ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 28 octombrie 2020

Prin sentința penală nr. 195/2018 din data de 24 octombrie 2018, Tribunalul Gorj a hotărât următoarele:

În baza art. 386 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptei de evaziune fiscală, în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) și art. 41 alin. (1) C. pen. (329 de acte materiale), pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, în fapta de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241 din 2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 C. pen. (329 de acte materiale - varianta în vigoare la momentul epuizării faptelor, în decembrie 2011).

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241 din 2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 C. pen. (329 acte materiale), a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată (varianta în vigoare la momentul epuizării faptelor, în decembrie 2011).

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatului 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. din 1968.

În baza art. 71 C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. din 1968.

S-a constatat că infracțiunea din prezenta cauză a fost comisă de inculpatul A. înainte de executarea pedepsei de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. din 1968, aplicată prin sentința penală nr. 647/23.10.2007 pronunțată de Judecătoria Târgoviște, definitivă prin decizia penală nr. 731/22.10.2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, inculpatul având un rest de pedeapsă neexecutat de 746 de zile.

În temeiul art. 39 alin. (1) și (2), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost contopită pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată prin prezenta cu restul rămas neexecutat de 746 de zile, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare și 5 ani pedeapsă complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. din1968.

În baza art. 71 C. pen. din 1968, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. din 1968.

S-a dedus din pedeapsa principală durata reținerii, a arestului preventiv și a arestului la domiciliu, începând cu data de 09.09.2015 și până la data de 19.05.2016.

În baza art. 25 C. pen. s-a dispus desființarea facturilor fiscale și a chitanțelor aferente acestora, conform tabelului din dispozitivul sentinței.

În baza art. 25 C. pen. s-a dispus desființarea următoarelor contracte de prestări servicii, după cum urmează:

- încheiate între S.C. B. S.A. Târgoviște și S.C. B. S.A. Tg Jiu, având numerele: x, precum și actul adițional nr. x/15.02.2011 la contractul de prestări servicii nr. x/30.08.2010

- încheiate între S.C. B. S.A. Tg Jiu și S.C. C. S.R.L., având numerele: x.

- încheiate între S.C. B. S.A. Tg Jiu și S.C. D. S.R.L., având următoarele numere: x/05.04.2010.

- încheiate între S.C. B. S.A. Tg Jiu și S.C. E. S.R.L., având următoarele numere: x/03.02.2010.

- încheiate între S.C. B. S.A. Tg Jiu și S.C. F. S.R.L., având următoarele numere: x/03.07.2009.

- încheiate între S.C. B. S.A. Tg Jiu și S.C. G. SRL x.

- încheiate între S.C. B. S.A. Tg Jiu și S.C. G. S.R.L. având numerele: x.

S-a admis în parte acțiunea civilă.

În baza art. 397 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.A. Târgoviște, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență H., la plata sumei de 4.706.162 RON, cu accesoriile aferente calculate potrivit Codului de procedură fiscală, până la data achitării integrale a debitului către partea civilă Statul Român reprezentat de Agenția Națională de Administrare Fiscală București - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj - cu titlu de despăgubiri civile.

În baza art. 397 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.A. Tg. Jiu, prin lichidator judiciar I. la plata sumei de 275.351 RON, cu accesoriile aferente calculate potrivit Codului de procedură fiscală, până la data achitării integrale a debitului către partea civilă Statul Român reprezentat de Agenția Națională de Administrare Fiscală București - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj - cu titlu de despăgubiri civile.

În baza art. 11 din Legea nr. 241 din 2005, cu aplic. art. 249 alin. (1), (2) și (5) C. proc. pen., raportat și la Decizia nr. 19 din 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost menținută măsura asigurătorie a sechestrului, dispusă prin ordonanța nr. 413/P/2013 din 04.12.2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj asupra bunurilor inculpatului, cu excepția imobilului "teren tenis" în suprafață de 9185 m2 (poziția 16 din ordonanța) împreună cu construcțiile, situat în Târgoviște, Aleea x, Jud. Dâmbovița, bunuri față de care s-a dispus ridicarea măsurii sechestrului asigurator prin încheierea nr. 2/19.01.2019 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosar nr. x/2015.

În baza art. 274 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 11.000 RON, cheltuieli judiciare statului, din care 6500 RON reprezintă cheltuieli efectuate în cursul urmăririi penale.

Împotriva sentinței instanței de fond au declarat apel inculpatul A. și partea civilă Statul Român prin ANAF-D.G.R.F.P.CRAIOVA -A.J.F.P. GORJ, invocând critici de nelegalitate și netemeinicie.

Inculpatul A. a invocat nelegalitatea sentinței apelate, pe de o parte solicitând aplicarea dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., deoarece s-a produs o încălcare a dreptului la un proces echitabil, sancționată cu nulitatea relativă, iar pe de altă parte a susținut că în mod greșit s-a pronunțat o soluție de condamnare, solicitând să se dispună achitarea sa, în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen.

Prin decizia penală nr. 1593 din 21 noiembrie 2019 Curtea de Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori a dispus următoarele:

A admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 195 din 24.10.2018, pronunțată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr. x/2015. A respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă Statul Român prin ANAF-D.G.R.F.P.CRAIOVA -A.J.F.P. GORJ.

A desființat în parte sentința, pe latură penală și, rejudecând:

"Descontopește pedeapsa principală rezultantă de 7 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. anterior în pedeapsa aplicată în prezenta cauză și restul rămas neexecutat de 746 de zile.

Reduce pedeapsa principală aplicată pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 37 lit. a) C. pen. anterior, art. 5 C. pen. actual de la 7 ani închisoare la 6 ani închisoare.

În baza art. 39 alin. (1) C. pen. anterior rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, cu aplic. art. 5 C. pen. actual contopește pedeapsa principală de mai sus, de 6 ani închisoare, cu pedeapsa principală de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 647 din 23.10.2007 a Judecătoriei Târgoviște, definitivă prin decizia penală nr. 731 din 22.10.2009 a Curții de Apel Ploiești inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen. anterior aplică, pe lângă pedeapsa principală de 6 ani închisoare, pedeapsa complementară cea mai grea, respectiv 5 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. anterior.

Deduce din pedeapsa principală rezultantă aplicată reținerea, arestarea preventivă și arestul la domiciliu din prezenta cauză de la 09.09.2015 la 19.05.2016 și perioada executată din pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 647 din 23.10.2007 a Judecătoriei Târgoviște de la 01.03.2012 la 12.02.2013, precum și beneficiul de 36 de zile acordat conform art. 55

1

din Legea nr. 254/2013.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate."

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că elementele de fapt cu relevanță asupra existenței faptei și vinovăției inculpatului au fost corect reținute de prima instanță, pe baza unei analize complete și coroborate a probelor administrate în cauză, activitatea desfășurată de acesta realizând elementele de tipicitate ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 37 lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen. actual.

În schimb, instanța de apel a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului nu a fost corespunzător individualizată, sens în care a procedat la reducerea acesteia.

Împotriva deciziei penale nr. 1593 din data de 21 noiembrie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în dos. nr. 6204/95/201, la data de 12 mai 2020, inculpatul A. a declarat recurs în casație.

În motivarea scrisă a cererii sale inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Inculpatul A. a solicitat admiterea recursului formulat si achitarea pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. Referitor la activitatea infracțională reținută în sarcina sa și pentru care a fost trimis în judecată a arătat că a fost trimis în judecată pentru fapta prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 - evidențierea în actele contabile a unor operațiuni bancare nereale.

S-a arătat că motivarea instanței de apel în baza căreia s-a menținut soluția de condamnare este neconformă cu regulile de drept aplicabile, tipicitatea infracțiunii de evaziune fiscală, în forma reținută, nu constă în dispoziția de înregistrare a operațiunilor comerciale, ci în acțiunea de evidențiere în actele contabile a facturilor și chitanțelor false ce reprezintă cheltuieli fictive.

S-a arătat că infracțiunea de evaziune fiscală este o infracțiune complexă ce are în conținutul ei, ca element constitutiv, o acțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală, iar nerealizarea uneia dintre acțiunile ce formează conținutul infracțiunii complexe duce la însăși inexistența infracțiunii complexe, fiind necesar ca infracțiunea absorbantă (evaziune fiscală) să nu poată fi comisă fără comiterea infracțiunii absorbite (fals în înscrisuri sub semnătură privată sau uz de fals).

După îndeplinirea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 439 C. proc. pen., instanța de apel a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, la data de 09 iunie 2020, când Completul de filtru a stabilit termen la data de 22.07.2020 pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilității în principiu a cererilor de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., dată până la care, de asemenea, a fost întocmit raportul asupra recursului în casație de față.

Cu prilejul examinării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație cu care a fost învestită, prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu din data de 22 iulie 2020, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, Înalta Curte a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent, pentru judecarea pe fond a recursului în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Astfel, în cauză s-a stabilit termen de judecată la data de 30 septembrie 2020, când s-au luat concluziile apărării și ale reprezentantului Ministerului Public pe fondul recursului în casație, acestea fiind redate în cuprinsul încheierii de amânare a pronunțării.

Prealabil examinării fondului prezentei cauze, Înalta Curte notează că potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi extraordinare de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același Cod, pe calea recursului în casație instanța verifică, exclusiv, legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv, de instanța de apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

În același sens, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei cauza penală, ci judecă exclusiv, dacă din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza prezentă, față de cererea de completare a motivelor de recurs formulate de condamnatul A., Înalta Curte constată că cererea nu cuprinde un motiv nou de recurs în casație, ci se întemeiază pe același motiv de casare cu cel formulat în cererea inițială de recurs în casație și ca atare susținerile vor fi luate în examinare.

Trebuie subliniat că, potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, așadar, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, în această procedură nu se poate obține schimbarea încadrării juridice a faptei după cum nu se poate reaprecia asupra poziției subiective cu care a acționat inculpatul.

Totodată, în cadrul recursului în casație nu este posibilă reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, fiind chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate în art. 438 C. proc. pen.

Înalta Curte reține că, recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile își pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. și nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale.

Ca atare, din perspectiva finalității avute în vedere, recursul în casație nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor și stabilirea vinovăției, ci doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 C. proc. pen., nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Conceptul de faptă care nu este prevăzută de legea penală este explicitat prin coroborarea dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., rezultând că în concepția legiuitorului, pentru a constitui un caz de casare, trebuie să fie vorba doar despre critici care privesc latura obiectivă a infracțiunii, pe când cele ce țin de latura subiectivă nu pot fi examinate în recurs în casație.

În plus, având în vedere atât prevederile art. 15 alin. (1) din C. proc. pen. - " infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o -", cât și dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. -" fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege - ", Înalta Curte reține că în noul C. pen. și în noul C. proc. pen. nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

Drept urmare, sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

În concordanță cu aceste dispoziții legale, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu poate fi invocat însă, pentru a obține o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situații de fapt.

Prin urmare, instanța de casație analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Raportând considerațiile teoretice anterior menționate la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile invocate de apărare, în sensul că fapta reținută în sarcina recurentului inculpat A., pentru care acesta a fost condamnat definitiv, nu este prevăzută de legea penală.

Cu referire la criticile formulate de recurentul inculpat A., Înalta Curte observă că acesta a fost condamnat definitiv prin decizia recurată, la pedeapsa de 6 (șase) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 37 lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen. actual

În ce privește infracțiunea de evaziune fiscală, Înalta Curte constată că în considerentele deciziei recurate s-au reținut următoarele:

"(...) S.C. B. S.A. Târgoviște a avut ca administrator de drept pe inculpatul A. de la data înființării societății și până la data de 8 octombrie 2009, când a fost desemnată ca administrator sora inculpatului, martora J., calitate pe care a deținut-o până la data de 14 februarie 2012, iar începând cu data de 25 februarie 2011 a întrunit și calitatea de acționar majoritar al societății, prin cesionarea acțiunilor deținute de inculpat.

Din informațiile comunicate de unitățile bancare unde societatea a deținut cont bancar (K.) rezultă că singurele persoane împuternicite să autorizeze operațiuni financiare în contul societății B. S.A. Târgoviște au fost inculpatul și rudele sale (sora și fratele) J. și L.; relevantă pentru cauză este împrejurarea că inculpatul A. a deținut drept de semnătură la K. Sucursala Târgoviște în perioada 1 ianuarie 2009 - 10 octombrie 2011 deși, începând cu data de 8 octombrie 2009, administrator de drept al societății era sora sa, J..

De asemenea, prezintă relevanță împrejurarea că în evidența contabilă a societăților B. Târgoviște și B. Tg. Jiu au fost înregistrate contracte și acte adiționale încheiate în perioada februarie 2011 - decembrie 2011, care au fost semnate de către inculpat, după cum s-a stabilit prin rapoartele de expertiză grafică de la dosar, în privința contractelor cu numerele: 76/3.02.2011; 82/18.02.2011; 83/22.02.2011; actului adițional nr. x din 15.02.2011 la contractul de prestări servicii nr. x din 30.08.2010; contractele nr. x/16 mai 2011; 104/14 iulie 2011; 105/14 iulie 2011; 118/2 august 2011; 120/9 august 2011; 121/9 august 2011; 122/9 august 2011; 124/19 august 2011, 106/14 septembrie 2011; 125/1 octombrie 2011; 107/1 noiembrie 2011; 131/1 noiembrie 2011; 134/14 noiembrie 2011; 141/24 noiembrie 2011; 156/1 decembrie 2011; 160/8 decembrie 2011 și 161/8 decembrie 2011.

Totodată, în arhiva S.C. B. S.A. Tg. Jiu au fost identificate două bilete la ordin semnate de inculpat în relația dintre această societate și furnizorul S.C. G. S.R.L., în cursul cercetărilor descoperindu-se că societatea furnizoare are un comportament tip fantomă, respectiv nu are activitate comercială înregistrată și declarată, nu are punct de lucru, iar persoana care apare în evidențele ORC în calitate de administrator și asociat unic s-a dovedit că nu a intrat niciodată pe teritoriul României".

Având în vedere constatările instanțelor de fond și apel, Înalta Curte reține că nu pot fi primite susținerile apărării în sensul că în considerentele deciziei nu a fost evidențiată modalitatea în care recurentul inculpat a săvârșit infracțiunea de evaziune fiscală.

Acțiunile recurentului inculpat A., astfel cum sunt descrise în considerentele deciziei recurate, s-au consumat în perioada anilor 2009 - 2011, când inculpatul s-a aflat în stare de libertate, chiar dacă se sustrăgea de la executarea pedepsei aplicate anterior, care atrage starea de recidivă pentru infracțiunea judecată în prezenta cauză, ascunzându-se în altă localitate decât aceea de reședință dar la o adresă cunoscută de persoanele de încredere din anturajul său, adică martorii J., L., M. și N.. Sub acest ultim aspect, s-a reținut că în cauză s-au administrat dovezi din care rezultă că inculpatul s-a întâlnit de mai multe ori cu acești martori, că inculpatul a păstrat permanent legătura, relevantă fiind chiar declarația martorului O. (propus în apărare) care a relatat despre cumpărarea unor imobile de la inculpat, încheind trei contracte succesive atât personal cu inculpatul, cât și prin mandatara acestuia, J., martorul precizând că banii reprezentând prețul au fost înmânați la sediul S.C. B. S.A. Târgoviște în prezența martorilor M. și P., sumele de bani au fost depuse în seiful de la sediul societății, martorul relatând și faptul că inculpatul i-a specificat că banii vor fi folosiți de firmă pentru rezolvarea problemelor financiare ale acesteia.

Relevante în dovedirea activității infracționale întreprinse de inculpatul A. sunt și informațiile referitoare la înființarea și administrarea S.C. B. S.A. Tg. Jiu, D. S.R.L. și E. S.R.L., toate acestea au fost înființate de către inculpat care a avut inițial calitatea de asociat unic și administrator al acestora, după care a cesionat părțile sociale angajaților săi Q., R., martori care, fiind audiați în cauză, au relatat în mod constant că societățile au fost administrate în fapt tot de către inculpat, acesta luând deciziile privitoare la activitățile desfășurate, iar martorii fiind în continuare angajați ai S.C. B. S.A. Târgoviște de unde încasau venituri salariale.

În ce privește fapta de evaziune fiscală, s-a reținut că modalitatea de comitere a acesteia a constat în înregistrarea în contabilitatea societăților S.C. B. S.A. Târgoviște și S.C. B. S.A. Tg-Jiu a unor cheltuieli nereale în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, dovadă în acest sens fiind cele 392 facturi fiscale fictive și chitanțe aferente, emise în numele S.C. C. S.R.L. Ilfov, S.C. G. S.R.L. București, S.C. F. S.R.L. București, S.C. E. S.R.L. Dâmbovița și S.C. D. S.R.L. Dâmbovița, și înregistrate în evidențele contabile ale S.C. B. S.A. Tg-Jiu. De asemenea s-a constatat că, pentru aceleași servicii, S.C. B. S.A. Tg-Jiu a emis facturi fictive către S.C. B. S.A. Târgoviște, societate care la rândul său a facturat în mod real aceleași servicii de lucrări către beneficiarii finali. În privința caracterului fictiv al operațiunilor contabile descrise anterior a reținut că documentele contabile, rapoartele de expertiză contabilă efectuate atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul cercetării judecătorești sunt mijloace de probă care atestă neîndoielnic faptul că au fost înregistrate cheltuieli fictive în evidențele societăților administrate de inculpatul A., care nu a contestat caracterul fictiv al operațiunilor contabile, apărările acestuia referindu-se în special la împrejurarea că nu el este autorul acestor înregistrări fictive.

Totodată, s-a invocat împrejurarea că infracțiunea de evaziune fiscală nu poate exista în absența reținerii infracțiunilor de fals și uz de fals, ori în speță nu s-a dispus condamnarea inculpatului ori a altei persoane pentru comiterea acestor infracțiuni.

Susținerile apărării în sensul că fapta pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A. nu se regăsește în conținutul legal al infracțiunii de evaziune fiscală, lipsind cerințele esențiale pentru întregirea laturii obiective, neexistând astfel o corespondență între faptă și configurarea legală a normei de incriminare nu pot fi primite, având în vedere următoarele considerente:

Astfel, elementul material al acestei infracțiuni se realizează prin mai multe acțiuni, în primul rând o acțiune de evidențiere în acte contabile a unor documente justificative care atestă operațiuni fictive și, totodată, o altă acțiune de falsificare, care intră în conținutul laturii obiective, respectiv de falsificare a acestor documente justificative, constând în facturi și chitanțe, dar și o altă acțiune, constând în folosirea acestor documente false în evidența contabilă.

Totodată, s-a arătat că, potrivit deciziei nr. 21/2017, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, această infracțiune este una complexă și, atât timp cât în conținutul complex al laturii obiective a infracțiunii de evaziune în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 sunt absorbite și infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată și infracțiunea de uz de fals, nerealizarea uneia dintre aceste acțiuni ce formează conținutul constitutiv al infracțiunii complexe, conduce la inexistența infracțiunii complexe.

Pentru existența infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, este necesar ca, sub aspectul laturii obiective, să se dovedească evidențierea unor cheltuieli nereale ori a altor operațiuni fictive.

Relevant pentru atragerea răspunderii penale este caracterul real sau nu al raportului juridic relevat de actele contabile sau documentele legale, ori în cauză, instant de apel a reținut caracterul fictiv al operațiunilor comerciale ce au fost înregistrate în contabilitate în baza documentelor justificative evidențiate în materialul probator, fictivitatea operațiunilor comerciale fiind stabilită definitiv de instanțele de fond și de apel.

Înalta Curte evidențiază că pentru existența infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, este necesar ca, sub aspectul laturii obiective, să se dovedească evidențierea unor cheltuieli nereale ori a altor operațiuni fictive, relevant pentru atragerea răspunderii penale fiind caracterul real sau nu al raportului juridic relevat de actele contabile sau documentele legale.

Constatarea tipicității, în speță, privește exclusiv existența operațiunilor comerciale, or s-a dovedit fără dubiu că aceste operațiuni au fost fictive și aceasta independent de reținerea și a infracțiunilor de fals și uz de fals.

Prin Decizia nr. 21/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, a stabilit că: în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor vizând încadrarea juridică a faptei de evidențiere, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, în ipoteza înregistrării unor facturi fiscale și chitanțe de plată întocmite în fals în numele unor societăți comerciale care nu recunosc tranzacțiile sau care au avut în perioada funcționării comportamentul fiscal asemănător societăților comerciale "fantomă", în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale; raportul dintre infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 și infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată/uz de fals prevăzute de art. 322 și art. 323 din C. pen., fapta de evidențiere în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, prin folosirea de facturi și chitanțe fiscale falsificate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, constituie infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

În considerentele acestei decizii, instanța supremă a început prin a realiza o delimitare între infracțiunile de evaziune fiscală, fals în înscrisuri sub semnătură privată, respectiv uz de fals, prin prisma elementului material al acestor infracțiuni. Astfel, s-a arătat că, în ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală reglementată de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, elementul material se poate realiza doar printr-o acțiune de evidențiere în actele contabile sau în alte documente legale, cu caracter de document justificativ, facturi și chitanțe, a unor cheltuieli care nu au avut o existență reală pentru că nu au fost determinate de operațiuni reale ori în evidențierea în actele contabile a unor operațiuni fictive.

Referitor la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, instanța supremă a arătat că elementul material al acestei infracțiuni este constituit fie din acțiunea făptuitorului de a falsifica un înscris sub semnătură privată prin vreuna din modalitățile prevăzute de art. 320 din C. pen., respectiv prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, fie din acțiunea autorului de a falsifica un înscris prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări, potrivit prevederilor art. 321 din C. pen.

Nu în ultimul rând, în cazul infracțiunii de uz de fals, elementul material al acestei infracțiuni este reprezentat de acțiunea de folosire a unui înscris oficial sau sub semnătură privată, fals, în condițiile în care făptuitorul cunoaște faptul că acesta este fals, în vederea producerii unei consecințe juridice.

Comparând elementul material al infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, respectiv uz de fals cu cel al infracțiunii de evaziune în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că acestea sunt similare, în sensul că activitatea desfășurată de făptuitor vizează falsificarea conținutului unor înscrisuri sub semnătură privată prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, sau folosirea unor astfel de înscrisuri care au fost falsificate în prealabil de alte persoane, în timp ce în cazul infracțiunii prevăzute de legea specială, cerința esențială este ca înscrisurile asupra cărora se acționează să fie actele contabile sau alte documente legale, facturi ori chitanțe, toate aceste acțiuni urmărind scopul special prevăzut de norma de incriminare, respectiv sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale prin reducerea bazei impozabile.

Activitatea infracțională poate viza doar evidențele contabile, respectiv alte documente legale, care în condițiile în care stau la baza înregistrărilor în contabilitate dobândesc calitatea de document justificativ ori poate viza ambele categorii de înscrisuri.

Înalta Curte a concluzionat arătând că aceeași acțiune a făptuitorului nu poate primi o încadrare juridică dublă, respectiv că nu se poate reține în sarcina acestuia comiterea atât a infracțiunii de evaziune fiscală, cât și a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată ori a infracțiunii de uz de fals, aflate în concurs ideal, acțiunea sa unică fiind cea specifică primei infracțiuni menționate, care are caracterul unei forme particulare de fals în înscrisuri sub semnătură privată ori uz de fals, fiind în prezența unei norme speciale care are prioritate de aplicare în raport cu norma generală.

În consecință, reținând caracterul fictiv, nereal al operațiunilor comerciale înregistrate în contabilitate în baza unor documente justificative false, ceea ce a condus la diminuarea bazei impozabile, este realizat conținutul constitutiv al infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, criticile formulate în acest sens de recurentul inculpat fiind nefondate.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că fapta pentru care s-a dispus condamnarea recurentului inculpat A., astfel cum a fost stabilită de instanța de apel, corespunde tipicității obiective a infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 37 lit. a) C. pen. anterior și art. 5 C. pen.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1593 din data de 21 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2015.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1593 din data de 21 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2015.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2020.