut aplicare în prezenta cauză în identificarea și stabilirea regimului legal al imobilelor litigioase.

Pe de altă parte, cât timp s-a observat că, în justificarea dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, reclamanta nu s-a prevalat de Decizia nr. 87/28.08.1995 și Certificatul de atestare nr. x/11.12.1995, ci a invocat alături de natura și destinația bunului, legea ca mod de dobândire, reținându-se pertinent de către instanța de apel că existența certificatului nr. x/02.08.1995 de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent Stației de epurare este lipsită de temei legal, câtă vreme legiuitorul a înțeles să declare ca aparținând domeniului public al localității deservite, bunurile de uz public, având caracter inalienabil.

Acest raționament, corect din punct de vedere legal, a și fost pus în aplicare de instanța de apel care a soluționat cauza, acestea cercetând dreptul disputat fără a-și limita analiza la conținutul Deciziei nr. 87/28.08.1995 și Certificatului de atestare nr. x/11.12.1995, ci prin observarea naturii bunurilor litigioase, a destinației acestora și a conținutului legii.

Pe cale de consecință și, totodată, față de faptul că un certificat de atestare a dreptului de proprietate și o decizie de revocare a unui astfel de certificat, precum cele în litigiu, sunt acte administrative cu caracter individual, putând fi verificate și prin invocarea excepției de nelegalitate, în acord cu prevederile art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x/11.12.1995 și a deciziei nr. 87/24.08.1995, ambele emise de Consiliul Județean Vâlcea.

Examinând recursul de față, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Circumscris unicului motiv de casare, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurenta susține că prin decizia instanței de apel au fost încălcate și aplicate greșit normele de drept material incidente în cauză, în sensul celor ce succed:

Recurenta consideră că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiile art. 563 alin. (1) din C. civ., întrucât reclamanta nu a făcut dovada existenței și întinderii dreptului de proprietate invocat, iar instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 213/1998, care definesc domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale și a ignorat cu desăvârșire prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Criticile sunt nefondate.

Cu titlu preliminar, instanța de recurs relevă că acțiunea civilă exercitată de reclamantă este una în rectificare de carte funciară, grefată pe o acțiune în revendicare imobiliară de drept comun, care reprezintă capătul principal de cerere, astfel cum în mod corect au calificat juridic această acțiune și instanțele fondului.

În esență, reclamanta afirmă că pârâta exercită fără drept posesia unor bunuri imobile care aparțin domeniul public al unității administrativ-teritoriale, prin natura și destinația lor, fiind vorba despre Stația de tratare și epurare a apelor uzate a Orașului Horezu, ce include terenul și construcțiile aflate pe raza comunei Măldărești în punctul "Stația de epurare", identificate cadastral potrivit cărților funciare deschise de către pârâtă.

Se arată că terenurile și construcțiile de pe ele s-au aflat în proprietatea statului, atât înainte de anul 1990, cât și ulterior, așa încât, cu privire la acestea nu putea fi emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate în favoarea pârâtei, fiind scoase din circuitul civil ex lege. Dreptul de proprietate asupra acestor terenuri în litigiu a fost inventariat, de altfel, în domeniul public de interes local, cu respectarea prevederilor legale în materie, cuprinse în Legea nr. 213/1998.

Astfel, prin H.C.L. Horezu nr. 32/7 septembrie 1999, a fost adoptată hotărârea de inventariere a bunurilor ce compun domeniul public, așa cum a fost întocmit de Comisia înființată prin Hotărârea nr. 31/13 iulie 1999, la poziția nr. 354 pct. 2.17.1.1.1. fiind înscrisă stația de epurare: tehnice, construcție în Măldărești, așa cum era menționată și în registrul inventar constând în H.C.L. nr. 16/30 mai 1996.

Așa cum a fost reținută situația de fapt de către instanțele de fond, în prezentul litigiu, activitatea de epurare a apelor menajere provenind de la consumatorii orașului Horezu, a fost inițial obiect al întreprinderii de gospodărie județeană, chestiune necontestată de către recurenta-pârâtă.

Serviciul, necontestat unul public, a suportat măsura descentralizării de la nivel județean, la nivel local, potrivit H.G. nr. 597/1992, după ce inițial, în temeiul Legii nr. 15/1990, fosta întreprindere fusese transformată în regie autonomă, aflată în subordinea Consiliului Județean Vâlcea, prin trecerea acesteia în autoritatea Consiliului Local al Orașului Horezu.

Prin actele de putere ale organelor deliberative ale Unității Administrativ Teritoriale Horezu a fost constituită, din fosta regie autonomă, societatea pârâtă, căreia i s-a încredințat desfășurarea activității de epurare a apelor menajere, între altele, și i-a fost dată în folosință întreaga unitate - teren și construcții ce servesc acestei activități - așa cum ambele instane de fond au reținut în descrierea modalității în care a operat transferul activităților.

Prezenta acțiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate publică, a fost promovată în data de 25 septembrie 2020, fiind supusă exclusiv textelor normative cuprinse în noul C. civ., cele care reglementează regimul proprietății publice (Cartea a III-a, Titlul VI, Cap. I), un regim amprentat de natura specifică a dreptului de proprietate publică.

În raport cu dispozițiile art. 865 alin. (1) din C. civ., statul și unitățile administrativ-teritoriale au obligația apărării în justiție a proprietății publice, inclusiv prin intentarea unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe art. 865 alin. (3) C. civ., care face trimitere la art. 563 C. civ., norma ce reglementează acest tip de acțiune, ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate privată.

Acțiunea în revendicarea unui bun supus regimului juridic al proprietății publice este și ea o acțiune reală, petitorie, în realizarea dreptului, imprescriptibilă extinctiv, iar reclamantul într-o astfel de acțiune trebuie să facă dovada dreptului de proprietate publică invocat, conform normelor de drept comun.

Așa fiind, în raport cu art. 554 alin. (1) și art. 858 C. civ., conform cărora un bun formează obiectul proprietății publice numai dacă a fost dobândit de titularul său prin unul dintre modurile prevăzute de lege, văzând și art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile din domeniul public trebuie să fi fost dobândite cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data intrării lor în patrimoniul titularului, reclamantul într-o astfel de acțiune este chemat să facă dovada unui titlu de proprietate valabil constituit asupra bunului revendicat.

În același sens, procedând la delimitarea obiectului proprietății publice de domeniul privat, prin art. 859 alin. (1) C. civ., legiuitorul stipulează că fac obiectul exclusiv al proprietăți publice bunurile menționate expres în cuprinsul alin. (1), (bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental), precum și alte bunuri, stabilite prin lege organică, care declară anumite categorii de bunuri, în ansamblul lor, ca fiind obiectul exclusiv al proprietăți publice, având în vedere criteriul naturii sau destinației lor.

În raport cu alin. (2) al art. 859 C. civ., toate celelalte bunuri care aparțin statului ori unităților administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege (art. 863 C. civ.).

Concluzionând în privința obiectului dreptului de proprietate publică, Înalta Curte subliniază că, pe de o parte, declarația expresă a legii este cea care determină delimitarea domeniului public de domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, prin lege fiind enunțate criteriile generice pentru o astfel de determinare: uzul sau interesul public. Pe de altă parte, pentru toate celelalte bunuri care fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, cu privire la care nu există declarația expresă a legii că ele pot aparține exclusiv proprietății publice, condiția impusă imperativ de legiuitor este aceea ca dobândirea acestor bunuri să se facă prin unul din "modurile prevăzute de lege". Sintagma primește un dublu sens, și anume: dobândirea să se facă printr-unul dintre modurile specifice, prevăzute de art. 863 C. civ..(achiziție publică, expropiere, donație sau legat, prin convenție cu titlu oneros, prin transfer din domeniul privat al statului/unității administrativ teritoriale în domeniul public, prin alte moduri stabilite de lege), iar în cadrul acestora, bunul să fi fost dobândit cu respectarea cerințelor legii în vigoare, la data dobândirii lui; reclamantul să poată face dovada unui titlu legal de proprietate asupra bunului revendicat. În acest sens, în jurisprudență, s-a stabilit că includerea unui imobil într-un inventar centralizat al bunurilor aparținând domeniului public nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea statului ori a unității administrativ-teritoriale. Valabilitatea atestării domeniului public rămâne condiționată de existența, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietății publice.

Așadar, aparțin domeniului public toate bunurile pe care legea le declară ca fiind proprietate publică. Fac parte din această categorie de bunuri cele enumerate prin normele constituționale ca aparținând exclusiv proprietății publice, relevante sub acest aspect în proces fiind atât textele constituționale anterioare anului 1991, precum și art. 136 alin. (3) din Constituția de la 1991, revizuită, care prevede textual:

"bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății public