ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 589/2022

Ședința publică din data de 04 octombrie 2022

Deliberând asupra recursului formulat de recurentul A., reține următoarele:

Prin sentința penală nr. 331/CP din data de 05.07.2022 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, printre altele, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de apărătorul ales al inculpatului A..

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea a reținut că potrivit legii naționale, în soluționarea unei cereri de sesizare a Curții Constituționale, instanța de judecată este competentă să verifice doar îndeplinirea condițiilor prevăzute expres și limitativ în art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, respectiv dacă excepția de neconstituționalitate vizează o lege sau o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, dacă este ridicată de persoanele în drept și dacă prevederile legale vizate de excepție nu au fost constatate ca fiind neconstituționale pentru o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Condiția ca prevederile legale să aibă legătură cu cauza trebuie interpretată nu doar formal, întrucât toate dispozițiile care privesc desfășurarea procesului penal și cele de drept material privind măsurile preventive au legătură cu cauza, ci în sensul teleologic, al finalității ce se urmărește, al pertinenței acesteia, fiind necesar ca, în cazul constatării neconstituționalității dispozițiilor legale alegate, soluția în cauză ar fi diferită decât cea care ar putea fi dată cu aplicarea dispozițiilor respective.

Această interpretare, care a început a fi uzitată de către instanțele investite cu cereri de sesizare a Curții Constituționale, îmbrățișată și de tribunal, în speță, în opinia Curții, a fost apreciată ca fiind în acord cu interpretarea dată de CJCE în procedura de solicitare a hotărârilor preliminare referitor a criteriile jurisprudenței CILFIT.

Potrivit acestor criterii, Curtea a constatat că instanțele având libertatea de a evalua relevanța unei cereri (art. 234 alin. (3) TCE) se pot abține de a trimite o cerere și să își asume responsabilitatea soluționării litigiului în cazul în care actul este clar și aplicarea dreptului se impune cu evidență încât nu mai lasă loc la nicio îndoială (doctrina actului clar).

Curtea a constatat astfel, că în prezenta cauză nu se impune sesizarea Curții Constituționale pentru a se pronunța asupra constituționalității dispozițiilor art. 241 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., evaluând relevanța cererii de sesizare conform interpretării arătate și dând condiției privind legătura cu cauza, semnificația cuvenită, a aptitudinii de a influența, în cazul admiterii excepției, pe viitor, în mod diferit soluționarea cauzei, ținând seama și de practica constantă de a Curții Constituționale de a respinge astfel de sesizări.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în încheierea penală nr. 331/CP din data de 05 iulie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a declarat recurs inculpatul A..

În motivarea cererii de recurs, inculpatul a solicitat admiterea recursului sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 pentru sesizarea Curții Constituționale a României, în sensul că excepția a fost ridicată de către o parte din dosar în fața unei instanțe judecătorești - în speță inculpatul A., în fața Curții de Apel în dosarul nr. x/2022 18; este invocată o dispoziție legală în vigoare și de care depinde soluționarea cauzei, inculpatul invocând motivul de contestație privind încetarea de drept a măsurii preventive în baza art. 241 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. prevederile legale nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; există legătură între dispoziția legală a cărei neconstituționalitate este invocată cu soluționarea, întrucât inculpatul A. a formulat contestație împotriva încheierii din 29.06.2022 prin care s-a verificat și menținut măsura arestării preventive, solicitându-se încetarea de drept a măsurii arestării preventive ținând cont că este condamnat definitiv aflându-se în executarea pedepsei.

Textul de lege al art. 241 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. este în opinia autorului excepției neconstituțional în interpretarea că încetarea de drept a măsurii arestului preventiv intervine numai în condițiile în care arestul și condamnarea definitivă ale inculpatului sunt dispuse în aceiași cauză, nu și în cazul în care persoana arestată preventiv într-o cauză este condamnată definitiv la o pedeapsă privativă de libertate în altă cauză.

Recurentul a arătat că sunt încălcate prevederile art. 16, 21, 22 și 53 din Constituția României, deoarece nu poate beneficia de drepturile de care beneficiază o persoană condamnată definitiv, respectiv nu poate fi folosit la muncă, are mai puține drepturi decât ceilalți condamnați definitiv; nu execută pedeapsa la cel mai apropiat penitenciar de domiciliul său; fiind arestat preventiv execută pedeapsa într-un regim mai strict decât cel al celorlalte persoane condamnate definitiv.

Analizând recursul declarat de inculpatul A., în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții din cuprinsul unor asemenea acte normative în vigoare la momentul invocării; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

De asemenea, sesizarea Curții Constituționale este admisibilă numai în măsura în care prin excepția invocată se tinde la constatarea neconformității unei prevederi dintr-o lege cu Constituția României, iar nu și atunci când se urmărește modificarea sau completarea acesteia, situație în care competența îi revine în exclusivitate, conform dispozițiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, în timp ce instanța de contencios constituțional este chemată să se pronunțe numai asupra constituționalității actelor, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, așa cum rezultă din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Excepția de neconstituționalitate reprezintă singurul mijloc procedural prin care se asigură o analiză a conformității dispozițiilor legale la care aceasta face referire cu Constituția, control care însă poate fi realizat doar de instanța de contencios constituțional, atribuțiile instanței în fața căreia s-a ridicat respectiva excepție fiind limitate la a efectua un examen asupra îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în funcție de care sesizează sau nu Curtea.

Din această perspectivă, efectuând o analiză a dispozițiilor legale prin raportare la prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite trei din cele patru condiții, întrucât excepția a fost invocată de inculpatul A. într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, în faza camerei preliminare, în stadiul procesual al contestației ce vizează încheierea prin care s-au respins, ca neîntemeiate, cererile și excepțiile formulate de inculpat și are în vedere neconstituționalitatea prevederilor art. 241 alin. (1) din C. proc. pen., text care nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a instanței de contencios constituțional.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Așadar, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

Dispozițiile legale a căror neconstituționalitate se invocă, respectiv art. 241 alin. (1) din C. proc. pen. reglementează cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive.

În opinia autorului excepției, norma legală criticată încalcă prevederile art. 16, 21, 22 și 53 din Constituția României, deoarece inculpatul, deși condamnat definitiv în altă cauză, nu poate beneficia de drepturile de care beneficiază o persoană condamnată definitiv, respectiv nu poate fi folosit la muncă, are mai puține drepturi decât ceilalți condamnați definitiv; nu execută pedeapsa la cel mai apropiat penitenciar de domiciliul său; fiind arestat preventiv execută pedeapsa într-un regim mai strict decât cel al celorlalte persoane condamnate definitiv.

Înalta Curte reține că, în speță, susținerile inculpatului A. nu au o legătură indisolubilă cu soluționarea cauzei, în realitate, acesta este nemulțumit de faptul că printre cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive nu este prevăzut și cazul încetării acestora în situația în care inculpatul este condamnat definitiv în altă cauză, iar prin excepția de neconstituționalitate invocată, se tinde practic la o completare a normelor procedurale, în sensul reglementării exprese a unor dispoziții favorabile acestuia, solicitare inadmisibilă, în raport de competența Curții Constituționale care, în jurisprudența sa, a reținut că prin exercitarea controlului de constituționalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituționale.

Pe același palier al analizării legăturii excepției cu soluționarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate în scris în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, se constată că obiecțiunile formulate de acesta cu privire la dispozițiile legale criticate nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituționalitate, apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României.

Înalta Curte reține că, deși pare actual și legitim, demersul autorului excepției la acest moment procesual, este, în fapt, unul punctual, tinzând, practic, la obținerea unei modificări legislative, respectiv adăugarea unui caz nou de încetare de drept a măsurilor preventive și nu urmărește armonizarea normelor de drept criticate cu dispozițiile legii fundamentale.

Or, analizând termenii în care excepția a fost formulată, Înalta Curte apreciază că, în realitate, se tinde la extinderea, dincolo de litera și spiritul lor, a textelor de lege apreciate ca neconstituționale, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituțională ar deveni legiuitor pozitiv.

Finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, care să modifice norma criticată, chiar în esența acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanța de contencios constituțional să dispună, pe calea excepției de neconstituționalitate, modificarea acestor dispoziții.

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare, respectiv aceea ca prevederile ce fac obiectul excepției să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, ci de reformare legislativă.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, cuprinsă în încheierea nr. 331/CP din data de 05 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2022.18.

Totodată, față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, cuprinsă în încheierea nr. 331/CP din data de 05 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2022.18.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 octombrie 2022.