Decizia nr. 1301/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 06.05.2021, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, anularea Deciziei de validare nr. 6251/24.03.2021, admiterea cererii de acordare a compensațiilor pentru terenul agricol în suprafață de 50 de ha și contravaloarea recoltei neculese (porumb 40 hectare și floarea soarelui 10 hectare) în anul părăsirii forțate a bunului ce a aparținut lui C., tatăl autorului lor testamentar, D., în urma refugiului său din Basarabia, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar,reclamanții au solicitat anularea deciziei și trimiterea dosarului către pârâtă, pentru a invalida Hotărârea nr. 2506/14.05.2019, emisă de Comisia Municipiului București și a stabili valoarea compensațiilor pentru terenul agricol în suprafață de 50 de ha și contravaloarea recoltei neculese. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 50/23.01.2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea sub aspectul capătului de cerere principal. A dispus anularea Deciziei nr. 6251/24.03.2021 și a obligat pârâta să emită o nouă decizie de acordare a compensațiilor bănești în favoarea reclamanților, în calitate de persoane îndreptățite, în cuantum total de 1.122.608 RON pentru terenul agricol în suprafață de 50 ha situat în orașul Briceni, județul Hotin Republica Moldova și contravaloarea recoltei agricole pentru anul 1940. A obligat pârâta la plata, către reclamanți, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 RON reprezentând onorariul de avocat și onorariul de expertiză.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1224/A/02.10.2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea expertului E. de repunere în termenul de formulare a apelului. A respins apelul formulat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 50/23.01.2023 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, ca nefondat.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1224/A/02.10.2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând admiterea recursului și desființarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea de compensații bănești pentru recoltele neculese și înlăturarea obligației de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON reprezentând onorariu expert. Recurenta a învederat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nu există un concurs de reglementări cu conținut incompatibil, întrucât Legea nr. 290/2003 și Legea nr. 164/2014 prevăd în mod similar regula probării drepturilor cu înscrisuri care sunt completate cu declarațiile a doi martori". Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, "persoanele îndreptățite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, (...). Cererile trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate". Din analiza acestui text de lege se poate observa alternativa de regim probatoriu la care pot apela solicitanții din folosirea conjuncție "sau". Acest text de lege se coroborează cu art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, ce prevedeau că "cererile sunt însoțite de acte doveditoare certificate de autorități. În situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate". În cauză, însă, atât Hotărârea nr. 2506/14.05.2019 emisă de Comisia Municipiului București, cât și Decizia nr. 6251/24.03.2021 emisă de pârâtă, contestată în prezenta cauză, au fost emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, astfel că legea nouă este pe deplin aplicabilă în cauză. Prin Legea nr. 164/2014 a fost reglementată o nouă procedură cu privire la soluționarea dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 290/2003. Din economia prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 rezultă în mod explicit opțiunea legiuitorului ca dispozițiile legii noi să fie aplicate și cererilor aflate în curs de soluționare. Împrejurarea că în această materie există, atât soluția legislativă de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 (neabrogată în mod expres), cât și cea de la art. 4 din Legea nr. 164/2014 (act normativ ulterior și care, din perspectiva celor ce interesează conține o soluție legislativă diferită, mai restrictivă sub aspect probatoriu pentru obținerea măsurilor reparatorii), conduce la concluzia că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 290/2003 au fost implicit abrogate prin prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, potrivit art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă. Drept urmare, în prezent, doar prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 reprezintă norma activă sub aspect probatoriu, iar nu și cea de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 care a fost abrogată implicit prin intrarea în vigoare a actului normativ ulterior. Ca atare, proba dreptului de proprietate trebuie să se circumscrie actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate. În ceea ce privește sintagma acte care să ateste existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 164/2014, aceasta vizează documentele care atestă în mod direct existența dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită acordarea măsurilor reparatorii. În cauză, în ceea ce privește cererea de acordare de despăgubiri pentru recolta neculeasă, reclamanții nu au făcut, cu înscrisuri certificate de autorități, care să poată fi completate cu declarații de martori, dovada culturilor ce au fost însămânțate și neculese, în anul agricol 1939 - 1940. Așadar, întrucât declarațiile de martori nu pot fi avute în vedere de instanța de judecată în lipsa unor acte doveditoare certificate de autorități, reclamanții nu pot beneficia de despăgubiri pentru recoltele neculese. Mai arată recurenta că instanța de apel în mod greșit a apreciat că pârâta nu poate fi exonerată de la plata cheltuielilor de judecată aferente probei cu expertiză de specialitate, întrucât aceasta a fost utilă pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor. În cauză, la solicitarea reclamanților, prin încheierea din 21.02.2022, instanța a dispus realizarea unui raport de expertiză în vederea determinării valorii compensațiilor pentru terenul agricol în suprafață de 50 ha, situat în orașul Briceni, județul Hotin. Recurenta apreciază că, având în vedere prevederile Legii nr. 164/2014, pentru a determina valoarea despăgubirilor nu era necesară realizarea unei expertize judiciare. Astfel, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, "valoarea bunurilor imobile pentru care se acordă despăgubiri potrivit Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se stabilește de comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la valorile și limitele prevăzute în anexa nr. 1". Conform anexei 1, pentru terenurile agricole cuantumul despăgubirilor se calculează la valoarea de 0,43 euro/mp. Așadar, pentru determinarea cuantumului despăgubirilor în temeiul Legii nr. 290/2003 pentru terenurile agricole abandonate în Basarabia și Bucovina, nu este necesară o cercetare la fața locului, realizarea unui studiu de piață sau o analiză a pieței imobiliare, ci, în funcție de suprafața dovedită cu acte certificate de autorități, este suficientă efectuarea unei simple operații de înmulțire. Conform art. 255 alin. (1) și (2) C. proc. civ. "Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului. Dacă un anumit fapt este de notorietate publică sau de necontestat, instanța va putea decide, ținând cont de circumstanțele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui". În cauză, deși determinarea valorii despăgubirilor pentru suprafața de 50 ha teren agricol este la îndemâna oricui, reclamanții au solicitat, iar instanța de fond a dispus, efectuarea unui raport de expertiză. Recurenta precizează că organul judiciar poate în mod liber să aprecieze dacă într-o cauză concretă este sau nu admisibilă și concludentă o expertiză. Organele judiciare sunt obligate să aprecieze judicios utilitatea acestui procedeu probatoriu. Astfel, nu trebuie să se abuzeze de folosirea acestuia în sensul de a fi admise cu multă ușurință atunci când nu e necesar. Inutilitatea raportului de expertiză efectuat în cauză reiese chiar din parcurgerea acestuia.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la 25.02.2025, intimații-reclamanți A. și B. au arătat că parte din motivele de recurs sunt formulate omisso medio și au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei la pata cheltuielilor de judecată. Intimații arată că recurenta nu a criticat, nici prin cererea de apel și nici prin cererea de recurs, soluția instanței de fond referitoare la faptul că intimații reclamanți sunt îndreptățiți la acordarea de compensații în calitate de moștenitori testamentari ai autorului lor defunctul D., fiul lui C.. De asemenea, recurenta nu a criticat nici prin cererea de apel, și nici prin cererea de recurs, chiar a confirmat faptul că intimații-reclamanți au probat existența dreptului de proprietate asupra unui teren de 50 ha cu care autorii lor au fost împroprietăriți în anul 1928 prin decret regal, respectiv Titlul de proprietate nr. x/12.09.1928 al lui C., emis în numele Majestații Sale F. de către Ministerul Agriculturii și Domeniilor- Casa Centrală a împroprietăririi, și faptul că intimații-reclamanți au făcut dovada continuității dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 50 ha cu care a fost împroprietărit autorul C. în anul 1928. Recurenta critică doar soluția instanței de apel privind capătul de cerere referitor la acordarea de compensații bănești pentru recoltele neculese și înlăturarea cheltuielilor de judecată, astfel încât celelalte aspecte soluționate de către instanța de apel intră sub autoritatea de lucru judecat. Prin urmare, întrucât există o dezlegare definitivă sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 2 alin. (4) și (5) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește calitatea intimaților reclamanți de persoane îndreptățite la acordarea de compensații în calitate de moștenitori testamentari ai autorului lor, la existența dreptului de proprietate asupra terenului de 50 ha cu care autorii lor au fost împroprietăriți în anul 1928 prin decret regal și la dovada continuității dreptului de proprietate asupra acestui teren, această dezlegare privește toate despăgubirile vizate de norma de drept incidentă în cauză, inclusiv dreptul de acordare a compensațiilor bănești pentru recoltele neculese. De altfel, legea impune probarea calității de persoană îndreptățită la acordarea de compensații, aspect deja probat în cauză și necontestat de către recurentă. În ceea ce privește natura recoltelor, aceasta a putut fi probată doar cu declarațiile martorilor, care au completat dovada calității de persoane îndreptățite, neexistând alte dovezi scrise în acest sens. Critica recurentei privind faptul că nu au fost depuse acte care să ateste ce culturi au fost însămânțate și neculese în anul agricol 1939 - 1940 trebuie analizată prin raportare la probatoriul administrat în cauză, respectiv a nenumăratelor demersuri efectuate de către intimații-reclamanți pe lângă autoritățile din Republica Moldova, demersuri care au primit răspunsuri în sensul că acestea nu dețin informații referitoare la autorii intimaților reclamanți și nici la bunurile acestora din perioada anilor 1940. În aceste condiții, declarațiile de martor au fost cele care au completat actele de proprietate si răspunsurile autorităților din Republica Moldova, astfel cum este reținut în dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014. Aspectul de nelegalitate invocat de recurentă ar putea viza eventual situația nedovedirii calității de persoane îndreptățite la despăgubiri prin neprobarea cu înscrisuri a dreptului de proprietate. Or, acest aspect nu este incident în cauză, instanța de apel reținând că în ce privește declarațiile de martori depuse la dosar, acestea coroborate cu restul materialului probatoriu impus expres de prevederea legală incidentă, sunt apte a confirma dreptul de proprietate al autorilor intimaților-reclamanți asupra bunurilor indicate în cerere (inclusiv asupra ultimei recolte neculese). Referitor la exonerarea de suportarea onorariului de expert, intimații arată că analizarea utilității, pertinenței și concludenței administrării unei probe (expertiza tehnică evaluatorie) este de competența instanței care se pronunță asupra ei și nu poate fi considerată o critică de nelegalitate subsumată dispozitiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Pe de altă parte, această critică este invocată pentru prima oară în recurs, nefiind supusă dezbaterilor și analizei instanțelor până la acest moment, aspect ce vine în contradicție cu dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, prin Decizia în interesul legii nr. 3/2020, s-a stabilit că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Chiar dacă decizia citată vizează onorariile avocațiale, intimații apreciază că soluția se aplică mutatis mutandis și în cazul stabilirii utilității, pertinenței și concludenței celorlalte probe administrate în cauză, implicit și a probei cu expertiză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recurenta a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., motiv de casare ce prevede că se poate solicita casarea unei hotărâri când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, prin nesocotirea unei asemenea norme sau prin interpretarea ei eronată. Înalta Curte relevă că obiectul recursului se referă numai la dovedirea existenței și cuantumului recoltelor neculese, celelalte probleme de drept nu au fost criticate prin intermediul căii de atac a apelului și, pe cale de consecință, nu pot face nici obiectul căii de atac extraordinare a recursului. Astfel, recurenta nu a criticat, nici prin cererea de apel și nici prin cererea de recurs, soluția instanței referitoare la faptul că intimații-reclamanți sunt îndreptățiți la acordarea de compensații în calitate de moștenitori testamentari ai autorului lor defunctul D., fiul lui C.. De asemenea, recurenta nu a criticat nici prin cererea de apel, și nici prin cererea de recurs, chiar a confirmat faptul că intimații-reclamanți au probat existența dreptului de proprietate asupra unui teren de 50 ha cu care autorii lor au fost împroprietăriți în anul 1928 prin decret regal, respectiv Titlul de proprietate nr. x/12.09.1928 al lui C. și faptul că intimații-reclamanți au făcut dovada continuității dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 50 ha cu care a fost împroprietărit autorul C. în anul 1928. Recurenta a criticat doar soluția instanței de apel privind capătul de cerere referitor la acordarea de compensații bănești pentru recoltele neculese și înlăturarea cheltuielilor de judecată, astfel încât celelalte aspecte soluționate de către instanța de apel intră sub autoritatea de lucru judecat. Prin urmare, calitatea intimaților-reclamanți de persoane îndreptățite la acordarea de compensații în calitate de moștenitori testamentari ai autorului lor, la existența dreptului de proprietate asupra terenului de 50 ha cu care autorii lor au fost împroprietăriți în anul 1928 prin decret regal și la dovada continuității dreptului de proprietate asupra acestui teren, toate aceste dezlegări au intrat în puterea lucrului judecat și nu mai pot fi contestate prin intermediul căii extraordinare a recursului. Referitor la recursul declarat, Înalta Curte subliniază că, pornind de la statuările antereferite, în calea de atac a recursului au fost formulate critici care se referă la norma juridică incidentă în cauză și la imposibilitatea dovedirii existenței și valorii recoltei prin mijloace probatorii, precum declarații de martori sau proba cu expertiză. Printr-o primă critică, recurenta susține că instanța de apel a apreciat, în mod eronat, că Legea nr. 290/2003 și Legea nr. 164/2014 reglementează, în mod similar, regula probării drepturilor cu înscrisuri ce pot fi completate cu declarațiile a doi martori, în prezent doar prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 reprezentând norma în vigoare sub aspect probatoriu, iar nu și dispozițiile art. 5 din Legea nr. 290/2003, care a fost abrogată implicit prin intrarea în vigoare a actului normativ ulterior. Critica este fondată, însă nu este de natură a determina admiterea recursului, pentru argumentele ce se vor arăta. În examinarea acestei critici, Înalta Curte este chemată să verifice, în raport de argumentele recurentei, chestiunea de drept privind normele direct incidente, sub aspect probatoriu, în cauza dedusă judecății, date fiind modificările relevante introduse prin Legea nr. 164/2014, intrată în vigoare la 18.12.2014. Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 (a cărui incidență în prezenta cauză este susținută de către recurentă), cererile de despăgubiri formulate de persoanele îndreptățite în temeiul acestui act normativ trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate. Art. 4 din Legea nr. 164/2014 statuează că "Cererile formulate în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate." Totodată, potrivit art. 3 din Legea nr. 164/2014 "(1) Dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) Dispozițiile prezentei legi referitoare la plata despăgubirilor se aplică cererilor soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare". Astfel, abrogarea sau neabrogarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 290/2003 este lipsită de relevanță, câtă vreme noua lege, respectiv Legea nr. 164/2014 stabilește, prin chiar conținutul său (art. 3 anterior citat) care este câmpul de aplicare a noilor dispoziții legale, respectiv cererilor pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi și cererilor soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești. Or, cererea reclamanților se circumscrie dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 164/2014, întrucât la data intrării în vigoare a acestei legi, nu era finalizată, aflându-se în procedura soluționării cererii, nefiind emisă nici măcar Decizia nr. 6251/24.03.2021 a Autorității pentru Restituirea Proprietăților în validarea Hotărârii nr. 2506/14.05.2019 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003. Atât Hotărârea nr. 2506/14.05.2019, cât și Decizia de validare a acesteia nr. 6251/24.03.2021, au fost emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, lege care, a prevăzut în conținutul său opțiunea legiuitorului ca dispozițiile legii noi să fie aplicate și cererilor aflate în curs de soluționare, cum este și cazul celei promovate de către intimații-reclamanți. Prin urmare, la data soluționării cererii reclamanților, era deja în vigoare Legea nr. 164/2014 de modificare a actului normativ de referință, care, prin norma de la art. 4 - a cărei aplicare prioritară se impune prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant, dar și în baza regulii tempus regit actum - se stabilește că cererile de despăgubire întemeiate pe prevederile Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare "se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate". Așadar, potrivit dispozițiilor Legii nr. 164/2014, spre deosebire de cele anterioare, reclamanții sunt ținuți să dovedească dreptul la despăgubiri ce poate fi probat, după cum s-a arătat, cu acte care atestă acest drept, certificate de autorități, ce pot fi completate cu declarațiile autentificate de martori. Norma juridică menționată reprezintă norma activă aplicabilă litigiului pendinte. Conform acestei prevederi legale, analizarea și soluționarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate, norma de drept permite întregirea probațiunii cu declarații de martori pentru dovedirea de fapte conexe (continuitatea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei), aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri. Această dispoziție legală este aplicabilă în cauză și raportat la aceasta instanțele devolutive au statuat că intimații-reclamanți au probat existența dreptului de proprietate asupra unui teren de 50 ha cu care autorii lor au fost împroprietăriți în anul 1928 prin decret regal și faptul că intimații-reclamanți au făcut dovada continuității dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 50 ha cu care a fost împroprietărit autorul C. în anul 1928. În concluzie, Înalta Curte decelează că existența dreptului la despăgubire al intimaților a fost validat de către instanțele devolutive și necontestat în calea de atac a recursului. În schimb, obiectul recursului îl constituie întinderea dreptului la despăgubire, respectiv dacă, pe lângă valoarea terenului, intimaților li se cuvin și contravaloarea recoltelor. Atâta timp cât dreptul la despăgubire a fost dovedit, în conformitate cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, cuantificarea acestuia se va realiza cu respectarea regimului probațiunii prevăzute de drept comun. Obligația de a proba existența și valoarea recoltelor neculese de către proprietarul nu se referă la dovada actului juridic, care atestă dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului pentru care se solicită despăgubiri, pentru a se impune, în condițiile legii, proba cu înscrisuri, ci la dovada unor împrejurări ulterioare dobândirii dreptului de proprietate, respectiv la dovedirea unor fapte juridice. Prin urmare, interpretarea normelor de drept mai sus arătate nu poate fi restrictivă, deoarece ar contraveni scopului reglementării speciale, de facilitare a probațiunii, și trebuie să țină seama, după caz, de dispozițiile legale asemănătoare din dreptul comun relative la admisibilitatea probelor, respectiv art. 250 din C. proc. civ. reglementând ca mijloace de probă pentru dovada unui act juridic sau fapt, printre altele, înscrisurile, martorii, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu. Așa fiind, în absența unor texte de lege, care să fie prevăzute de actele normative menționate și prin care să se interzică proba cu martori în vreo situație, în considerarea și a intenției legiuitorului de facilitare a probațiunii se poate concluziona că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 impune interpretarea potrivit căreia acest mijloc de probă este admisibil cel puțin după regulile prevăzute în dreptul comun, atunci când se impune dovedirea unui fapt juridic. Concluzia se impune pentru că nici norma prevăzută de art. 4, prin conținutul său, nu condiționează admisibilitatea sa de dovedirea acelorași fapte ce sunt probate și cu înscrisuri (acte doveditoare, în redactarea legii speciale). Dimpotrivă, statuând că analizarea și soluționarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate, norma de drept permite întregirea probațiunii cu declarații de martori pentru dovedirea de fapte conexe (continuitatea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei sau existența și cuantificarea recoltelor), aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri, respectiv dovada dreptului de proprietate. Concluzia se sprijină, pe de altă parte, pe conținutul normativ al art. 309 C. proc. civ., care prevede admisibilitatea probei cu martori și a probei cu expertiză în toate cazurile în care legea nu prevede altfel. Or, recurentul susține, în mod greșit, că dovedirea existenței și a cuantumului recoltelor neculese trebuie să se realizeze numai prin administrarea probei cu înscrisuri. Această alegație este eronată, întrucât în privința acestui fapt, proba cu martori și proba cu expertiză este pe deplin admisibilă, potrivit dreptului comun și potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, putându-se clarifica aspecte veridice, de care au luat cunoștință personal și care pot fi utile pentru lămurirea împrejurărilor de fapt. În fine, este de observat că, prin actele normative menționate în precedent, nu se atribuie o putere probatorie dinainte stabilită vreuneia dintre probele la care fac trimitere - acte doveditoare, declarația petentei, declarații de martori sau proba cu expertiză. Prin urmare, valorizarea pe tărâm probatoriu a acestor mijloace de probă se realizează tot potrivit normelor din dreptul comun, anume, potrivit art. 264 C. proc. civ., așa că, în stabilirea existenței sau inexistenței faptelor pentru care au fost administrate, atât autoritățile administrative, învestite cu soluționarea cererii de despăgubire ori a contestațiilor, cât și judecătorii, învestiți potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014, au a decide în mod liber, potrivit propriilor convingeri, prin coroborarea informațiilor astfel obținute. Astfel, natura recoltelor, în mod corect, a fost probată cu declarațiile martorilor, care au completat dovada calității de persoane îndreptățite, neexistând alte dovezi scrise în acest sens. Critica recurentei privind faptul că nu au fost depuse acte care să ateste ce culturi au fost însămânțate și neculese în anul agricol 1939 - 1940 trebuie analizată prin raportare la probatoriul administrat în cauză, respectiv a nenumăratelor demersuri efectuate de către intimații-reclamanți pe lângă autoritățile din Republica Moldova, demersuri care au primit răspunsuri în sensul că acestea nu dețin informații referitoare la autorii intimaților reclamanți și nici la bunurile acestora din perioada anilor 1940. În aceste condiții, declarațiile de martor au fost cele care au completat actele de proprietate si răspunsurile autorităților din Republica Moldova, în conformitate cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014. Pe cale de consecință, în considerarea celor expuse, critica privind greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 164/2014 referitoare la existența și dovada recoltelor este nefondată. Prin ultima critică, recurenta apreciază că, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, pentru determinarea valorii despăgubirilor, nu era necesară realizarea unei expertize judiciare, situație față de care se impune exonerarea sa de plata cheltuielilor de judecată aferente probei cu expertiza de specialitate. Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită. În primul rând, în ceea ce privește administrarea și analizarea probelor, Înalta Curte reține că, potrivit art. 478 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., instanța de apel poate încuviința și administra probele a căror necesitate rezultă din dezbateri, iar, conform art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse de părți, dacă le consideră ca fiind necesare pentru soluționarea cauzei. Din perspectiva dispozițiilor legale precitate, se reține că aprecierea asupra necesității administrării unei probe este atributul exclusiv al instanței de apel, astfel că aspectele legate de utilitatea, pertinența și concludența probelor propuse a fi administrate în apel nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, astfel că instanța de recurs nu are competența legală de a repune în discuție și de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmărește recurentul-pârât. De altfel, prevederile art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forței probante a materialului probatoriu încuviințat, acest aspect neputând forma obiectul controlului de legalitate în recurs. Or, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu și concludența și utilitatea probei ori modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate, pentru a se reține o anumită situație de fapt, instanța de apel fiind suverană în această privință. În al doilea rând, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 "valoarea bunurilor imobile pentru care se acordă despăgubiri potrivit Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se stabilește de comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la valorile și limitele prevăzute în anexa nr. 1", însă textul legal își găsește aplicabilitatea în procedura administrativă derulată în fața autorităților publice desemnate în acest scop (comisiile județene de aplicare a legilor speciale de restituire), în măsura în care cererea de restituire este găsită întemeiată. În cauză însă, în procedura administrativă cererea de restituire a fost respinsă, reținându-se că "nu s-a făcut dovada continuității dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 50 ha cu care a fost împroprietărit autorul C. în anul 1928, respectiv nu au fost depuse chitanțe de plată a impozitelor, acte emise de administrațiile financiare locale care să ateste existența bunurilor în proprietatea fostului proprietar la momentul refugiului din 1944, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006." În acest context, administrarea de probatorii s-a efectuat cu prilejul contestării în instanță, de către reclamanți, a Deciziei nr. 6251/24.03.2021 emisă de Autoritatea pentru Restituirea Proprietăților în validarea Hotărârii nr. 2506/14.05.2019 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, în temeiul dispozițiilor legii procesuale civile. În acest sens, cadrul procesual în care s-a realizat administrarea de probatorii a fost cel reglementat de art. 255 și 258 din C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 255 din C. proc. civ., "(1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului. (2) Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanta va putea decide, ținând seama de circumstanțele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui. (3) Uzantele, regulile deontologice și practicile statornicite între părți trebuie probate, în conditiile legii, de către cel care le invocă. Regulamentele și reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instantei. (4) La cererea instantei, autoritățile competente sunt obligate să îi comunice, în termenul stabilit, toate informațiile, înscrisurile ori reglementările solicitate." De asemenea, potrivit art. 258 din C. proc. civ., "(1) Probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere. (2) încheierea prin care se încuviințează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviințate, precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea acestora. (3) Instanța va putea limita numărul martorilor propuși." Prin urmare, încuviințarea și administrarea de probatorii, inclusiv efectuarea raportului de expertiză în vederea determinării valorii compensațiilor aferente terenului agricol în litigiu, în condițiile art. 255 raportat la art. 258 din C. proc. civ., s-a realizat în condițiile legii, potrivit normelor procesuale incidente în procedura judiciară a contestării Deciziei nr. 6251/24.03.2021 emisă de Autoritatea pentru Restituirea Proprietăților în validarea Hotărârii nr. 2506/14.05.2019 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003. Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că recurentul nu s-a opus administrării probei cu expertiză. În ceea ce privește valoarea recoltei neculese în anul părăsirii forțate a bunului, reclamanții au propus două variante potrivit evaluării depuse la data de 26.09.2022 efectuată în baza anuarului statistic al României între 1939-1940 și pentru anul 1948 depuse la dosarul cauzei. Prima variantă a avut în vedere ultimul an cu date cunoscute, rezultând un cuantum de 59.885 RON. A doua variantă a avut în vedere media ultimilor 10 ani cunoscuți, adică între 1929-1938, rezultând o valoare de 58.921 RON. Prin notele de ședință înaintate de recurentă, la data de 19.12.2022, în fața primei instanțe, aceasta a apreciat că prima variantă este cea corectă, reclamanții achiesând la această variantă conform poziției procesuale exprimate la termenul din data de 23.01.2023. În aceste condiții, atâta timp cât raportul de expertiză a fost încuviințat de către instanța de apel cu respectarea dispozițiilor legale și că acesta a fost util pentru soluționarea pe fond a cauzei, Înalta Curte constată că, în mod corect, a fost obligată recurenta de către instanța de apel la plata contravalorii onorariului de expert, fiind neîntemeiate criticile acesteia referitoare la exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată aferente probei cu expertiza de specialitate. Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 1224/A din 02 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,