ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2486/2022

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția Civilă la data de 10.08.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 7.174.712,74 RON plus T.V.A. cu titlu de despăgubiri pentru beneficiul nerealizat, la plata dobânzii legale aferente sumei de 7.174.712,74 RON plus T.V.A., începând cu data de 22.10.2019 până la data plății integrale și efective a sumei, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat, în temeiul art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 114/12.04.2019, definitivă prin decizia civilă nr. 1380/22.10.2019, menționând că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că lucrările, reprezentând 19,26% din totalul valorii contractului, nu au fost începute sau continuate din culpa pârâtei.

În aceste condiții, reclamanta apreciază că, prin litigiul anterior, s-a stabilit deja răspunderea pârâtei, invocând totodată și prevederile art. 1517, art. 1534 alin. (1), art. 1547-1548, art. 1530, art. 1531, art. 1535 din C. civ. (2009).

Prin întâmpinare, pârâta B. a solicitat instanței respingerea acțiunii formulate de reclamantă, în principal, în baza insuficientei timbrări, a excepției autorității de lucru judecat, a excepției prescripției dreptului la acțiune, iar, în subsidiar, ca nefondată și netemeinică.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, a arătat că, între aceleași părți, s-a mai derulat un litigiu, înregistrat sub nr. x/2015, iar instanțele au soluționat definitiv pretențiile solicitate în acest dosar, nefiind reținută culpa pârâtei pentru nerealizarea lucrărilor invocate de reclamantă, nefiind acordate nici daunele interese reprezentând profitul solicitat pentru lucrările cuantificate de reclamantă la suma de 7.174.712,74 RON. De asemenea, a mai arătat că reclamanta își poate valorifica pretențiile doar în baza răspunderii contractuale, iar aceasta a fost respinsă definitiv prin sentința civilă nr. 114/2019 și decizia civilă nr. 1380/2019.

Prin sentința civilă nr. 427/A/2020 din 25 septembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Cluj, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 9 noiembrie 2020, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 1801/2020 din 24 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., având ca obiect pretenții, în favoarea Tribunalului Cluj. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență, iar, în temeiul art. 134 C. proc. civ. a dispus suspendarea judecării cauzei și a înaintat dosarul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Prin sentința civilă nr. 3/2021 din 15 ianuarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a stabilit competența materială de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 21 ianuarie 2021, sub nr. x/2020*.

Prin sentința civilă nr. 552/2021 din 22 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâta B. S.A.; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta B. S.A. și, în consecință, a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în calitate de lider al asocierii cu C. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; totodată, a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei în cuantum de 14.280 RON, reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.A. a declarat apel, solicitând schimbarea sentinței apelate, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și admiterea cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 558/2021 din 25 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de apelanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 552/2021, pronunțată la data de 22.03.2021 de Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime, obligând, totodată, apelanta să plătească intimatei B. S.A. suma de 9.520 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva aceleiași sentințe (nr. 552/2021 din 22 martie 2021, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2020), reclamanta A. S.A. a formulat, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cerere de revizuire (înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a Civilă la 03.12.2021, sub nr. x/2021), solicitând admiterea cererii, anularea sentinței civile nr. 552/22.03.2021 și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea căii extraordinare de atac de retractare, revizuenta s-a prevalat de încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

În esență, aceasta a susținut că hotărârea atacată contravine considerentelor care sprijină o altă hotărâre intrată în puterea lucrului judecat (sentința civilă nr. 114/12.04.2019) și care a tranșat aspectul referitor la momentul nașterii dreptului la acțiunea prin care s-a solicitat protecția dreptului subiectiv civil dedus judecății în cadrul litigiului pendinte.

În accepțiunea revizuentei, prin sentința civilă nr. 114/12.04.2019, instanța a stabilit atât întinderea pagubei suferite de revizuentă, cât și persoana răspunzătoare, aceste considerente intrând în puterea de lucru judecat, motiv pentru care nu mai pot fi puse în discuție.

Ca atare, revizuenta a arătat că o consecință a determinării prejudiciului, precum și a persoanei răspunzătoare este chiar stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripție pentru valorizarea pretențiilor deduse judecății în procesul pendinte, motiv pentru care, în opinia sa, cea de-a doua instanță nu putea stabili un alt moment al nașterii dreptului la acțiune.

A mai învederat că teza contrarietății între cele două acte jurisdicționale este întemeiată pe aceea că s-ar fi statuat cu privire la un alt moment decât data de 22.10.2019 ca fiind cel al cunoașterii întinderii pagubei suferite de revizuentă, cât și a persoanei răspunzătoare de ea, fiind, astfel, incident cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 1/2022 din 3 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 552 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj la data de 22.03.2021, în dosarul nr. x/2020.

La data de 17 mai 2022, B. S.A. Bistrița, a formulat cerere de completare a deciziei civile nr. 1/2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în ședința publică din data de 03.02.2022, în dosarul nr. x/2021, solicitând să se dispună completarea deciziei, prin pronunțarea instanței asupra solicitării de obligare a revizuentei la plata cheltuielilor de judecată solicitate de intimată prin întâmpinarea la cererea de revizuire, precum și la termenul de judecată din data de 12.01.2022.

Prin notele de ședință, intimata A. S.A., prin avocat, a invocat excepția tardivității formulării cererii, arătând că sentința civilă nr. 1/03.02.2022 a fost pronunțată într-o procedură de revizuire, respectiv într-o cale extraordinară de atac de retractare și, în acest context, cererea de completare a dispozitivului ar fi trebuit să fie formulată în termen de 15 zile de la pronunțare. Cum această cerere a fost formulată la data de 17.05.2022, revizuenta a apreciat că titulara cererii de completare este decăzută din dreptul de a uza de procedura reglementată de art. 444 C. proc. civ.. În subsidiar, a învederat că, și dacă s-ar aplica prima teză a art. 444 alin. (1) C. proc. civ., respectiv același termen în care se poate declara apel, respectiv recurs împotriva acelei hotărâri, consideră că cererea de completare a dispozitivului este tot tardivă, întrucât termenul în care se putea declara recurs sau apel este de 10 zile, conform art. 55 alin. (3)

1

din Legea nr. 101/2016.

Curtea de apel a respins această excepție ca nefondată la termenul din 9 iunie 2022, în ședință publică. Pentru a dispune în acest sens, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 513 alin. (5), art. 513 alin. (6), art. 444, art. 457 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., reținând că, prin indicarea termenului în care hotărârea poate fi atacată ca fiind acela de 30 de zile de la comunicare, titulara cererii de completare este repusă de drept în termenul de formulare a cererii de completare din perspectiva incidenței art. 457 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018.

Prin decizia de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1/03.02.2022 pronunțată în ședința publică de la 09 iunie 2022, în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis cererea privind completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1/03.02.2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2021, formulată de intimata B. S.A. și, în consecință, a obligat revizuenta A. S.A. la plata în favoarea intimatei B. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale aferente revizuirii.

Împotriva deciziei civile nr. 1/2022 din 3 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2021, revizuenta A. S.A., prin avocat, a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii cererii de revizuire, astfel cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată.

Cu titlu prealabil, a arătat că, prin cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat anularea sentinței civile nr. 552/22.03.2021 și trimiterea cauzei spre rejudecare, pe motiv că sentința civilă nr. 552/22.03.2021 a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 114/12.04.2019, prin care instanța a tranșat chestiunea litigioasă privind procentul de 19,26% din "lucrările care nu au fost începute sau continuate din culpa pârâtei", stabilindu-se, astfel, atât persoana răspunzătoare, cât și întinderea pagubei.

În accepțiunea recurentei, decizia civilă atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu privire la condițiile de admitere a cererii de revizuire și a art. 430 din același Cod. În mod nelegal s-a reținut de către instanță că acest motiv de revizuire presupune îndeplinirea mai multor condiții cumulative: să existe hotărâri definitive contradictorii, hotărârile să fie pronunțate în do­sare diferite, iar în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția au­torității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi discutat; în cel de-al doilea proces nu a existat o rejudecare a constatărilor instanței precedente, sub aspectul momentului de la care ar fi început să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiunea în despăgubiri aferente procentului de 19,26% din lucrările ce nu au putut fi executate ori începute din culpa pârâtei.

Susținând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin aceea că instanța a reținut că, pentru a fi incident acest motiv de revizuire, trebuie să mai fie întrunită o condiție suplimentară, respectiv ca excepția autorității de lucru judecat să nu fi fost invocată, ori, dacă a fost invocată, instanța să nu se fi pronunțat asupra acesteia, recurenta arată că, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., condițiile sunt ca hotărârile să fie de­finitive, să fie pronunțate în dosare diferite, iar cea de-a doua hotărâre să încalce autoritatea de lucru judecat a celei dintâi, astfel încât, în opinia sa, a admite că mai există și o altă condiție, neprevăzută expres, înseamnă o adăugare la lege.

În acest sens, a învederat că scopul revizuirii întemeiate pe acest motiv este tocmai preîntâmpinarea situației în care cea de-a doua hotărâre să încalce autoritatea de lucru judecat a celei dintâi, indiferent că excepția a fost sau nu invocată în cel de-al doilea proces.

De asemenea, a mai arătat că, în contradicție cu cele reținute de instanță, revizuirea nu este transformată într-un recurs deghizat dacă excepția autorității de lucru judecat ar fi fost invocată și respinsă, întrucât scopul acestei căi extraordinare este tocmai protejarea securi­tății juridice și conservarea încrederii în actul de justiție.

Totodată, recurenta precizează că nu solicită să se verifice modul în care in­stanța care a pronunțat sentința civilă nr. 552/22.03.2021 a analizat excepția autorității de lucru judecat, ci să constate că, prin respingerea cererii sale, sentința civilă nr. 552/22.03.2021 încalcă cele deja statuate de sentința civilă nr. 114/12.04.2019.

Pe de altă parte, arată că, în cererea ce a format obiectul dosarului nr. x/2020, a invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în sensul că ceea ce a fost deja stabilit de prima instanță, Tribunalul Bistrița-Năsăud, cu privire la persoana răspunzătoare și paguba, nu mai poate fi contrazis într-o altă judecată, următoarea instanță plecând deja de la premisele tranșate de prima instanță.

De asemenea, a arătat că, prin întâmpinarea formulată de intimată, aceasta a invocat excepția autorității de lucru judecat, motivând această excepție din perspectiva întrunirii triplei identități, a obiectului, cauzei și părților, iar, prin sentința civilă nr. 552/22.03.2021, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat.

Recurenta învederează că, prin cererea de revizuire, nu a invocat încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat, ci încălcarea efectului pozitiv, care presupune că, într-o judecată ulterioară, partea care a câștigat un proces se poate prevala de dreptul recunos­cut prin hotărârea din acest proces anterior, care este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, fără ca instanța sau partea adversă din litigiul ulterior să mai poată supune dezbaterii existența dreptului.

De asemenea, a mai arătat că, potrivit art. 513 alin. (4) teza a doua C. proc. civ., în forma în vigoare la momentul formulării acesteia, ulterior modificării textului de lege prin Legea nr. 310/2018, ceea ce se poate invoca prin intermediul acestui caz de revizuire este și încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Prin urmare, consideră că în mod greșit instanța a reținut că nu este incident motivul de revizuire, întrucât s-ar fi invocat excepția autorității de lucru judecat în cadrul celui de-al doilea proces, iar această apărare a fost valorificată atât sub aspectul efectului pozitiv, cât și a celui negativ.

De asemenea, a mai arătat că, în contradicție cu cele reținute de instanță, în dosarul nr. x/2020, instanța nu a analizat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, ci doar efectul negativ, iar paragraful reținut de instanța care a pronunțat decizia recurată, conform căruia prima instanță (cea care a pronunțat sentința civilă nr. 552/22.03.2021) s-ar fi pronunțat inclusiv asupra efectului pozitiv al autorității de lucru judecat nu dovedește această concluzie.

Mai arată că ceea ce a susținut, prin invocarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, este că la data de 22.10.2019 s-a stabilit definitiv întinderea pagubei (pagubă pe care nu o cunoștea la momentul introducerii acțiunii, în 2015) și persoana răspunzătoare de pagubă, pe care nu o cunoștea în perioada faptelor ilicite, 2014-2015.

Or, instanța care a pronunțat sentința civilă nr. 552/22.02.2021 nu a analizat aceste aspecte, ci a făcut o nouă analiză, proprie, cu privire la întinderea pagubei și a persoanei răspunzătoare.

Or, ceea ce a solicitat, prin acțiunea introductivă ce a format obiectul dosarului nr. x/2020, a fost obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cauzate pentru neefectuarea procentului de 19,26% lucrări, pe care recurenta nu a putut să le efectueze ori să le înceapă din culpa acesteia.

De asemenea, recurenta a susținut că a formulat această acțiune în termenul de prescripție de 3 ani de la data de 22.10.2019, întrucât acesta a fost momentul în care s-a stabilit că din culpa pârâtei nu a putut efectua ori începe 19,26% din lucrări. Or, instanța care a pronunțat sentința civilă nr. 552/22.03.2021 a stabilit un alt moment și nu a analizat susținerile sale (efectul pozitiv al autorității de lucru judecat).

De asemenea, a mai arătat că, în contradicție cu cele reținute de instanță, nu este vorba despre "două puncte de vedere diferite asupra aceleiași chestiuni", ci despre o judecare în fapt și în drept asupra aceleiași chestiuni.

În continuare, printr-o altă critică, recurenta a susținut că instanța a aplicat greșit și dispozițiile art. 430 C. proc. civ. prin aceea că a reținut că "în cel de-al doilea proces nu a existat o rejudecare a constatărilor instanței precedente, sub aspectul momentului de la care ar fi trebuit să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiunea în răspundere vizând despăgubirile aferente procentului de 19,26% din lucrări ce nu au putut fi executate ori începute din culpa pârâtei."

De asemenea, evocând ceea ce a mai reținut instanța, respectiv că "prin raportare la obiectul și cauza litigiului pendinte, vizând cu precădere natura și cauza acțiunii ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2015, dar și considerentele decizorii care stau la baza chestiunilor tranșate anterior, cea de-a doua instanță avea abilitatea de a realiza evaluări asupra momentului nașterii dreptului la acțiune", recurenta susține că, în contradicție cu cele reținute de instanță, cea de-a doua instanță a realizat evaluări proprii și contrare primei instanțe cu privire la momentul începerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune.

Or, abia prin sentința civilă nr. 114/12.04.2019 s-a stabilit atât întinderea pagubei suferite, cât și persoana răspunzătoare de ea, aceste considerente intrând în puterea de lucru judecat prin respingerea recursului (prin decizia civilă nr. 1380/22.10.2019).

Ulterior, împotriva deciziei de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1/2022 din 3 februarie 2022, pronunțate la data de 09.06.2022, revizuenta A. S.A., prin avocat, a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecința admiterii excepției tardivității cererii de completare dispozitiv.

Cu titlu prealabil, a arătat că, prin notele scrise formulate față de cererea de completare dispozitiv a deciziei civile nr. 1/03.02.2022, a invocat excepția tardivității formulării cererii de completare dispozitiv, iar, prin decizia de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1/03.02.2022, pronunțată la data de 09.06.2022, instanța a respins excepția tardivității, reținând că, "prin indicarea termenului în care hotărârea poate fi atacată ca fiind acela de 30 de zile de la comunicare, titulara cererii de completare este repusă de drept în termenul de formulare a cererii de completare din perspectiva incidenței art. 457 alin. (2) teza a doua noul C. proc. civ., astfel cum fost modificat prin Legea nr. 310/2018".

În accepțiunea recurentei, decizia civilă mai sus amintită este nelegală, întrucât instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor argumentelor pe care autoarea prezentului demers judiciar le-a invocat în susținerea excepției și pentru că instanța a adăugat la lege, extinzând repunerea de drept în termen și asupra cererii de completare dispozitiv, cu depășirea puterii judecătorești, transformându-se în legiuitor.

Susținând, așadar, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin încălcarea art. 425 din același Cod, recurenta arată că a invocat tardivitatea cererii de completare a dispozitivului, raportat la art. 444 alin. (1) și art. 509 și următoarele din C. proc. civ., respectiv că cererea de completare dispozitiv era formulată față de o sentință pronunțată în calea extraordinară a revizuirii.

Din această perspectivă, a susținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ., cererea de completare dispozitiv ar fi trebuit formulată în termen de 15 zile de la pronunțare, or instanța nu a analizat acest argument, contrar dispozițiilor art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) C. proc. civ. și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Prin urmare, arătând că instanța nu s-a pronunțat și asupra argumentului pe care l-a invocat în susținerea excepției tardivității raportat la art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta conchide în sensul că instanța a încălcat exigențele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., hotărârea nefiind motivată din această perspectivă.

În continuare, susținând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta a arătat că a invocat tardivitatea cererii de completare a dispozitivului, raportat la art. 444 alin. (1) C. proc. civ. și art. 55 alin. (3)

1

din Legea nr. 101/2016.

Cu toate acestea, instanța a reținut în mod greșit că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 457 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la repunerea de drept în termenul de formulare a cererii de completare dispozitiv.

În acest sens, recurenta a arătat că, așa cum rezultă din art. 457 alin. (2) C. proc. civ., mențiunea inexactă cu privire la termenul în care se poate formula calea de atac are efect numai asupra căii de atac, nu și asupra altor cereri, astfel încât, reținând că această prevedere legală se extinde și asupra altor cereri, cum este cea de completare dispozitiv, în accepțiunea recurentei, instanța a adăugat la lege, depășind atribuțiile puterii judecătorești.

Cum, în opinia recurentei, textul de lege are în vedere repunerea de drept numai asupra termenului în care se poate exercita calea de atac, instanța nu avea niciun temei de drept pentru care să extindă această prerogativă și asupra cererii de completare dispozitiv.

Prin întâmpinările formulate, intimata a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, iar recurenta a depus la dosar note scrise prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimatei, admiterea recursurilor și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta A. S.A. a susținut incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin aceea că instanța de revizuire a aplicat în mod greșit atât dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8, cât și dispozițiile art. 430 din C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când s-a hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de acest motiv de casare, ci, în situația în care o instanță de revizuire a fost chemată să aprecieze dacă decizia atacată cu revizuire încalcă autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri definitive anterioare.

Ca urmare, va fi avut în vedere doar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă, în esență, soluționarea cererii de revizuire cu încălcarea normelor de procedură referitoare la cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la art. 430 din același Cod.

Demersul judiciar al recurentei în etapa căii de atac a revizuirii a fost fundamentat pe existența unor hotărâri potrivnice, invocându-se faptul că sentința civilă nr. 552/22.03.2021 încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 114/12.04.2019 pronunțate de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr. x/2015 (devenită definitivă prin decizia civilă nr. 1380/22.10.2019) din perspectiva considerentelor care dezleagă nașterea dreptului autoarei prezentului demers judiciar la despăgubirile aferente procentului de 19,26% din lucrările ce nu au putut fi executate sau începute din culpa intimatei-pârâte, recurenta susținând, astfel, că, la data de 22.10.2019, s-a tranșat definitiv între părți atât persoana răspunzătoare de fapta ilicită (intimata din prezenta cauză), cât și paguba (19,26% din valoarea lucrărilor).

De asemenea, în etapa revizuirii, a mai arătat că aceste două elemente sunt, conform art. 2528 C. civ. (2009), esențiale în stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv momentul la care se naște dreptul la acțiune în repararea prejudiciului, însă, prin admiterea unui alt moment de la care începe să curgă termenul de prescripție, se încalcă efectul pozitiv al celor tranșate deja de instanță în dosarul nr. x/2015.

Având în vedere că, în speță, se aplică dispozițiile C. proc. civ. în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, se reține că, prin adăugarea în art. 513 alin. (4) C. proc. civ. a prevederii potrivit căreia, în cazul hotărârilor potrivnice, instanța anulează cea din urmă hotărâre și, după caz, trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, legiuitorul a asigurat accesul efectiv la cazul de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (și) pentru încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Însă, revizuirea întemeiată pe textul legal anterior citat este admisibilă doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei; hotărârile contradictorii să fi fost pronunțate nu în același proces, ci în procese diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, chiar dacă a fost ridicată, să nu se fi discutat; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, care s-a pronunțat cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Condițiile anterior menționate trebuie îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre aceste cerințe conducând la respingerea cererii de revizuire.

În speță, recurenta a susținut, sub un prim aspect, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin aceea că instanța de revizuire a reținut ca aplicabilă condiția ca, în al doilea proces, să nu se fi analizat autoritatea de lucru judecat.

Contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de revizuire a reținut incidența condiției anterior menționate. Chiar dacă nu este prevăzută expres de lege, această condiție a fost confirmată de doctrină și practica judiciară, plecând de la următoarele argumente:

În ipoteza în care, în al doilea proces, prima hotărâre a fost invocată și instanța a respins susținerile/apărările referitoare la incidența autorității de lucru judecat, partea nu mai poate reitera aceeași apărare pe calea revizuirii, deoarece se opune însăși autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării/dezlegării date chestiunii litigioase respective.

În speță, se constată că, în litigiul în care s-a pronunțat sentința a cărei revizuire s-a solicitat, instanța a luat în analiză sentința civilă nr. 114/12.04.2019.

În acest sens, se cuvin a fi avute în vedere considerentele aflate la antepenultimul paragraf din sentința civilă nr. 552/2021 din 22 martie 2021 a cărei revizuire a fost solicitată de recurentă, considerente reproduse, de altfel, și de instanța de revizuire.

În acest context, întrucât dezlegările date prin hotărârea invocată au fost analizate în cel de-al doilea dosar, nu se poate susține că există posibilitatea valorificării lor și prin intermediul revizuirii, întrucât instanța de revizuire nu poate, raportat la dispozițiile legale invocate, să efectueze un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect.

Altfel spus, nu îi este permis instanței de revizuire să se transforme în instanță de recurs și să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce instanța s-a pronunțat asupra lipsei incidenței efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, infirmarea unei astfel de soluții nu se poate face pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care instanța este chemată să statueze ea însăși asupra incidenței acestei instituții, iar nu să cenzureze o judecată anterioară.

Totodată, față de susținerea recurentei, în sensul că, prin cererea de revizuire, nu a invocat încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat, ci încălcarea efectului pozitiv, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei, că:

- recurenta a invocat în mod expres chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței nr. 114/12.04.2019;

- prima instanță (Tribunalul Specializat Cluj) a analizat în mod expres apărarea reclamantei constând în pretinsa autoritate de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2015 sub aspectul tranșării elementelor prescripției extinctive, reținând că, în dosarul menționat, "instanțele doar au constatat că a operat rezilierea acordului contractual nr. x/13.05.2014 din culpa reclamantei".

Așadar, în mod corect instanța de revizuire a reținut faptul că autoarea prezentului demers judiciar a invocat în cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, în mod corect instanța de revizuire a statuat că nu este îndeplinită condiția ca, în cel de-al doilea proces, să nu se fi invocat autoritatea de lucru judecat sau, chiar dacă a fost ridicată, să nu se fi discutat, motiv pentru care nu se poate reține ca întemeiată critica referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul luării în analiză a unei condiții suplimentare de admitere a cererii de revizuire.

Cât privește pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor art. 430 din C. proc. civ., raportat la care recurenta a susținut că cea de-a doua instanță a realizat evaluări proprii și contrare primei instanțe cu privire la momentul începerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată că titulara recursului nu se raportează la considerente decizorii ale instanței de revizuire, acestea fiind deja supuse controlului instanței de recurs conform celor analizate în precedent, ci la considerente reținute doar cu titlu subsidiar (în exprimarea folosită de însăși instanța de revizuire), potrivit cărora, în speță, nu există o divergență de interpretare în ce privește aspectul referitor la momentul nașterii dreptului la acțiune, întrucât în corpul sentinței civile nr. 114/12.04.2019 nu se regăsesc nici statuări exprese, nici implicite cu privire această chestiune litigioasă.

Prin urmare, având în vedere că prin critica formulată, recurenta s-a raportat la considerente reținute doar cu titlu subsidiar, și critica dobândește același caracter, fiind inutil de analizat, în condițiile în care o altă condiție a revizuirii nu era îndeplinită.

În considerarea celor mai sus arătate, constatând caracterul nefondat al recursului declarat de recurenta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1/2022 din 3 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva acestei decizii.

În motivarea cererii de recurs, revizuenta A. S.A. a susținut atât incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât instanța a încălcat dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., prin neanalizarea argumentului invocat de către revizuentă cu privire la dispozițiile art. 444 alin. (1) din C. proc. civ. și la art. 509 și următoarele din același Cod, întrucât cererea de completare era formulată împotriva unei hotărâri pronunțate într-o cale extraordinară de atac, termenul de formulare a cererii de completare dispozitiv fiind de 15 zile de la pronunțare, iar instanța nu a analizat acest motiv de tardivitate, cât și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., prin aceea că, reținând aplicarea dispozițiilor art. 457 alin. (2) din C. proc. civ. cu privire la repunerea de drept în termenul de formulare a cererii de completare dispozitiv, instanța a adăugat la lege, depășind atribuțiile puterii judecătorești.

Răspunzând criticilor, în ordinea în care acestea au fost formulate, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Cu toate că instanța nu a analizat punctual argumentul invocat de revizuenta A. S.A. privind tardivitatea cererii de completare dispozitiv, instanța de recurs constată că în practicaua deciziei de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1/03.02.2022 se regăsesc argumentele de drept pe care instanța și-a întemeiat soluția asupra excepției tardivității formulării cererii de completare dispozitiv.

În consecință, împrejurarea că recurenta este nemulțumită de argumentele și soluția dată asupra excepției tardivității cererii de completare dispozitiv nu determină incidența niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii, motiv pentru care critica subsumată prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primită.

Cât privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., subsumat căruia recurenta a susținut că instanța a adăugat la lege prin aceea că a reținut aplicarea dispozițiilor art. 457 alin. (2) din C. proc. civ. cu privire la repunerea de drept în termenul de formulare a cererii de completare dispozitiv, Înalta Curte subliniază că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. sancționează nerespectarea principiului separației puterilor în stat și presupune imixtiunea autorității judecătorești în activitatea puterii executive sau legislative, așa cum au fost consacrate de Constituția României.

Se reține, așadar, că depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești se concretizează într-o imixtiune a acestora în sfera activității executive sau legislative, ceea ce presupune săvârșirea de către instanța judecătorească a unor acte care intră în atribuțiile altei puteri legal constituite în stat.

În speță, însă, ceea ce impută recurenta instanței de revizuire este o greșită aplicare a dispozițiilor art. 457 alin. (2) din C. proc. civ., prin extinderea sferei de aplicare a acestui text de lege.

Contrar celor afirmate de recurentă în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de pct. 4 al art. 488 C. proc. civ., pretinsa nelegalitate săvârșită de instanța de revizuire nu relevă o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, ci aplicarea greșită a unor norme de drept procesual civil.

Așa fiind, susținerile recurentei pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin prisma căruia vor fi verificate criticile acesteia.

Așadar, se reține că, potrivit art. 444 alin. (1) C. proc. civ., "dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare".

Prin cererea adresată instanței de revizuire, intimata B. S.A. a solicitat completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1/03.02.2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2021, arătând că, la data soluționării cererii de revizuire, instanța a omis să se pronunțe asupra petitului accesoriu referitor la acordarea cheltuielilor de judecată.

Textul invocat de Curte (art. 457 alin. (2) teza a doua C. proc. civ.) este reglementat la dispozițiile generale aplicabile căilor de atac și astfel, este aplicabil doar în materia repunerii în termen din oficiu a căii de atac exercitate cu respectarea indicației greșite a instanței.

Cum cererea cu privire la care instanța a reținut ca incidentă cauza de repunere în termen din oficiu prevăzută de art. 457 alin. (2) teza a doua C. proc. civ. este o cerere de completare a hotărârii, reglementată de art. 444 C. proc. civ., iar nu o cale de atac, rezultă că instanța a încălcat regulile de procedură sancționate cu nulitatea, respingând excepția tardivității cererii de completare a hotărârii prin invocarea unei norme de procedură inaplicabile.

Așadar, instanța de revizuire trebuia să se raporteze strict la prevederile art. 444 alin. (1) C. proc. civ. și să stabilească, motivat, dacă termenul pentru formularea cererii de completare a hotărârii prin care a fost respinsă o cerere de revizuire pentru hotărâri potrivnice este fie același termen în care se putea declara recurs împotriva acestei hotărâri, fie termenul de 15 zile de la pronunțare aplicabil în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac.

Prin urmare, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. în privința deciziei de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1/2022 din 3 februarie 2022, Înalta Curte, în temeiul art. 496 și 497 din același Cod, va admite recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva deciziei de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1/2022 din 3 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă la 9 iunie 2022, pe care o va casa, sens în care va trimite, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe, cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1/2022 din 3 februarie 2022.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata B. S.A., Înalta Curte reține că, în ședința publică, înainte de încheierea dezbaterilor, apărătorul intimatei a depus factura x/09.08.2022 (aflată la fila x, însoțită de un extras de cont, aflat la fila x) care atestă, conform mențiunilor inserate în rubrica "denumirea produselor sau a serviciilor" și raportat la mențiunile din împuternicirea avocațială nr. x/2022 (aflată la fila x), efectuarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în sumă de 7.140 RON, conform actului adițional la contractul de asistență juridică x/2021, în dosarul nr. x/2021 în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reținând, totodată, că intimata a avansat cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat inclusiv față de recursul respins, formulând apărări distincte în acest sens, în considerarea dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5000 RON, către intimata B. S.A.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta A. S.A., Înalta Curte reține că, față de soluția de casare și de trimitere, spre rejudecare, a cererii de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1/2022 din 3 februarie 2022, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de această parte în recurs, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în ce privește cererea prevăzută de art. 444 C. proc. civ., astfel încât cheltuielile de judecată urmează a fi evaluate de instanța de rejudecare în raport de soluția ce o va pronunța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1/2022 din 3 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva deciziei de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1/2022 din 3 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă la 9 iunie 2022, pe care o casează și trimite, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe, cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1/2022 din 3 februarie 2022.

Obligă recurenta A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5000 RON, către intimata B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 noiembrie 2022.