ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1377/2025

Ședința publică din data de 25 iunie 2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, secția civilă la 24.04.2017 sub nr. x/2017, reclamantul Inspectoratul Școlar Județean Sălaj a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D. și E., obligarea pârâților la plata sumei de 1.100.000 RON, reprezentând prejudiciu înregistrat de Inspectoratul Școlar Județean Sălaj, precum și a dobânzii legale și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 254, art. 255 din Codul muncii, Legea nr. 514/2003, Ordinul MECTS nr. 5530/2011 și celelalte dispoziții la care se face referire în cerere.

La 25.09.2017, reclamantul a depus cerere de modificare a acțiunii în contradictoriu cu D. și E., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.100.000 RON, reprezentând prejudiciu înregistrat de Inspectoratul Școlar Județean Sălaj, temeiul de drept indicat fiind reprezentat de dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ.

Prin încheierea din 30.10.2017, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2017, a fost disjunsă cauza privind pe pârâții D. și E., fiind format un nou dosar având în vedere necompetența funcțională a completului de litigii de muncă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Sălaj la 30.10.2017, sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 954/05.10.2023, Tribunalul Sălaj, secția civilă, a admis excepția inadmisibilității și, în consecință, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul Școlar Județean Sălaj împotriva pârâților E. și D., având ca obiect pretenții. A obligat reclamantul să achite pârâtului D. suma de 1.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins cererea pârâtului E. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă din 01.02.2024, Tribunalul Sălaj, secția civilă a admis excepția inadmisibilității cererii de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 954/05.10.2023 a Tribunalului Sălaj, invocată de reclamantul Inspectoratul Școlar Județean Sălaj, și a respins, ca inadmisibilă, cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 954/05.10.2023 a Tribunalului Sălaj, formulată de pârâtul D..

Prin decizia civilă nr. 154/A/15.05.2024, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul Inspectoratul Școlar Județean Sălaj împotriva sentinței civile nr. 954/05.10.2023 a Tribunalului Sălaj, pe care a anulat-o în tot și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. A respins apelurile declarate de pârâtul D. împotriva aceleiași sentințe și a sentinței din 01.02.2024 ale Tribunalului Sălaj pronunțate în dosarul nr. x/2017.

Împotriva deciziei civile nr. 154/A/15.05.2024 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs atât pârâtul D., cât și pârâtul E..

Recurentul-pârât D. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate și, în rejudecare, respingerea apelului formulat de reclamant și menținerea soluției primei instanțe, cu acordarea cheltuielilor de judecată din apel, respectiv admiterea apelurilor formulate de pârât împotriva sentinței civile nr. 954/05.10.2023 a Tribunalului Sălaj, în sensul acordării în integralitate a cheltuielilor de judecată solicitate cu ocazia soluționării dosarului în primă instanță, respectiv împotriva sentinței civile din 01.02.2024 a Tribunalului Sălaj, cu consecința admiterii cererii de completare, cu cheltuieli de judecată în recurs.

După prezentarea unui scurt istoric al litigiului, în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susținut, raportat la considerentele instanței de apel, că a fost realizată o analiză lacunară și superficială a dispozițiilor legale privitoare la funcționarii publici, iar concluzia curții de apel cu privire la împrejurarea că pârâtul, exercitând funcția de inspector școlar general, nu este un funcționar public și că acțiunea reclamantului este una admisibilă, se bazează pe o interpretare nelegală a legii.

Lipsa unei dispoziții exprese în cuprinsul Legii nr. 188/1999, care să stabilească că funcția de inspector școlar general este o funcție publică, nu vine să suprime calitatea de funcționar public a inspectorului școlar general, această calificare reieșind din interpretarea teleologică și sistematică a legislației în vigoare, confirmată de practica judiciară.

În continuare, recurentul a făcut referire la art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, în vigoare la data numirii sale în funcția de inspector general, art. 52 alin. (1), art. 24 alin. (1) și (6) din aceeași lege, art. 256 alin. (1) și (2), art. 92 alin. (2

2

) din Legea nr. 1/2011 privind educația națională, art. 142 din Legea învățământului nr. 84/1995 (abrogată prin Legea nr. 1/2011), art. 1 alin. (1) din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pct. 2 din Anexa nr. II/1.3 la Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (care a abrogat Legea nr. 330/2009), precum și legea ulterior intrată în vigoare - Legea nr. 153/2017 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1), alin. (2) teza I, alin. (3), art. 3, art. 4 alin. (1) și art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Astfel, atribuțiile și responsabilitățile stabilite pentru inspectoratele școlare, ca organe deconcentrate de specialitate subordonate Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului, sunt specifice atribuțiilor și responsabilităților autorităților sau instituțiilor publice din administrația publică, în calitate de inspector școlar general, pârâtul arătând că deține atribuții și responsabilități de conducere, de îndrumare și control specifice funcției publice, sarcinile prevăzute în fișa postului fiind caracteristice posturilor corespunzătoare funcțiilor publice.

A mai arătat că această concluzie a fost susținută si de practica judiciară făcând referire la mai multe hotărâri judecătorești, cum ar fi decizia nr. 987/23.02.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia nr. 162/17.01.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, sentința nr. 1502/06.03.2019 pronunțată de Tribunalul București, decizia nr. 1156/13.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel București și decizia nr. 821/12.02.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Recurentul-pârât a mai arătat că însuși reclamantul a recunoscut, prin modificarea de acțiune depusă la dosarul nr. x/2017, calitatea de funcționar public a pârâtului, susținând că:

"din moment ce persoanele care ocupă funcțiile de inspector școlar general în cadrul inspectoratelor școlare dețin atribuții de conducere, îndrumare și de control specifice funcției publice, acestora li se circumscriu inclusiv dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici. Or, se impune a se observa că, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, activitățile funcționarilor publici implică atât punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative, cât și gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare, respectiv colectarea creanțelor bugetare. Mai mult, în ceea ce privește principiile care stau la baza exercitării funcției publice - eficiență, eficacitate și responsabilitate în conformitate cu prevederile legale - este de la sine înțeles că pârâtul E. nu a dat prevalență niciunuia dintre acestea raportat la maniera neglijentă în care a înțeles să își ducă la îndeplinire atribuțiile."

Astfel, a susținut recurentul că este lipsită de relevanță perioada pentru care a fost numit inspector școlar general, legea prevăzând în mod clar faptul că reevaluarea condițiilor contractuale se realizează la 4 ani, iar faptul că a fost numit pe o perioadă determinată în funcție, nu atrage în niciun caz interpretarea eronată a instanței de apel în sensul că nu avea calitatea de funcționar public.

Prin urmare, instanța de apel a încălcat normele vigoare în materie, respectiv le-a dat o interpretare nelegală și eronată, recurentul arătând că are calitatea de funcționar public.

Curtea de Apel Cluj a reținut că, nefiind funcționar public, pârâtul nu era supus prevederilor Legii nr. 188/1999 (art. 84 și art. 85) în ceea ce privește angajarea răspunderii civile. În acest sens, s-a reținut că inclusiv în ipoteza în care s-ar recunoaște calitatea de funcționar public asimilat a pârâtului, răspunderea sa nu putea fi în mod obiectiv antrenată în baza dispozițiilor art. 84 și art. 85 din Legea nr. 188/1999 reținute de către prima instanță.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, fiind funcționar public, recurentul a opinat că răspunderea sa nu putea fi antrenată decât în baza Legii nr. 188/1999, fiind fără relevanță faptul că la data constatării pretinsei pagube, pârâtul nu se mai afla în raporturi de serviciu cu reclamantul.

Acest raționament lipsit de orice fundament legal, prin care se schimbă temeiul răspunderii în funcție de un criteriu neprevăzut de lege, arbitrar creat de instanța de apel, acordă legitimitate propriei omisiuni a inspectoratului, ceea ce este inadmisibil.

În acest sens, recurentul a arătat că inspectoratul este instituția în cadrul căreia a fost angajat și în patrimoniul căreia se susține că ar fi produs un prejudiciu ca urmare a exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu, iar procedura de angajare a răspunderii, specifică în accepțiunea legiuitorului, nu poate depinde de momentul constatării pagubei, ci de calitatea persoanei care a săvârșit presupusa faptă generatoare de prejudicii.

Pierderea calității de funcționar public după expirarea termenului de emitere a dispoziției de imputare nu are o legătură cu imposibilitatea recuperării pagubei pe calea procedurii speciale. Fiind omisă recuperarea pagubei, prin neemiterea unei dispoziții de imputare, și dacă pârâtul ar fi păstrat calitatea de funcționar public, intimatul nu mai putea emite o dispoziție de imputare, fiind depășit termenul legal. Cu alte cuvinte, nu pierderea calității de funcționar public 1-a împiedicat pe intimat să recupereze paguba pe calea procedurii prevăzute de Legea nr. 188/1999, ci propria omisiune de a emite o dispoziție legală și temeinică în termenul prevăzut de lege.

Concluzionând, recurentul a susținut că nu prezintă relevanță faptul că la data constatării pretinsei pagube, nu s-a mai fi aflat în raporturi de serviciu cu inspectoratul, așa cum a reținut instanța de apel.

Recurentul-pârât E. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel în vederea rejudecării apelului și reevocării fondului cu privire la excepția inadmisibilității, cu cheltuieli de judecată. Față de împrejurarea că atât prima instanță, cât și instanța de apel s-au pronunțat doar cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii introductive, recurentul a susținut că prezentul recurs și, implicit, controlul de legalitate al instanței supreme, se va limita la analiza excepției inadmisibilității, respectiv natura juridică a raporturilor dintre părți din perspectiva temeiului de drept invocat în susținerea acțiunii introductive, astfel cum aceasta a fost modificată.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a criticat nepunerea în discuția părților, în condiții de contradictorialitate, a naturii juridice a raporturilor dintre părți, aspect rămas în continuare neclarificat față de considerentele alternative ale deciziei recurate. Astfel, instanța de apel nu a clarificat natura juridică a raporturilor dintre părți, apreciind, pe de o parte, faptul că nu este situația unui raport de drept public circumscris dispozițiilor Legii nr. 188/1999, iar pe de altă parte, reținând existența unui contract, menționând faptul că legea învățământului face trimitere la dreptul muncii, dar, cu toate acestea, a conchis că sunt aplicabile dispozițiile răspunderii civile delictuale. Or, instanța de apel avea obligația de a clarifica natura juridică a raporturilor dintre părți în condiții de contradictorialitate, pentru a asigura respectarea dreptului la apărare, abia după realizarea acestei calificări a naturii juridice putând fi formulate în mod efectiv apărări concludente cu privire la excepția inadmisibilității.

Printr-o altă critică, subsumată acestui motiv de casare, recurentul a susținut că excepția de inadmisibilitate a acțiunii introductive este invocată față de eventuala calificare a naturii juridice a raporturilor dintre părți, ca fiind raporturi de muncă sui generis.

Excepția inadmisibilității, admisă de prima instanță și respinsă de instanța de apel, vizează inadmisibilitatea acțiunii față de incidența dispozițiilor Legii nr. 188/1999. Astfel, recurentul a susținut că funcția de inspector școlar județean se circumscrie noțiunii de funcție publică, răspunderea patrimonială a celor desemnați să ocupe această funcție fiind supusă dispozițiilor Legii nr. 188/1999. În subsidiar, recurentul a arătat că natura juridică a raporturilor dintre părți, a funcției exercitate de pârât, aceea de inspector școlar general, este similară cu cea deja stabilită prin Deciziile în interesul legii nr. 46/2008 în privința magistraților și nr. 16/2016 în privința primarului, conform cărora este vorba despre raporturi de muncă sui generis.

În acest sens, în cazul reținerii celei de a doua naturi juridice indicate (raporturi de muncă sui generis), recurentul a arătat că o eventuală angajare a răspunderii civile nu ar putea fi realizată decât pe calea specială a răspunderii patrimoniale de dreptul muncii, ca formă a răspunderii contractuale, derogatorie de la răspunderea delictuală de drept comun și supusă dispozițiilor art. 254, art. 255 și art. 278 din Codul muncii, întrucât prejudiciul afirmat de reclamant izvorăște din activitatea desfășurată de pârât în calitate de inspector școlar general, funcție de conducere numită prin Ordin al Ministrului Educației, iar nu dintr-o faptă fără legătură cu funcția.

În continuare, recurentul a făcut referire la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv decizia nr. 1938/02.11.2023 a secției I civile, și la Decizia în interesul legii nr. 16/2016, prin care au fost stabilite principalele elemente care trebuie avute în vedere pentru a identifica natura raporturilor juridice dintre părți, aceeași analiză fiind utilă și în cauză.

Revenind la excepția invocată, norma cu valoare de principiu consacrată expres în art. 1350 alin. (3) din C. civ. nu îngăduie celui prejudiciat (evident, în măsura în care nu există alte reguli speciale incidente) opțiunea între temeiul contractual și temeiul delictual al răspunderii civile.

Întrucât excepția invocată de pârât este grefată pe calificarea raportului juridic ce face obiectul cauzei drept un raport juridic de muncă sui generis, în înțelesul statuat cu valoare de principiu prin dezlegările obligatorii ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis în cauză, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei la aceeași instanță de apel pentru rejudecare, urmând ca instanța de rejudecare să se pronunțe asupra inadmisibilității acțiunii în răspundere civilă delictuală (iar în caz de respingere a excepției procesuale, și asupra fondului raportului juridic litigios), ținând seama și de reperele de analiză ce urmează a fi fixate de instanța de casare.

Cu privire la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii cu privire la natura raporturilor juridice dintre părți, instanța de apel înlăturând argumentele primei instanțe, fără însă a le înlocui cu propria sa încadrare în fapt și în drept.

Instanța de apel nu a clarificat natura juridică a raporturilor dintre părți, apreciind, pe de o parte, faptul că nu este situația unui raport de drept public circumscris dispozițiilor Legii nr. 188/1999, iar pe de altă parte, reținând existența unui contract, menționând faptul că legea învățământului ar face trimitere la dreptul muncii, dar, cu toate acestea, conchizând că sunt aplicabile dispozițiile răspunderii civile delictuale din simplul motiv că acesta a fost temeiul ales de reclamant.

Instanța de apel a afirmat că "nici prima instanță și nici pârâții, care s-au apărat în acest sens, nu au indicat o dispoziție legală care să stabilească explicit că funcția de inspector școlar general era în perioada de referință din prezenta cauză o funcție publică", însă nu continuă raționamentul juridic în sensul de a stabili ce fel de funcție era (și este) cea de inspector școlar general, numit prin Ordin al Ministrului Educației pentru a conduce Inspectoratul Școlar Județean Sălaj.

În acest sens, recurentul a arătat că, raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea este nemotivată din perspectiva faptului că reia argumentele uneia dintre părți (a Inspectoratului), fără expunerea unui raționament propriu, atunci când apreciază că "întrucât funcționarul public nu se mai afla în raport de serviciu cu autoritatea publică prejudiciată, angajarea răspunderii sale patrimoniale nu se putea realiza decât pe calea de drept comun a răspunderii civile delictuale, astfel cum corect a procedat reclamantul."

Cu privire la la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia recurată este nelegală față de greșita stabilire a naturii raporturilor juridice dintre părți și încălcarea principiilor dreptului civil conform cărora reclamantul nu are dreptul de opțiune între răspunderea specială (cea întemeiată pe raporturile de drept public, respectiv pe cele de dreptul muncii) și răspunderea generală (delictuală).

În mod corect, prima instanță a reținut calitatea de funcționar public a pârâtului în perioada deținerii funcției publice de inspector general școlar, față de dispozițiile Legii nr. 1/2011 a educației naționale, capitolul I secțiunea V - Funcțiile de conducere, de îndrumare și de control.

Anexa 1 la Legea nr. 188/1999, la care face referire instanța de apel în justificarea excluderii inspectorilor școlari generali din categoria funcționarilor publici a fost abrogată de lit. b), alin. (2) al art. 597, partea a IX-a din O.U.G. nr. 57/2019, însă, acea anexă nu era una limitativă, funcțiile publice specifice fiind stabilite prin legile speciale, în cazul de față, prin Legea educației naționale.

Raportat la dispozițiile art. 255 alin. (1) și (2) al Legii nr. 1/2011, reiese cu evidență intenția legiuitorului de a desprinde din rândul cadrelor didactice acele persoane care, pe o perioadă determinată, fie în baza unei decizii de numire, fie în baza unui contract de management, exercită temporar o funcție de conducere.

În continuare, recurentul a făcut referire la decizia nr. 1246/2016 a Curții de Apel București și la decizia nr. 4643/11.10.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, invocate cu titlu de practică judiciară.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, recurentul a invocat neidentificarea naturii raporturilor dintre părți și, subsecvent, incidența excepției inadmisibilității acțiunii introductive inclusiv din perspectiva calificării raporturilor juridice drept raporturi de muncă sui generis.

Recurentul a opinat că nu există dubiu că între părți au existat raporturi similare raporturilor de muncă. Astfel, conform dispozițiilor art. 278 alin. (1) din Codul muncii, coroborat cu alin. (2) al aceluiași articol și alin. (2) al art. 1, raportului juridic de muncă i se aplică reglementările speciale, iar dacă acestea sunt insuficiente și specificul raportului de muncă permite, i se aplică normele din Codul muncii, iar numai atunci când nici acestea nu sunt îndestulătoare, se vor aplica dispozițiile legislației civile.

Or, decizia recurată ignoră aceste dispoziții, cu toate că face referire la dispozițiile legii învățământului care trimit expres spre legislația muncii atunci când este în discuție răspunderea patrimonială.

Printr-o altă critică, circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul a criticat greșita apreciere a relevanței datei la care a încetat deținerea de către pârât a funcției de inspector general școlar în cadrul Inspectoratului Școlar Județean Sălaj.

Cu privire la acest aspect, recurentul a invocat aplicabilitatea mutatis mutandis a Deciziei în interesul legii nr. 16/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cu care "prevederile Codului muncii se aplică raporturilor juridice dintre primar/viceprimar și unitatea administrativ-teritorială, dacă legi speciale nu conțin dispoziții specifice, inclusiv după încetarea mandatelor."

Momentul care trebuie avut în vedere pentru a da calificarea raporturilor dintre părți este cel al săvârșirii faptei imputabile, fiind necesar a stabili dacă aceasta a fost realizată în exercitarea funcției (publice sau de dreptul muncii). Împrejurarea încetării raporturilor, fie prin ajungerea la termen a contractelor, fie prin decizia unilaterală sau chiar comună a părților, nu poate constitui motiv de modificare a naturii juridice a raporturilor dintre părți, o astfel de calificare trebuind să aibă la bază criterii obiective.

Ceea ce prezintă relevanță pentru stabilirea naturii raporturilor juridice și, implicit, a dispozițiilor legale aplicabile în cazul angajării răspunderii civile este dacă fapta imputabilă a fost săvârșită în legătură cu funcția deținută. Or, în cazul de față nu există vreun dubiu asupra faptului că pârâtului i se impută o pretinsă îndeplinire necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției ocupate. Calificarea raporturilor juridice în discuție nu este determinată de natura actului constatator al prejudiciului sau a celui în legătură cu care s-a reținut nerespectarea sau îndeplinirea defectuoasă a funcției și nici nu poate fi determinată după data constatării pagubei.

În acest context, recurentul a învederat că decizia recurată este nelegală și față de stabilirea greșită a momentului la care reclamantul ar fi dobândit dreptul la acțiune, pretisa dată a constatării pagubei. Constatarea pagubei nu poate fi raportată la un moment subiectiv, ci doar la momentul la care s-a stins, prin prescripție, dreptul reclamantului de a solicita sumele acordate printr-o hotărâre judecătorească.

Or, conform susținerilor reclamantului, la 21.04.2014 s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani, socotit de la data nașterii dreptului de a cere executarea silită, respectiv 21.04.2011 (data rămânerii definitive a sentinței nr. 581/03.04.2009 ce constituie titlu executoriu).

S-a mai arătat că reclamantul a acceptat că avea obligația de a emite o decizie de imputare, dar întrucât nu a făcut-o în termenul legal, dorește să aibă deschis accesul la calea de drept comun, însă, atunci când legea prevede o procedură specială, procedura generală nu mai poate fi aplicată.

Cu privire la termenul avut la dispoziție de către reclamant pentru a iniția o acțiune față de pârât, acesta diferă în funcție de calificarea dată naturii raporturilor juridice dintre părți, însă indiferent dacă este un termen de 30 de zile (termen de decădere prevăzut atât de Legea nr. 188/1999, cât și de Codul muncii) sau de un termen de 3 ani (termen de prescripție), curgerea acestui termen nu poate atrage schimbarea naturii raporturilor părților și, implicit, nu poate determina aplicabilitatea unor prevederi legale diferite de la un moment temporal la altul.

Cât privește încetarea calității de inspector școlar județean, recurentul a arătat că, ulterior chiar acestui moment, a deținut și deține și în prezent funcții de conducere în cadrul instituțiilor sub egida Ministerul învățământului, conform dovezilor depuse la dosarul cauzei.

Concluzionând, recurentul a susținut că decizia recurată este nelegală, întrucât încalcă unul dintre principiile de drept esențiale, respectiv acela conform căruia partea păgubită nu are dreptul de opțiune între răspunderea specială (cea întemeiată pe raporturile de drept public, respectiv pe cele de dreptul muncii) și răspunderea generală (delictuală). În acest sens, s-a statuat, cu valoare de principiu, că, în cazul în care între părți a existat un raport de drept, fie el privat, fie public, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea civilă delictuală, calea de ales fiind cea a răspunderii civile grefate pe raportul de drept existent (de drept public sau de dreptul muncii), întrucât atunci când este aplicabilă o lege specială, nu există un drept de opțiune între incidența acestor norme și cele cu caracter general, potrivit principiului specialia generalibiis derogant.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Prin întâmpinările formulate la 18.10.2024 cu privire la cele două recursuri, având conținut similar, intimatul-reclamant Inspectoratul Școlar Județean Sălaj a solicitat respingerea recursurilor, cu cheltuieli de judecată.

Intimatul a arătat că argumentele instanței de apel cu privire la excepția inadmisibilității sunt corecte. Pârâții au deținut calitatea de inspector școlar general succesiv, în perioada 21.04.2011-21.04.2014, după cum urmează: pârâtul D. a îndeplinit funcția de inspector școlar general al Inspectoratului până la 26.06.2012, când a încetat contractul de management educațional al acestuia; pârâtul E. a îndeplinit funcția de inspector școlar general din 25.06.2012 și până la 15.07.2014, moment la care a încetat numirea acestuia în funcție.

Instanța de apel a reținut, în mod legitim, faptul că prima instanță ia act de prevederile art. 259 din Legea educației naționale nr. 1/2011, privind numirea inspectorilor școlari generali și încheierea contractelor de management educațional, precum și de art. 10 din modelul tip al respectivului contract, iar din coroborarea acestora ajunge la o concluzie eronată că din aceste prevederi legale rezultă, fără dubiu, că inspectorul școlar general județean este funcționar public, fiind numit, în condițiile legii, într-o funcție publică.

Astfel cum a fost constatat în mod corect de către instanța de apel, pornind de la interpretarea greșită a naturii juridice a funcției de inspector școlar general și reținând în mod eronat calitatea de funcționar public a pârâților, instanța de fond apreciază că Statutul funcționarilor publici a fost reglementat, la data la care aceștia au fost în funcție, precum și la data producerii prejudiciului a cărui reparare se solicită și la data promovării acțiunii împotriva acestora, prin Legea 188/1999.

Rezultă că prima instanță reține că prin Legea nr. 188/1999 s-ar fi reglementat o procedură specială de atragere a răspunderii patrimoniale a funcționarului public, pentru pagubele cauzate autorității sau instituției publice în cadrul căreia aceștia funcționează, la art. 84 și 85 din respectiva lege.

Or, art. 84 enumeră categoriile de pagube care se repară prin intermediul procedurii specifice, iar art. 85 prevede mecanismul efectiv de reparație. Deși se reproșează intimatului-reclamant că nu a urmat procedura de recuperare a pagubei reglementată de Legea nr. 188/1999, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 188/1999 prevăd că actul normativ nu se aplică "a) personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice, care desfășoară activități de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreținere-reparații și de deservire, pază, precum și altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă aceste funcții nu au calitatea de funcționar public și li se aplică legislația muncii; b) personalului salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului; c) corpului magistraților; d) cadrelor didactice; e) persoanelor numite sau alese în funcții de demnitate publică."

Mai mult, art. 2 alin. (4) din aceeași lege arată că "Funcțiile publice sunt prevăzute în anexa la prezenta lege", anexă care nu face nici măcar mențiune despre cadrele didactice, inspectorii școlari generali, sau orice altă funcție din domeniul educației.

Drept urmare, instanța de apel în mod just a reținut că inspectorii școlari generali sunt exceptați de la categoria funcționarilor publici și, deci, acestora nu li se aplică Legea nr. 188/1999, tocmai datorită calității lor speciale pe care o dețin în temeiul Legii nr. 1/2011, aplicabile la momentul exercitării mandatelor de către pârâți.

Întrucât dispozițiile Legii nr. 188/1999, republicată, nu sunt aplicabile cadrelor didactice, iar funcția de inspector școlar nu constituie o funcție publică în sensul art. 2 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, republicată, nefiind prevăzută în anexa la Legea nr. 188/1999, republicată, inspectorii școlari nu au calitatea de funcționar public.

Aplicând dispozițiile art. 259 din Legea nr. 1/2011 la prezentul litigiu, se constată că pârâții au dobândit calitatea de inspector școlar general, în baza unui contract de management educațional încheiat cu Ministerul Educației și nu cu Inspectoratul Școlar Județean Sălaj.

În virtutea contractului de management, inspectorii aveau printre altele și următoarele atribuții: răspunde de organizarea și realizarea perfecționării personalului I.S.J./I.S.M.B., din unitățile de învățământ și din celelalte unități din subordine; încheie și răspunde de actele juridice semnate în numele și pe seama I.S.J./I.S.M.B; răspunde de aplicarea și respectarea legislației în organizarea, conducerea și desfășurarea procesului de învățământ și asigură calitatea învățământului din județul Sălaj, etc.

De asemenea, potrivit art. VII denumit Răspunderea părților, "Managerul educațional răspunde disciplinar și/sau patrimonial pentru daunele produse prin orice act al său contrar intereselor învățământului sau acte de gestiune defectuoasă", fapta ilicită din prezentul dosar fiind caracterizată în mod cert de gestiune defectuoasă.

În acest context, ce trebuie observat este că raportul juridic obligațional se formează între Ministerul Educației și inspectorul școlar general, însă unitatea în care își desfășoară acesta activitatea este inspectoratul.

Plecând de la aceste criterii, rezultă că (i) nu există un contract încheiat între I.S.J. și inspectorii școlari generali; (ii) regula este că aceștia răspund pentru pagubele produse unității unde își desfășoară activitatea față de cel care deține calitatea de angajator, în temeiul răspunderii patrimoniale.

Prin urmare, inspectorii răspund față de daunele produse în exercitarea funcției lor, contractual (patrimonial) față de Ministerul Educației cu care au încheiat un contract de management, și delictual (în lipsa altor prevederi legale) față de Inspectorat.

Răspunderea patrimonială este condiționată de existența unui raportului juridic de muncă dintre salariatul răspunzător și angajatorul păgubit, raport juridic care își are izvorul în contractul individual de muncă. În cauză, vorbim de un contract de muncă atipic, astfel că în baza contractului de management educațional răspunderea inspectorilor școlari județeni putea, strict la nivel teoretic, să fie antrenată patrimonial de către entitatea cu care pârâții aveau un raport juridic contractual, și anume Ministerul.

De altfel și Codul muncii exclude posibilitatea de a antrena răspunderea pe baza unei decizii de imputare.

Prin urmare, în esență, chiar dacă s-ar lua în considerare existența contractului de management educațional și asimilarea acestuia cu un contract individual de muncă, concluzia ar fi trebui să fie aceea că, în orice caz, stabilirea răspunderii patrimoniale nu se putea face unilateral de către angajator pe calea emiterii unei decizii de imputare, ca în cazul funcționarilor publici, ci prin acord, sau în caz de divergență de către instanța de judecată.

Rezultă că intimatul era pe deplin îndreptățit să se îndrepte împotriva pârâților direct cu o acțiune în pretenții, nefiind obligat să respecte dispozițiile art. 85 din Legea nr. 188/1999 pe de o parte, iar pe de altă parte, neavând nici măcar posibilitatea de a cere antrenarea răspunderii patrimoniale față de pârâți, neavând calitatea de angajator în sensul dispozițiilor art. 254 din Codul muncii.

Recurentul-pârât D. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor din actul procedural și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Recurentul-pârât D. a formulat punct de vedere la raport prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat.

Prin încheierea din 19.03.2025, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de pârâtul D. și de pârâtul E. împotriva deciziei civile nr. 154/A din 15 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

A stabilit termen de judecată în ședință publică, la 11.06.2025, ora 9

00

, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților, când instanța a rămas în pronunțare asupra recursurilor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, urmând a fi admise, în limitele și pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la recursul pârâtul D., Înalta Curte constată că acesta a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., text legal incident atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., text legal incident atunci când hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că instanța de apel a realizat o analiză lacunară și superficială a dispozițiilor legale privind funcționarii publici, iar subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 84 și 85 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, în sensul că, în mod greșit, nu a reținut calitatea de funcționar public a acestuia.

Referitor la recursul pârâtului E., Înalta Curte constată că acesta a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., text legal incident atunci când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. privind modalitatea de motivare a hotărârii recurate, dar și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. privind nelegalitatea hotărârii pronunțate cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că instanța de apel nu a pus în discuția părților natura juridică a raporturilor dintre acestea și a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii introductive față de o eventuală calificare a naturii juridice a raporturilor dintre părți ca fiind raporturi de muncă sui generis.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că instanța de apel nu a clarificat natura juridică a raporturilor dintre părți, respectiv dacă acestea sunt de drept public sau de dreptul muncii, fără stabili ce fel de funcție este cea de inspector școlar general, ceea ce echivalează cu o nemotivare de natură să încalce dreptul la un proces echitabil astfel cum este reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că decizia recurată este nelegală față de greșita stabilire a naturii juridice a raporturilor dintre părți și încălcarea principiilor de drept civil conform cărora reclamantul nu poate opta între răspunderea specială (cea întemeiată pe raporturile de drept public, respectiv pe cele de dreptul muncii) și răspunderea generală (delictuală). În cadrul aceluiași motiv de recurs, s-a susținut neidentificarea raporturilor dintre părți și incidența excepției de inadmisibilitate din perspectiva calificării raporturilor juridice drept raporturi de muncă sui generis. De asemenea, s-a arătat că motivul de nelegalitate vizează greșita apreciere a relevanței datei la care a încetat deținerea, de către recurent, a funcției de inspector general școlar.

Este de observat că, în cadrul motivelor de recurs formulate, ambii recurenți au apreciat că instanța de apel nu a lămurit natura juridică a raporturilor dintre părți, respectiv recurentul-pârât D. pretinde că, în mod greșit, instanța de apel nu a reținut calitatea de funcționar public a acestuia, iar recurentul-pârât E. afirmă că, în principal, funcția de inspector școlar general este o funcție publică, în sensul Legii nr. 188/1999, dar că, în subsidiar, este posibilă antrenarea unei răspunderi pe dreptul muncii, izvorând din raporturi de muncă sui generis, ceea ar atrage inadmisibilitatea acțiunii întemeiate pe dreptul comun.

În esență, prin recursurile formulate, pârâții reclamă faptul că instanța de apel nu a lămurit cauza din perspectiva naturii juridice a raporturilor dintre părți, cu impact asupra modalității în care aceștia urmează a răspunde pentru prejudiciul creat reclamantului.

În acest sens, recurenții învederează că instanța de apel nu a stabilit care sunt dispozițiile legale incidente ce fundamentează răspunderea pârâților în prezentul demers judiciar, respectiv dacă este vorba de o răspundere civilă specială, derogatorie, sau este vorba de o răspundere civilă de drept comun, astfel cum s-a indicat prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte reține că, într-adevăr, prin decizia recurată nu a fost stabilită natura juridică a raporturilor dintre părțile implicate în procedura judiciară, aspect de nelegalitate ce se impune a fi analizat cu prioritate și care face imposibilă soluționarea pe fond a cauzei, respectiv angajarea răspunderii civile a pârâților pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin nepunerea în executare a unei hotărâri judecătorești, care constituia titlu executoriu, pe durata mandatului în care pârâții au deținut funcția de inspector școlar general.

O astfel de situație impune admiterea ambelor recursuri și casarea cu trimitere spre rejudecarea apelurilor, potrivit celor ce se vor arăta, fiind incidente atât dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., cât și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate de către recurenții-pârâți din perspectiva neclarificării raporturilor juridice dintre părți și a naturii juridice a răspunderii civile ce revine acestora.

Înalta Curte constată că prin sentința civilă nr. 954/05.10.2023 a Tribunalului Sălaj, acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul Școlar Județean Sălaj în contradictoriu cu pârâții D. și E. a fost respinsă, ca inadmisibilă, reținându-se că aceștia răspund pentru prejudiciul produs reclamantului în calitate de funcționari publici, potrivit art. 84 și 85 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, iar nu în baza dispozițiilor art. 1357 din C. civ., indicat ca temei de drept al acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 154/15.05.2024, recurată în prezenta cauză, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul reclamantului Inspectoratul Școlar Județean Sălaj împotriva sentinței menționate și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, apreciind că în mod greșit a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii.

Deși prin decizia menționată cauza pendinte a fost trimisă spre rejudecare pentru analiza pe fond a pretențiilor deduse judecății, instanța de apel nu a lămurit care este cadrul legal în care urmează a se desfășura judecată, respectiv dacă temeiul de drept ce fundamentează cererea de chemare în judecată este cel aplicabil, ori sunt incidente alte dispoziții legale și care sunt acestea.

Astfel, instanța de apel a reținut că "analizând prevederile pct. I lit. B) din Anexa la Legea nr. 188/1999 cuprinzând lista funcțiilor publice se poate constata că în categoria funcțiilor publice de conducere nu este menționată și funcția de inspector școlar general."

A mai reținut instanța de apel că "dispozițiile art. 13 din Legea nr. 188/1999 care reglementează categoria funcționarilor publici de conducere nu prevăd și funcția publică de inspector școlar general."

Totodată, instanța de apel a constatat că ".în categoria funcționarilor publici de conducere dispozițiile art. I lit. B), pct. 4 din Anexa la Legea nr. 188/1999 și ale art. 13 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999 prevedeau în categoria funcționarilor publici de conducere și pe aceea de director executiv în cadrul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor, însă această funcție nu este echivalentă cu cea de inspector școlar general, conform art. 1 din Anexa 1 la Ordinul Ministrului Educației nr. 5530/2011 inspectoratele școlare județene fiind reglementate ca servicii publice deconcentrate ale Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului."

Cu referire la statutul de funcționar public, instanța de apel a concluzionat că "nici prima instanță și nici pârâții, care s-au apărat în acest sens, nu au indicat o dispoziție legală care să stabilească explicit că funcția de inspector școlar general era în perioada de referință din prezenta cauză o funcție publică, astfel cum prevăd dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 188/1999."

Înalta Curte subliniază că, chiar dacă părțile nu au indicat un temei de drept ori au indicat un temei juridic greșit, instanța de judecată este datoare, în aplicarea principiului rolului activ, să stabilească care sunt dispozițiile legale aplicabile cauzei pendinte și să pună în discuția părților calificarea juridică.

Împrejurarea că părțile nu s-au apărat într-o anume modalitate ori că nu au indicat un anumit text de lege nu este de natură să înfrângă dispozițiile art. 5 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit cărora "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", și nici dispozițiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă."

Prin raționamentul anterior expus, instanța de apel nu a clarificat natura raporturilor juridice aferente funcției de inspector școlar general, ținând cont de faptul că persoana desemnată este numită prin Ordin al Ministrului Educației, este subordonată Inspectoratului Școlar Județean și își exercită atribuțiile prin intermediul unui contract de management încheiat pe o perioadă de 4 ani, cu posibilitate de prelungire prin acordul părților, în urma evaluării performanțelor manageriale.

Totodată, deși face trimitere la dispozițiile art. 256 alin. (2), art. 259 alin. (1) și (2) din Legea nr. 1/2011, privind procedura de numire a inspectorilor școlari generali, precum și la dispozițiile art. 7 alin. (2) din Anexa nr. 8 la Ordinul Ministerului Educației nr. 5557/2011, privind răspunderea patrimonială a managerului pentru pagubele produse inspectoratului școlar, instanța de apel concluzionează, în mod generic, că niciuna dintre aceste dispoziții legale nu permite concluzia că pârâții erau supuși statutului funcționarilor publici, pretinsul lor raport de serviciu existând doar pe o perioadă de 4 ani, nu pe perioadă nedeterminată astfel cum prevede statutul funcționarilor publici în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Nici prin acest considerent instanța de apel nu clarifică care este regimul juridic al funcției de inspector școlar, aprecierea în sens negativ cu privire la statutul de funcționar public, nefiind suficient pentru clarificarea existenței sau nu a raporturilor de muncă sui generis în vederea stabilirii naturii juridice a răspunderii civile aplicabile în litigiul pendinte.

Mai mult, instanța de apel expune și considerente contradictorii, contrare deciziilor obligatorii pronunțate de către instanța supremă, respectiv decizia în interesul legii nr. 16/2016, apreciind că "și în ipoteza în care s-ar recunoaște pârâților calitatea de funcționari publici asimilați, răspunderea acestora nu poate fi în mod obiectiv antrenată în baza dispozițiilor art. 84 și art. 85 din Legea nr. 188/1999 reținute de către prima instanță.", cu motivarea că la data constatării pagubei "niciunul dintre pârâți nu se mai afla în raport de serviciu cu reclamantul.", aspect fără relevanță în ce privește antrenarea răspunderii civile în cauză.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea este un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanță a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie.

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a dreptului la un proces echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, după cum corect a remarcat recurentul-reclamant.

Din această perspectivă, în jurisprudența Curții Europene s-a reținut în mod constant că dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat efectiv decât în situația în care instanța procedează la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Deși obligația instanțelor naționale de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, Curtea Europeană a subliniat că noțiunea de proces echitabil impune ca jurisdicțiile interne să examineze în mod efectiv chestiunile esențiale care au fost invocate.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., în sensul că instanța de apel, pe de o parte, nu a analizat natura raporturilor juridice deduse judecății, iar pe de altă parte, a realizat o motivare contradictorie, incompatibilă cu exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și cu dreptul la un proces echitabil astfel cum este reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, Înalta Curte apreciază că în cauză este incident și motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. privind interpretarea sau aplicarea greșită a legii, câtă vreme din motivarea instanței de apel nu rezultă dacă funcția de inspector școlar general este una de funcționar public sau asimilat, nu au fost analizată procedura de numire, raporturile de subordonare dintre Inspectoratul Școlar și Ministerul Educației, specificul atribuțiilor de control al acestei funcții, atribuțiile specifice contractului de management, dacă în cauză există sau nu un regim de putere publică, toate aceste aspecte impunându-se a fi clarificate prin raportare la normele de drept incidente.

Fapta ilicită dedusă judecății constă în nepunerea în executare a unei hotărâri judecătorești de către pârâții, având calitatea de inspectori școlari generali pe durata mandatului în care aceștia au deținut funcțiile respective.

La judecata în primă instanță, acțiunea reclamantului a fost respinsă, ca inadmisibilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare urmare a admiterii apelului reclamantului, iar prin motivele de recurs ale pârâtului E. este reiterată excepția de inadmisibilitate, cu trimitere la temeiul de drept incident raportat la temeiul de drept invocat prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că instanța de judecată era datoare, în virtutea rolului activ, să stabilească natura juridică a raporturilor juridice deduse judecății, respectiv dacă sunt raporturi de muncă sui generis, prin raportare la jurisprudența obligatorie a instanței supreme și să soluționeze excepția inadmisibilității, pornind de la această situație premisă.

Astfel, în rejudecare, instanța de apel va avea în vedere că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, opțiunea între răspunderea specială și cea de drept comun nu este posibilă, prevalența aparținând răspunderii speciale.

Totodată, se va avea în vedere specificul raporturilor dintre