ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 25 mai 2022

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 149 din 22 aprilie 2020 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2016, printre altele, s-a hotărât următoarele:

În temeiul art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 4 ani închisoare.

În temeiul art. 65 C. pen. din 1968 a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b), c) C. pen. din 1968, pe o durata de 2 ani .

În temeiul art. 71 C. pen. din 1968 a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b), c) C. pen. din 1968.

În temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 în vigoare la data de 31.05.2011 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 și art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 7 ani închisoare.

În temeiul art. 65 C. pen. din 1968 a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b), c) C. pen. din 1968, pe o durata de 2 ani .

În temeiul art. 71 C. pen. din 1968 a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b), c) C. pen. din 1968.

În temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 în vigoare la data de 29.06.2009 cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În temeiul art. 65 C. pen. din 1968 a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b), c) C. pen. din 1968, pe o durata de 2 ani.

În temeiul art. 71 C. pen. din 1968 a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b), c) C. pen. din 1968.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. 1968 și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. 1968, au fost contopite pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea, de 7 ani închisoare, cu executare în regim de detenție.

În temeiul art. 65 C. pen. din 1968 a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b), c) (lit. c) constând în interzicerea dreptului de a fi administrator al unei societăți comerciale) C. pen. din 1968, pe o durata de 2 ani .

În temeiul art. 71 C. pen. din 1968 a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b), c) (lit. c) constând în interzicerea dreptului de a fi administrator al unei societăți comerciale) C. pen. din 1968.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 241/2005 s-a dispus ca inculpatul să nu fie fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale, iar dacă a fost ales, să fie decăzut din drepturi.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare să se comunice o copie a hotărârii judecătorești definitive Oficiului Național al Registrului Comerțului.

De asemenea, în temeiul art. 19 și art. 397 C. proc. pen.. a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român, reprezentat de Agenția Națională de Administrare Fiscală.

A fost obligat inculpatul A., în solidar cu inculpații B., C., D., E. și F. la plata către partea civilă a sumei de 10.381.947 RON reprezentând TVA în valoare de 6.229.169 RON și impozit pe profit în valoare de 4.152.779 RON, precum și a dobânzilor și penalităților aferente de la data producerii prejudiciului și până la data plății efective a debitului, calculate conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

Totodată, a fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă a sumei de 2.648.474 RON reprezentând TVA în valoare de 1.437.743 RON și impozit pe profit în valoare de 1.210.731 RON, din care pentru suma de 260.430,63 RON reprezentând TVA, în solidar cu inculpatul G., precum și la plata dobânzilor și penalităților aferente de la data producerii prejudiciului și până la data plății efective a debitului, calculate conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

În temeiul art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 249 C. proc. pen.. și a deciziei nr. 19/2017 a ÎCCJ - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra patrimoniului inculpaților A., B., C., D., E. și F. până la concurența sumei de 10.381.947 RON, precum și a dobânzilor și penalităților aferente de la data producerii prejudiciului și până la data plății efective a debitului, calculate conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

S-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra patrimoniului inculpaților A. și G. până la concurența sumei de 260.430,63 RON, precum și a dobânzilor și penalităților aferente de la data producerii prejudiciului și până la data plății efective a debitului, calculate conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

S-a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra patrimoniului inculpatului A. până la concurența sumei de 2.388.043,37 RON, precum și a dobânzilor și penalităților aferente de la data producerii prejudiciului și până la data plății efective a debitului, calculate conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

În temeiul art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 254 C. proc. pen. și a deciziei nr. 19/2017 a ÎCCJ - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, s-a dispus instituirea popririi sumelor de bani datorate cu orice titlu inculpaților A., B., C., D., E. și F. până la concurența sumei de 10.381.947 RON, precum și a dobânzilor și penalităților aferente de la data producerii prejudiciului și până la data plății efective a debitului, calculate conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

S-a dispus instituirea popririi sumelor de bani datorate cu orice titlu inculpaților A. și G. până la concurența sumei de 260.430,63 RON, precum și a dobânzilor și penalităților aferente de la data producerii prejudiciului și până la data plății efective a debitului, calculate conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

Totodată, s-a dispus instituirea popririi sumelor de bani datorate cu orice titlu inculpatului A. până la concurența sumei de 2.388.043,37 RON, precum și a dobânzilor și penalităților aferente de la data producerii prejudiciului și până la data plății efective a debitului, calculate conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) raportat la art. 249 C. proc. pen.. a fost menținută măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanța nr. 175D/P/2011 din 25.04.2014 asupra bunurilor imobile și mobile, printre care:

- teren extravilan, situat în comuna Malu Mare, cu suprafața de 5.000 m.p., județul Dolj, T 153, P 34, cu număr cadastral x, înscris în cartea funciară electronică nr. x Malu Mare, intabulat pe numele inculpatului A.;

În baza art. 256 C. proc. pen.. s-a dispus anularea următoarelor documente:

- documente de evidență contabilă referitoare la relația S.C. H. S.R.L. și S.C. I. S.R.L. (v. 6 d.u.p);

- documente de evidență contabilă referitoare la relația S.C. J. S.R.L. și S.C. I. S.R.L. (v. 7-9 d.u.p);

- documente de evidență contabilă referitoare la relația S.C. K. S.R.L. și S.C. I. S.R.L. (v. 10-11 d.u.p);

- documente de evidență contabilă referitoare la relația S.C. L. S.R.L. și S.C. H. S.R.L. (v. 12 d.u.p);

- documente de evidență contabilă referitoare la relația S.C. L. S.R.L. și S.C. J. S.R.L.;

- factura fiscală nr. x/18.06.2009, emisă de S.C. M. S.R.L. Craiova în favoarea S.C. I. S.R.L. București și factura fiscală nr. x/29.06.2009, emisă de S.C. N. S.R.L. Podari în favoarea S.C. I. S.R.L. București.

Împotriva sentinței penale nr. 149 din 22 aprilie 2020 pronunțate de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2016 au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Craiova, Statul Român - ANAF - DGRFP Craiova și inculpații A., B. și E..

Prin decizia penală nr. 150 din 04 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2016, printre altele, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.. a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.. a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 500 RON, cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen.. cheltuielile în cuantum de 1.253 RON, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu pentru fiecare inculpat, au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A., întemeiată pe cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen.

Astfel, recurentul a menționat că a fost condamnat deși faptele pentru care a fost trimis în judecată nu îndeplinesc tipicitatea obiectivă a infracțiunilor de evaziune fiscală și asociere în vederea comiterii de infracțiuni. Totodată, a susținut că i-au fost aplicate pedepse în alte limite prevăzute de lege, întrucât nu s-a reținut în favoarea sa incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, ca efect al valorificării denunțului pe care l-a formulat în data de 03.08.2011.

A. În dezvoltarea motivelor de recurs în casație, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., recurentul a susținut, în ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală prev.de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 că, elementul material al laturii obiective constă în evidențierea, în actele contabile sau alte documente legale, a unor operațiuni fictive.

Referitor la definiția operațiunii fictive a arătat că aceasta este dată de art. 2 lit. f) din aceeași lege, constând în disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există.

Plecând de la aceste dispoziții legale prin raportare la materialul probator, a susținut că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, respectiv a laturii obiective a acesteia.

Astfel, cu privire la acuzația de evaziune fiscală constând în înregistrarea de documente justificative aferente raporturilor comerciale cu S.C. H., S.C. J. S.R.L. și S.C. K. S.R.L., recurentul a menționat că nu sunt întrunite condițiile de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, neexistând o corespondență între starea de fapt și modelul abstract impus de norma de incriminare.

A arătat că, pentru se aprecia asupra întrunirii elementelor de tipicitate obiectivă s-ar fi impus ca starea de fapt evocată în actul de acuzare și reținută întocmai în cuprinsul deciziei penale recurate, să releve două componente plăsmuite ale unui raport comercial: unul scriptic și unul faptic. A arătat că, circuitul faptic ar fi trebuit să stabilească achiziția tuturor produselor cerealiere ce fac obiectul cauzei de către S.C. I. S.R.L. de la furnizori neimpozabili sub aspect TVA, iar cel scriptic ar fi trebuit să dovedească emiterea de către cei trei furnizori a unor documente justificative "în alb, la dispoziția S.C. I. S.R.L., înregistrarea contabilă de către aceasta din urmă și distorsionarea bazei de impozitare prin reducerea impozitului pe profit și crearea unei deductibilități artificiale cu privire la TVA.

Recurentul a considerat că probele administrate în prezenta cauză nu au relevat documente contabile al căror conținut să fie distorsionat în raport cu sumele de bani menționate în cuprinsul lor și nici nu au rezultat operațiuni achizitive care în fapt să nu fi existat, iar simpla împrejurare (reținută inclusiv în cuprinsul deciziei recurate) că societățile furnizoare nu au avut propriile mijloace de transport și ar fi folosit transportul asigurat de S.C. I. S.R.L. sau de alte societăți ale recurentului, nu reprezintă, prin ea însăși, o dovadă indubitabilă sau un considerent care să descalifice realitatea faptică a actului de comerț.

Deopotrivă, s-a subliniat că, din ansamblul probator administrat în cauză, nu s-a identificat existența vreunui element care să stabilească o eventuală interferență a sa sau a societății I. S.R.L. în modalitatea în care cei trei furnizori au înțeles să-și conducă activitatea comercială de tip contabil sau declarativ fiscal.

Ca atare, recurentul a susținut că nu-i pot fi imputate eventuale nereguli existente în gestionarea activității societăților furnizoare, în lipsa unui element de probă din care să rezulte implicarea sa în viața societară și economică a furnizorilor săi.

Totodată, a arătat că dreptul de deductibilitate al S.C. I. S.R.L. nu poate fi pus sub semnul îndoieli, dovadă fiind controalele fiscale realizate de DGRFP la S.C. K., S.C. H. și S.C. J., în urma cărora nu s-a stabilit, în fapt, implicarea vreunuia dintre reprezentanții S.C. I. S.R.L. în tranzacțiile de achiziții ale acestor societăți sau în neconformitățile declarative în furnizarea de cereale și altor clienți. În egală măsură, recurentul a învederat, pe de o parte, că niciunul dintre reprezentanții legali ai societăților furnizoare de la care s-au aprovizionat cei trei furnizori ai S.C. I. S.R.L. (O. - reprezentant al S.C. P. S.R.L. -furnizor al H.&J.; F. - reprezentant al S.C. L. S.R.L. -furnizor al S.C. H. S.R.L., respectiv Q. - reprezentant al S.C. R. S.R.L. - furnizor al S.C. K.) nu au indicat faptul că ar fi relaționat în vreun fel cu acesta sau că ar fi desfășurat tranzacții cu S.C. I. S.R.L., iar pe de altă parte, nici controalele fiscale realizate la S.C. I. S.R.L. nu au dezavuat relațiile comerciale ale acestei societăți cu cei trei furnizori, nefiind cenzurat dreptul de deductibilitate cu privire la aprovizionările de mărfuri de la acestea. A mai menționat că toate verificările făcute fie la S.C. I. S.R.L., fie la cei trei furnizori, nu au cenzurat tranzacțiile cu acești parteneri, ci s-ar referit strict la nereguli rezultate din propriile achiziții ale acestor societăți comerciale ce au avut calitatea de furnizori.

De asemenea, recurentul a susținut că nici parchetul, nici instanța de fond și, cu precădere, nici instanța de control judiciar, nu au reținut lipsa mărfurilor la furnizori, ci doar o prezumție că între aceștia din urmă și proprii lor furnizori nu ar fi avut loc tranzacții reale, chestiune ce nu face, însă, obiectul tranzacțiilor încheiate cu societatea administrată de acesta. A arătat că în cauză nu s-a contestat lipsa mărfurilor la furnizori, ci faptul că aceștia ar fi înregistrat facturi fictive de la societăți comerciale, facturi care însă nu au în totalitate un obiect identic cu cel al tranzacțiilor către societatea pe care o administrează.

În ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală constând în achiziția fondului de comerț de la S.C. M. S.R.L., recurentul a susținut că, probatoriul administrat în cauză a relevat în mod neechivoc că tranzacția aferentă facturii fiscale nr. x/18.06.2009 este prețul unei novații în urma căreia S.C. I. S.R.L. a dobândit drepturile de utilizare a unui întreg fond de comerț (14 contracte de leasing) cu activități în agricultură.

A arătat că prețul acestei tranzacții a fost unul serios și real, în corespondență cu valoarea bunurilor la momentul semnării contractului și în raport cu sumele achitate până la acel moment de S.C. M. S.R.L., bunurile fiind folosite imediat de S.C. I. S.R.L. în operațiuni taxabile.

În atare situație, s-a susținut că nu se poate identifica existența unui ilicit penal în toată această tranzacție, raportul comercial fiind unul real, iar din perspectivă subiectivă nu s-a conturat nicio intenție de evitare a unor impozite și taxe. În acest sens, recurentul a arătat că suma TVA dedusă de S.C. I. S.R.L. a fost colectată și achitată la bugetul de stat de S.C. M. S.R.L., iar pe de altă parte, înregistrarea operațiunii de lease-back desfășurată de S.C. I. S.R.L. cu S. S.R.L., a fost caracterizată de S.C. I. S.R.L. ca o livrare de mărfuri și deci a fost colectată TVA și impozit pe profit din această operațiune și virat la bugetul de stat. A mai precizat că, S.C. I. S.R.L. a înregistrat și plătit la stat suma de 1.568.141 RON reprezentând TVA colectată din tranzacția de lease-back cu S. S.A., deși această operațiune, fiind un împrumut, era scutită de TVA și fără drept de deducere pentru achizitorul S. S.A..

Totodată, în legătură cu înregistrarea cheltuielilor aferente prestării de servicii de lucrări terasiere de către S.C. N. S.R.L., recurentul A. a menționat că, raportul comercial cu această societate a fost unul perfect, documentul justificativ ce a stat la baza acestuia (factura) poartă asupra prețului convenit de părți și a avut la bază un deviz de lucrări.

S-a mai arătat că acest raport comercial a fost parțial executat de constructorul S.C. N. S.R.L., motivul suspendării și, ulterior, abandonării a fost determinat de apariția unor neînțelegeri între părțile contractante, fapt pentru care s-a procedat la rectificarea declarațiilor fiscale, fiind repusă toată suma aferentă facturii x din 29.06.2009 ca venit, TVA-ul dedus fiind ajustat ca TVA colectat.

Cu referire la infracțiunea de asociere în vederea comiterii de infracțiuni recurentul a considerat că, potrivit art. 8 din Legea nr. 39/2003, aceasta presupune o pluralitate constituită și nu una ocazională în vederea comiterii unei alte infracțiuni decât cele enumerate la art. 2 lit. b) din Lg 39/2003, ceea ce imprimă grupului caracteristici organizatorice pe orizontală (nu pe verticală ca în cadru grupului infracțional organizat), cu o disciplină internă, cu reguli specifice privind ierarhia și repartizarea atribuțiilor, cu elemente care dovedesc o coeziune psihică comună în vederea săvârșirii de infracțiuni.

Recurentul a susținut că, materialul probator administrat în cauză nu a evidențiat niciuna dintre aceste caracteristici pentru a determina existența unei alcătuiri preconstituite și nici a unor acțiuni precise care să poată fi apreciate ca elemente preliminare de ordonare a unor persoane într-o anumită formă cu scopul de a săvârși infracțiuni.

B. În susținerea cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.., recurentul A. a arătat că, pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 ale cărei limite de pedeapsă, de la 2 la 8 ani închisoare, se majorează cu 3 ani, conform alin. (3) al aceluiași articol, i-a fost aplicată o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege prin raportare la incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În esență, contrar celor reținute de instanța de apel, recurentul a opinat că în speță îi sunt aplicabile aceste dispoziții privind cauza legală specială de reducere a pedepsei, considerând că sunt întrunite cumulativ cerințele referitoare la calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta, precum și stadiul cauzei în care se urmărește producerea efectelor atenuante de pedeapsă.

A menționat despre concluzia instanței de apel referitoare la neîntrunirea condițiilor prevăzute de legiuitor, că s-a bazat, în mod exclusiv, pe o analiză eronată a perioadei în care a fost săvârșită activitatea infracțională imputată. În acest sens, recurentul a arătat că în cauză i se impută săvârșirea a două infracțiuni:

Prin încheierea din data de 13 aprilie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 150 din 04 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

A fost fixat termen de judecată la data de 25 mai 2022, cu citarea recurentului inculpat A. și a intimatei părți civile Statul Român prin ANAF- DGRFP Craiova.

S-a dispus asigurarea apărării obligatorii a recurentului inculpat.

Înalta Curte a constatat că recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. este admisibil pentru cazul prevăut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.., indicat de acesta, în ceea ce privește soluția de condamnare pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 sub aspectul chestiunilor de drept invocate în legătură cu neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă, în sensul susținut al inexistenței unei corespondențe între starea de fapt și modelul abstract impus de norma de incriminare.

Deopotrivă, s-a constatat că prezintă aparența de sustenabilitate a cazului de casare anterior menționat și pot fi analizate prin prisma acestuia, motivele de recurs în casație prezentate de recurent referitoare la latura obiectivă a infracțiunii prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 din perspectiva inexistenței unei pluralități constituite, ca element de tipicitate al infracțiunii pentru care a fost condamnat.

De asemenea, s-a considerat admisibilă cererea de recurs în casație pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 12 C. proc. pen.., aspectele referitoare la dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, susținute de recurentul A. putând fi evaluate din perspectiva cazului de casare invocat.

Față de motivele dezvoltate în cererea de recurs în casație, s-a mai subliniat, în cuprinsul încheierii menționate anterior, că nu se includ în sfera niciunui caz de casare dintre cele prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.., criticile recurentului referitoare la motivarea deciziei recurate, aspectele relative la reinterpretarea probatoriului, reexaminarea conținutului mijloacelor de probă pe care s-a întemeiat soluția de condamnare, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept.

Examinând recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 150 din data de 04 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, prin prisma cazurilor de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen.. și în limitele încheierii de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, potrivit art. 438 C. proc. pen.

Motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la modificarea situației de fapt.

Așadar, în calea extraordinară a recursului în casație nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casație reprezintă un mijloc de a repara ilegalitățile și nu are, în consecință, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței.

Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., se notează că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Astfel, acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie pentru că fapta a fost dezincriminată (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Așadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casație și Justiție poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare a celor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situației de fapt reținute de instanța de apel.

Constatarea prevederii faptei în legea penală presupune existența unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă, existența unei fapte concrete și tipicitatea (corespondența dintre trăsăturile faptei concrete și modelul de incriminare).

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.., în conformitate cu care hotărârea este supusă casării dacă s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, se precizează că prin sintagma "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege, în raport cu încadrarea juridică, cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei, circumstanțele atenuante ori agravante a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel.

În cauză, prin sentința penală nr. 149 din 22 aprilie 2020 pronunțată de Tribunalul Dolj, s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen., precum și pentru săvârșirea a două infracțiuni de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 și art. 5 C. pen., respectiv prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen., soluții care au fost menținute de instanța de apel, prin decizia penală nr. 150 din 04 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, constituie infracțiunea de evaziune fiscală (și se pedepsește cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi) evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

În conformitate cu art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 3 ani.

Conform art. 2 alin. (1) lit. f) din același act normativ, operațiunea fictivă reprezintă disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care, în fapt, nu există.

A evidenția în documente contabile operațiuni fictive înseamnă a înregistra anumite operațiuni care nu au corespondent în realitatea obiectivă.

Elementul material al infracțiunii de evaziune fiscală, în forma ce este reglementată prin textul legal menționat anterior, se poate realiza doar printr-o acțiune de evidențiere în actele contabile sau în alte documente legale, cu caracter de document justificativ, facturi și chitanțe, a unor cheltuieli care nu au o reflectare exactă în realitate, nu au fost determinate de operațiuni reale ori au la bază operațiuni fictive.

Prin acțiunea sa, făptuitorul alterează conținutul evidențelor contabile, documentelor legale, cu relevanță, facturi fiscale ori chitanțe, realizând cheltuieli nereale ori operațiuni fictive.

Înregistrarea operațiunilor fictive constituie infracțiune dacă a avut ca scop sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, scopul fiind atașat laturii obiective a infracțiunii.

În jurisprudența instanței supreme s-a reținut că prin înregistrarea unor cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale se înțelege întocmirea unor acte justificative false pentru cheltuieli care nu au fost făcute ori au fost mai mici decât cele consemnate în documentele justificative, iar pe baza acestor acte justificative false se operează și în celelalte documente contabile cheltuieli nereale, cu consecința diminuării venitului net și, implicit, a obligației fiscale către stat (ICCJ - S.p., decizia nr. 1113 din 15 februarie 2005).

Înalta Curte mai notează că, potrivit art. 8 din Legea nr. 39/2003, constituie infracțiune inițierea sau constituirea ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui grup, în vederea săvârșirii de infracțiuni, care nu este, potrivit prezentei legi, un grup infracțional organizat, și se pedepsește, după caz, potrivit art. 167 sau art. 323 din C. pen. anterior.

Potrivit art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. 1968, infracțiunea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni se pedepsește cu închisoarea de la 3 ani la 15 ani, fără a se putea depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea ce intră în scopul asocierii, iar conform alin. (2) al acestui articol, dacă fapta de asociere a fost urmată de săvârșirea unei infracțiuni, se aplică celor care au săvârșit infracțiunea respectivă, pedeapsa pentru acea infracțiune, în concurs cu pedeapsa prevăzută în alin. (1).

Critica formulată de recurentul inculpat A., circumscrisă cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., în raport de infracțiunea prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. 1968, vizează în esență, inexistența "unei alcătuiri preconstituite și a unor acțiuni precise care să poată fi apreciate ca elemente preliminare de ordonare a unor persoane într-o anumită formă cu scopul de a săvârși infracțiuni".

Înalta Curte constată că această critică este nefondată, având în vedere că, instanța de apel a reținut, prin decizia pronunțată că, infracțiunea de constituire a unui grup infracțional, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. 1968, comisă de inculpatul A. constă în aceea că, în perioada 2010-2011 a constituit alături de inculpații B., C., D. și E. un grup infracțional, sprijinit de inculpatul F., pentru a acționa în scopul comiterii infracțiunii de evaziune fiscală.

Referindu-se la caracteristicile acestui grup, în baza probelor administrate, instanța de apel a arătat că: S.C. I. S.R.L. desfășura operațiuni comerciale de achiziție de produse cerealiere (grâu, porumb și floarea soarelui), context în care inculpatul A. a identificat persoane care să administreze societăți comerciale care să acționeze ca intermediare între producător și colector, persoane cu care a constituit un grup infracțional pe care l-a coordonat, scopul fiind acela de a nu plăti la bugetul de stat sumele de bani aferente obligațiilor legale rezultate ca urmare a derulării activităților comerciale susmenționate: taxă pe valoare adăugată, impozit pe profit și impozit pe veniturile agricole.

Astfel, A. a atras în grup, pe lângă finul său B., pe inculpata D., care era fina martorei T., director economic în cadrul S.C. I. S.R.L. Băilești, pe inculpatul F., care s-a aflat în relații de concubinaj cu inculpata D., pe inculpatul C., care a devenit soțul inculpatei D., pe inculpatul E., administrator al S.C. K. S.R.L. a cărui contabilă era U., care era și contabila firmei S.C. L.. S.R.L. al cărei administrator era inculpatul F..

Curtea de apel a reținut că grupul infracțional din prezenta cauză a fost constituit ca un grup de interese, cu caracter de continuitate, dar fără structură determinată și fără roluri prestabilite, societățile comerciale intermediare procedând la emiterea de facturi "purtătoare" de TVA în funcție de perioada recoltării cerealelor și de interesul de a emite facturi pentru deducerea TVA față de una sau mai multe alte societăți comerciale.

Ca atare, din considerentele deciziei recurate rezultă corespondența între baza factuală și elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003, context în care este neîntemeiat motivul că fapta nu este prevăzută de legea penală.

În ceea ce privește motivele de recurs în casație invocate de recurentul A., prin care a susținut neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă a infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, una dintre acestea imputată recurentului în formă continuată (pentru motive precum că operațiunile de achiziție înregistrate nu erau fictive, în relația cu S.C. M. S.R.L. a existat o novație, iar raporturile au fost de natură comercială), Înalta Curte consideră că recurentul a indicat în argumentarea cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., o situație de fapt diferită de cea reținută, cu caracter definitiv, de instanța de apel.

Astfel, apreciind că prima instanță a stabilit corect starea de fapt, prin decizia din apel, în fapt, s-a constatat că, inculpatul A., în calitate de administrator de fapt al S.C. I. S.R.L. Băilești și inculpatul B., administrator de drept al aceleiași societăți, în perioada octombrie 2010 - mai 2011 și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, au evidențiat în actele contabile ale societății și în alte documente legale (deconturi de TVA) operațiuni de achiziție de produse cerealiere (grâu, porumb, floarea soarelui) de la S.C. K. S.R.L. Craiova, S.C. J. S.R.L. Craiova și S.C. H. S.R.L. Craiova în valoare totală de 32.184.037 de RON, cu privire la care s-a stabilit că sunt fictive, în scopul realizat al sustragerii S.C. I. S.R.L. Băilești de la îndeplinirea obligațiilor fiscale cu suma totală de 10.381.948 RON, reprezentând TVA în valoare de 6.229.169 de RON și impozit pe profit în valoare de 4.152.779 de RON.

Instanța de apel a reținut, totodată, că inculpatul A., în calitate de administrator de fapt al S.C. I. S.R.L. București, în luna iulie 2009 a evidențiat în actele contabile ale societății factura fiscală nr. x/18.06.2009, emisă de S.C. M. S.R.L. Craiova în favoarea S.C. I. S.R.L. București, în valoare de 7.373.692,2 RON, în scopul realizat al sustragerii S.C. I. S.R.L. București de la îndeplinirea obligațiilor fiscale cu suma totală de 2.620.618 RON, reprezentând TVA în valoare de 1.437.743 de RON și impozit pe profit în sumă de 1.182.875 de RON.

Înalta Curte constată că prin decizia recurată, în baza probelor administrate, s-a reținut că, la stabilirea caracterului fictiv al facturilor fiscale de achiziție, prima instanță a avut în vedere în mod just probele administrate, respectiv faptul că societățile S.C. K. S.R.L. Craiova, S.C. J. S.R.L. Craiova, S.C. H. S.R.L. și S.C. L. S.R.L. Craiova nu au avut persoane angajate, nu au deținut spații de depozitare, nu au deținut mijloace de transport sau de manipulare a unor asemenea cantități de cereale.

În propriul demers analitic, instanța de apel a stabilit, printre altele: cu privire la S.C. K. S.R.L. Craiova (…) din analizarea borderourilor de achiziție rezultă că doar unul are menționat mijlocul de transport, iar restul au numere ulterioare, dar date de achiziție anterioare, din septembrie 2010; S.C. K. S.R.L. Craiova s-a interpus între persoanele fizice și S.C. I. S.R.L. Băilești, cu scopul de a asigura acestei din urmă societăți posibilitatea exercitării dreptului de deducere al TVA; întrucât, la rândul său, S.C. J. S.R.L. Craiova devenea obligată la plata sumei de bani reprezentând taxă pe valoare adăugată colectată aferentă livrărilor de bunuri înregistrate ca fiind furnizate către S.C. I. S.R.L. Băilești, societatea a încercat, să evite plata obligațiilor fiscale prin întocmirea de documente al căror caracter fictiv este evident (…); în mod just instanța de fond a constatat că este evident că S.C. J. S.R.L. Craiova este doar aparent furnizor de produse cerealiere pentru S.C. I. S.R.L. Băilești (…); în legătură cu societatea S.C. H. S.R.L. Craiova (…) ca și în cazul celorlalte două societăți comerciale analizate anterior, produsele cerealiere au fost achiziționate numai scriptic, societatea comercială nedispunând de logistica necesară pentru achiziționarea unor astfel de produse; la rândul său, S.C. H. S.R.L. a încercat să evite plata obligațiilor fiscale prin întocmirea de documente al căror caracter fictiv este evident, în condițiile în care nu a putut justifica existența în numerar sau în conturi a sumelor de bani pe care le-ar fi achitat în avans ca urmare a încheierii contractelor respective (…); cu privire la S.C. L.. S.R.L. Craiova (…) aceasta nu dispunea de spații de depozitare (…), nu dispunea de mijloace proprii de transport și nu avea angajați, iar în cursul urmăririi penale inculpatul F. a recunoscut caracterul fictiv al relațiilor comerciale dintre S.C. L. S.R.L. Craiova și S.C. H. S.R.L. și S.C. J. S.R.L.; ca și societățile menționate anterior, S.C. L.. S.R.L. Craiova a încercat să evite plata obligațiilor fiscale prin întocmirea de documente al căror caracter fictiv este evident, în condițiile în care societatea nu a deținut documente în contabilitate din care să reiasă locul de încărcare, persoana care a efectuat recepția și plata fiecărei achiziții în parte, bonuri de cântărire, buletine de analiza calitativă, modalitatea în care a obținut sumele de bani cu care susținea că ar fi achiziționat produsele cerealiere, iar niciuna dintre persoanele fizice identificate și audiate ca martor nu a confirmat că ar fi livrat cantitățile respective de cereale.

Deopotrivă, instanța de apel a arătat că instanța de fond a reținut în mod just că la data de 17.06.2009 inculpatul A., folosindu-se de dubla calitate de reprezentant al S.C. I. S.R.L. și S.C. M. S.R.L., a întocmit o serie de contracte și acte contabile, acte a căror fictivitate reiese din faptul că una și aceeași persoană încheie contracte cu sine însuși, dar și din disproporția vădită a valorilor; tot în luna iunie 2009, respectiv la data de 01.06.2009, a fost încheiat și contractul de prestări servicii nr. x/01.06.2009 între S.C. I. S.R.L., în calitate de beneficiar, și S.C. N. S.R.L. Podari, în calitate de prestator, reprezentată de inculpatul G., care avea ca obiect lucrări terasiere pentru terenul situat în localitatea Pielești, județul Dolj, conform devizului de lucrări; analizând cronologic operațiunile înregistrate în contabilitatea firmelor, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la acea dată, este evident că au fost întocmite acte doar pentru a justifica deducerea unei sume mari reprezentând TVA, fără ca lucrările să existe în realitate.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte constată că decizia din apel evidențiază corespondența între baza factuală și elementele de tipicitate ale infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (una în formă continuată), pentru săvârșirea cărora recurentul inculpat a fost condamnat.

Așa cum s-a precizat anterior, critica formulată de recurent este analizată, exclusiv, prin raportare la situația de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casație, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu și faptic.

În aceste condiții, se constată că, în realitate, recurentul inculpat contestă situația de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel, recurentul solicitând reținerea unei alte situații de fapt, cu consecința pronunțării unei soluții de achitare a sa, critici care, însă, nu pot fi supuse analizei în prezenta cale de atac și în limitele învestirii instanței de recurs în casație în conformitate cu art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În consecință, Înalta Curte constată că faptele reținute în sarcina recurentului inculpatul A., astfel cum au fost descrise în cuprinsul hotărârii recurate, întrunesc elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunilor de evaziune fiscală pentru care a fost condamnat, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 și art. 5 C. pen. și, respectiv, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen.

Cu privire la cazul de recurs în casație invocat de recurentul A. prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.., Înalta Curte observă că, în cadrul acestuia, recurentul inculpat a invocat faptul că instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, deși ar fi întrunite cumulativ cerințele referitoare la calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta, precum și stadiul cauzei în care se urmărește producerea efectelor atenuante de pedeapsă.

În cauză, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. 1968, la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare la data de 31.05.2011), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 și art. 5 C. pen. și la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare la data de 29.06.2009); cu aplicarea art. 5 C. pen.

Preliminar, Înalta Curte constată că pedepsele principale de 7 ani închisoare și, respectiv, 5 ani închisoare, aplicate recurentului inculpat A. prin decizia recurată, sunt legale, având în vedere limitele speciale de pedeapsă de la 5 ani la 11 ani închisoare, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005. Totodată, pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. 1968 este legală, fiind situată între limitele de la 3 ani la 15 ani închisoare, prevăzute de art. 323 C. pen. 1968.

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, jurisprudența Înaltei Curți s-a conturat majoritar în jurul opiniei că dispozițiile prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002, ce reglementează o cauză legală de reducere a pedepsei, reprezintă o chestiune de individualizare judiciară a pedepsei, ce nu poate fi cenzurată pe calea recursului în casație în baza art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.., întrucât vizează temeinicia hotărârii judecătorești recurate, iar nu legalitatea acesteia, din moment ce conturează o anumită conduită procesuală a inculpatului ce nu poate fi stabilită decât prin reaprecierea probelor administrate în legătură cu comportamentul procesual al acestuia. Înalta Curte a statuat că nu poate cenzura reținerea sau nereținerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenței cauzei legale de reducere a pedepsei prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reținută o astfel de cauză (în acest sens, decizia penală nr. 92/RC din 14.03.2019 a ICCJ, secția penală, decizia penală nr. 219/RC din 09 iulie 2020 a ICCJ, secția penală, decizia penală nr. 426/R din 13 noiembrie 2020 a ICCJ, secția penală).

Totuși, Înalta Curte constată că, susținerile recurentului inculpat A. cu privire la incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu se confirmă în cauză, având în vedere adresa din 31.08.2020 a Direcției Naționale Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, prin care s-a comunicat că, la data de 03.08.2011, s-a înregistrat la DNA un denunț formulat de A. împotriva lui V. care a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2011 din data de 29.09.2011 pentru infracțiunea de luare de mită în formă continuată și a fost condamnat de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2011, soluție care a rămas definitivă la Înalta Curte de Casație și Justiție, prin respingerea recursului la data de 16.08.2012 .

Se notează că, prin decizia nr. 3/28.02.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a statuat, în legătură cu categoria cerințelor ce țin de conduita beneficiarului efectelor cauzei legale de reducere a pedepsei, că acestea subsumează, pe de-o parte, formularea de către martorul participant la o infracțiune, a unui denunț împotriva altor persoane care au săvârșit infracțiuni grave și, pe de altă parte, facilitarea, de către același martor denunțător, a identificării și tragerii la răspundere penală a persoanelor denunțate. Ambele cerințe au caracter cumulativ, simplul denunț formulat de persoana prevăzută la art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor republicată, neurmat de o atitudine activă de facilitare a identificării persoanelor denunțate și tragerii lor la răspundere penală, fiind insuficient pentru valorificarea beneficiului consacrat de art. 19 din legea menționată.

Prin aceeași decizie nr. 3/28.02.2018, s-a arătat că, rațiunea reducerii limitelor de pedeapsă ca efect al denunțării persoanelor care au săvârșit infracțiuni grave și al facilitării tragerii lor la răspundere penală este esențial legată de periculozitatea mai redusă ce caracterizează martorul care, subsecvent comiterii uneia sau mai multor infracțiuni, conștientizează importanța devoalării faptelor grave comise de alte persoane și acționează în concordanță cu această convingere, informând organele judiciare și contribuind activ și decisiv la identificarea și tragerea la răspundere penală a participanților la acele infracțiuni.

Or, prin adresa mai sus menționată, cu nr. 304/P/2011 din 31.08.2020 a Direcției Naționale Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, s-a comunicat împrejurarea că recurentul inculpat a formulat un denunț împotriva unei alte persoane pentru infracțiunea de luare de mită. Referirea la faptul trimiterii în judecată a persoanei indicate în denunț, la data de 29.09.2011, nu reliefează, însă, satisfacerea cerinței cumulative a existenței unei atitudini active a recurentului inculpat în facilitarea identificării și tragerii la răspundere penală a persoanei denunțate.

Astfel, se constată că, independent de aspectele temporale la care se raportează baza factuală (avute în vedere de curtea de apel în motivarea respingerii cererii recurentului inculpat vizând aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002), din adresa arătată anterior, depusă de recurentul inculpat în fața instanței de apel în susținerea cererii sale, nu rezultă întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lege pentru incidența acestei cauze legale de reducere a pedepsei.

Deopotrivă, se subliniază că, în acest cadru procesual, instanța de recurs în casație nu poate suplini un eventual caracter lacunar al acestei adrese emise de Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate, referitor la cerințele de aplicabilitate a art. 19 din Legea nr. 682/2002, scopul căii de atac a recursului în casație fiind acela al verificării, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce exclude administrarea de probe.

Pentru considerente expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 150 din data de 04 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 150 din data de 04 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2022.