ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 591/2022

Ședința publică din data de 04 octombrie 2022

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea penală nr. 165 din data de 23 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală în temeiul art. 250

2

din C. proc. pen. s-a ridicat sechestrul asigurator dispus prin ordonanțele organului de urmărire penală din 07.08.2012 și 13.08.2012 .

S-a menținut sechestrul asigurator instituit prin sentința penală nr. 66/16 februarie 2021 pronunțată de Tribunalul Cluj, respectiv măsura asigurătorie a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile și imobile aparținând inculpaților A., B., C., D., E., F., G., H. și I..

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel Cluj a reținut că prin sentința penală nr. 66/16 februarie 2021 pronunțată de Tribunalul Cluj, printre altele s-a dispus menținerea sechestrului asigurator dispus prin ordonanțele organului de urmărire penală din 07.08.2012 și 13.08.2012, instituit asupra bunurilor imobile și mobile ale inculpaților, așa cum s-a menționat în respectivele ordonanțe, iar în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) raportat la art. 249 alin. (1) și (5) din C. proc. pen., art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 33 din Legea nr. 656/2002 s-a dispus luarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile și imobile aparținând inculpaților A., B., C., D., E., F., G., H. și I..

Curtea a constatat că prin sentința apelată a fost admisă acțiunea civilă și au fost obligați inculpații A. și B., alături de alți inculpați, în forma solidarității pasive, la plata unor sume de bani, de aproximativ 2.100.000 RON, la care se adaugă dobânzi și penalități, iar prin sentință s-a constatat că a fost recuperat o parte din prejudiciu, respectiv 661.481,65 RON. Ulterior, în cursul soluționării apelului incupații menționați au mai achitat 67.952 RON și 13.591 RON. Partea civilă apelantă a precizat că prejudiciul principal total este de 2.505.505 RON și prejudiciul principal nerecuperat este de 1.694.157 RON, ceea ce înseamnă că în evidențele ANAF inculpații figurează cu plăți de 821.348 RON.

În ceea ce privește critica privind nerezonabilitatea termenului scurs de la data luării măsurilor asigurătorii, Curtea a arătat că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu impune decât existența unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și obiectivul urmărit (Phillips împotriva Regatului Unit, Balsamo împotriva San Marino), astfel că trecerea unei perioade relativ mari de timp nu este de natură să pună în discuție principiul rezonabilității, în accepțiunea Convenției Europene a Drepturilor Omului, care se apreciază în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părților, complexitatea cauzei și durata procedurilor în fața instanței.

Admițând acțiunea civilă și confirmând întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, Curtea a constatat că soluția primei instanțe de menținere a măsurilor asiguratorii are în vedere realizarea scopului urmărit, respectiv asigurarea recuperării eventualului prejudiciu, la rămânerea definitivă a hotărârii și are caracter necesar, din perspectiva atingerii scopului prevăzut de lege. Totuși, Curtea a apreciat că ingerința a încetat să mai fie actuală având în vedere că au trecut aproape zece ani de la indisponibilizarea bunurilor, și aproape jumătate din debitul principal stabilit de instanța de fond a fost achitat. Curtea a reținut că simpla trecere a timpului nu justifică nici menținerea, nici ridicarea vreunei măsuri restrictive de drepturi sau libertăți, însă trecerea mai multor ani fără conținut procesual și fără vreo culpă procesuală a subiecților pasivi ai procesului penal, alături de eforturile subiecților pasivi de a acoperi prejudiciul, în condițiile indisponibilizării bunurilor celor care fac eforturile de plată, înlătură, după zece ani, caracterul actual al măsurilor asiguratorii, prin lipsa proporționalității dintre măsură și scopul urmărit. În același context, s-a observat că majoritatea bunurilor indisponibilizate sunt autovehicule ale căror valori au scăzut considerabil în zece ani, prin urmare se impune ridicarea măsurilor asiguratorii instituite prin ordonanțele organului de urmărire penală din 7.08.2012 și 13.08.2012.

În ceea ce privește solicitarea de a se constata că măsurile au încetat de drept prin lipsa verificării legalității și temeiniciei măsurii la 1 an de la menținerea lor și de la intrarea în vigoare a Legii nr. 6/2021, Curtea a constatat că a fost depășit termenul de 1 an de zile în care instanței îi revenea obligația de a se pronunța cu privire la măsurile asiguratorii menținute sau luate prin sentința apelată. Curtea a constatat, de asemenea, că legislația procesual penală nu prevede o sancțiune în cazul nerespectării termenului de 1 an, similară celei reglementate în materia de măsuri preventive reglementată de art. 241 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., aceea a încetării de drept a măsurii în cauză. Deși, aparent, instituția încetării de drept nu ar fi specifică măsurilor asiguratorii, a observat că este reglementată ca atare încetarea de drept a măsurilor asiguratorii la împlinirea termenului de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă, iar persoana vătămată nu a sesizat instanța civilă (art. 397 alin. (5) din C. proc. pen.), așadar leguitorul avea la îndemână instituirea unei sancțiuni specifice în această materie. Cu privire la natura juridică a termenului de 1 an, Curtea a reținut că acesta este unul substanțial, întrucât privește o măsură restrictivă de drepturi.

Referitor la solicitarea inculpaților de a face aplicarea dispozițiilor art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., Curtea a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 268 alin. (3) din C. proc. pen., care prevăd că pentru celelalte termene procesuale se aplică, în caz de nerespectare, dispozițiile privitoare la nulități. Având în vedere că legea prevede un remediu procesual, Curtea a considerat că nu este întemeiată solicitarea apărării de a se face o analogie în favoarea inculpatului în privința încetării de drept a măsurii, de vreme ce analogia presupune, ca și primă condiție, lipsa unei reglementări. Or, atâta vreme cât legiuitorul nu a prevăzut o sancțiune specifică pentru nerespectarea termenului pentru verificarea măsurilor asiguratorii, nici instanța nu se poate îndepărta de textul general prevăzut de art. 268 alin. (3) din C. proc. pen. în raport de art. 282 din C. proc. pen.

Curtea a apreciat că soluția primei instanțe de luare a măsurii asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpaților este întemeiată din perspectiva caracterului necesar al măsurilor asigurătorii în vederea atingerii scopului prevăzut de lege. În acord cu jurisprudența CEDO, a constatat că au fost respectate și exigențele de proporționalitate a măsurilor asigurătorii în raport cu scopul urmărit, în conformitate cu garanțiile procedurale prevăzute de art. 1 din Protocolul 1 din Convenție (cauza Silickiene contra Lituaniei). Curtea a reținut că toate aceste exigențe au fost respectate, mai puțin depășirea termenului legal de 1 an pentru verificarea măsurii, cu patru luni. A apreciat că încălcarea dispoziției legale nu este esențială prin durata depășirii și nici nu conduce la reținerea unei vătămări a dreptului de proprietate (singura vătămare ce se poate prefigura) care să nu poată fi înlăturată altfel. Curtea a opinat că rațiunea juridică ce a stat la baza luării măsurii este neschimbată la acest moment, astfel încât numai depășirea cu 4 luni a termenului legal pentru verificarea măsurii asiguratorie nu poate justifica ridicarea măsurilor.

Împotriva acestei încheieri au formulat contestație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, inculpații A. și B. și partea civilă ANAF prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj.

În esență, inculpații A. și B. au solicitat admiterea contestației, desființarea încheierii atacate și, în consecință, în principal să se constate încetate de drept măsurile asigurătorii, iar, în subsidiar, să se dispună ridicarea măsurilor asigurătorii instituite în cauză sau restrângerea lor.

Având în vedere că instanța nu a verificat măsurile asigurătorii în termenul de 1 an prevăzut de lege, inculpații au arătat că sancțiunea incidentă este cea prevăzută în mod expres de art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., respectiv că atunci când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii. Au arătat că mecanismul de funcționare a termenelor legale sau judiciare constă în existența unui termen stabilit expres de către legiuitor sau de către instanță și a unei sancțiuni în cazul nerespectării termenului, condiții pe care le apreciază ca fiind îndeplinite în speță, respectiv termenul de 1 an prevăzut de lege este un termen substanțial; faptul că legiuitorul a interpretat el însuși legea penală, menționând expres în anumite situații, de exemplu în art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., că depășirea acestui termen atrage sancțiunea încetării de drept, comfirmă același mecanismul de funcționare a termenelor.

În opinia inculpaților nici invocarea art. 241 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. nu infirmă raționamentul expus, în realitate legiuitorul în acest articol reluând în mod explicit sancțiunea prevăzută în art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., nefiind creată o sancțiune mai specifică decât cea prevăzută ca regulă generală în art. 268 alin. (2) din C. proc. pen.

Faptul că legiuitorul a procedat la interpretarea legii penale în anumite texte de lege, nu împiedică instanța, ca în toate celelalte cazuri, să verifice ea însăși existența celor două condiții arătate și să constate încetarea de drept a unei măsuri procesuale.

Au mai arătat inculpații că sancțiunea nulității relative la care a făcut referire prima instanță nu ar putea fi incidentă în cazul depășirii termenului prevăzut de art. 250

2

din C. proc. pen., întrucât, fiind vorba despre nerespectarea unor măsuri care aduc atingere drepturilor extraprocesuale ale unor persoane, nu ar avea sens să fie verificată existența unei vătămări, aceasta existând întotdeauna. Fiind vorba despre un sechestru asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpaților, au apreciat că în mod cert există o vătămare a dreptului de proprietate al acestora.

Inculpații au menționat că lipsa culpei procesuale, efortul de a acoperi prejudiciul și faptul că aproape jumătate din debitul principal stabilit de instanță a fost achitat, indică necesitatea ridicării sau, cel puțin, a restrîngerii măsurilor asigurătorii, astfel încât să fie respectată cerința cu privire la necesitatea și proporționalitatea acestora. Au arătat că prejudiciul reținut de către Tribunalul Cluj, aproximativ 2.100.000 RON, pentru care a fost luată măsura asigurătorie nu mai este actual, având în vedere lipsa proporționalității acestei măsuri cu valoarea actuală și nerecuperată a prejudiciului. Au considerat inculpații că în încheierea atacată ar fi trebuit indicată o sumă de bani până la valoarea căreia se iau măsurile asiguratorii asupra bunurilor ce le dețin. Mai mult, au criticat faptul că în faza de urmărire penală nu s-au luat măsuri asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpaților raportat la prejudiciul mult mai mare reținut de organele de urmărire penală, astfel că luarea măsurii asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpaților raportat la un prejudiciu mai mic reținut de instanță este disproporționată.

De asemenea, inculpații au învederat că ANAF a formulat cerere de deschidere a procedurii de insolvență împotriva debitorului S.C. J. S.R.L. în anul 2013, înscriindu-se în tabelul definitiv al creanțelor cu suma de 4.419.544 RON, iar în cadrul dosarului de insolvență s-a procedat la vânzarea de către lichidatorul judiciar a imobilului pus sub sechestru, obținându-se suma de 136.908 RON. În acest context, inculpații au menționat că partea civilă a solicitat deschiderea procedurii de insolvență, înscriindu-se în tabelul de creanțe cu pretenții care fac obiectul și al speței de față.

Partea civilă ANAF a solicitat admiterea contestației, desființarea încheierii atacate și menținerea sechestrului asigurător dispus prin ordonanțele din 07.08.2012 și 13.08.2012, arătând că prejudiciul nerecuperat este în cuamtum mare, de 5.838.350 RON, constituit din debit și accesorii nestinse la data de 18.04.2022, iar menținerea în tot a măsurilor asigurătorii se impune pentru atingerea scopului urmărit la instituirea lor.

Prin răspunsul la motivele de contestație ale ANAF, inculpații A. și B. au solicitat respingerea contestației formulate de partea civilă, arătând că prejudiciul mare la care aceasta se raportează se referă la valoarea reținută în actul de sesizare și nu la valoarea reținută în sarcina inculpaților prin hotărârea Tribunalului Cluj.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a solicitat admiterea contestației, desființarea în parte a încheierii penale atacate, menținerea sechestrului asigurător așa cum a fost dispus prin sentința penală nr. 66/26.02.2021 a Tribunalului Cluj. A arătat că inculpații E. și F., precum și partea responsabilă civilmente S.C. J. S.R.L. nu au declarat apel în cauză cu privire la latura civilă, iar partea civilă ANAF a declarat apel, solicitând acordarea unor despăgubiri suplimentare față de cele dispuse de Tribunalul Cluj, astfel că nu există justificare pentru ridicarea măsurilor asigurătorii instituite asupra bunurilor acestora prin ordonanțele organului de urmărire penală în anul 2012.

Parchetul a precizat că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în speță, cele instituite cu privire la bucurile inculpaților E. și F., precum și părții responsabile civilmente S.C. J. S.R.L. fiind necesare în vederea atingerii scopului prevăzut de lege, respectiv împiedicarea înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot servi la repararea pagubei produse prin infracțiune. A apreciat că măsurile asigurătorii sunt proporționale cu scopul urmărit, această proporționalitate existând și în prezent raportat la notele scrise depuse de ANAF la data de 18.04.2022, care cuprind și dobânzi și penalități de întârziere. A considerat că plata parțială nu poate conduce la ridicarea totală a măsurilor asigurătorii, fiind grav afectată posibilitatea părții civile de a obține repararea prejudiciului nerecuperat.

De asemenea, a arătat că admițând acțiunea civilă și confirmând întrunirea elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale, soluția Tribunalului Cluj de menținere a măsurilor asigurătorii luate de procuror atestă că măsurile au fost dispuse în vederea realizării scopului urmărit, respectiv asigurarea recuperării prejudiciului, având caracter actual, necesar și fiind proporționale cu scopul urmărit.

Examinând contestațiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, inculpații A. și B. și partea civilă ANAF prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, în temeiul art. 250

2

raportat la art. 250 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Prin ordonanța din data de 07.08.2012 emisă în dosarul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile aparținând S.C. J. S.R.L., în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune:

- autoutilitara K. marca x, an de fabricație 1998, cu seria motor x, cu seria șasiu x și nr. de înmatriculare x;

- autoutilitara L. deschisă marca x, an de fabricație 1993, cu seria motor x, cu seria șasiu x și nr. de înmatriculare x;

- autoutilitara L. deschisă marca x, an de fabricație 2004, cu seria motor x, cu seria șasiu x și nr. de înmatriculare x;

- autoutilitara marca x, an de fabricație 1998, cu seria șasiu x și nr. de înmatriculare provizoriu CJ x.

Prin ordonanța din data de 13.08.2012 emisă în dosarul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj s-a dispus instituirea sechestrului asupra bunurilor imobile și mobile aparținând inculpaților, învinuiților și părților responsabile civilmente, în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune, astfel:

Bunurile aflate în proprietatea învinuitului E.:

- cota parte ideală de 1/2 din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1000 mp, înscris în C.F. nr. x Cluj Napoca, nr. cadastral x (teren deținut în coproprietate cu soția învinuitului, numita M.);

- cota parte ideală de 1/2 din dreptul de proprietate asupra cotei de 39/337 din dreptul de proprietate asupra terenului de 337 mp, înscris în C.F. nr. x Cluj Napoca, nr. cadastral x (teren deținut în coproprietate cu soția învinuitului, numita M.);

- imobilul apartament situat în Cluj Napoca, str. x (str. x în cartea funciară) nr. x, înscris în C.F. nr. x-C1-U60, nr. topografic x/XCVI;

- autovehiculul N. serie motor x, serie șasiu x;

- autovehiculul VW Passat, serie motor x, serie șasiu x;

Bunurile aflate în proprietatea învinuitei B.:

- teren în suprafață de 3093 mp, situat în Turda, județul Cluj, înscris în C.F. nr. x Turda, nr. cadastral x;

- imobilul casă familială și teren în suprafață de 652 mp, situate în Câmpia Turzii, înscrise în C.F. nr. x Câmpia Turzii, numere cadastrale 60, 61/1;

- teren în suprafață de 4.000 mp, înscris în C.F. nr. x Câmpia Turzii, nr. cadastral x;

Bunurile aflate în proprietatea părții responsabile civilmente S.C. J. S.R.L Câmpia Turzii:

- imobilul situat în Câmpia Turzii, ap. nr. 7, înscris în C.F. nr. x-C1-U7 Câmpia Turzii, nr. cadastral x;

Bunurilor aflate în proprietatea învinuitului H.:

- autovehicul N. 1310, serie motor x, capacitate cilindrică 1289 cmc, dobandit la 05.04.2005;

Bunurilor aflate în proprietatea părții responsabile civilmente S.C. La O. S.R.L

- autovehiculul P., cu nr. de identificare x, serie motor x, dobandit la 29.03.2011;

Bunurilor aflate în proprietatea învinuitului F.:

- cota parte de 1/2 din dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Cluj Napoca, str. x, înscris în C.F. nr. x Cluj, nr. topografic x (imobil deținut în coproprietate cu numiții Q. și R., care dețin împreună 1/2 din dreptul de proprietate);

Bunurilor aflate în proprietatea inculpatului C..:

- cota parte ideală de 1/2 din dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Cluj Napoca, str. x, înscris în C.F. nr. x Cluj Napoca, nr. topografic x (imobil deținut în coproprietate cu numita S., care deține 1/2 din dreptul de proprietate).

Prin sentința penală nr. 66 din data de 16 februarie 2022 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2012 s-a dispus cu privire la măsurile asigurătorii următoarele:

- menținerea sechestrului asigurător dispus prin ordonanțele organului de urmărire penală din 07.08.2012 și 13.08.2012, instituit asupra bunurilor imobile și mobile ale inculpaților, așa cum s-a menționat în respectivele ordonanțe.

- în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) raportat la art. 249 alin. (1) și (5) din C. proc. pen., art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 33 din Legea nr. 656/2002, s-a dispus luarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile și imobile aparținând inculpaților A., B., C., D., E., F., G., H. și I..

Procedând la analizarea cererilor de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii, formulate de inculpații A. și B., prin apărător, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt neîntemeiate pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a dispozițiilor cuprinse în Regulamentul (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021, intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021, Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare) a fost modificată și completată, printre altele, fiind introdus în materia măsurilor asigurătorii art. 250

2

din C. proc. pen.

Potrivit acestui text de lege, "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 250

1

aplicându-se în mod corespunzător."

Înalta Curte constată că prin încheierea penală nr. 165 din data de 23 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj au fost verificate pentru prima dată în apel măsurile asigurătorii, fiind depășit termenul de 1 an de la ultima verificare.

Susținerea inculpaților A. și B. că, din această cauză, măsura asigurătorie a încetat de drept este lipsită de temei legal, din moment ce legiuitorul nu a prevăzut odată cu introducerea obligației legale de verificare a măsurii asigurătorii sancțiunea nerespectării sale.

Afirmația că sancțiunea neverificării măsurii asigurătorii ar rezulta din prevederile art. 268 alin. (2) din C. proc. pen. nu poate fi primită, nefiind îndeplinite condițiile din textul invocat.

Textul dispune că doar atunci când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii.

Or, cum măsura asigurătorie nu a fost dispusă pe un anumit termen, atunci aceasta nu încetează de drept, dacă nu a fost verificată, fiindcă nu a expirat termenul pentru care a fost dispusă.

Totodată, este de remarcat faptul că, spre deosebire de măsurile preventive, în cazul cărora art. 241 din C. proc. pen. stabilește, în mod expres, situațiile în care acestea încetează de drept, o asemenea reglementare nu se regăsește în codificarea procesual penală și în privința măsurilor asigurătorii, dar și că soluția juridică a aplicării prin analogie a textului de lege menționat și în ipoteza celor din urmă măsuri, avansată de apărare, nu poate fi acceptată, din moment ce, pe de o parte, pentru cele două categorii de măsuri legiuitorul a instituit condiții diferite de luare și menținere, cu consecințe inclusiv în ceea ce privește posibilitatea încetării lor (printre altele, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe perioada căruia puteau fi luate și menținute și nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal), iar, pe de altă parte, textul în discuție (art. 241 din C. proc. pen.) nu conține o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidență este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind, astfel, de strictă interpretare și aplicare. Mai mult, se observă că, deși enumeră soluțiile pe care organul judiciar le poate pronunța cu ocazia examinării subzistenței temeiurilor care au justificat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, art. 250

2

din C. proc. pen. nu face referire și la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menținerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Ca atare, noile dispoziții introduse prin Legea nr. 6/2021 nu reglementează consecințele pe care le-ar antrena o conduită contrară conținutului lor, eventuala depășire a termenului de 1 an de verificare a măsurii asigurătorii în cursul judecății cauzei nefiind de natură să atragă încetarea de drept a respectivelor măsuri atâta timp cât, așa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancțiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive și nu poate fi aplicată prin analogie și în cazul măsurilor asigurătorii.

Înalta Curte, trecând la analiza pe fond a măsurii asigurătorii, cu titlu preliminar observă că în paragraful 30 al Deciziei CCR nr. 24/2016, referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) din C. proc. pen., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 276 din 12 aprilie 2016 - decizie ce a stat la baza introducerii de către legiuitor a verificării măsurii asigurătorii în cursul procesului penal, instanța de contencios constituțional a subliniat că doar în lipsa asigurării unui control judecătoresc eficient asupra măsurii de indisponibilizare a bunurilor în cursul unui proces penal, statul nu își îndeplinește obligația constituțională de a garanta proprietatea privată persoanei fizice/juridice.

Evident, Înalta Curte constată că un controlul judiciar efectiv vizează nu doar etapa luării măsurii asigurătorii, ci și etapa verificării periodice a acesteia nu mai târziu de șase luni în cursul urmăririi penale, și nu mai târziu de un an în cursul judecății.

Controlul judecătoresc este unul efectiv doar în măsura în care verificarea periodică este una efectivă în sensul statuat de legiuitor în art. 250

2

teza finală din C. proc. pen., și anume, dacă se verifică concret că subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, dispunându-se după caz menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii, respectiv ridicarea măsurii dispuse.

Indiferent de caracterul obligatoriu sau facultativ, legiuitorul a stabilit că măsurile asigurătorii sunt eminamente temporare, provizorii, motiv pentru care, prin noile dispoziții procesual penale, a reglementat verificarea periodică a subzistenței temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menținerea acestora. În cadrul acestui examen, instanța trebuie să se raporteze atât la prevederile legale care vizează condițiile în care poate fi dispusă măsura, cât și la jurisprudența cu caracter obligatoriu a Înaltei Curți de Casație și Justiției, dar și la principiile rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecția proprietății.

Sub acest din urmă aspect, în jurisprudența europeană în materia drepturilor omului, s-a statuat că orice ingerință în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale trebuie să fie prevăzută de lege, pentru a exclude caracterul arbitrar, să fie justificată de un interes public sau general legitim și, nu în ultimul rând, să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și cele privind protecția drepturilor fundamentale ale persoanei.

Referitor la proporționalitatea dintre ingerința statului în dreptul recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și interesul urmărit prin instituirea unei măsuri asigurătorii/de confiscare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că aceasta trebuie analizată, în funcție de circumstanțele cauzei și natura ingerinței în discuție, prin raportare la mai mulți factori relevanți, precum durata măsurii și valoarea bunurilor supuse acesteia (cauza OOO Avrora Maloetazhnoe Stroitelstvo împotriva Rusiei, hotărârea din 07 aprilie 2020, paragr. 69; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 87), necesitatea menținerii măsurii, având în vedere desfășurarea procedurii penale și consecințele acesteia asupra părții interesate (cauza Lachikhina împotriva Rusiei, hotărârea din 10 octombrie 2017, paragr. 59), comportamentul reclamantului și al autorităților statului care intervin, prin raportare și la complexitatea cauzei (cauza Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 09 octombrie 2008, paragr. 75), disponibilitatea unei căi de atac efective, inclusiv accesul la instanțe, prin care un reclamant poate contesta măsura asigurătorie/confiscarea (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010, paragr. 49; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 83 și 87).

Prin urmare, unul dintre criteriile ce trebuie evaluate în procedura prevăzută de art. 250

2

din C. proc. pen. îl reprezintă proporționalitatea dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii și restrângerea dreptului de proprietate al unei persoane acuzate, aspect ce trebuie analizat indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii măsurii, ca decurgând din lege ori ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, având în vedere caracterul real al respectivelor măsuri procesuale, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului sau, după caz, inculpatului, afectând atributul dispoziției juridice și materiale, de vreme ce proprietarul pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.

În acest sens este și Decizia RIL nr. 19/2017 Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a reținut că "instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general, și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. S-a considerat că proporționalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Mai mult, condiția rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, cât și din art. 53 alin. (2) din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății)."

Analizându-se în concret măsurile asigurătorii instituite în cauză se constată că intervalul de timp scurs de la momentul instituirii acestor măsuri, de peste 10 ani, este unul îndelungat, de natură să conducă la concluzia unei sarcini excesive în sarcina inculpaților A. și B., ceea ce nu mai satisface exigențele desprinse din jurisprudența CEDO și nici cele ale art. 53 alin. (2) din Constituția României.

În speța de față, Înalta Curte constată că nici complexitatea cauzei, nici numărul de martori și nici documentația de evaluat nu justifică restrângerea adusă dreptului de proprietate a inculpaților A. și B. pe o durată de peste 10 ani pentru recuperarea prejudiciului de către partea civilă.

Pe de altă parte, nici măcar pentru partea civilă măsura asigurătorie nu mai este strict necesară, din moment ce aceasta a declașat procedura insolvenței a părții responsabile civilmente S.C. J. S.R.L., înscriindu-se în tabelul definitiv al creanțelor cu aceleași pretenții care fac obiectul prezentului dosar.

În concluzie, Înalta Curte reține că la acest moment, după 10 ani, măsura asigurătorie a devenit excesivă pentru inculpații A. și B., sechestrul asigurător nu mai respectă exigența de proporționalitate cu scopul urmărit în momentul luării sale, din cauză că nu mai este imperativ necesar pentru recuperarea prejudiciului, partea civilă instituind măsuri alternative de recuperare a plății obligației fiscale ce se constituie prejudiciu în cauză.

Pentru motivele arătate anterior, criticile formulate de către partea civilă ANAF și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj sunt neîntemeiate, astfel că Înalta Curte apreciază contestațiile formulate de aceștia ca fiind nefondate și prin urmare le va respinge.

Față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte va admite contestațiile formulate de inculpații A. și B. împotriva încheierii penale nr. 165 din data de 23 iunie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2012, pe care o va desființa în parte numai în ceea ce privește dispoziția de menținere a sechestrului asigurător, și în rejudecare:

Va dispune ridicarea măsurii sechestrului asigurător instituit prin sentința penală nr. 66 din data de 16 februarie 2021 pronunțată de Tribunalul Cluj asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, aparținând inculpaților A. și B..

Va menține restul dispozițiilor încheierii atacate.

Va respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și de partea civilă ANAF - prin DGRFP Cluj-Napoca - AJFP Cluj împotriva aceleiași încheieri penale.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de contestația formulată de parchet vor rămâne în sarcina statului.

Totodată, față de culpa procesuală a părții civile, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatoarea parte civilă ANAF - prin DGRFP Cluj-Napoca - AJFP Cluj la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimații inculpați E., F. și H., în cuantum de câte 340 RON pentru fiecare, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În temeiul art. 250

1

din C. proc. pen. admite contestațiile formulate de inculpații A. și B. împotriva încheierii penale nr. 165 din data de 23 iunie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2012, pe care o desființează în parte numai în ceea ce privește dispoziția de menținere a sechestrului asigurător, și în rejudecare:

Dispune ridicarea măsurii sechestrului asigurător instituit prin sentința penală nr. 66 din data de 16 februarie 2021 pronunțată de Tribunalul Cluj asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, aparținând inculpaților A. și B..

Menține restul dispozițiilor încheierii atacate.

Respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și de partea civilă ANAF - prin DGRFP Cluj-Napoca - AJFP Cluj împotriva aceleiași încheieri penale.

Cheltuielile judiciare ocazionate de contestația formulată de parchet rămân în sarcina statului.

Obligă contestatorul parte civilă ANAF - prin DGRFP Cluj-Napoca - AJFP Cluj la plata sumei de 200 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimații inculpați E., F. și H., în cuantum de câte 340 RON pentru fiecare, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 octombrie 2022.