ÎCCJ, Decizia nr. 107/2021

Ședința publică din data de 19 aprilie 2021

Deliberând asupra cauzei de față în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Examinând cererea de strămutare în raport de motivele invocate și de prevederile legale incidente, Înalta Curte a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală sub nr. x, petentul A. a solicitat strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2020 al Curții de Apel Brașov, secția penală.

În motivarea cererii, petentul a arătat că "există suspiciuni rezonabile referitoare la afectarea calității și imparțialității actului juridic având în vedere calitățile părților implicate în speță și a arătat că există "grade de rudenie și de cumetrie și de prietenie și de afaceri și de interese și de furăciuni..s.a.m.d. deci având conexiuni în toate sferele de putere din zona centru și bineînțeles prin natura sumelor sustrase din visteria publică - bugetul public - privat- personal de natură a peste 10 miliarde de euro..."

Potrivit art. 72 alin. (6) C. proc. pen. au fost solicitate informații de la Curtea de Apel Brașov.

Din informarea transmisă de Curtea de Apel Brașov, după prezentarea istoricului cauzei, s-a arătat că în cauză nu este incident niciunul dintre cazurile prevăzute de lege pentru strămutarea cauzei, nerezultând din susținerile acestuia că ar fi afectată imparțialitatea judecătorilor care compun completul de judecată datorită împrejurărilor cauzei sau calității părților ori existenței pericolului de tulburare a ordinii publice. Nu este conturată o asemenea suspiciune nici în ceea ce îi privește pe ceilalți judecători ai secției penale sau ai instanței.

Înalta Curte, verificând actele dosarului și motivele invocate prin cererea de strămutare, a constatat că nu sunt incidente dispozițiile prevăzute de art. 71 din C. proc. pen., astfel că nu există motive temeinice care să justifice strămutarea judecării cauzei. Conform acestor prevederi legale, motivele temeinice care pot determina strămutarea unei cauze trebuie să se refere la suspiciunea rezonabilă că imparțialitatea judecătorilor instanței este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calității părților ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice.

Analizând împrejurările cauzei a cărei strămutare se solicită, Înalta Curte a constatat că nu rezultă suspiciuni care ar putea pune sub semnul îndoielii imparțialitatea și obiectivitatea judecătorilor din cadrul Curții de Apel Brașov, nefiind elemente pentru a se putea considera că prin judecarea dosarului nr. x/2020 s-ar încălca dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de cele expuse s-a constatat că argumentele petentului prezentate prin cererea de strămutare privesc nemulțumirile acestuia cu privire la judecarea cauzei de către Curtea de Apel Brașov, însă simpla afirmație nedovedită nu poate fi confundată cu suspiciunea rezonabilă fără a exista fapte sau împrejurări care să constituie dovezi ale afectării imparțialității judecătorilor curții de apel.

Astfel, Înalta Curte a constatat că motivele invocate de către petent nu se încadrează în cele prevăzute de art. 71 C. proc. pen. prin care se poate dispune strămutarea unei cauze, afirmațiile petentului nefiind susținute de elemente obiective care să genereze suspiciuni temeinice asupra imparțialității instanței.

În consecință, având în vedere argumentele invocate de petent, dar și informațiile furnizate de către Curtea de Apel Brașov, Înalta Curte a apreciat că sunt asigurate condițiile necesare pentru normala și corecta soluționare a cauzei, fără a fi evidențiate aspecte din care să rezulte că imparțialitatea judecătorilor ar putea fi afectată.

I. La termenul din data de 19 aprilie 2021 petentul A. a formulat cerere de recuzare a întregului complet de judecată pentru lipsă de imparțialitate, de independență, de integralitate, lipsă de conștiință, lipsa unui proces echitabil, abuz de drept, exercitarea funcției cu rea credință și gravă neglijență, apreciind că prin respingerea cererii formulate de desemnare a unui apărător din oficiu au fost încălcate prevederile Legii nr. 303 și Legii nr. 307, art. 99 paragraful 1, respectiv O.G. nr. 137/2000, republicatăcererea de recuzare a membrilor completului de judecată și a reprezentantului Ministerului Public

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători examinând cererea de recuzare formulată a constatat că aceasta nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 67 alin. (4) din C. proc. pen., în cuprinsul cererii nefiind indicate cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege și nici temeiurile de fapt cunoscute la momentul formulării cererii.

Totodată, instanța supremă a constatat că prezenta cerere nu întrunește nici condițiile prevăzute de art. 67 alin. (2) din C. proc. pen., nefiind indicate persoanele împotriva cărora înțelege să formuleze cerere de recuzare, aceasta fiind făcută generic.

Or, potrivit dispozițiilor art. 67 alin. (5) teza I din C. proc. pen. "nerespectarea condițiilor prevăzute la alin. (2)-(4) (…) atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare".

Față de cele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători a respins, ca inadmisibilă, cererea de recuzare formulată de contestator.

II. Prin cererea formulată în ședință publică la data de 19 aprilie 2021, petentul A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 74 alin. (6) din C. proc. pen., text de lege în temeiul cărora reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea ca inadmisibilă a contestației formulate împotriva sentinței penale nr. 359 din data de 30 septembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2020

Analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de petentul A. Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că aceasta este inadmisibilă, având în vedere în acest sens următoarele considerente:

Reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care acesta participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția ridicată.

În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziții normative.

Verificând, din această perspectivă, solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de petentul A., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că cererea de sesizare întrunește doar două din condițiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia, în sensul că excepția a fost invocată în fața unei instanțe de judecată învestită cu soluționarea unei căi de atac (Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, învestită cu soluționarea contestației formulate de recurentul A. împotriva sentinței penale nr. 359 din data de 30 septembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2020), de către o persoană care are, în speță, calitatea de contestator (A.).

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reține că partea care invocă o excepție de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale.

Prin urmare, simpla invocare a neconstituționalității unor dispoziții din C. proc. pen. nu este adecvată atâta timp cât petentul nu a argumentat în ce constă legătura textului în discuție cu prevederile constituționale și care este neconcordanța dintre ele și textul legii fundamentale. Or, neindicarea textului pretins neconstituțional sau a principiului constituțional încălcat constituie motiv de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare, nefiind invocată, în realitate o veritabilă excepție de neconstituționalitate.

Totodată, cu referire la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță.

În acest context se reține că prin Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curții Constituționale, (paragraful18) s-a statuat că "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului.

În examinarea îndeplinirii legăturii normei ce face obiectul excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei, în raport cu criticile dezvoltate oral de recurent, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că formularea cererii de sesizare a Curții Constituționale nu a fost determinată, în fapt, de o contradicție concretă a textelor criticate pentru neconstituționalitate cu prevederile legii fundamentale ci, de nemulțumirea recurentului față de concluziile formulate de reprezentantul Ministerului Public, de respingere a contestației formulate ce formează obiectul dosarului nr. x/2021 pe rolul Completului de 5 judecători.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, subliniază că scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiată pe o dispoziție neconstituțională.

Premisa sesizării instanței constituționale o constituie, așadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepția urmărește, în mod real și efectiv, să obțină concursul Curții, în considerarea și în limitele stricte ale competenței sale constituționale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum se constată în speță, autorul excepției nu tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României, ci, în realitate, dorește modificarea și completarea dispozițiilor pretins neconstituționale ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare în raport cu art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

În concluzie, în cauza de față, aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.

Prin urmare, constatând că cererea de sesizare a Curții Constituționale că nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, excepția nevizând aspecte de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul A..

III. Examinând calea de atac formulată, cu prioritate în ceea ce privește admisibilitatea acesteia, prin raportare la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători constată contestația ca fiind inadmisibilă și va fi respinsă ca atare, pentru considerentele următoare:

În considerarea efectelor principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, a principiului privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală și a exigențelor stabilite prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul III, Capitolul III

1

din C. proc. pen., admisibilitatea căii de atac a contestației este condiționată de exercitarea acesteia potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit art. 425

1

din C. proc. pen., calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, dispozițiile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel.

Totodată, conform dispozițiilor art. 74 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la alin. (1) al aceluiași articol, sentința prin care se soluționează cererea de strămutare nu este supusă niciunei căi de atac.

Se constată că petentul A. a exercitat calea de atac a contestației împotriva hotărârii prin care a fost soluționat, în mod definitiv, conflictul de drept dedus judecății în care contestatorul avea un interes legitim, hotărâre nesusceptibilă a fi reformată prin exercitarea altor căi de atac, în condiții nereglementate de legea procesual penală.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, a principiului unicității căilor de atac reglementate de lege și a dispozițiilor ce stabilesc tipul de hotărâri susceptibile a fi atacate, și din acest motiv, constituie o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Față de considerentele ce preced, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. a) teza a-II-a C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestația formulat de petentul A. împotriva sentinței penale nr. 359 din data de 30 septembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2020.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge, ca inadmisibilă cererea de recuzare a membrilor completului de judecată și a reprezentantului Ministerului Public.

II. Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate.

Cu recurs în 48 de ore de la pronunțare.

III. Respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de petentul A. împotriva sentinței penale nr. 359 din data de 30 septembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă contestatorul petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 aprilie 2021.