ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 11 mai 2021

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, reține următoarele:

Prin sentința penală nr. 87 din 25.06.2019 a Judecătoriei Sfântu Gheorghe, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., s-a dispus achitarea inculpatei A., pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.. s-a dispus achitarea inculpatei B., pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 397 raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen.. a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de părțile civile C., D., E., F., G., H. și I..

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

A fost respinsă cererea formulată de părțile civile C., D., E., F., G., H. și I. privind obligarea inculpatelor A. și B. și a părților responsabile civilmente Spitalul Județean de Urgență "Dr. Fogolyan Kristof" și S.C. J. S.A la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sfântu Gheorghe și părțile civile C., D., E., F., G., H., I..

Prin decizia nr. 487/A din 02 septembrie 2020 a Curții de Apel Brașov, secția Penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., au fost admise apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sfântu Gheorghe și părțile civile C., D., E., F., G., H. și I. împotriva sentinței penale nr. 87/S din 25 iunie 2019 a Judecătoriei Sfântu Gheorghe, pronunțate în dosarul penal nr. x/2018, care a fost desființată în totalitate și, rejudecând cauza:

I. În baza art. 178 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata A. , la o pedeapsă de 2 (doi) ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă.

I s-a aplicat inculpatei pe durata pedepsei principale, pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen. din 1969.

În baza art. 81 și art. 82 C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani.

A fost suspendată pe durata termenului de încercare executarea pedepsei accesorii.

S-a atras atenția inculpatei cu privire la dispozițiile art. 83 și art. 84 C. pen. din 1969 cu privire la consecințele comiterii unei infracțiuni în termenul de încercare (respectiv revocarea suspendării executării pedepse și executarea pedepsei aplicate în regim de detenție alături de pedeapsa ce i se va aplica pentru infracțiunea comisă în termenul de încercare) și cu privire la neplata, cu rea-credință, a obligațiilor stabilite pe latura civilă, ce poate determina revocarea suspendării executării pedepsei.

II. În baza art. 178 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata B. , la o pedeapsă de 2 (doi) ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă.

I s-a aplicat inculpatei pe durata pedepsei principale, pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen. din 1969.

În baza art. 81 și art. 82 C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani.

A fost suspendată pe durata termenului de încercare executarea pedepsei accesorii.

S-a atras atenția inculpatei cu privire la dispozițiile art. 83 și art. 84 C. pen. din 1969 cu privire la consecințele comiterii unei infracțiuni în termenul de încercare (respectiv revocarea suspendării executării pedepse și executarea pedepsei aplicate în regim de detenție alături de pedeapsa ce i se va aplica pentru infracțiunea comisă în termenul de încercare) și cu privire la neplata cu rea-credință a obligațiilor stabilite pe latura civilă ce poate determina revocarea suspendării executării pedepsei.

În baza art. 397 alin. (1), art. 19, art. 25 alin. (1) C. proc. pen.., art. 1349 alin. (1), (2), art. 1357, art. 1373, art. 1382 C. civ., a fost admisă, în parte, acțiunea civilă promovată de părțile civile C., D., E., F., G., H. și I., și obligate, în solidar, inculpatele A. și B., și părțile responsabile civilmente Spitalul Județean de Urgență "Dr. Fogolyan Kristof" Sfântu Gheorghe și S.C. J. S.A. (societatea de asigurare până la concurența sumei de 50.000 euro) la plata către părțile civile a următoarelor daune morale: către C. suma de 20.000 euro; către D. suma de 20.000 euro; către F., prin reprezentant legal C., suma de 8.000 euro; către G., prin reperzentant legal C., suma de 5.000 euro; către H., prin reprezentant legal D., suma de 8.000 euro; către I., prin reprezentat legal D., suma de 8.000 euro; către E., prin reprezentat legal K., suma de 8.000 euro.

Au fost respinse restul pretențiilor părților civile C., D., E., F., G., H. și I..

În baza art. 276 alin. (1), (2) C. proc. pen.., art. 451 alin. (2) C. civ., a fost admisă, în parte, cererea părților civile de acordare a cheltuielilor judiciare efectuate în fața instanței de fond și au fost obligate inculpatele A. și B., și partea responsabilă civilmente Spitalul Județean de Urgență "Dr. Fogolyan Kristof" Sfântu Gheorghe, în solidar, la plata către părțile civile C., D., E., F., G., H. și I. a sumei de 15.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în cursul urmării penale, al camerei preliminare și al soluționării cauzei în fond.

În baza art. 276 alin. (1), (2) C. proc. pen.. și art. 451 alin. (2) C. civ., a fost admisă, în parte, cererea părților civile de acordare a cheltuielilor judiciare efectuate în fața instanței de apel și obligate inculpatele A. și B., și partea responsabilă civilmente Spitalul Județean de Urgență "Dr. Fogolyan Kristof" Sfântu Gheorghe, în solidar, la plata către părțile civile C., D., E., F., G., H. și I. a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în apel.

În baza art. 275 alin. (1), (2), (3) C. proc. pen.., au fost obligate inculpatele A. și B., fiecare în solidar cu partea responsabilă civilmente Spitalul Județean de Urgență "Dr. Fogolyan Kristof" Sfântu Gheorghe, la câte 1.500 RON cheltuieli judiciare ocazionate de derularea procesului penal în cursul urmăririi penale și în primă instanță.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul în cuantum de 300,94 RON al interpretului de limbă maghiară, a rămas în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare ocazionate de derularea procesului în apel au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii penale, au formulat cereri de recurs în casație inculpatele A., la data de 11.12.2020 și B. la data de 04.01.2021, care au fost înregistrate rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală la data de 24.02.2021 sub numărul de dosar x/2018

Prin cererea de recurs în casație, recurenta inculpată A. a indicat cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., solicitând admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și achitarea sa, pentru infracțiunea de ucidere din culpă, prev. de art. 178 alin. (2) din C. pen. din 1969, cu motivarea că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale acestei infracțiuni.

În acest sens, a susținut că decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală, în cauză nefiind întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii de ucidere din culpă, respectiv nu există o legătură de cauzalitate între inacțiunea care i se impută (faptul că aceasta ar fi acționat într-o manieră neglijentă în exercitarea atribuțiilor de punere în aplicare a contenționării prevăzute de art. 21 din Ordinul nr. 372/2006) și rezultatul efectiv produs (decesul victimei L.), acest rezultat fiind cauzat exclusiv de activitatea infracțională a numitului M., față de care s-a dispus, pentru infracțiunea de omor, scoaterea de sub urmărire penală, în temeiul art. 10 lit. e) din C. proc. pen. 1969, reținându-se că acesta suferea de tulburare psihotică acută, tulburare de personalitate de tip paranoid și a avut discernământul abolit în raport de fapta săvârșită.

Recurenta a menționat că a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, constând în aceea că, în calitate de medic de gardă la secția Psihiatrie, în data de 19.12.2013, nu a respectat dispozițiile legale în vigoare, respectiv Ordinul Ministerului Sănătății nr. 372/2006 privind normele de aplicare a legii sănătății mintale, permițând contenționarea victimei L. cu încălcarea prevederilor legale, apoi nemonitorizarea acestuia pe timpul cât a fost contenționat, punând astfel victima în imposibilitate de a se apăra față de acțiunea de suprimare a vieții întreprinsă de colegul de salon al victimei, numitul M..

A considerat că este imposibil ca, la producerea aceluiași rezultat, să contribuie atât o acțiune intenționată, cât și o inacțiune săvârșită din culpă, așa încât, decesul victimei a fost cauzat, fie prin strangularea cu un cearceaf de către un al pacient (M.), fie a fost cauzat de inculpata A. din culpă, prin faptul că nu a respectat întocmai normativul aplicabil în materia procedurii contenționării pacienților.

Totodată, a susținut că era imposibil, din punct de vedere obiectiv, ca inculpata să fi prevăzut toate evenimentele posibile care se puteau întâmpla în secția de Psihiatrie Adulți a Spitalului Județean de Urgență "Dr. Fogolyan Kristof" Sfântu Gheorghe, în timp ce îndeplinea serviciul de gardă în cadrul acestei secții, cu atât mai puțin pe cele cu caracter excepțional, cum este strangularea victimei de către un alt pacient. A menționat că acest tip de evenimente survin independent de gradul de prevenție manifestat de medic, iar producerea acestora nu poate fi împiedicată, indiferent de diligenta și prudența de care acesta dă dovada. De altfel, a arătat că însăși instanța de apel a admis faptul că inculpata nu putea să prevadă comportamentul ilicit al lui M.: "împrejurarea că nu putea fi prevăzută la momentul internării acțiunea infracțională a lui M. este de netăgăduit (..,)" .

Recurenta a mai susținut că rezultatul efectiv produs nu reprezintă consecința directă a nerespectării dispozițiilor privind contenționarea pacienților, ci este urmarea faptei unui terț, pentru care inculpata nu era ținută să răspundă. A arătat că imputarea va fi exclusă atunci când rezultatul a fost determinat în mod nemijlocit de o cauză străină de acțiunea autorului, datorându-se unui factor extern. A menționat că, în prezenta cauză, fapta numitului M., de a strangula victima cu cearceaful, reprezentă unica cauză a decesului.

Prin urmare, în lipsa legăturii de cauzalitate între inacțiunile sale și decesul victimei, recurenta inculpată A. a învederat că fapta pentru care s-a dispus condamnarea sa nu corespunde din punct de vedere obiectiv modelului abstract prevăzut de norma de incriminare.

Recurenta a mai criticat decizia din apel arătând că, în prezenta cauză, reținând aceeași stare de fapt ca și prima instanță și cu privire la care aceasta din urmă a pronunțat o soluție de achitare, Curtea de Apel Brașov a apreciat că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă.

Prin cererea de recurs în casație, recurenta inculpată B., a indicat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., solicitând admiterea recursului în casație și achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., pentru infracțiunea prevăzuta de art. 178 alin. (2) din C. pen. 1969.

Recurenta B. a susținut, în cuprinsul motivelor de recurs în casație că, pe baza aceleiași situații de fapt, prima instanță a dispus achitarea cu motivul că fapta nu este prevăzută de legea penală, în cauză nefiind întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de ucidere din culpă, în lipsa raportului de cauzalitate, între inacțiunea inculpatei și rezultatul produs constând în decesul victimei, iar instanța de apel a dispus condamnarea sa, apreciind contrariul, în sensul că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă.

A invocat nerespectarea de către instanța de apel a considerentelor deciziei CEDO referitoare la cauza Mischie c. România, potrivit căreia instanța de apel nu putea pronunța o soluție de condamnare în apel, după ce aceasta a fost achitată de către prima instanță, pe baza aceleiași stări de fapt pe care se întemeiază și sentința de achitarea, fără administrarea unor probe noi. Or, recurenta a susținut că în cauza de față a fost pronunțată condamnarea sa în baza unei stări de fapt identice cu cea stabilită de prima instanță și pe baza acelorași probe. Împrejurarea că, în apel, în mod formal au fost reaudiați doi martori (N. și O.), care au dat declarații identice cu cele din fața primei instanțe, a fost apreciată de recurentă că nu satisface cerințele deciziei CEDO, care se referă la administrarea de probe noi de către instanța de apel, având în vedere că dispozițiile art. 420 alin. (5) C. proc. pen.., fac distincție între readministrarea unor probe administrate de prima instanță și administrarea de probe noi.

Deopotrivă, recurenta a mai susținut că decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală, arătând că activitățile reținute în sarcina sa (inacțiunile) nu se încadrează în sfera ilicitului penal, apreciind, prin urmare, că a fost condamnată pentru o faptă ce nu este prevăzută de legea penală.

Sub acest aspect, în esență, recurenta a subliniat că nu există un raport de cauzalitate între omisiunile reținute de instanța de apel în sarcina sa și rezultatul produs constând în moartea victimei L., în noaptea de 9 spre 10 decembrie 2013. Astfel, a arătat că niciuna dintre acțiunile/inacțiunile sale nu au cauzat și nu au putut cauza rezultatul letal nefericit al victimei, care, în realitate, a fost ucisă de către o terță persoană, cu intenție. A mai susținut că, în mod logic, nici nu s-ar putea pune în discuție producerea aceluiași rezultat printr-o faptă comisă din culpă și una comisă cu intenție de către persoane diferite, care au produs același rezultat.

A mai arătat că din considerentele deciziei de condamnare, referitoare la susținerea vinovăției sale, în esență rezultă că, în cauză nu interesează analiza oportunității luării măsurii contenționării, ci modalitatea în care au fost sau nu respectate prevederile art. 21 din OMS nr. 372/2006. Din această perspectivă a arătat că instanța de apel i-a reținut ca "elemente de culpă" faptul că nu avea dispoziție de contenționare scrisă din partea medicului de gardă, nu a consemnat măsura contenționării în registrul special al contenționărilor și că nu ar fi verificat, din 30 în 30 minute, starea victimei contenționată.

Recurenta a menționat că toate acestea, în opinia instanței de apel, constituie omisiuni de natură a favoriza decesul pacientului contentionat, și nu a cauza sau determina decesul victimei. Așadar, s-a arătat că, în opinia instanței de apel, existența unei împrejurări de natură a înlesni sau favoriza comiterea unei fapte penale, în cazul din speță omorul comis asupra victimei de către numitul M., constituie acțiuni - inacțiuni, care justifică existența unui raport de cauzalitate între acțiunile-inacțiunile autorilor (inculpatele), în raport cu rezultatul letal produs exclusiv prin fapta comisă cu intenție de către un terț (M.).

În cuprinsul motivelor de recurs în casație, s-a mai arătat că instanța de apel a reținut:

"în condițiile în care normele legale privind contenționarea ar fi fost respectate, iar pacientul P. ar fi fost monitorizat la intervale de 30 minute sau chiar la intervale de timp mai reduse, exista posibilitatea chiar a evitării rezultatului letal ori a derulării cu succes unor manevre de resuscitare, dacă s-ar fi cunoscut mai din timp exercitarea de către M. a gestului violent".

Recurenta B. a arătat că acestea sunt simple supoziții ale instanței, fără nici un suport probator, care nu se bazează pe nicio certitudine și nici pe un suport științific. A menționat că, practic, se invocă hazardul, respectiv o situație ipotetică-ideală, în care în timpul verificării periodice a stării bolnavului contentionat, personalul medical l-ar fi surprins în flagrant pe autorul omorului și ar fi prevenit rezultatul letal.

Recurenta a mai susținut că, în cauză, nu este probat faptul că nu ar fi efectuat verificări la intervale de 30 minute. Pe de altă parte, chiar dacă aceste verificări ar fi fost efectuate la intervale de minim 30 minute, din cauza condițiilor de muncă, respectiv numărul mare de bolnavi (42 bolnavi internați în momentul producerii evenimentului), lipsa acută de personal medical (2 asistente și 1 infirmier la 42 bolnavi internați) și lipsa unei camere speciale pentru izolarea bolnavilor periculoși, exista o imposibilitate fizică de monitorizare permanentă a pacientului contenționat. În acest context, s-a arătat că, potrivit art. 21 alin. (10) din Ordinul nr. 372/2006, rațiunea impunerii evaluării stării pacientului la intervale de cel puțin 30 minute este asigurarea satisfacerii nevoilor fizice, de confort și siguranță ale pacientului contenționat pentru a fi înlăturate efectele negative asupra organismului și sănătății sale, care ar putea rezulta din însăși faptul contenționării și nu înlăturarea unui eventual atac din partea unui alt bolnav.

S-a mai susținut că, neconsemnarea contenționării în registrul special al contenționărilor imputată inculpatei, reprezintă o simplă încălcare administrativă a uneia dintre regulile contenționării și, sub nicio formă, nu justifică reținerea unui raport de cauzalitate, nefiind o cauză care să poată genera rezultatul letal asupra victimei.

Totodată, a apreciat că situația este identică și cu privire la lipsa dispoziției scrise a medicului de gardă, în condițiile în care dispoziția verbală a existat și se consideră a fi dovedită.

Recurenta B. a susținut în concluzie că, raportat la toate probele dosarului și circumstanțele cauzei, nu se poate reține existența unei legături de cauzalitate între încălcările dispozițiilor OMS nr. 372/2006, cu referire la modul de executare a măsurii de contenționare a victimei L. și decesul acestuia cauzat prin acțiunile unei terțe persoane. A susținut că aceste încălcări, chiar dacă ar fi pe deplin dovedite, nu sunt de natură a genera îndeplinirea condițiilor de tipicitate ale infracțiunii de ucidere din cuplă, fiind simple încălcări administrative, eventual neglijență în serviciu (dezincriminată).

La dosar au fost depuse concluzii scrise din partea intimatelor părți civile, în sensul respingerii, ca inadmisibile, a cererilor de recurs în casație formulate de cele două recurente inculpate.

Prin încheierea din data de 31 martie 2021, Înalta Curte, secția penală, a admis în principiu cererile de recurs în casație, constatând, în esență, că acestea îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 434-art. 438 C. proc. pen.. De asemenea, s-a reținut că în cuprinsul cererilor a fost indicat cazul de cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), iar fiecare dintre recurente a prezentat motive de recurs, care prezintă aparența de sustenabilitate a cazului de casare invocat.

Examinând recursurile în casație formulate de inculpatele B. și A. împotriva deciziei penale nr. 487/Ap din 02 septembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția penală, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., se notează că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Cu prioritate, Înalta Curte reține că, una dintre criticile recurentelor A. și B. evidențiază încălcarea dreptului la un proces echitabil cauzată de pronunțarea unei soluții de condamnare de către instanța de apel după soluția de achitare pronunțată de prima instanță, în baza unei situații de fapt identice, fără administratea altor probe.

Cât privește situația de fapt, instanța de recurs în casație a menționat deja că examinarea recursului nu se poate face decât în baza situației de fapt astfel cum a fost stabilită cu caracter definitiv de instanța de apel.

Din perspectiva respectării dispozițiilor art. 6 din Convenție, se observă că instanța de apel nu a adus atingere dreptului la un proces echitabil, în condițiile în care instanța de apel a reaudiat martori în calea ordinară de atac, respectiv a luat declarații martorilor N. și O., care au perceput direct circumstanțe faptice, iar constatările instanței care a dispus condamnarea s-a bazat și pe probe științifice, cum sunt actele medico-legale privind cauzele care au condus la suprimarea vieții victimei.

Astfel, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat nemijlocit la administrarea unui probatoriu prin care să-și formeze propria convingere privind starea de fapt, probatoriu care, coroborat cu probele existente la dosarul cauzei, a condus la tragerea la răspundere penală a recurentelor inculpate.

În temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casație și Justiție poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare a celor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatelor B. și A., fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situației de fapt reținute de instanța de apel.

În jurisprudența instanței supreme s-a reținut că "în esență, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune" (deciziile nr. 250/RC din 14 octombrie 2014 și decizia nr. 98/RC din 19 martie 2019 ale ÎCCJ, secția penală).

În cauză, prin decizia pronunțată de instanța de apel s-a constatat pe deplin întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., pentru care s-a dispus condamnarea inculpatelor B. și A..

Potrivit art. 178 alin. (2) din C. pen. 1968, uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activități, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

În cazul infracțiunii de ucidere din culpă, legiuitorul urmărește sancționarea celor care, prin conduite culpabile ce le sunt imputabile, cauzează decesul unei persoane. În cazul particular al uciderii din culpă, în forma agravată prev. de art. 178 alin. (2) C. pen. 1968, aceasta constă în uciderea unei persoane ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități.

În doctrină s-a arătat că pentru a se reține incidența acestei formei agravate, pe de o parte, conduita culpabilă (comisivă sau omisivă) trebuie să fie săvârșită în timp ce agentul desfășoară în concret o profesie, o meserie sau o anumită activitate la momentul conduitei culpabile relevante, pe de altă parte, trebuie să existe dispoziții legale sau măsuri de prevedere pentru exercitarea profesiei, meseriei sau activității. Din punct de vedere formal, sursa acestor măsuri de prevedere poate fi orice act, cu caracter normativ sau individual, dacă prin acesta se stabilesc măsuri de prevedere în sarcina beneficiarului (S. Bogan, D.A. Șerban, Drept penal-Partea Specială, Ed. Universul Juridic, București 2017, p.78-79).

De asemenea, pentru a se reține săvârșirea acestei infracțiuni trebuie ca între activitatea culpabilă ilicită și decesul victimei să existe un raport de cauzalitate, chiar dacă la producerea urmării imediate au concurat și alte fapte ori împrejurări preexistente, concomitente sau ulterioare. Totodată, delimitarea cauzelor de condițiile ori împrejurările favorizante trebuie să se realizeze prin stabilirea elementului material necesar și indispensabil pentru survenirea rezultatului, distincție ce revine instanței de judecată prin examinarea tuturor probelor.

Raportul de cauzalitate nu apare menționat explicit în norma de incriminare, dar necesitatea lui se deduce din cerința ca acțiunea să aducă atingere valorii ocrotite de legea penală, ceea ce presupune constatarea faptului că vătămarea este consecința acțiunii.

Conform art. 21 din Ordinul Ministrului Sănătății nr. 372 din 10 aprilie 2006 (publicat în M. Of. nr. 373 din 02 mai 2006):

(1) Prin contenționare, în sensul prezentelor norme, se înțelege restricționarea libertății de mișcare a unei persoane prin folosirea unor mijloace adecvate pentru a preveni mișcarea liberă a unuia dintre brațe, a ambelor brațe, a unei gambe sau a ambelor gambe sau pentru a-l imobiliza total pe pacient, prin mijloace specifice protejate, care nu produc vătămări corporale.

(2) Contenționarea poate fi utilizată doar atunci când este necesară apărarea pacientului de propriile acțiuni care l-ar putea răni pe el sau pe ceilalți. Poate fi folosită doar dacă aplicarea celor mai puțin restrictive tehnici a fost neadecvată sau insuficientă pentru a preveni orice lovire ori vătămare.

(3) Contenționarea nu poate fi folosită ca pedeapsă sau ca mijloc de a suplini lipsa de personal ori de tratament.

(4) În aplicarea măsurii de restricționare a libertății de mișcare a pacientului trebuie depuse toate eforturile pentru evitarea durerii.

(5) Reprezentantul legal sau personal al pacientului trebuie informat cu privire la dispunerea unei măsuri de restricționare a libertății de mișcare a pacientului.

(6) Contenționarea trebuie efectuată numai în baza dispoziției scrise a medicului. Dispoziția medicului trebuie să detalieze factorii care au condus la contenționare și să specifice natura contenționării. În dispoziție trebuie precizată ora la care măsura de contenționare a fost luată. Contenționarea nu poate dura mai mult de 4 ore.

(7) Măsura contenționării va fi menționată în foaia de observație a pacientului.

(8) Măsurile de contenționare aplicate pacienților, incluzând toate dispozițiile scrise ale medicului prin care s-au dispus acestea se înscriu în Registrul măsurilor de contenționare și izolare aplicate pacienților.

(9) Registrul prevăzut la alin. (8) se păstrează în condiții de confidențialitate.

(10) Pe tot timpul contenționării, pacientul trebuie să fie monitorizat pentru a observa dacă nevoile sale fizice, de confort și siguranță sunt îndeplinite. O evaluare a condițiilor pacientului trebuie realizată la cel puțin fiecare 30 de minute sau la intervale de timp mai scurte dacă medicul o cere. Evaluarea trebuie înregistrată în foaia de observație a pacientului.

Pornind de la cazul de casare invocat prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., se constată că motivele recurentelor B. și A. se referă la lipsa legăturii de cauzalitate dintre nerespectarea dispozițiilor legale privind contenționarea pacienților și urmarea socialmente periculoasă produsă, constând în decesul victimei L..

În coordonatele de principiu expuse anterior și în limitele criticilor formulate de recurentele B. și A. în cadrul cererilor de recurs în casație, în conformitate cu dispozițiile art. 442 alin. (2) C. proc. pen.., Înalta Curte constată că, instanța de apel a reținut următoarea situație de fapt: la data de 28.11.2013, ora 14:20, victima L., în vârstă de 73 de ani, a fost internată la secția Psihiatrie a Spitalului Județean de Urgență "Dr. Fogolyan Kristof" Sfântu Gheorghe, de către martorul Q., șeful respectivei secții, cu diagnosticul de trimitere "Tulburare delirantă fond organic. Ateroscleroză cerebrală. Stare postoperatorie pentru ocluzie arterială. Anemie febrilă. Cardiopatie ischemică cronică. Sindrom confuzional. Comportament dezorganizat". (...)

S-a mai arătat că, la data de 09.12.2013, ora 09:40, pacientul M. a fost internat în cadrul secției de Psihiatrie Adulți, cu diagnosticul "tulburare psihotică acută. Sindrom de dependență - etanol și solvenți volatili". Internarea pacientul a fost efectuată de către dr. R., care, de altfel, a dispus și repartizarea acestuia în salon cu victima L., fiind ultimul loc disponibil la nivelul secției.

În același salon cu victima L. și cu numitul M., respectiv salonul nr. 14, se mai afla și martorul S., care a fost internat la data de 05.12.2012 cu diagnosticul de "ingestie voluntară de insecticid" în urma unei tentative de suicid.

În data de 09.12.2013, la ora 13:00, inculpata A., medic specialist neurologie pediatrică, a intrat în serviciul gardă la secția Psihiatrie Adulți, pentru 24 de ore, conform contractului de prestări servii nr. x/15.01.2013, privind asigurarea continuității serviciilor medicale-servicii de gardă încheiat între Cabinet Neurologic Pediatric Dr. A. și Spitalul Județan de Urgență "Dr. Fogolyan Kristof" Sfântu Gheorghe.

Inculpata B., asistent medical principal în cadrul aceleași unități spitalicești, secția Pshiatrie Adulți, și-a început activitatea la ora 19:00, pentru un interval de 12 ore, odată cu martora O. - asistent medical și cu martorul N. - infirmier. După ce a intrat în serviciu, inculpata B. a preluat compartimentul "psihoze", situat la etajul 2 al clădirii, unde se aflau internați bolnavii cu afecțiuni psihice mai grave și care necesitau o supraveghere mai atentă (...)

Atât inculpata A., cât și inculpata B. au luat la cunoștință cu ocazia începerii activității despre faptul internării pacientului M. la compartimentul "psihoze" în cursul zilei de 09.12.2013.

Începând cu ora 21:00, inculpata B., asistată de martorul N. a început verificarea și administrarea tratamentului medicamentos fiecărui pacient internat la nivelul compartimentului său, activitate ce s-a desfășurat până în jurul orei 22:30, când aceștia au stins luminile în saloanele în care se aflau pacienții pentru ca aceștia să poată adormi și s-au retras în camera asistentelor pentru a pregăti medicamentația pentru ziua următoare și pentru a completa fișele medicale ale pacienților.

Victima L. nu a adormit și, mai mult, prezenta agitație psihomotorie, sens în care era confuză, agitată, intra în saloane, umbla cu o plasă cu lucruri personale în mână, spunând că vrea să plece și îi deranja pe ceilalți pacienți.

Inculpata B. a anunțat-o telefonic cu privire la starea și comportamentul victimei pe inculpata A., care i-a spus să utilizeze mijlocele de contenționare dispuse de către medicul șef de secție, dr. Q. la data internării pacientului, pentru o perioadă de 4 ore, conform legislației în vigoare.

În baza dispoziției verbale a medicului de gardă, inculpata B. l-a rugat să o contenționeze pe victima pe martorul N., care, în jurul orei 23:00-23:15 a procedat întocmai, legându-i ambele membrele superioare și un membru inferior (...)

Curtea a reținut că, la acel moment, inculpata A. se afla la secția de depresivi, situată la parterul clădirii, astfel că nu s-a deplasat la etajul 2 unde se afla victima pentru a evalua personal starea de sănătate a acesteia și a consemna măsura conteționării în foia de observație a pacientului, nici în acel moment și nici ulterior, pe parcursul turei. De asemenea, măsura contenționării pacientului L. din data de 09.12.2013 nu a fost menționată nici registrul măsurilor de contenționare.

S-a mai arătat, în cuprinsul deciziei recurate că, începând cu ora 00:00, după finalizarea medicamentației, inculpata B. și martorul N. s-au deplasat în saloanele de la compartimentul psihoze și au verificat pacienții, fără a constata nereguli. La salonul 14, inculpata a verificat și starea victimei L., respectiv pulsul.

Verificarea pacienților de la compartimentul psihoze a fost efectuată din nou în jurul orei 01:00, iar apoi în jurul orei 02:00 de către inculpata B. și de către martora O..

Curtea a mai notat că, în jurul orei 03:00, fiind deranjat de comportamentul victimei L., numitul M. a luat un cearșaf pe care, după ce l-a răsucit, l-a legat de o margine a patului, l-a trecut peste gâtul victimei (în timp ce aceasta se afla pe pat în poziția decubit dorsal și era legată de pat la nivelul membrelor superioare și a unui membru inferior) și apoi a tras cu putere de celălalt capăt, ștrangulând-o. (...)

Deplasându-se la salonul 14, cele două asistente și infirmierul N. au constatat că victima L. avea la baza gâtului un cearșaf răsucit, care era legat de ambele margini ale patului și nu mai prezenta semne vitale. Aceștia au desfăcut cearșaful de la gâtul pacientul și au început manevre de resuscitarea victimei prin masaj cardiac.

Concomitent, martorul N. a anunțat-o pe inculpata A., care s-a deplasat la fața locului, continuând manevrele de resuscitare cardio-respiratorie, însă fără efect, astfel că la 04.05 s-a constatat decesul victimei, în foaia de observație fiind trecută drept cauză a decesului stop cardio respirator.

Ulterior, existând suspiciuni cu privire la cauza decesului, a fost efectuată necropsia pacientului, stabilindu-se că, în realitate, moartea victimei L. a fost violentă și s-a datorat asfixiei mecanice prin strangulare.

În raport de elementele factuale reținute, Curtea de Apel Brașov, secția penală, contrar opiniei exprimate de prima instanță, a apreciat că, în cauză, sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzute de art. 178 ain. 2 C. pen. din 1969, reținute în sarcina fiecărei inculpate.

Din perspectiva elementelor constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, Curtea a reținut că în cauză există atât elementul material specific laturii obiective a infracțiunii, cât și legătura de cauzalitate între fapta comisă și rezultatul socialmente periculos.

Astfel, s-a arătat că, în aplicarea dispozițiilor legale care reglementa activitatea celor două inculpate, luând în considerare și funcțiile ocupate de acestea (medic și asistent), acestea aveau obligația de a respecta Legea nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice, precum și Ordinul Ministrului Sănătății nr. 372/2006 privind normele de aplicare a Legii sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice. În raport de aceste prevederi legale, instanța de apel a arătat că, în stabilirea elementului caracteristic laturii obiective a infracțiunii de ucidere din culpă, interesează modalitatea în care medicul A. și asistentul medical B. au înțeles să exercite atribuțiile specifice funcțiilor deținute pentru aplicarea măsurii contenționării pacientului L. și consecințele pe care această măsură le-a avut asupra sănătății/vieții pacientului.

În mod cumulativ, instanța de apel, a notat că nu interesează dacă era sau nu necesară aplicarea măsurii contenționării pacientului, ci modul în care au fost respectate dispozițiile legale care reglementează dispunerea acesteia, durata ei, precum și supravegherea persoanei bolnave pe parcursul imobilizării.

În acest sens, Curtea de Apel Brașov, secția penală a reținut ca fiind probată dispoziția inculpatei A. (s.n. nescrisă) de a fi aplicată față de victima L. măsura reglementată de art. 21 din Ordinul nr. 372/2006 al Ministrului sănătății, fără a proceda la efectuarea unei evaluări a stării de sănătate a acestuia la momentul respectiv.

În plus, s-a observat că măsura respectivă nu a fost menționată în registrul special ținut la nivelul secției și nici în foaia de observație clinică a pacientului, nefiind menționată nici evoluția acestuia în cadrul verificărilor periodice la intervale orare de cel puțin 30 minute pe perioada contenționării.

Astfel, față de modalitatea concretă în care s-au derulat evenimentele din noaptea de 9/10.12.2013, instanța de apel a constatat că, este evident că inculpata A. nu a respectat dispozițiile Legii nr. 487/2002 și a normelor de aplicare cuprinse în Ordinul nr. 372/2006 în legătură cu aplicarea măsurii contenționării față de victima L..

Referitor la activitatea inculpatei B., Curtea a arătat că în conformitate cu art. 21 alin. (10) din Ordinul nr. 372/2006, era obligatorie realizarea la un interval de 30 minute sau la intervale de timp mai scurte, a unei evaluări a condițiilor pacientului, prin monitorizarea impusă de normele legale pentru observarea nevoilor fizice, de conform și siguranță ale pacientului.

În urma evaluării probelor testimoniale, instanța de apel a reținut că în exercitarea atribuțiilor de serviciu, inculpata B. a încălcat art. 21 alin. (10) din Ordinul nr. 372/2006 privind normele de aplicare a Legii nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice, neefectuând monitorizarea lui L. la intervale de timp de 30 minute sau la intervale mai scurte, neconsemnând în foaia de observație rezultatul evaluării, favorizând prin nesupravegherea pacientului contenționat decesul acestuia.

Raportat la această bază factuală, Înalta Curte constată că recurentele inculpate B. și A. au indicat în argumentarea cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., o situație de fapt diferită de cea reținută, cu caracter definitiv, de instanța de apel, susținând că faptele pentru care au fost condamnate nu sunt prevăzute de legea penală, neexistând, din perspectiva laturii obiective a infracțiunii de ucidere din culpă un raport de cauzalitate intre acțiunile/inacțiunile imputate acestora și decesul victimei L..

Or, prin decizia din apel, recurentelor li se impută tocmai faptul că prin contenționarea pacientului L. cu nerespectarea normelor legale (...) au creat în mod indubitabil cadrul favorizant al uciderii victimei, în condițiile în care este evident că L. a fost lipsit de orice posibilitate de apărare față de atacul numitului M., imobilizarea celor două mâini și a unui membru inferior făcând imposibilă orice reacție din partea acestuia. Curtea a mai avut în vedere concluzia raportului de nouă expertiză medico-legală întocmit de Institutul de Medicină Legală Târgu Mureș, conform căreia, prin deficiențele în acordarea asistenței medicale (contenționarea pacientului fără respectarea normelor legale), s-a creat o stare de vulnerabilitate în sensul că victima a fost pusă în imposibilitate de a se apăra, această concluzie fiind una evidentă, în consens cu derularea evenimentelor din noaptea de 9/10.12.2013.

Așadar, din analiza materialului probatoriu administrat în cauză, Curtea a reținut existența unei evidente legături de cauzalitate între acțiunile și inacțiunile celor două inculpate și decesul victimei, imobilizarea ilegală a pacientului L. favorizând acțiunea de sugrumare a acestuia de către M..

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în cauză, conduita ilicită a celor două inculpate - materializată în încălcarea obligațiilor prevăzute de actele normative care reglementează contenționarea pacienților (art. 21 din O.M.S. nr. 372 din 10 aprilie 2006), respectiv că această măsură s-a dispus fără dispoziția scrisă a medicului specialist și în absența unei evaluări proprii din partea acestui medic (în speță inculpata A.), alături de lipsa informării reprezentantului legal sau personal al pacientului despre această măsură de restricționare a libertății de mișcare, omisiunea monitorizării pacientului la intervale de cel puțin 30 minute - s-a interpus în lanțul cauzal al decesului victimei (pacientul L.) și se circumscrie elementelor de tipicitate ale infracțiunii de ucidere din culpă.

Apărările recurentelor privind supraaglomerarea secției cu pacienți raportat la numărul redus de cadre medicale nu poate fi primită, în contextul în care în noaptea decesului singura persoană supusă contenționării era victima L., împrejurare constatată, de altfel, și de instanța de apel, care a arătat că, (...)în noaptea de 9/10.12.2013 o singură persoană a fost spusă măsurii contenționării (victima L.), activitatea specială de supraveghere a acesteia neimpunând alte măsuri speciale, cu excepția monitorizării la intervale de cel puțin 30 minute fiecare sau la intervale mai scurte, dacă medicul ar fi cerut-o. Însă, în condițiile unei flagrante încălcări a tuturor dispozițiilor cuprinse în art. 21 din Ordinul nr. 372/2006, atât de către medicul de gardă (inculpata A.), cât și de către asistentul medical (inculpata B.), nu se poate constata că rezultatul nefericit a fost o consecință a lipsei personalului medical, în condițiile în care nu au existat la data respectivă mai multe persoane supuse izolării sau contenționării care să necesite o monitorizare atentă și frecventă, ci doar victima. Astfel, luând în considerare activitățile întreprinse în noaptea respectivă de către personalul medical de gardă, lipsa unui număr suficient de medici, asistenți și infirmieri nu a reprezentat o cauză a decesului victimei.

Înalta Curte apreciază că, în speță, răspunderea penală a celor două inculpate (medic specialist și asistent medical) intervine ca urmare a conduitei culpabile a acestora, reținută cu autoritate de lucru judecat, ca o consecință a nerespectării dispozițiilor art. 21 din Ordinul Ministrului Sănătății nr. 372/2006, privind contenționarea pacienților. La nivel teoretic, se menționează că, lipsa de tipicitatea a infracțiunii de ucidere din culpă ar fi putut fi constatată numai dacă, deși recurentele inculpate ar fi respectat prevederile legale amintite, decesul victimei s-ar fi produs ca urmare a acțiunilor unui terț.

În cauză, nu devine incidentă răspunderea administrativă sau disciplinară ca efect al nerespectării dispozițiilor O.M.S. nr. 372/2006 (astfel cum a susținut recurenta B.) deoarece conduitele adoptate de recurentele inculpate au contribuit în lanțul cauzal la suprimarea vieții victimei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte, va respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpatele B. și A. împotriva deciziei penale nr. 487/Ap din 02 septembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentele inculpate la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată B., în cuantum de 160 RON, va rămâne în sarcina statului.

În conformitate cu art. 273 alin. (5) C. proc. pen.., onorariul cuvenit interpretului de limbă maghiară se va plăti din fondurile Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpatele B. și A. împotriva deciziei penale nr. 487/Ap din 02 septembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția penală.

Obligă recurentele inculpate la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată B., în cuantum de 160 RON, rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit interpretului de limbă maghiară se plătește din fondurile Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai 2021.