ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2659/2022

Referitor la nulitatea pentru lipsa capacității de a contracta a Consiliului Județean Ialomița Instanța de apel a admis lipsa personalității juridice a Consiliului Județean (conform dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 215/2001), însă a apreciat, cu aplicarea greșită a legii, că o astfel de încălcare a legii nu este sancționată cu nulitatea contractului, deoarece prin actul adițional nr. x/05.08.2011 la contractul de concesiune Consiliul Județean a fost înlocuit cu Județul Ialomița, iar președintele Consiliului Județean reprezintă atât Județul, cât și Consiliul Județean. Instanța de apel omite faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 1190 din C. civ. de la 1864, "actul de confirmare sau ratificarea unei obligații, în contra căreia legea admite acțiunea în nulitate, nu este valabil, decât atunci când cuprinde obiectul, cauza, natura obligației și când face mențiune de motivul acțiunii în nulitate, precum și despre intenția de a repara viciul pe care este întemeiată acea acțiune", dar și faptul că actul adițional nr. x/05.08.2011 nu îndeplinește niciuna dintre cerințele textului de lege citat. Mai mult, lipsa capacității de a contracta prin lipsa personalității juridice este o cauză de nulitate absolută ce nu poate fi acoperită prin confirmare și nici prin faptul că președintele Consiliului Județean reprezintă Județul, având în vedere că la semnarea contractului acesta nu a reprezentat Județul, ci Consiliul Județean, astfel că persoana care a încheiat actul nu avea capacitatea de a contracta. Conform dispozițiilor art. 91 și art. 115 din Legea nr. 215/2001, Consiliul Județean reprezintă un organ deliberativ al județului având atribuții legate de administrarea patrimoniului județului prin emiterea de hotărâri și, în niciun caz prin asumarea directă, în nume personal a drepturilor și obligațiilor județului în legătură cu bunurile aflate în proprietatea sa. În situația de față, Consiliul Județean Ialomița care a semnat contractul de concesiune cu societatea pârâtă nu este subiect de drept civil, ci o subunitate fără personalitate juridică a Județului Ialomița, fără capacitatea de a deveni titular de drepturi și obligații. Față de aceste argumente, recurenta-pârâtă consideră că lipsa capacității de a contracta a Consiliului Județean este o cauză de nulitate absolută a contractului de concesiune ce nu poate fi acoperită prin confirmare, respectiv prin actul adițional nr. x/05.08.2011, folosind ca pretext prevederile art. IX din O.U.G. nr. 63/2010.

Referitor la nulitatea pentru lipsa calității de proprietar a concedentului Cu ignorarea legii aplicabile și fără a oferi un temei de drept, instanța de apel, utilizând în mod greșit prezumția că drepturile înscrise în cartea funciară există, susține faptul că nu se impune anularea contractului "cât timp nu s-a promovat vreo acțiune în constatarea nulității actelor în baza căruia și-a înscris dreptul în CF și dreptul său de proprietate nu a fost radiat din evidențele CF". Concluzia instanței de apel este cât se poate de greșită și ignoră în mod flagrant legea, emițând teorii generice legate de prezumția de valabilitate a înscrierilor de carte funciară, în ciuda faptului că pârâta a prezentat detaliat și a motivat în fapt și în drept că titlurile în baza cărora s-au făcut înscrierile în cărțile funciare nu fac dovada dreptului de proprietate. Astfel, independent de valabilitatea sau nevalabilitatea actelor care au stat la baza înscrierilor în cartea funciară și a eventualelor acțiuni de anulare a acestora, din analiza respectivelor acte rezultă, în mod clar, că acestea nu reprezintă titluri de proprietate pentru terenurile menționate în contractele de concesiune, iar prezumția de valabilitate a înscrierilor în cărțile funciare este răsturnată. În cartea funciară nr. x Județul Ialomița figurează cu următorul titlu de proprietate - "act administrativ nr. 1063 din 25.09.2002, emis de Guvernul României, act administrativ nr. 5/28.01.2010, emis de Consiliul Județean Ialomița, act administrativ nr. 107/25.11.2009, emis de Consiliul Județean Ialomița", adică Hotărârea Guvernului nr. 1063/2002, Hotărârea Consiliului Județean nr. 5/28.01.2010 și contractul de concesiune a cărui nulitate s-a solicitat. Din motive evidente, Hotărârea Consiliului Județean Ialomița nu poate constitui titlu de proprietate pentru Județul Ialomița, entitatea deliberativă din cadrul județului neputând atribui județului proprietăți, iar contractul de concesiune nu reprezintă titlu translativ de proprietate. Cât privește "actul administrativ nr. 1063 din 25.09.2002, emis de Guvernul României", adică Hotărârea Guvernului nr. 1063/2002, pentru motivele detaliate în cuprinsul cererii de recurs, autoarea căii de atac a solicitat Înaltei Curți să observe că acesta nu constituie titlu de proprietate pentru terenurile menționate în contractul de concesiune. În cartea funciară nr. x Județul Ialomița figurează cu următorul titlu de proprietate - "act normativ nr. 1063 din 25.09.2002, emis de Guvernul României, act administrativ nr. 28/26.03.2003, emis de Consiliul Județean Ialomița, act administrativ nr. 1541/02.04.2003, emis de Prefectura Ialomița". Așadar, nici Hotărârea de Guvern și nici actele emise de entități din cadrul județului nu atribuie județului dreptul de proprietate asupra terenurilor menționate în contractul de concesiune. Potrivit art. 7 și urm. din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic ai acesteia, înregistrările cadastrale nu sunt constitutive de proprietate, spre deosebire de Hotărârile de Guvern, care sunt constitutive de proprietate. În cazul de față, Hotărârea de Guvern nr. 1063/2002 nu transferă dreptul de proprietate asupra terenurilor menționate în contractul de concesiune. În egală măsură, nici Legea nr. 270/2005 pentru înființarea Comunei Gura Ialomiței, nici Hotărârea Consiliului Județean nr. 51/2009, modificată prin Hotărârea nr. 6/28.01.2010, prin care s-a decis concesionarea și nici măcar Hotărârea Consiliului Județean nr. 5/28.01.2010 pentru constatarea amplasării proprietății în Giurgeni și Gura Ialomiței nu sunt acte translative de proprietate și nu conferă Județului Ialomița un drept de proprietate asupra vreunui teren în Gura Ialomiței, astfel că reclamanta-pârâtă nu poate face dovada titlului său de proprietate. Prin urmare, în lipsa unei Hotărâri de Guvern sau a altui document care potrivit Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia să transmită clar și fără echivoc proprietatea asupra terenului situat în Gura Ialomiței, după desființarea D., acest teren rămâne în proprietatea publică a Statului Român. Faptul că un organ deliberativ al pârâtei declară, prin două hotărâri, că are în proprietate anumite terenuri nu este de natură să îi confere acesteia un titlu valabil de proprietate. Constituirea cărților funciare, cu încălcarea rigorilor legale, nu schimbă faptul că reclamanta-pârâtă nu este proprietara terenului din Gura Ialomiței și, prin urmare, nici nu avea capacitatea legală de a-l concesiona.

Referitor la nulitatea pentru lipsa unui obiect determinat, generată de imposibilitatea identificării terenurilor Instanța de apel consideră că terenurile au fost individualizate suficient prin actele adiționale și datele de carte funciară, ignorând complet conținutul real al actelor adiționale și al cărților funciare. De asemenea, instanța de apel consideră că semnarea unui proces-verbal de predare-primire, fără obiecțiuni, materializează obiectul contractului. Concluzia instanței de apel este greșită din două perspective: 1) a fost dată fără a se pronunța asupra faptului că unul dintre motivele de apel a fost acela că societatea pârâtă nu a avut posesia terenurilor; 2) chiar și în cazul unei predări de terenuri acest lucru nu înseamnă că obiectul contractului ar fi determinat/determinabil, întrucât obiectul efectiv al predării și obiectul contractului sunt două lucruri diferite; În opinia instanței de apel, existența unei suprafețe mai mici decât cea menționată în contract nu este de natură să conducă la nulitate care presupune inexistența din punct de vedere fizic a obiectului material al contractului, ceea ce nu se poate concepe în cazul unor imobile preluate în folosință și înscrise în cartea funciară. Concluzia instanței de apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, întrucât suprafețele real concesionate sunt derizorii în comparație cu suprafețele care trebuiau să facă obiectul concesiunii, iar un obiect real derizoriu nu poate valida contractul și nu îi poate justifica existența.

Referitor la nulitatea pentru lipsa cauzei raportat la categoria de folosință a terenurilor, ca agricole neproductive Instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 82, art. 83 și art. 88 din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora terenurile care, prin degradare sau poluare, și-au pierdut capacitatea de producție vor fi constituite în perimetre de ameliorare, nu sunt incidente în cauză, deoarece terenurile care au format obiectul contractului de concesiune nu au fost incluse în astfel de perimetre. Această concluzie este greșită, având în vedere că tocmai acesta este motivul de nulitate, respectiv faptul că terenurile, deși neproductive, nu au fost incluse în perimetrele de ameliorare, așa cum prevedeau imperativ dispozițiile art. 82, art. 83 și art. 88 din Legea nr. 18/1991, ci au fost concesionate societății pârâte care nu le putea folosi pentru motivul că făceau obiectul prohibiției stabilite de respectivele dispoziții legale. Recurenta-pârâtă a solicitat Înaltei Curți să remarce că scopul contractului de concesiune este nul și prin raportare la categoria de folosință a terenurilor concesionate de Consiliul Județean Ialomița. Potrivit contractului, scopul concesiunii este reprezentat de realizarea de activități agricole și construirea unui parc eolian. Cu toate acestea, atât activitățile agricole, cât și construirea parcului eolian nu sunt realizabile din cauza naturii și categoriei de folosință a terenurilor. Terenurile concesionate sunt neproductive, excluzând astfel, fără niciun dubiu, posibilitatea de a desfășura activități agricole și, mai mult, activitățile agricole încalcă scopul declarat al concesiunii prin Hotărârea Consiliului Județean din 25.09.2009 care stabilește că scopul exclusiv al concesionării este dezvoltarea unui parc eolian, precum și dispozițiile Legii nr. 18/1991. Întrucât ambele terenuri sunt agricole neproductive, prin concesionarea acestora, au fost încălcate normele imperative ale Legii nr. 18/1991, legea fondului funciar, astfel cum era în vigoare la data concesiunii. Potrivit art. 77 din Legea nr. 18/1991 schimbarea categoriei de folosință pentru anumite categorii de terenuri, nu și cele neproductive se face cu avizul organelor agricole de specialitate. Or, Consiliul Județean Ialomița nu a obținut avizul anterior emiterii Hotărârii din 25.09.2009 și schimbării categoriei de folosință în parc eolian și activitate agricolă. Mai mult, terenurile neproductive nu pot fi exploatate, urmând a fi incluse obligatoriu în perimetre de ameliorare. Așadar, și din perspectiva normelor imperative ale Legii nr. 18/1991 contractul de concesiune este lovit de nulitate absolută, fiind lipsit de un scop licit și posibil.

Referitor la nulitatea pentru lipsa cauzei raportat la destinația reală a terenurilor, aceea de pășuni Instanța de apel a reținut, cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, că: - terenurile au fost folosite în mod ocazional pentru pășunat, ceea ce exclude aplicarea dispozițiilor art. 44, art. 77, art. 78 și art. 111 din Legea nr. 18/1991 și ale prevederilor art. 6 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 73/2009; - expertul a concluzionat că suprafața de 233,23 ha era compusă din mocirle, smârcuri, drumuri de acces și canale, neîncadrându-se în categoria pajiști; - art. 78 din Legea nr. 18/1991 permite schimbarea categoriei de folosință, iar societatea pârâtă nu a făcut dovada faptului că a solicitat și i-a fost refuzat acest lucru; Aceste concluzii ale instanței de apel sunt greșite, deoarece: - folosirea terenurilor drept pășuni este una permanentă, și nu ocazională, astfel cum s-a demonstrat în etapele procesuale anterioare; - indiferent că folosirea terenurilor drept pășuni a fost sau nu ocazională, acest aspect nu influențează în niciun fel aplicabilitatea prevederilor legale privind pășunatul; - compoziția terenurilor constatată de către expert nu exclude utilizarea reală a acestora drept pășuni; - art. 78 din Legea nr. 18/1991 nu permite schimbarea categoriei de folosință a terenurilor din pășuni într-o altă categorie, astfel că pârâta nu avea niciun motiv să solicite schimbarea categoriei de folosință. Mai mult, cauzele de nulitate se stabilesc în raport de momentul încheierii actului, iar nu în raport de demersurile ulterioare realizate de părțile actului; Există documente care demonstrează că cel puțin 1.561,35 ha din cele 1.692,39 ha concesionate de la Consiliul Județean Ialomița sunt încadrate în categoria de folosință pășune. Activitatea de pășunat excede scopului contractului de concesiune, respectiv activitate agricolă și parc eolian și nici nu reprezintă o exploatare directă, conform art. 6 din contractul de concesiune. Schimbarea categoriei de folosință a pășunii putea fi efectuată în condițiile art. 77 și art. 78 din Legea nr. 18/1991 numai cu acordul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale. La momentul încheierii contractului de concesiune sau anterior, acest teren nu a obținut avizul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale pentru dezvoltarea parcului eolian. Mai mult, începând cu data de 13 mai 2013 a fost introdusă o interdicție expresă în materia pășunilor, prin alin. (1 1 ), la art. 78 din Legea nr. 18/1991. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 111 din Legea nr. 18/1991 schimbarea categoriei de folosință a terenurilor în alte scopuri decât pentru producția agricolă și silvică constituie contravenție.

Instanța de apel reține că aspectele referitoare la categoria de folosință a terenurilor deschid dreptul concesionarului de renunțare la concesiune, iar nu de nulitate pentru lipsa cauzei Concluzia instanței de apel, preluată de la prima instanță, este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii. Prima instanță a reținut că, în conformitate cu art. 10 pct. 5 din contractul de concesiune, imposibilitatea realizării obiectului contractului duce la încetarea acestuia fără drept de despăgubire, iar nu la nulitate. În primul rând, recurenta-pârâtă a arătat că art. 10 pct. 5 din contract este subordonat existenței unui contract valabil în ansamblul său, iar părțile nu pot înlătura, prin convenție, cauzele de nulitate absolută. Astfel, lipsa scopului la încheierea contractului constituie o cauză de nulitate absolută, iar nu una de denunțare a contractului. În al doilea rând, se omite faptul că manifestarea intenției pârâtei de a pune capăt contractului a avut loc încă din anul 2013, când a solicitat reclamantei, în scris, încetarea contractului, refuzând să plătească, în continuare, redevențele. La dosarul cauzei a fost depusă o amplă corespondență purtată cu reclamanta anterior declanșării prezentului litigiu. Mai mult, în cadrul dosarului de față, pârâta a solicitat anularea contractului și, implicit, încetarea acestuia și restituirea sumelor achitate în baza contractului, în principal, pentru multiplele cauze de nulitate, iar, în subsidiar, pentru neexecutarea culpabilă a contractului de către reclamantă. Așadar, prevederile art. 10 pct. 5 din contractul de concesiune nu pot înlătura posibilitatea încetării contractului, ca urmare a nulității și nici dreptul pârâtei de a fi despăgubită pentru neexecutarea culpabilă a contractului de către reclamantă.

Referitor la nulitatea contractului pentru lipsa cauzei în raport de avizul Transelectrica Instanța de apel a reținut că necesitatea investiției în valoare de 2.000.000 euro, comunicată de Transelectrica, nu afectează valabilitatea contractului care trebuie apreciată în raport de momentul încheierii acestuia și că avizul nu menționează imposibilitatea dezvoltării parcului eolian, profitabilitatea nedeterminând nulitatea. Această concluzie este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, deoarece instanța de apel ignoră prevederile Legii nr. 31/1990, potrivit cărora scopul societăților comerciale este obținerea de profit. Așadar, profitabilitatea este de esența societăților comerciale, iar avizul Transelectrica care, pe lângă faptul că impunea o investiție în valoare de 2.000.000 euro, comunică și faptul că parcul eolian urma să producă energie electrică pentru o piață de desfacere inexistentă, capacitatea acesteia depășind de 7 ori necesarul zonei. Dezvoltarea parcului eolian decis de către Consiliul Județean încalcă realitățile obiective ale zonei și necesitățile de energie existente, investiția uriașă a societății pârâte fiind ulterior sortită eșecului, dat fiind faptul că energia produsă nu poate fi stocată, transportată și, respectiv vândută, neexistând în acest sens o cerere reală și o piață de desfacere. În acest context, "studiul de oportunitate" aprobat de către Consiliul Județean care stabilește scopul contractului este lovit de nulitate absolută, fiind bazat pe premise false și pe lipsa de interes și de cerere pentru consumul de energie eoliană, lipsind, din nou, contractul de concesiune de scop.

Referitor la nulitatea contractului pentru fraudarea legii de către reclamantă și pentru cauza imorală urmărită Instanța de apel a reținut, cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, că nulitatea pentru fraudă la lege și cauză imorală presupune existența unei conivențe ilicite între părțile contractante și că nulitatea nu se poate aprecia din perspectiva unei singure părți. De asemenea, instanța de apel a considerat, în mod greșit, că manoperele uneia dintre părți pentru inducerea în eroare a celeilalte părți s-ar circumscrie unor alte cauze de nulitate care nu au fost invocate. În primul rând, este de remarcat faptul că legea, respectiv dispozițiile art. 943 pct. 4, art. 966 și art. 968 din C. civ. de la 1864 nu fac niciun fel de trimitere la conivența frauduloasă între părțile contractante, instanța de apel adăugând la lege într-un mod nepermis. Prin urmare, dacă una dintre părți a urmărit ca, prin încheierea actului, să fraudeze legea sau un scop imoral, atunci contractul nu poate fi menținut ca valabil. În al doilea rând, nulitatea pentru eroare sau dol sugerată de instanța de apel (prin trimiterea la manoperele care induc în eroare cocontractantul) presupune totuși ca scopul contractului să nu fraudeze legea sau bunele moravuri, ceea ce nu se regăsește în cazul de față, utilizarea manoperelor dolosive fiind dublată de fraudarea legii și de imoralitatea reclamantei. Astfel, o cauză licită se determină prin raportare la prevederile art. 966 din C. civ. de la 1864, conform cărora "obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea niciun efect" și la prevederile art. 968 din același cod, potrivit cărora "cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice". Susținerea că Județul Ialomița nu a încălcat nicio lege la momentul încheierii contractului este nesinceră. Consiliul Județean știa de existența problemelor celor două terenuri și, cu ignorarea acestui fapt, a inventat un proiect de energie verde pentru a cosmetiza activele nefuncționale, inutilizabile din patrimoniul propriu, înșelându-și partenerii care, cu bună-credință au concesionat, considerând că atât studiul de oportunitate, cât și licitația organizată se vor putea materializa în dezvoltarea parcului eolian (înșelarea partenerilor s-a realizat nu ca în cazul dolului pentru un simplu folos material injust, ci și pentru fraudarea legii). Iminența afectării terenurilor de Natura 2000 și a exceptării acestora de la desfășurarea de activități profitabile, conform O.U.G. nr. 57/2007, erau evidente anterior încheierii contractului pentru Consiliul Județean Ialomița. Pe de altă parte, chiar și dacă s-ar face abstracție de iminența instituirii ariilor naturale protejate, terenurile erau neproductive, iar Consiliul Județean Ialomița avea obligația de a demara procedurile speciale de îmbunătățiri funciare prevăzute de Legea nr. 18/1991. Mai mult, Consiliul Județean Ialomița nu a analizat în studiul său de oportunitate sau nu a menționat faptul că la nivelul județului nu exista o piață de desfacere a energiei, astfel că investițiile și redevențele ar reprezenta o pierdere pentru investitor. Consiliul Județean Ialomița a încălcat la momentul încheierii contractului atât principiile bunei-credințe, cât și normele imperative ale O.U.G. nr. 57/2007 și Legea nr. 18/1991. Prin demersurile nesincere și studiile false a păcălit societatea pârâtă să încheie contractul de concesiune, transferând astfel ilegal și injust interdicțiile și problemele puse de O.U.G. nr. 57/2007 și Legea nr. 18/1991 în sarcina pârâtei. În contextul prezentat în cuprinsul cererii de recurs, este lesne de observat că toate activitățile Consiliului Județean Ialomița au fost întreprinse pentru inducerea investitorilor în eroare, cu scopul de a-i determina să investească, dar și cu scopul obținerii ilicite a unor sume disproporționate și nelegale, raportat la terenurile ce fac obiectul concesiunilor. Referitor la contractele de subconcesiune, s-a arătat că au fost încheiate la solicitarea Consiliului Județean către persoane care utilizau terenul anterior concesiunii pe modelul de contract și însoțite de "hărțile" întocmite de către Consiliul Județean. Societatea pârâtă și-a exprimat doar acordul în sensul că, până la demararea proiectului eolian, să permită crescătorilor de animale să utilizeze aceste terenuri, așa cum obișnuiau să facă și anterior, când terenurile erau administrate de Consiliul Județean. Aceste contracte de subconcesiune nu îndeplinesc scopul contractului de concesiune a cărui nulitate se solicită.

Referitor la aprecierea instanței de apel, în sensul că nulitatea produce efecte numai pentru viitor Instanța de apel, reluând concluzia primei instanțe, a reținut că nulitatea nu poate produce efecte retroactiv, atâta timp cât pârâta a avut folosința terenurilor. Această concluzie este greșită, deoarece nulitatea operează retroactiv, după principiul nullum est, nullum producit efectum. Societatea pârâtă nici nu a avut folosința terenurilor, astfel cum s-a arătat, însă instanțele anterioare au decis să ignore solicitările acesteia de a se constata faptul că nu am avut în niciun moment beneficiul folosinței terenurilor, potrivit scopului în care a contractat. Cele două instanțe s-au mulțumit să declare o excepție de la principiul restitutio in integrum, fără să invoce un text de lege, o prevedere legală sau măcar doctrinară care să susțină o astfel de afirmație. În opinia recurentei-pârâte, faptul că s-a aflat în posesia unor terenuri inutile pentru scopul concesiunii pentru o perioadă de timp nu este de natură să înlăture efectul retroactiv al nulității și necesitatea repunerii părților în situația anterioară. Terenurile care s-au aflat în posesia pârâtei nu au fost terenurile din contractul de concesiune și, mai mult, acestea nu au servit scopului contractului, fiind agricole neproductive, pășuni și situri Natura 2000 care nu permiteau nici exploatare agricolă, nici dezvoltarea de parcuri eoliene. Faptul că societatea pârâtă a subconcesionat terenurile nu are nicio relevanță. S-a arătat că pârâta a încasat o redevență de subconcesiune de 10% din valoarea redevenței suportate de către aceasta în baza propriului contract de concesiune, iar din redevența de subconcesiune de 10% din concesiune, 25% a fost încasată tot de către Consiliul Județean Ialomița. Subconcesiunea nu a avut pentru societatea pârâtă o valoare economică și nu a reprezentat o realizare a scopului contractului (subconcesiunea nefiind nici dezvoltare de parc eolian, nici exploatare agricolă). Activitățile desfășurate pe terenurile subconcesionate, pentru care nu se poate determina că sunt, în realitate, terenurile menționate în contractul de concesiune încheiat de societatea pârâtă cu Consiliul Județean Ialomița sunt de pășunat. Prin urmare, acestea nu servesc activităților agricole sau parcului eolian și nici nu reprezintă o exploatare directă a acestora de către pârâtă, conform contractului de concesiune.

Referitor la concluzia instanței de apel, potrivit căreia în cadrul prezentului demers pârâta S.C. A. S.R.L. nu avea dreptul să solicite restituirea prestațiilor pentru neexecutarea contractului, deoarece nu a solicitat și rezilierea, reziliere care a format obiectul unui alt dosar Recurenta-pârâtă a solicitat Înaltei Curți să remarce că neexecutarea culpabilă a obligațiilor fie ea sancționată sau nu cu rezilierea generează dreptul părții prejudiciate la restituirea prestațiilor corelative obligațiilor neîndeplinite, astfel că restituirea prestației executate pentru o obligație corelativă neexecutată nu depinde de solicitarea rezilierii, ci de restabilirea echilibrului între părți și evitarea unei îmbogățiri fără justă cauză a părții care, deși nu și-a executat obligația, a beneficiat de o prestație nedatorată. Totodată, așa cum s-a arătat în fața instanței de fond, sentința civilă nr. 669/C/05.11.2014, pronunțată de Tribunalul Brașov, nu are niciun fel de autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, întrucât respectiva sentință nu a analizat în niciun fel culpa reclamantei-pârâte în neexecutarea contractului. Terenurile ce fac obiectul contractului de concesiune sunt agricole neproductive și au fost utilizate ca pășuni. Față de această situație, sunt incidente în cauză dispozițiile: - art. 82 din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora terenurile care prin degradare și poluare (terenurile neproductive) și-au pierdut total sau parțial capacitatea de producție pentru cultura agricolă sau silvică vor fi constituite în perimetre de ameliorare, sub conducerea Ministerului Agriculturii și Alimentației; - art. 83 și art. 88 din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora deținătorii unor astfel de terenuri sunt obligați să le pună la dispoziție pentru constituirea perimetrelor; - art. 78 alin. (1) indice 1 la din Legea nr. 18/1991, introdus in aplicarea Regulamentului (CE) nr. 73/2009, potrivit căruia schimbarea categoriei de folosința a pășunilor este interzisă.

Referitor la onorariul expertului Instanța de apel nu motivează în vreun fel decizia de a menține opinia primei instanțe cu privire la onorariul expertului în cuantum de 37.582 RON, declarând că efectuarea expertizei nu presupune doar deplasările în teren, ci și consultarea evidențelor scriptice și redactarea raportului, suma nefiind disproporționat de mare. Cu toate că, prin notele scrise de la termenul de judecată din 9 iunie 2020, societatea pârâtă a explicat, pe larg, motivele pentru care solicită menținerea onorariului final al expertului la nivelul onorariului provizoriu în cuantum de 15.000 RON, arătând că munca depusă nu este proporțională cu suma solicitată, prima instanță și instanța de apel au stabilit, fără niciun fel de argumente concrete, că expertul este îndreptățit la un onorariu în valoare de 37.582 RON, adică aproximativ suma de 7.700 euro pentru două deplasări în teren de câte o zi fiecare și un raport de expertiză depus după 2 ani de la numire și care a necesitat completări, având în vedere că expertul nu a rezolvat de prima dată obiectivele stabilite în integralitatea lor. Suma solicitată de către expert în cuantum de 37.582 RON, cu titlu de onorariu, este nejustificată în raport cu Nota de evaluare a onorariului și disproporționată în raport cu activitatea efectiv desfășurată, precum și cu posibilitățile de plată ale societății pârâte care se află în procedura falimentului din data de 25 septembrie 2019. Recurenta-pârâtă consideră că i se încalcă liberul acces la justiție, garantat de art. 21 din Constituție, fără o justificare temeinică, întrucât a fost obligată la plata sumei de 37.582 RON și, mai mult, i se înlătură singura posibilitate de a putea acoperi o parte din pasivul societății, respectiv admiterea cererii reconvenționale ce formează obiectul prezentului dosar. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Intimata-reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Județul Ialomița a depus întâmpinare la data de 4 martie 2022 (e-mail), prin care a solicitat respingerea recursului promovat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului, fără a face dovada existenței și întinderii lor. În temeiul dispozițiilor art. 82 din C. proc. civ., intimata-reclamantă a înțeles să invoce excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a persoanei care a formulat cererea de recurs . Recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a formulat răspuns la întâmpinare la data de 23 martie 2022. Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au înțeles să-și exercite acest drept. Prin încheierea din 3 noiembrie 2022 s-a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a persoanei care a formulat cererea de recurs, invocată de intimata-reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Județul Ialomița; s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., stabilindu-se termen la data de 8 decembrie 2022, ora 10:00, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie. Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Cu titlu preliminar, instanța supremă observă că recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și casarea în tot a hotărârii recurate, cu consecința rejudecării cauzei și admiterii cererii reconvenționale, nesocotind că, în situația recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluția casării cu reținere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., autoarea căii de atac a invocat încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, criticile sale vizând soluția dată cererii sale reconvenționale, care a fost respinsă, deși susține că în cauză era incidentă sancțiunea nulității absolute a contractului de concesiune nr. x din 25 noiembrie 2010 și a actului adițional nr. x din 3 februarie 2010, încheiate de părți. Recurenta a indicat punctual pretinsele vicii ale actelor încheiate cu intimata, susținând faptul că acestea sunt cauze de nulitate absolută, așadar expresă, care nu poate fi acoperită. Astfel, o primă critică deduce spre soluționare chestiunea calității cocontractantului, respectiv Consiliul Județean Ialomița, care nu are personalitate juridică, prin urmare, nici capacitatea de a contracta. Aceste susțineri nu pot fi primite, întrucât, pe de-o parte, așa cum a reținut instanța devolutivă de control judiciar, în temeiul art. 102 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, Unitatea Administrativ Teritorială Județul Ialomița este reprezentată de Președintele Consiliului Județean, singurul care poate angaja față de terți entitatea cu personalitate juridică, iar contractul de concesiune în dispută a fost semnat de acesta, înțelegând să angajeze contractual Județul Ialomița. Pe de altă parte, actul adițional nr. x/05.08.2011, semnat de aceleași părți, confirmă teza anterior expusă, întrucât prin acesta părțile, prin voința lor expresă, au menționat în calitate de concedent U.A.T. Județul Ialomița, entitatea angajată prin contractul de concesiune de reprezentantul legal, Președintele Consiliului Județean, astfel că nu se poate reține încălcarea vreunei dispoziții de drept material, statuarea instanței de apel asupra acestui aspect fiind legală. Cu privire la lipsa calității de proprietar a Județului Ialomița, fundamentată pe faptul că o hotărâre a consiliului local nu poate valora titlu de proprietate și nici înscrierea în cartea funciară a unor acte netranslative de proprietate nu poate genera acest drept, Înalta Curte reține că, potrivit art. 30 din Legea nr. 7/1996, forma în vigoare la data efectuării înscrierii dreptului concedentului, "Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul". Așadar, înscrierile din cartea funciară se prezumă a reflecta realitatea atât timp cât rămân valabile și nu au fost radiate din aceste evidențe. Cum în cauză, în baza probatoriului administrat, respectiv extrasele de carte funciară și celelalte înscrisuri administrate în scopul probării dreptului de proprietate, instanțele devolutive au statuat asupra calității de proprietar a concedentului, această chestiune nu mai poate fi pusă în discuție din perspectiva prezentată de recurentă, care urmărește reanalizarea dovezilor administrate pentru a se constata contrariul mențiunilor din cartea funciară. Or, în această fază procesuală, o asemenea analiză nu mai este permisă, examinarea de către instanța de recurs a hotărârii atacate fiind posibilă numai în limita motivelor de nelegalitate prevăzute expres de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar pretinsa încălcare și aplicare greșită a legii nu se constată. Nici critica privind incidența nulității față de lipsa obiectului determinat al contractului de concesiune nu poate fi reținută, deoarece aspectul imposibilității identificării terenurilor concesionate a fost analizat și de instanța de apel, fiind fără echivoc faptul că, în cuprinsul actelor juridice încheiate, au fost menționate expres imobilele terenuri, cu datele de identificare, iar contractul de concesiune și-a produs efectele, întrucât recurenta, în calitate de concesionar, nu a invocat anterior acestui litigiu faptul că ar fi fost în imposibilitate de a beneficia de bunurile concesionate. Un alt motiv de recurs a vizat lipsa cauzei actului juridic încheiat, autoarea căii de atac susținând că viciul nulității este legat de categoria de folosință a terenurilor, care sunt neproductive și nu ar putea fi folosite pentru activități agricole, astfel cum s-a prevăzut în contract. A susținut recurenta că, încălcând dispozițiile art. 82-83 și art. 88 din Legea nr. 18/1990, care prevedeau obligația ca terenurile neproductive să fie incluse în perimetre de ameliorare, intimata, în calitate de concedent, le-a concesionat, cu nesocotirea obligațiilor legale imperative. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că, potrivit statuărilor curții de apel fundamentate pe analiza dovezilor administrate, terenurile obiect al contractului de concesiune nu au fost incluse într-un perimetru de ameliorare, nefiind urmată procedura legală în acest sens, ci recurenta este cea care consideră, fără a avea atribuții în acest sens, că acestea ar fi trebuit să fie supuse evaluării în acest scop. Or, atât timp cât imobilele vizate nu fac parte din perimetre de ameliorare, nu sunt incidente dispozițiile invocate, prin urmare nici nu se poate reține încălcarea sau aplicarea greșită a acestora. De altfel, nemulțumirea recurentei, care pretinde că aceste terenuri prezintă anumite vicii care le fac improprii scopului urmărit prin contract, nu poate fi reținută drept fraudare a legii, ci, dacă ar fi întemeiată, ceea ce instanța de recurs nu poate verifica în această etapă procesuală, opunându-se caracterul nedevolutiv al recursului, indică o lipsă de diligență a acesteia la încheierea contractului, sub aspectul verificării actelor prezentate de concedent, cu deosebire extrasele de carte funciară din care rezulta expres categoria de folosință. Nici susținerile recurentei privind destinația terenurilor ca pășuni, ceea ce ar fi contrar scopului urmărit prin încheierea contractului, nu pot fi evaluate de instanța de recurs, având în vedere, pe de-o parte, că acestea au fost analizate și în etapa apelului, prin prisma elementelor de fapt relevate de aceeași parte în calitate de titulară a căii de ataca devolutive, iar pe de altă parte, întrucât modul în care sunt prezentate vizează aspecte de temeinicie, iar nu de legalitate. Iar dispozițiile art. 78 din Legea nr. 18/1991 privind schimbarea categoriei de folosință a terenurilor sunt invocate doar formal, întrucât în speță nu se regăsește ipoteza pe care acest text de lege o reglementează, recurenta apreciind eronat că pretinsa utilizare a unor terenului pentru pășunat (deși raportul de expertiză a infirmat și teza că acestea ar putea fi încadrate în categoria pajiști) ar echivala cu schimbarea destinației acestora. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține, în acord cu statuările curții de apel, că toate criticile referitoare la categoria de folosință, care ar determina imposibilitatea realizării obiectului concesiunii, invocate drept motive de nulitate a contractului părților și a actului adițional la acesta, nu pot avea un asemenea efect, întrucât părțile au prevăzut clauze care pot fi activate, într-o asemenea ipoteză, cu scopul de a pune capăt contractului. Astfel, pe lângă aspectul insuficientei diligențe a concesionarei, deja reținut anterior, pe care nu îl poate invoca pentru a se detașa de raportul contractual, aceasta a avut la îndemână clauza de renunțare la concesiune, prin efectul căreia se putea exonera de obligațiile asumate. Este adevărat că invocarea clauzei stabilită de părți la art. 10 pct. 5 din contract presupune ca acesta să nu fie afectat de viciul nulității, ipoteză regăsită în speță, recurenta optând însă pentru a solicita constatarea nulității acestuia pentru motive care impuneau aplicabilitatea clauzei menționate, finalitatea fiind încetarea contractului. Nulitatea contractului părților prin prisma necesității avizului Transelectrica nu poate fi reținută, întrucât data emiterii acestuia este ulterioară încheierii contractului, or sancțiunea urmărită de recurentă trebuie apreciată numai în raport cu circumstanțele contemporane momentului încheierii contractului, neputând fi aplicabilă pentru împrejurări ulterioare. Condiția impusă de Transelectrica, terț față de contract, privind necesitatea unei investiții în rețeaua de transport al energiei electrice, nu poate avea nicio influență asupra condițiilor de validitate ale contractului de concesiune încheiat de părți, astfel că argumentele prezentate relevă, în mod evident, nemulțumirea autoarei căii extraordinare de atac față de valoarea mare a investiției pe care o apreciază neprofitabilă, chestiune total străină de convenția părților. O altă critică formulată de recurentă vizează nulitatea concesiunii pentru fraudarea legii de către intimată și pentru cauza imorală urmărită. Nici aceste susțineri nu sunt fondate. Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că, în ipoteza fraudei la lege, actul juridic încheiat este doar mijlocul prin care se eludează aplicarea unei norme legale imperative; așadar, frauda la lege nu este o încălcare directă a legii, ci o nesocotire indirectă a ei, în sensul că anumite norme imperative se folosesc în alt scop decât acela pentru care au fost create. Scopul urmărit de părți, prin fraudarea legii, nu este atât de a păgubi pe alții, cât mai ales de a obține ele însele un folos injust. În acest context, este corectă statuarea instanței de apel potrivit căreia frauda la lege presupune existența unei conivențe ilicite între părțile contractante. Or, în speță, recurenta nu a făcut dovada intenției intimatei de a frauda legea, nici a mecanismului fraudulos prin care au fost eludate norme legale imperative. Nici cauza imorală, adică contrară bunelor moravuri, nu fost probată în speță, astfel că și susținerile în fundamentarea acestei teze vor fi respinse. De altfel, prin argumentele prezentate în dezvoltarea acestui motiv sunt reluate unele chestiuni deja expuse în cadrul criticilor precedente, vizând nerespectarea de către intimată a unor obligații legale, apreciate de către recurentă necesare pentru validitatea contractului semnat. De asemenea, se impută concedentului reaua-credință, în scopul inducerii în eroare a partenerilor contractuali, or aceste critici vizează, în mod neechivoc, temeinicia cererii, iar nu legalitatea acesteia. În ceea ce privește susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel a apreciat eronat că nulitatea produce efecte numai pentru viitor, Înalta Curte constată că această chestiune este una pur teoretică, deci nu vizează aplicarea greșită a legii, în măsura în care problema de drept a efectelor nulității și a excepțiilor de la acestea ar trebui analizată numai în ipoteza în care această sancțiune civilă ar fi fost aplicată. Or, în cauză, curtea de apel a menținut soluția primei instanțe de respingere a cererii reconvenționale formulate de S.C. A. S.R.L., așadar, nu a constatat incidența vreunui motiv de nulitate dintre cele invocate de apelantă. În acest context, aprecierile recurentei asupra aspectelor teoretice și ipotetice reținute de prima instanță, confirmate și de instanța devolutivă de control judiciar nu pot fi examinate drept critici de nelegalitate atât timp cât nu vizează efectiva aplicare a legii la situația de fapt dedusă judecății. Aceasta, deoarece niciuna dintre instanțele anterioare nu a constatat nulitatea absolută a actelor contestate, împrejurare care nu putea conduce la analizarea efectelor unei sancțiuni neaplicabile. Sub aspect pur teoretic, considerentele deciziei atacate cu privire la faptul că nulitatea produce efecte doar pentru viitor în cazul contractelor cu executare succesivă, categorie în care se încadrează și cel de concesiune, sunt legale, întrucât în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. civ. de la 1864, care guvernează convenția părților, acest tip de prestații erau exceptate de la principiul restitutio in integrum. Autoarea căii de atac a mai imputat instanței de apel statuarea greșită asupra faptului că, în prezenta cauză, nu putea să solicite restituirea prestațiilor pentru neexecutarea contractului, deoarece nu a solicitat și rezilierea, această cerere formând obiectul unui alt demers judiciar inițiat de U.A.T. Județul Ialomița, care a fost admis. Față de acel proces, a afirmat că sentința civilă nr. 669/C/05.11.2014, pronunțată de Tribunalul Brașov, nu are autoritate de lucru judecat în litigiul pendinte, întrucât respectiva hotărâre nu a analizat în niciun fel culpa reclamantei în neexecutarea contractului. În continuare, a prezentat argumente prin care a urmărit să justifice temeinicia cererii sale privind culpa neexecutării contractului și dreptul la restituirea prestațiilor. Înalta Curte subliniază că toate susținerile recurentei subsumate acestui motiv nu vizează greșeli de judecată rezultate din aplicarea eronată a legii, ci aspecte de temeinicie decurgând din aprecierile instanțelor devolutive asupra fondului cauzei. Prin aceste critici, titulara căii extraordinare de atac nu a indicat modalitatea concretă în care normele de drept material au fost nesocotite, ci supune atenției instanței supreme fondul raporturilor contractuale dintre părți și conduita acestora pe parcursul executării contractului, chestiuni care nu pot face obiectul examinării în etapa procesuală a recursului, față de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. care, indicând că recursul urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, îi consacră acestei căi de atac natura nedevolutivă. Nici ultima critică formulată de recurentă privind cuantumului onorariului de expert nu poate fi primită, a