ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 311/2022

Ședința publică din data de 17 mai 2022

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 39/F din 25 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 597 și art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost respinsă ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatorul A., cetățean grec, având atribuit CNP provizoriu, aflat în Penitenciarul Rahova - București în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 4628 din 30 decembrie 2021 emis de Tribunalul București, cu privire la executarea mandatelor de executare a pedepsei închisorii nr. 12 din 17 mai 2013 și nr. 115 din 23 septembrie 2015 emise de Tribunalul Hunedoara.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că A. a formulat contestație la executare cu privire la mandatele de executare a pedepsei închisorii nr. 12/2013 din 17 mai 2013 emis în baza sentinței penale nr. 11/2013 pronunțată la 10 mai 2013 de Tribunalul Hunedoara, definitivă la data de 10 mai 2013, și nr. 115/2015 din 23 septembrie 2015 emis în baza sentintei penale nr. 85/2015 din 22 iunie 2015 a Tribunalului Hunedoara, definitivă la data de 16 septembrie 2015, solicitând eliberarea sa din detenția ilegală, în conformitate cu art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, și aplicarea art. 77 sau art. 74 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, după caz, în sensul de a putea părăsi în mod real și efectiv teritoriul României în termen de 45 de zile de la data punerii în libertate. În subsidiar, a solicitat să fie repus în situația anterioară, cu consecința transferării sale pe teritoriul Greciei, dat fiind faptul că este cetățean grec, urmând a se parcurge, din nou, procedura de extrădare prevăzută de Capitolul II - Extrădarea activă din Titlul II - Extrădarea al Legii nr. 302/2004.

De asemenea, contestatorul a solicitat că instanța să procedeze la o nouă punere în executare conform procedurii prevăzute de lege, respectiv de art. 555 alin. (1) teza I C. proc. pen., coroborat cu dispozițiile cuprinse în Capitolul II - Extrădarea activă din Titlul II - Extrădarea din Legea nr. 302/2004.

În acest sens, a învederat că, prin rechizitoriul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), fiind judecat în lipsă și fără a fi citat pentru a participa la proces, ulterior fiind condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., prin sentința penală nr. 11/2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul penal nr. x/2012, definitivă prin decizia nr. 3553/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A mai arătat că, prin rechizitoriul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 și art. 9 alin. (1) lit. b) din același act normativ, fiind și de această dată judecat în lipsă, fără a fi citat pentru a participa la proces, ulterior fiind condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., prin sentința penală nr. 85/2015 dată de Tribunalul Hunedoara în dosarul penal nr. x/2014, definitivă prin decizia nr. 792/A/2015 a Curții de Apel Alba Iulia.

A precizat că, în baza sentinței penale nr. 11/2013 din 10 mai 2013 a Tribunalului Hunedoara, definitivă la data de 10 mai 2013, a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 12/2013 din 17 mai 2013 de către Tribunalul Hunedoara, iar în baza sentinței penale nr. 85/2015 din 22 iunie 2015 a aceleiași instanțe, definitivă la data de 16 septembrie 2015 a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 115/2015 din 23 septembrie 2015.

A mai arătat că, la data de 26 ianuarie 2021, în timp ce se afla pe teritoriul Statului German, a fost arestat provizoriu de către autoritățile judiciare din Köln, iar în perioada cât a fost arestat, nu i s-a prezentat niciun document oficial în temeiul căruia a fost privat de libertate. Ulterior, în luna iunie 2021, a fost adus în Romania și încarcerat în Penitenciarul Rahova fără nicio formalitate, fără să fie prezentat în fața vreunei instanțe în vederea extrădării, fără a se avea în vedere că este cetățean grec ori că nu deține carte de identitate sau pașaport, fiind arestat fără să fie identificat.

Invocând dispozițiile art. 21 alin. (1) din Constituția României, art. 5 paragraful 1 lit. a) și paragraful 4 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care stabilesc că nu este suficient ca detenția să fie dispusă pe baza condamnării pronunțate de un tribunal competent, ci este necesar ca aceasta să fie legală, a apreciat incident motivul de contestație la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., vizând existența unei împiedicări la executare.

Făcând trimitere la dreptul garantat de art. 23 alin. (12) din Constituția României, a învederat că ceea ce solicită instanței este să constate existența viciilor de nelegalitate care au afectat procedura extrădării, care se reflectă și asupra executării pedepsei.

Astfel, a arătat că în privința sa nu a operat procedura extrădării pentru punerea în executare a mandatelor de executare a pedepselor emise pe numele său în conformitate cu dispozițiile art. 548 C. proc. pen. cu referire la cele ale art. 61 - art. 75 din Legea nr. 302/2004. A apreciat că, întrucât au fost încălcate prevederile art. 73 din Legea nr. 302/2004, dat fiind că nu a fost prezentat în fața niciunui tribunal în vederea extrădării, devine incident art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., sens în care a invocat, cu titlu de jurisprudență, decizia nr. 87/C din 11 martie 2020 a Curții de Apel București, precum și decizia nr. 15/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

A subliniat că, în situația sa, nu există niciun document din care să reiasă că statul român a solicitat extrădarea în România pentru a executa pedepsele din cele două mandate. În plus, până la acest moment nu s-a procedat la identificarea sa, iar penitenciarul nu cunoaște dacă mandatele de executare a pedepselor în baza cărora a fost transferat din Germania îl vizează personal.

A mai arătat că autoritățile din Germania aveau obligația de a-l transfera în țara de origine, iar, apoi, autoritățile din România trebuiau să demareze procedura extrădării adresându-se în acest sens organelor judiciare elene. A precizat că nici autoritățile din Germania nu au depus diligențe pentru a-l identifica, cu atât mai mult cu cât nu are acte de stare civilă - carte de identitate sau pașaport - valabile.

Invocând dispozițiile art. 4 alin. (1), art. 14, art. 44 alin. (8), art. 56 alin. (1) și art. 71 din Legea nr. 302/2004, a reiterat că procedura de transfer în România a fost nelegală, întrucât autoritățile române nu au înaintat nicio cerere de extrădare, așa încât toate actele care au stat la baza predării sale de către autoritățile statului german sunt nule, ceea ce atrage și nulitatea actelor întocmite după primirea sa în penitenciar și, în consecință, nelegalitatea pedepsei aplicate.

Totodată, dat fiind că au fost încălcate normele ce reglementează procedura de extrădare, a considerat că sunt incidente prevederile art. 77 din Legea nr. 302/2004, privind frauda la extrădare, apreciind că și din această perspectivă detenția sa este nelegală.

Deopotrivă, întrucât autoritățile germane l-au extrădat fără a-i verifica situația juridică și, prin urmare, nu și-au dat consimțământul la extrădare, a apreciat că sunt incidente prevederile art. 74 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, astfel că nu poate fi urmărit ori judecat și nu poate executa pedepsa pentru faptele ce ar fi trebuit indicate în cererea de extrădare.

Cum procedura extrădării a fost, în mod manifest, de la început, nelegală, a apreciat că instanța română este obligată să aplice prevederile art. 147 din Legea nr. 302/2004.

Curtea a mai reținut că au fost depuse în probațiune, sentința penală nr. 11/2013 a Tribunalului Hunedoara dată în dosarul penal nr. x/2012, cu mențiunea rămânerii sale definitive, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 12/2013 din 17 mai 2013 emis de aceeași instanță; sentința penală nr. 85/2015 a Tribunalului Hunedoara dată în dosarul penal nr. x/2014, cu mențiunea rămânerii sale definitive, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 115/2015 din 23 septembrie 2015, precum și decizia de aprobare din data de 23 iunie 2021 a Procuraturii Generale din Köln în procedura de extrădare a condamnatului în cauzele reunite nr. 6 Aus/A 16/21 și nr. 6 Aus/A 17/21 (în limba germană și traducere în limba română).

Cu titlu preliminar, raportat la motivele dezvoltate în contestația la executare formulată, Curtea a constatat că persoana condamnată a făcut referire la instituția juridică a extrădării și normele aplicabile acesteia, cuprinse în Titlul II al Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, intitulat "Extrădarea", deși situația sa juridică derivă din aplicarea procedurilor specifice mandatului european de arestare, cuprinse în Titlul III al aceluiași act normativ, intitulat "Dispoziții privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre". Curtea a constatat însă, chiar în condițiile indicării greșite (în mod deliberat sau nu) a temeiurilor și instituțiilor juridice incidente, că este ținută de principiul legalității pedepselor să se pronunțe asupra oricăror împrejurări sau situații care pot conduce în mod obiectiv la modificări în executarea acestora.

De asemenea, având în vedere că motivele contestației la executare formulate privesc, în esență, legalitatea procedurii de executare a mandatului european de arestare emis pe numele contestatorului, Curtea a constatat că îi revine competența materială și teritorială de soluționare a cererii, în temeiul art. 86 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.

Totodată, a apreciat că susținerile contestatorului pot fi analizate, de principiu, prin prisma motivului de contestație la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., ce a fost invocat în cererea scrisă.

În acest sens, a reținut că, prin sentința penală nr. 11/2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul penal nr. x/2012, definitivă prin decizia nr. 3553/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus condamnarea contestatorului la pedeapsa principală de 7 ani închisoare și la pedeapsa complementară de 3 ani a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. (1969), pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 12/2013 la data de 17 mai 2013.

Prin sentința penală nr. 85/2015 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul penal nr. x/2014, definitivă prin decizia nr. 792/A/2015 a Curții de Apel Alba Iulia, s-a dispus condamnarea contestatorului la pedeapsa principală de 6 ani închisoare și la pedeapsa complementară de 3 ani a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. (1969), fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 115/2015 la data de 23 septembrie 2015.

S-a mai reținut că persoana condamnată A. se află deținută în Penitenciarul Rahova - București în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 4628 din 30 decembrie 2021 emis, în baza sentinței penale nr. 1449 din 22 decembrie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. x/2021, prin care i-a fost aplicată pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare (ca urmare contopirii pedepselor aplicate prin hotărârile sus-menționate pronunțate de Tribunalul Hunedoara), fiind anulate mandatele de executare a pedepsei închisorii referite.

Analizând contestația la executare formulată, Curtea nu a identificat vreo împiedicare la executare, în sensul celor alegate de persoana condamnată, reținând că aceasta a fost predată autorităților române în baza mandatelor europene de arestare emise de Tribunalul Hunedoara la data de 14 octombrie 2013 în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 12/2013 din 17 mai 2013, și la data de 10 martie 2016 în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 115/2015 din data de 23.09.2015.

Astfel, a constatat că pedepsele menționate au fost legal aplicate contestatorului (prezumție de legalitate rezultată principiul legalității pedepselor) și că acestea, în aplicarea Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul european de arestare și procedurile penale între statele membre, sunt executabile potrivit legii penale din România sau a oricărui alt stat membru al Uniunii Europene în care este îndeplinită condiția dublei incriminări raportat la infracțiunile pentru care ele au fost aplicate.

Contrar susținerilor contestatorului, Curtea a reținut că plasarea sa în detenție și predarea către autoritățile române a avut loc în baza unui instrument juridic (mandatul european de arestare) în mod legal emis, ca o primă concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce, calificat de Consiliul Europei drept "piatra de temelie" a cooperării judiciare (paragraful 6 al preambulului Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene).

Din relațiile transmise de Procuratura din Köln, a rezultat că în fața sa a avut loc o procedură judiciară, desfășurată în conformitate cu reglementările naționale în materie, critica persoanei condamnate fiind apreciată, astfel, ca fiind neîntemeiată. S-a precizat, în acest context, că pentru plasarea contestatorului în detenție și predarea către autoritățile române nu a fost urmată o procedură de extrădare (care să fie încheiată cu o hotărâre de extrădare, așa cum a susținut acesta), ci una specială, instituită de Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene. În aceste condiții referirile contestatorului la prevederi din Titlul II al Legii nr. 302/2004 (în particular la art. 56, art. 71, art. 72 și art. 76) au fost considerate ca fiind lipsite de orice relevanță, întrucât vizează o procedură judiciară care nu i-a fost aplicată.

S-a apreciat că, cel mai probabil, confuzia contestatorului provine din aceea că termenul "Auslieferung" din decizia Procuraturii din Köln a fost tradus cu "extrădare" în limba română, deși acesta este apropiat semantic și de termenul "predare", specific procedurii punerii în executare a mandatelor europene de arestare. În orice caz, din moment ce în decizia referită se menționează expres că "extrădarea" are loc în baza mandatelor europene de arestare emise de Tribunalul Hunedoara, dubiile contestatorului ar fi trebuit să fie risipite de la bun început.

În egală măsură, Curtea a constatat că persoana condamnată a invocat în susținerea contestației la executare aspecte cu privire la nelegalitatea procedurii desfășurate în fața Procuraturii din Köln (autoritate de executare), în mod particular în ceea ce privește lipsa unei operațiuni de identificare (legitimare) a sa.

Curtea a reținut, însă, că orice critică asupra acestei proceduri poate fi adusă doar în căile de atac permise de legislația națională a statului de executare, principiul suveranității naționale opunându-se ca o autoritate judiciară dintr-un stat să cenzureze o hotărâre sau decizie a unei autorități judiciare dintr-un alt stat ori să își asume competențele unei instanțe de control al unei asemenea hotărâri sau decizii. Singura posibilitate prevăzută de legea procesual penală română în care o instanță română poate proceda la o verificare a actelor emise de o autoritate judiciară dintr-un alt stat este cea a recunoașterii hotărârilor judecătorești, în cazurile și condițiile strict arătate în legea procesuală.

Pe de altă parte, însuși principiul încrederii și recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești la care Curtea a făcut referire a impus acesteia să privească Decizia de aprobare din data de 23 iunie 2021 a Procuraturii Generale din Köln în procedura de extrădare a condamnatului în cauzele reunite nr. 6 Aus/A 16/21 și nr. 6 Aus/A 17/21 ca fiind în mod legal emisă.

În ceea ce privește solicitarea subsidiară a condamnatului, în sensul predării sale către autoritățile judiciare elene întrucât are doar cetățenia elenă și dorește acest lucru, Curtea a reținut că aceasta ar fi posibilă doar în condițiile art. 28 alin. (2) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene, respectiv în temeiul unui mandat european de arestare emis pe numele său, document care, însă, nu există.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat contestație condamnatul A., reluând argumentele din cererea inițială și arătând, în esență, că modalitatea în care s-a realizat extrădarea sa de către autoritățile din Germania, respectiv cu ignorarea cetățeniei sale (greacă), a faptului că nu a fost identificat corespunzător (pe baza unor acte de stare civilă valabile) și că a fost judecat în lipsă în România, atrage nelegalitatea procedurii de predare și, în consecință, nelegalitatea plasării sale în detenție în vederea executării pedepselor stabilite de autoritățile judiciare române.

Examinând calea de atac promovată de contestatorul A., prin prisma motivelor invocate, dar și din oficiu, prin raportare la dispozițiile art. 425

1

C. proc. pen. și art. 597 alin. (8) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată, în mod corect prima instanță respingând contestația formulată de condamnat împotriva executării mandatelor de executare a pedepsei închisorii nr. 12 din 17 mai 2013 și nr. 115 din 23 septembrie 2015 emise de Tribunalul Hunedoara.

Premergător, Înalta Curte reține că, așa cum este în prezent reglementată contestația la executare (art. 598 C. proc. pen.), aceasta se înfățișează ca un mijloc procesual prin care se asigură punerea în executare și executarea propriu-zisă a hotărârii penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziții de drept penal și drept procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale. Datorită acestei naturi juridice, sunt prevăzute mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea condamnării, dar este exclusă posibilitatea ca, pe această cale, să fie afectată autoritatea de lucru judecat a hotărârii. Prin limitarea cazurilor în care poate fi folosită contestația la executare, legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-un instrument prin care să fie împiedicată procedura normală de punere în executare a hotărârilor definitive.

Unul dintre cazurile ce pot fi invocate ca temei al contestației la executare este și cel prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., respectiv atunci "când se ivește vreo împiedicare la executare". Prin împiedicare la executare se înțelege un incident în executarea pedepsei rezultând din existența unei cauze legale care stopează punerea în executare sau continuarea executării hotărârii definitive.

În speță, se constată că, invocând dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., contestatorul A. a susținut, în esență, că există un impediment la executarea mandatelor de executare a pedepsei închisorii nr. 12 din 17 mai 2013 și nr. 115 din 23 septembrie 2015 emise de Tribunalul Hunedoara, având în vedere viciile de nelegalitate care afectează procedura extrădării sale din Germania.

Analizând susținerile apărării sub acest aspect, Înalta Curte constată că mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 12/2013 din 17 mai 2013 a fost emis de Tribunalul Hunedoara, în baza sentinței penale nr. 11 din 10 ianuarie 2013 pronunțată de această instanță în dosarul penal nr. x/2012, definitivă prin decizia nr. 3553 din 14 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a dispus condamnarea contestatorului la pedeapsa principală de 7 ani închisoare.

De asemenea, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 115/2015 din 23 septembrie 2015 a fost emis de Tribunalul Hunedoara în baza sentinței penale nr. 85 din 22 iunie 2015 a aceleiași instanțe, dată în dosarul penal nr. x/2014, definitivă prin decizia nr. 792/A din 16 septembrie 2015 a Curții de Apel Alba Iulia, prin care s-a dispus condamnarea contestatorului la pedeapsa principală de 6 ani închisoare.

Ulterior predării sale în România în luna iunie 2021, în urma solicitării persoanei condamnate A. pedepsele aplicate prin cele două sentințe au fost contopite prin sentința penală nr. 1449 din 22 decembrie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. x/2021, fiind stabilită pedeapsa rezultantă de 7 ani și 6 luni închisoare, pentru executarea căreia a fost emis de către această instanță mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 4628 din 30 decembrie 2021, ce se execută la acest moment.

Având în vedere că pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare în a cărei executare se află, în urma contopirii, contestatorul A. este consecința, prevăzută de lege, a condamnării sale pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală, prin sentințele penale nr. 11 din 10 ianuarie 2013 pronunțată de această instanță în dosarul penal nr. x/2012, definitivă prin decizia nr. 3553 din 14 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și nr. 85 din 22 iunie 2015 a aceleiași instanțe, dată în dosarul penal nr. x/2014, definitivă prin decizia nr. 792/A din 16 septembrie 2015 a Curții de Apel Alba Iulia, instanțe care întrunesc cerința unor jurisdicții independente și imparțiale care își exercită competența în conformitate cu norme de procedură prestabilite, se constată că, în speță, detenția la care este supus contestatorul nu poate fi considerată ca fiind nelegală, fiind respectate toate garanțiile instituite de art. 5 paragraful 1 lit. a) și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Totodată, Înalta Curte constată, așa cum a reținut și prima instanță, că dispozițiile art. 61 - art. 75 și art. 77 din Legea nr. 302/2004, invocate de contestator, vizează procedura extrădării, care, însă, nu a fost urmată în cauză, cetățeanul grec A. fiind predat autorităților române în baza mandatelor europene de arestare emise de Tribunalul Hunedoara la datele de 14 octombrie 2013 (în ceea ce privește mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 12/2013 17 mai 2013) și de 10 martie 2016 (în privința mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 115/2015 din 23 septembrie 2015).

În acest sens, sunt și relațiile înaintate de Procuratura din Köln (decizia de aprobare din 23 iunie 2021), din care rezultă că, pe teritoriul Germaniei, contestatorul a fost implicat într-o procedură de punere în executare a mandatelor europene de arestare emise de Tribunalul Hunedoara, dar și susținerile condamnatului în fața Curții de Apel București, când, la termenul din 21 februarie 2022, la interpelarea instanței, a precizat că avocatul său din statul solicitat i-a spus că are dată stabilită pentru un anumit proces.

În mod similar, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 147 din Legea nr. 302/2004, căci acestea se referă la recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenție a pedepsei, precum și a altor acte judiciare emise de autoritățile străine, și constată că prevederile art. 548 C. proc. pen. fac doar trimitere la legea specială.

Pe de altă parte, Înalta Curte subliniază, în acord cu judecătorul fondului că, eventualele nelegalități intervenite în procedura de executare a mandatului european de arestare realizată în fața autorităților germane nu pot fi sancționate de instanțele române, principiul suveranității naționale împiedicând realizarea unei asemenea cenzuri, contestatorul având, însă, posibilitatea să le invoce în fața organelor judiciare din statul solicitat, în condițiile permise de legislația sa națională.

În plus, orice nelegalitate intervenită în respectiva procedură din perspectiva obligațiilor ce ar fi revenit statului german nici nu poate fi imputată autorităților române, căci intervenția acestora s-a limitat la preluarea condamnatului și plasarea sa în penitenciarul din România în baza mandatelor de executare a pedepsei închisorii. De altfel, așa cum s-a arătat anterior, respectivele mandate de executare a pedepsei închisorii au fost emise, în temeiul unor hotărâri de condamnare definitive pronunțate de instanțele din România, la datele de 17 mai 2013 și, respectiv 16 septembrie 2015, prilej cu care au fost întocmite și celelalte forme prevăzute de art. 555 și urm. C. proc. pen., așadar cu câțiva ani înainte ca cetățeanul grec A. să fi făcut obiectul procedurii de executare a mandatelor europene de arestare emise pe numele său, astfel încât atât mandatele naționale de executare, cât și actele procedurale întocmite pentru punerea lor în executare sunt anterioare, iar nu subsecvente predării/preluării contestatorului din statul german, susținerile sale sub acest aspect fiind, astfel, eronate.

Prin urmare, atâta timp cât pedepsele stabilite în privința contestatorului A. au fost aplicate în mod legal, iar acesta a fost predat autorităților române în baza unor mandate europene de arestare fundamentate pe mandatele de executare a pedepselor închisorii emise de autoritățile judiciare române competente, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen. privind existența unei împiedicări la executarea hotărârii de condamnare.

Față de considerentele mai sus expuse, constatând legală și temeinică hotărârea atacată, în baza art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 597 alin. (8) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 39/F din 25 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2021.

Totodată, față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul condamnat va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției, iar onorariul interpretului de limba greacă asigurat contestatorului condamnat se va suporta din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 39/F din 25 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2021.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul interpretului de limba greacă asigurat contestatorului condamnat se suportă din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 mai 2022.