ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2320/2022

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de față, examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 03.10.2018 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2018, reclamanții A., B. și C., D. și E., F., G., H. și I., J. și K., L., M., N., O., P., Q. și R., S., T., U., V. și W., X., Y. și Z., AA., BB. și CC., DD., EE., FF., GG. și HH., II. și JJ., KK., LL., MM., NN., OO. și PP., în contradictoriu cu pârâții QQ. S.R.L. și RR., au solicitat următoarele:

- admiterea acțiunii oblice, anularea declarației de rezoluțiune, emisă de QQ. S.R.L., înregistrată sub nr. x/13.09.2016 la S.C. P..E.J. SS., a contractului de asociere în participațiune încheiat la 16.01.2015 între QQ. S.R.L. și RR., pentru lipsa cauzei;

- constatarea nulității absolute a clauzei contractuale de la art. 2.2 lit. e) din contractul de asociere în participațiune încheiat între QQ. S.R.L. și RR. la 16.01.2015, pentru lipsa consimțământului și, consecutiv, anularea notificării de rezoluțiune înregistrată sub nr. x/13.09.2016 la S.C. P..E.J. SS. a contractului de asociere în participațiune încheiat la 16.01.2015, pe baza principiului accesoriul urmează principalul; cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1560 C. civ. și pe toate celelalte dispoziții invocate în cadrul acțiunii.

Prin întâmpinare, pârâta S.C. QQ. S.R.L. a solicitat, pe cale de excepție, constatarea prescripției dreptului la acțiune, în ceea ce privește petitul 2 al acțiunii, iar cu privire la fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

În cadrul ședinței de judecată din data de 22.03.2019, TT. a formulat, în temeiul art. 63 C. proc. civ. și a depus la dosar, cerere de intervenție accesorie prin care a solicitat admiterea acțiunii oblice formulate de către reclamanți și, pe cale de consecință, anularea declarației de rezoluțiune emisă de QQ. S.R.L., înregistrată sub nr. x/13.09.2016 la S.C. P..E.J. SS., a contractului de asociere în participațiune încheiat la data de 16.01.2015 între QQ. S.R.L. și RR., pentru lipsa cauzei.

Totodată, a solicitat constatarea nulității absolute a clauzei contractuale de la art. 2.2 lit. e) din contractul de asociere în participațiune încheiat între QQ. S.R.L. și RR. la data de 16.01.2015, pentru lipsa consimțământului și, consecutiv, anularea notificării de rezoluțiune înregistrată sub nr. x/13.09.2016 la S.C. P..E.J. SS. a contractului de asociere în participațiune încheiat la data de 16.01.2015 pe baza principiului accesoriul urmează principalul.

Tot în cadrul ședinței de judecată din data de 22.03.2019, a formulat cerere de intervenție accesorie și UU., conținutul acestei cereri fiind identic cu cel al cererii de intervenție accesorie formulată de către intervenientul TT., făcând însă referire la Antecontractul de vânzare-cumpărare având încheiere de dată certă nr. 52 din data de 27.04.2016, dată de notar public VV.. Prin acest antecontract, RR. s-a obligat să vândă către WW. apartamentul nr. x, în curs de edificare, situat în Cluj-Napoca, str. x, la parter, jud. Cluj, compus din 2 camere, bucătărie, baie și hol, cu suprafața utilă de 51 mp + balcon de 4 mp și părțile indivize comune asupra terenului aferent acestuia în cotele indivize aferente.

În data de 06.06.2019, XX. a înregistrat la dosarul cauzei o cerere de intervenție accesorie prin care a solicitat instanței admiterea acțiunii oblice formulate de către reclamanți și, pe cale de consecință, anularea declarației de rezoluțiune emisă de QQ. S.R.L. înregistrată sub nr. x/13.09.2016 la S.C. P..E.J. SS., a contractului de asociere în participațiune încheiat la data de 16.01.2015 între QQ. S.R.L. și RR., pentru lipsa cauzei.

Totodată, a solicitat constatarea nulității absolute a clauzei contractuale de la art. 2.2 lit. e) din contractul de asociere în participațiune încheiat între QQ. S.R.L. și RR. la data de 16.01.2015, pentru lipsa consimțământului și, consecutiv, anularea notificării de rezoluțiune înregistrată sub nr. x/13.09.2016 la S.C. P..E.J. SS. a contractului de asociere în participațiune încheiat la data de 16.01.2015 pe baza principiului accesoriul urmează principalul.

Prin sentința civilă nr. 40 din 10 ianuarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Specializat Cluj a admis cererea de chemare în judecată în judecată formulată de reclamanții A., B. și C., D. și E., F., G., H. și I., J. și K., L., M., N., O., P., Q. și R., S., T., U., V. și W., X., Y. și Z., AA., BB. și CC., DD., EE., FF., GG. și HH., II. și JJ., KK., LL., MM., NN., OO. și PP., în contradictoriu cu pârâții QQ. S.R.L. și RR..

De asemenea, s-au admis cererile de intervenție accesorie formulate de intervenienții TT., UU., XX. în favoarea reclamanților și s-a dispus anularea declarației de rezoluțiune a contractului de asociere în participațiune încheiat la 16.01.2015 între pârâții QQ. S.R.L. și RR., declarație emisă de pârâta QQ. S.R.L. și înregistrată sub nr. x/13.09.2016 la S.C. P..E.J. SS., pentru lipsa cauzei.

Totodată, s-a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta QQ. S.R.L. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia, anularea sentinței nr. 40/2020 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, cu consecința trimiterii cauzei în rejudecare către prima instanță pentru încălcarea principiului dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil, a aflării adevărului și a principiului contradictorialității, iar în subsidiar, a solicitat schimbarea în totalitate a hotărârii atacate, prin respingerea acțiunii promovate de către reclamanții-intimați ca nefondată; cu obligarea reclamanților-intimați la suportarea cheltuielilor de judecată avansate în apel, constând în taxa judiciară de timbru și onorariu avocațial.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimații-reclamanți și intervenienții accesorii au solicitat respingerea apelului formulat de către pârâta QQ. S.R.L. ca nefondat și menținerea sentinței civile în integralitate; odată cu întâmpinarea, au formulat și apel incident împotriva sentinței civile nr. 40/2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, solicitând schimbarea hotărârii primei instanțe în sensul admiterii capătului subsidiar de cerere, în sensul constatării nulității absolute a clauzei contractuale de la art. 2.2 lit. e) din contractul de asociere în participațiune încheiat între QQ. S.R.L. și RR. la data de 16.01.2015 pentru lipsa consimțământului și, consecutiv, anularea notificării de rezoluțiune înregistrată sub nr. x/13.09.2016 la S.C. P..E.J. SS. a contractului de asociere în participațiune încheiat la data de 16.01.2015 pe baza principiului accesoriul urmează principalul.

Prin decizia civilă nr. 608/2020 din 14 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins ambele apeluri declarate împotriva sentinței civile nr. 40 din 10.01.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime.

De asemenea, a respins cererea privind plata cheltuielilor de judecată formulată de apelanta QQ. S.R.L.

Împotriva acestei decizii pârâta QQ. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea excepției inadmisibilitătii petitului nr. 1 al cererii de chemare în judecată, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Cu titlu preliminar, recurenta-pârâtă invocă excepția inadmisibilității petitului nr. 1 din acțiune, respectiv cel prin care se solicită instanței de judecată să dispună anularea declarației de rezoluțiune a contractului de asociere în participațiune încheiat în data de 16.01.2015 între recurentă și RR., înregistrată sub nr. x/13.09.2016 la S.C. P..E.J. SS. pentru lipsa cauzei, deoarece lipsa cauzei unui act accesoriu, subsecvent nu poate fi constatată fără să fie constatată lipsa cauzei principalului, adică a actului din care decurge și față de care nu are o existență independentă, respectiv lipsa cauzei Contractului de asociere în participațiune, respectiv a clauzei prin care se instituie pactul comisoriu de grad IV, în baza principiului accesoriul urmează soarta principalului.

Recurenta apreciază că, deși instanța de apel a reținut că verificarea cauzei actului juridic (adică a notificării) nu poate fi realizată decât în raport de clauzele contractuale de care s-a prevalat chiar recurenta la momentul valorificării pactului comisoriu, iar cauza actului juridic este strâns legată de cauza convenției și cu atât mai mult de clauzele care au generat litigiul, în mod abuziv a menținut soluția instanței de fond prin care s-a constatat lipsa cauzei notificării prin care s-a invocat pactul comisoriu, fără a exista un petit de constatare a lipsei cauzei convenției, respectiv a lipsei cauzei pactului comisoriu.

Recurenta arată că notificarea prin care a invocat pactul comisoriu este un act subsecvent clauzei pactului comisoriu și depinde de existența acesteia, raportat la faptul că notificarea reprezintă doar un act de informare cu privire la alegerea dreptului de a opera rezoluțiunea contractului. Or, nu s-ar putea constata lipsa cauzei acestui act de pură informare cu privire la opțiunea de a opera rezoluțiunea convenției, în același timp cu existența cauzei în raport cu clauza care instituie pactul comisoriu.

În continuare, recurenta arată că reclamanții nu puteau învesti instanța cu un petit prin care să se constate lipsa cauzei pactului comisoriu, deoarece dreptul acestora era prescris, raportat la faptul că sancțiunea lipsei cauzei este nulitatea relativă, prescriptibilă în 3 ani.

Totodată, arată că petitul nr. 2 din cererea de chemare în judecată, prin care se solicită nulitatea absolută a clauzei ce instituie pactul comisoriu, imprescriptibilă sub aspect extinctiv, este susținută de reclamanți pe baza aceluiași principiu, accesorium sequitur principale. Prin urmare, consideră că este de neînțeles de ce ambele instanțe au aplicat acest principiu raportat la petitul nr. 2 din cererea de chemare în judecată, în sensul că nu au mai analizat acest petit, apreciind că ambele petite au aceeași urmare și anume de a se lipsi de efecte juridice (fie prin anulare - petitul nr. 1, fie prin constatarea nulității absolute - petitul nr. 2) notificarea prin care s-a invocat aplicarea pactului comisoriu de ultim grad.

Subsumat acestui caz de casare, recurenta susține că instanța de apel a încălcat normele de procedură ce reglementează modificarea obiectului cererii, nesocotind principiul disponibilității în privința limitelor judecății.

Astfel, arată că, deși reclamanții nu au învestit instanța cu un petit prin care să se constate lipsa cauzei Contractului de asociere în participațiune, respectiv a pactului comisoriu, instanța de apel în mod abuziv a reținut că "a fost demonstrată lipsa cauzei încă de la momentul semnării convenției".

De asemenea, fără a nega că în lipsa constatării lipsei cauzei convenției nu se poate constata lipsa cauzei notificării, menționează că, în acest caz, instanțele ar fi trebuit să constate inadmisibilitatea acestui petit și să îl respingă. Or, instanța de apel a depășit limitele cu care a fost învestită și s-a pronunțat cu privire la un aspect cu privire la care nu a fost învestită, cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (6), art. 478 alin. (1) și art. 479 C. proc. civ., în loc să invoce excepția inadmisibilității petitului nr. 1 din cererea de chemare în judecată, excepție pe care înțelege recurenta să o invoce în această etapă procesuală, raportat la caracterul de ordine publică al acestei excepții.

Subsumat acestui caz de casare, recurenta susține că decizia recurată cuprinde motive contradictorii față de soluția dată, care este opusă raționamentului juridic expus de instanța de apel și de către recurenta-pârâtă în cererea de apel.

Totodată, apreciază că instanța de apel nu a motivat de ce lipsește cauza notificării prin care s-a invocat pactul comisoriu, ci s-a limitat să indice ce a reținut instanța de fond, fără a motiva prin argumente proprii de ce soluția instanței de fond este temeinică și legală în ceea ce privește lipsa cauzei notificării.

Recurenta susține că prin acest tip de motivare, de tip copy-paste, nu s-a realizat o reală analiză a acestui motiv de apel, încălcându-se și efectul devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476, art. 477 și art. 479 C. proc. civ.

Se mai susține că, deși instanța de apel a reținut că teza recurentei-pârâte privind validitatea contractului, analizată distinct de cauza actului juridic cenzurat de instanță, nu poate fi validată, a procedat chiar ea la acest tip de raționament, ignorând faptul că recurenta-pârâtă a arătat că cele două cauze nu puteau fi analizate decât împreună, fiind interdependente și că nu se poate susține faptul că există cauza convenției, respectiv un pact comisoriu, dar nu există cauza notificării prin care recurenta a înțeles să dea eficiență pactului comisoriu.

Menționează că a arătat faptul că raționamentul instanței de fond este greșit, întrucât, așa cum rezultă din considerentele sentinței, între premisele ce au stat la baza cauzei contractului de asociere în participațiune și premisele cauzei notificării, prin care s-a invocat pactul comisoriu, este identitate totală, neputându-se susține că are cauză contractul de asociere în participațiune, dar declarația de rezoluțiune nu ar avea cauză sau că aceasta ar fi ilicită. Cauza, în speță, arată recurenta, este tocmai intenția de a sancționa nerespectarea obligațiilor contractuale valabile, consimțite de către părți și, implicit, de a ocroti interesele contractuale ale părții interesate și care, în speță, este recurenta-pârâtă.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material raportat la modalitatea în care a înțeles să analizeze critica privind faptul că instanța de fond, cu încălcarea principiului dreptului la apărare, al dreptului la un proces echitabil, al aflării adevărului și al principiului contradictorialității, fără să pună în discuția părților natura juridică a înscrisului intitulat "notificare", prin care s-a invocat pactul comisoriu cuprins în art. 2.2 lit. e) paragrafele 2 și 3 din contract, a dat două calificări juridice diferite înscrisului intitulat "notificare".

Redând o parte a considerentelor instanței de apel, recurenta susține că au fost interpretate greșit prevederile art. 22 coroborat cu art. 152 C. proc. civ., pe de o parte și ale art. 22 alin. (4) coroborat cu art. 479 alin. (1) C. proc. civ., pe de altă parte.

De asemenea, mai susține că omisiunea primei instanțe de a restabili calificarea juridică exactă poate fi luată în considerare chiar și din oficiu de către instanța de apel, corecta calificare juridică fiind un motiv de ordine publică, în sensul art. 470 alin. (1) C. proc. civ., indiferent dacă normele juridice nesocotite au caracter imperativ sau supletiv.

Consideră că instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor legale, nu a lămurit natura juridică a înscrisului intitulat "notificare", aspect de natură să afecteze aplicarea corectă a legii în cauză și pronunțarea unei hotărâri juste.

Susține că a arătat diferențele dintre pactul comisoriu și declarația unilaterală a rezoluțiunii, însă instanța de apel a respins acest motiv de apel, arătând faptul că, "instanța nu poate determina schimbarea cadrului procesual și nu poate solicita schimbarea obiectului sau cauzei litigiului pentru a fi îndeplinite anumite condiții", precum și că, "lipsa oricărei dispute cu privire la natura juridică a acestuia a permis verificarea temeiniciei pretențiilor părților tocmai în limitele învestirii".

Din aceste considerente ale instanței de apel susține că ar rezulta încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., întrucât instanța nu poate lăsa o calificare dată greșit de către parte și care reprezintă o altă instituție de drept decât cea corectă, cu atât mai mult cu cât între părți nu există un acord de stabilire a unei calificări juridice, așa cum prevede art. 22 alin. (5) C. proc. civ., asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile.

Cu toate că efectele finale ale celor două moduri de operare ale rezoluțiunii sunt aceleași, și anume repunerea părților în situația anterioară, recurenta arată că este importantă calificarea juridică a modului de operare aplicabil în prezenta cauză, raportat la limitele în care poate opera controlul judiciar al instanței. Astfel, susține că instanța trebuia să admită motivul de apel și să constate faptul că intimații-reclamanți au dat o calificare greșită modului de operare a rezoluțiunii, respectiv faptul că recurenta a transmis o notificare prin care doar a informat partea de opțiunea de a invoca rezoluțiunea, care are un caracter accesoriu față de clauza care instituie pactul comisoriu la art. 2.2 lit. e) din convenție, și nu se află în prezența unei declarații unilaterale de rezoluțiune, care ar avea o existență de sine stătătoare.

Subliniază că acesta este motivul pentru care reclamanții au solicitat, în cadrul petitului nr. 1 din cererea de chemare în judecată, "anulabilitatea" declarației de rezoluțiune pentru lipsa cauzei, întrucât o declarație de rezoluțiune permite controlarea în mod independent a condițiilor de valabilitate, însă o notificare, fiind un act accesoriu clauzei pactului comisoriu, nu poate fi analizată în lipsa analizării pactului comisoriu, deoarece intervine principiul accesorium sequitur principale, sens în care solicită să se observe că, în cadrul petitului nr. 2, reclamanții au solicitat nulitatea absolută a clauzei pactului comisoriu și, drept urmare, și a notificării de rezoluțiune, iar nu a "declarației de rezoluțiune", așa cum s-au exprimat, intenționat, în cadrul primului petit.

O altă critică de nelegalitate subsumată acestui motiv de casare privește interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1549 și următoarele din C. civ. (inclusiv art. 1550 alin. (2) C. civ.) care reglementează instituția rezoluțiunii.

În acest sens, arată că, în mod contrar dispozițiilor art. 1550 alin. (2) C. civ., pe care le redă, instanța de apel a reținut că rezoluțiunea nu operează de drept, întrucât, și în acest caz este necesară manifestarea unilaterală de voință a creditorului pentru activarea măsurii rezoluțiunii, în defavoarea executării silite, așa cum relevă art. 1549 C. civ., ceea ce confirmă că exercitarea dreptului de opțiune al creditorului pentru invocarea rezoluțiunii, în detrimentul executării silite, se va materializa în declarația de invocare a rezoluțiunii.

Recurenta-pârâtă arată că nu a negat faptul că această notificare, prin care a înțeles să invoce pactul comisoriu de ultim grad, reprezintă o manifestare de voință, contrar celor susținute de instanța de apel, însă prin aceasta doar se informează partea cu privire la alegerea făcută, de operare a rezoluțiunii în baza pactului comisoriu de ultim grad, care își produce efectele automat, adică de drept, din momentul neexecutării obligațiilor contractuale.

Astfel, spre deosebire de declarația unilaterală de rezoluțiune, veritabil act juridic care duce prin manifestarea de voință la rezoluțiunea contractului, notificarea prin care s-a invocat pactul comisoriu nu produce efecte prin ea însăși, ci este doar un instrumentum probationis cu rolul de a aduce la cunoștință pactul comisoriu prevăzut în contractul de asociere în participațiune, fiind cel care duce la încetarea de drept a contractului, fără a mai fi nevoie de o manifestare de voință a creditorului în acest sens, ci doar de o invocare a acestuia.

Sub un alt aspect, recurenta invocă faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 1235, art. 1238, art. 1270 și ale art. 1550 C. civ. relative la analiza lipsei cauzei notificării prin care s-a invocat pactul comisoriu, sens în care a arată că prin cauza notificării se înțelege informarea celeilalte părți contractante, în speță RR. despre faptul că recurenta a înțeles să se folosească de pactul comisoriu cuprins în art. 2.2 lit. e) din contract, privind consecințele edificării construcției fără respectarea întocmai a proiectului tehnic și de arhitectură autorizat.

Apreciază că nu se poate vorbi despre o lipsă a cauzei, deoarece cauza notificării a existat în momentul încheierii acesteia, și anume scopul de a informa partea contractantă.

Mai arată că, atât instanța de apel, cât și instanța de fond au pronunțat o soluție greșită, cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, deoarece, în realitate, au analizat cauza clauzei care stabilește pactul comisoriu și cauza convenției de asociere în participațiune, iar nu cauza notificării. Mai mult, susține că instanța de apel și-a însușit considerentele instanței de fond și a arătat că recurenta a avut alte motive care au stat la baza invocării pactului comisoriu decât cele invocate formal prin "declarația de rezoluțiune". Or, chiar și în aceste condiții, nu s-ar putea reține că ar lipsi cauza, atât timp cât se susține că, de fapt, ar fi avut o altă cauză reală.

Raportat la faptul că nu s-a dovedit că ar fi contrară ordinii publice și bunelor moravuri, cauza notificării este valabilă, chiar dacă se acceptă teza instanțelor anterioare, privind existența unei alte cauze decât cea reală.

Recurenta susține că instanța de apel a reținut, cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 1238 alin. (1), art. 1249 alin. (2), art. 1262 C. civ., că trebuie să existe cauza "nu numai la momentul încheierii contractului dar și ulterior, pe parcursul derulării relațiilor contractuale, așadar chiar și la momentul valorificării pactului comisoriu, ceea ce confirmă că teza apelantei privind existența unei cauze nu poate fi validată, cât timp a fost demonstrată lipsa acesteia încă de la momentul semnării convenției".

Prin urmare, recurenta susține că, și în situația în care s-ar accepta ideea că și convenția de asociere în participațiune este lipsită de cauză de la momentul semnării convenției, nulitatea relativă care intervine în acest caz are menirea de a ocroti numai interese individuale. De aceea, legiuitorul i-a oferit persoanei interesate, prin reglementările C. civ., posibilitatea să renunțe valabil la dreptul de a invoca nulitatea relativă dacă apreciază că aceasta este în interesul său. Astfel, arată că cealaltă parte contractantă, RR. a înțeles să renunțe la posibilitatea de a invoca lipsa cauzei convenției de asociere în participațiune sau lipsa cauzei clauzei nr. 2.2 lit. e) din convenție, ceea ce a dus la "confirmarea" tacită, prin continuarea executării obligațiilor contractuale după semnarea convenției.

O ultimă critică a recurentei-pârâte, subsumată motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., privește respingerea apelului incident formulat de apelanții-reclamanți.

Se invocă respingerea apelului incident cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept cuprinse în art. 30, art. 397, art. 444 și art. 445 C. proc. civ.

Recurenta arată că reclamanții au învestit instanța cu două cereri principale, întrucât s-au invocat temeiuri juridice diferite, iar soluționarea petitului al doilea nu depinde de soluția dată primului petit. Prin urmare, instanța trebuia să se pronunțe asupra ambelor petite.

Având în vedere acest aspect și omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra petitului nr. 2, reclamanții puteau formula doar cerere de completare a hotărârii, în acord cu art. 444-445 C. proc. civ., iar nu apel, care ar fi trebuit respins ca inadmisibil.

Mai mult, recurenta-pârâtă invocă faptul că cererea de apel trebuia respinsă ca tardiv introdusă, fiind exercitată peste termenul de 30 zile instituit prin prevederile art. 444 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, susține că decizia recurată este nelegală întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce privește cel de-al doilea motiv de inadmisibilitate invocat, și anume faptul că părțile potrivnice nu au dreptul de a declara apel incident cu privire la alte capete de cerere decât cele criticate prin apelul principal de către recurentă, motiv pentru care se impune casarea deciziei civile.

La 07 mai 2021, intimații-reclamanți și intimații-intervenienți au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile atacate în totalitate, arătând, totodată, că excepția inadmisibilității capătului de cerere principal al acțiunii a fost invocată omisso medio direct în recurs.

Totodată, au formulat și recurs incident împotriva deciziei civile nr. 608/2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, prin care au solicitat casarea în parte a deciziei civile recurate, sub aspectul soluției ce privește apelul incident și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în vederea soluționării capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată.

Detaliind, recurenții arată că cererea de chemare în judecată a avut două capete de cerere, unul principal și unul subsidiar. Având în vedere că prima instanță a admis capătul de cerere principal, după cum a reținut și instanța de apel, prima instanță a fost dispensată de obligația de a se pronunța asupra capătului de cerere subsidiar, care, în esență, avea aceeași finalitate cu cea a capătului de cerere principal.

Însă, recurenții arată că, în apel, au intenționat să supună analizei instanței și capătul de cerere subsidiar, motiv pentru care au formulat apel incident. Totodată, au menționat că, în realitate, nu justificau un interes în susținerea apelului incident, atât timp cât se menținea soluția pe capătul de cerere principal.

În ce privește recursul-incident, arată că, în eventualitatea în care recursul principal ar fi admis, recurenții-reclamanți ar justifica un interes în formularea acestui recurs, prin care tind la casarea în parte a hotărârii instanței de apel, sub aspectul soluției date apelului incident.

Totodată, arată că recurenta-pârâtă a formulat recurs doar cu privire la soluția dată capătului principal de acțiune, astfel că, în eventualitatea admiterii recursului principal, se impune admiterea și a recursului-incident, pentru a se supune devoluțiunii în apel ambele petite ale cererii de chemare în judecată.

La 31.05.2021, recurenta-pârâtă a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului incident, în principal ca inadmisibil, iar, în secundar, ca nefondat. În ce privește excepția inadmisibilității, recurenta-pârâtă arată că nu este admisibilă formularea unui recurs incident pentru obținerea unei hotărâri pe un aspect pe care prima instanță a omis să se pronunțe, iar partea interesată, în speță, reclamanții, nu au înțeles să formuleze cerere de completare a hotărârii, în condițiile art. 444 C. proc. civ.

Totodată, a arătat că recursul incident este inadmisibil întrucât este formulat asupra altor capete de cerere decât cele atacate prin recursul principal.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 17 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a formulat în scris punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 27 septembrie 2022, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității recursului incident, invocată de recurenta-pârâtă și a admis în principiu ambele recursuri, stabilind termen de judecată la data de 8 noiembrie 2022, ora 11:00, în vederea soluționării acestora în ședință publică, cu citarea părților. Totodată, a prorogat discutarea excepției lipsei de interes a recursului incident pentru termenul de judecată stabilit la 8 noiembrie 2022.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă QQ. S.R.L., Înalta Curte reține următoarele:.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat inadmisibilitatea constatării lipsei cauzei notificării privind rezoluțiunea contractului de asociere în participațiune în temeiul unui pact comisoriu, în condițiile în care nu s-a solicitat și nu s-a constatat, în prealabil, lipsa cauzei pactului comisoriu în temeiul căruia operează rezoluțiunea. A motivat că notificarea prin care a invocat pactul comisoriu este un act subsecvent clauzei care conține pactul comisoriu și depinde de existența acesteia, având doar natura unui act de informare cu privire la exercitarea dreptului de a opera rezoluțiunea contractului și de a se da eficiență juridică acestei clauze prin care s-a instituit pactul comisoriu de ultim grad.

Instanța de recurs notează că pactul comisoriu este definit în doctrina de specialitate ca o clauză contractuală prin care părțile stabilesc în prealabil obligațiile contractuale a căror neexecutare poate să atragă rezoluțiunea.

Din modul de redactare a art. 1553 C. civ. rezultă că funcționarea clauzei rezolutorii presupune respectarea regulii specializării pactului comisoriu, prin precizarea, în cuprinsul său, a obligațiilor care determină rezoluțiunea. De asemenea, dacă nu s-a prevăzut expres că debitorul este în întârziere ca urmare a neexecutării, atunci rezoluțiunea este subordonată punerii în întârziere a debitorului.

Pentru activarea mecanismului pactului comisoriu este necesară manifestarea de voință a creditorului obligației neexecutate, în sensul de a invoca rezoluțiunea convențională în temeiul pactului comisoriu. Prin declarația sa, creditorul poate să decidă încetarea contractului, fără intervenția instanței. Cu toate acestea, controlul pe cale judiciară nu este înlăturat, întrucât debitorul împotriva căruia s-a invocat rezoluțiunea poate solicita, subsecvent invocării clauzei rezolutorii de către creditor, intervenția organelor judiciare pentru evaluarea respectării pactului comisoriu. De aceea, acțiunea dedusă judecății, prin care se solicită evaluarea respectării pactului comisoriu de către creditor nu poate fi apreciată ca inadmisibilă.

Recurenta-pârâtă susține că instanța nu putea să cenzureze pactul comisoriu fără ca subiecții activi ai acțiunii să fi solicitat în mod expres nulitatea pactului comisoriu pentru lipsa cauzei care a stat la baza încheierii sale.

În acest context, trebuie amintit că prima instanța a dispus anularea declarației de rezoluțiune a contractului de asociere în participațiune încheiat în data de 16.01.2015 între pârâții QQ. S.R.L. și RR., declarație emisă de pârâta QQ. S.R.L. și înregistrată sub nr. x/13.09.2016 la S.C. P..E.J. SS., pentru lipsa cauzei. Această soluție a fost validată de instanța de prim control judiciar prin respingerea apelului principal declarat de pârâta QQ. S.R.L. și a apelului incident declarat de reclamanți și intervenienți.

Instanța de apel a reținut, în esență, că verificarea cauzei actului juridic - notificarea, nu poate fi realizată decât în raport de clauzele contractuale de care s-a prevalat chiar apelanta la momentul valorificării pactului comisoriu, iar cauza actului juridic este strâns legată de cauza convenției și, cu atât mai mult, de clauzele care au generat litigiul, concluzia reținută fiind în sensul că invocarea nerespectării unei obligații contractuale de către partea adversă, în condițiile în care partea care invocă o astfel de neexecutare a acceptat derularea contractului, cunoscând că debitorul obligației nu o poate respecta sau executa, nu poate reprezenta premisa reală a denunțării contractului de către cocontractantul căruia i se impută neexecutarea, tocmai în condițiile convenite de comun acord de ambele părți.

În raport de situația concretă din cauză, configurată prin natura și conținutul clauzelor contractuale agreate de părți, instanța de recurs constată că verificarea efectuată de instanțele devolutive este legală, fiind limitată la analiza îndeplinirii condițiilor prevăzute în pactul comisoriu, în special prin raportare la îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate de părți de la momentul încheierii contractului.

Lipsa cauzei care a stat la baza declarației de rezoluțiune este justificată în mod corect de instanțele devolutive prin raportare la pretinse neregularități existente chiar de la momentul încheierii contractului, despre care ambele părți au avut cunoștință, neregularități care l-au plasat pe debitorul obligațiilor pretins neexecutate în imposibilitatea de a le respecta sau de a le executa în modalitatea stabilită, împrejurări cunoscute și acceptate de recurenta-pârâtă chiar de la data încheierii contractului. În acest sens, s-a reținut de către instanța de apel că recurenta-pârâtă cunoștea, încă de la momentul încheierii contractului de asociere în participațiune din 16.01.2015, faptul că lucrările de construire realizate de RR., în executarea contractului de asociere în participațiune din 02.11.2010, nu respectă autorizația de construire nr. x/16.01.2009 și nici autorizația de construire nr. x/24.10.2012 și că pârâtul a schimbat destinația imobilului din spațiu comercial în ansamblu rezidențial, fără a întreprinde demersuri reale în vederea obținerii unei noi autorizații care să permită intrarea în legalitate a imobilului astfel construit. S-a reținut astfel că invocarea de către pârâtă a pactului comisoriu cuprins în art. 2.2 lit. e) privind consecințele edificării construcției fără respectarea întocmai a proiectului tehnic și de arhitectură autorizat apare ca fiind lipsită de cauză în cadrul raporturilor contractuale intervenite între părți.

În aceste circumstanțe, instanța de recurs reține că lipsa cauzei declarației de rezoluțiune este consecința constatării neîndeplinirii cerinței privind importanța neexecutării pentru partea care o invocă, în condițiile în care recurenta-pârâtă a cunoscut și a acceptat respectivele neregularități existente încă de la momentul încheierii contractului de asociere în participațiune a cărui rezoluțiune se urmărește.

Prin urmare, în mod corect instanțele devolutive au verificat dacă rezoluțiunea inițiată de către recurentă este o sancțiune justificată, o atare cenzură fiind permisă, în temeiul art. 1553 C. civ., în cadrul operațiunii de verificare a condițiilor stabilite de părți prin clauza rezolutorie, operațiune în care este inclusă și verificarea cauzei neexecutării și a importanței acesteia, pentru partea care o invocă, în planul raportului contractual convenit de părți.

Așadar, în cauză, s-a verificat situația premisă care a fundamentat cererea principală formulată de reclamanți și s-a constatat, pe baza evaluării probatoriului administrat, că neexecutarea unor obligații specifice a fost cunoscută și acceptată de pârâtă și, în plus, respectarea anumitor obligații presupune implicarea pârâtei în efectuarea unor demersuri pentru intrarea în legalitate.

În cauză, nu poate fi acceptată teza recurentei potrivit căreia există un raport de la principal la accesoriu între pactul comisoriu care conține obligațiile a căror sancțiune atrage rezoluțiunea convențională a contractului și declarația creditorului privind rezoluțiunea contractului.

În realitate, relația dintre pactul comisoriu și sancțiunea care intervine, în cazul activării sale, este aceea de la cauză la efect, întrucât activarea pactului comisoriu conduce la rezoluțiunea contractului din cauza neexecutării obligațiilor pe care le prevede expres în cuprinsul său.

Așadar, problema verificării legalității demersului întreprins în vederea rezoluțiunii contractului presupune verificarea și identificarea resorturilor care au stat la baza măsurii desființării contractului, respectiv a cauzei care a determinat această măsură.

Pentru considerentele mai sus arătate, este nefondată critica subscrisă inadmisibilității constatării lipsei cauzei notificării privind rezoluțiunea contractului de asociere în participațiune în temeiul unui pact comisoriu, în condițiile în care nu s-a solicitat și nu s-a constatat, în prealabil, lipsa cauzei pactului comisoriu în temeiul căruia operează rezoluțiunea.

În cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă QQ. S.R.L. a criticat decizia recurată ca fiind nelegală, deoarece instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. În concret, s-a motivat că instanța de apel a nesocotit principiul disponibilității, prin depășirea limitelor cu care a fost învestită, în sensul că a constatat lipsa cauzei convenției, deși nu s-a formulat un capăt de cerere cu acest obiect.

Din formularea cuprinsă în art. 9 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Limitele învestirii sunt determinate de părți prin cererea de chemare în judecată sub aspectul părților, a pretenției concrete ce se pretinde prin cerere și al cauzei, adică al temeiului juridic invocat.

Recurenta-pârâtă susține o depășire a cadrului procesul, sub aspectul obiectului pretențiilor formulate, în sensul că instanțele devolutive au acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, în sensul că, prin hotărârea instanței de apel, care validează soluția adoptată de prima instanță, s-a constatat lipsa cauzei contractului de asociere în participațiune, deși nu a existat un petit în acest sens.

Examinând decizia pronunțată în apel, instanța de recurs constată că o atare neregularitate nu se confirmă, hotărârea pronunțată de prima instanță, păstrată prin decizia din apel, respectă limitele învestirii instanței din perspectiva obiectului pretențiilor formulate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, în acord cu prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și cu respectarea limitelor devoluțiunii determinate de ceea ce s-a apelat și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel arătând că motivele care o susțin sunt contradictorii și, în același timp, vin în contradicție cu soluția adoptată prin dispozitiv și că nu există o motivare în ceea ce privește lipsa cauzei notificării.

Înalta Curte relevă că, pentru a răspunde exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicția la care se referă textul de lege trebuie să poarte fie între considerente și dispozitiv, fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată.

Din examinarea considerentelor deciziei atacate rezultă că decizia atacată conține considerente expuse într-o manieră logică, coerentă în raport cu motivele invocate de pârâtă prin cererea de apel și explicitează și justifică soluția pronunțată în apel, aceea de păstrarea a hotărârii adoptate de prima instanță.

Nu se poate reține lipsa de coeziune a considerentelor deciziei atacate și nici lipsa unei motivări în privința deciziei adoptate. În acest sens, instanța de apel a motivat în mod clar că nu poate valida teza apelantei privind validitatea cauzei contractului analizată distinct de cauza actului juridic cenzurat de instanță. S-a relevat că verificarea cauzei actului juridic - notificarea, nu poate fi realizată decât în raport cu clauzele contractuale de care s-a prevalat chiar apelanta la momentul valorificării pactului comisoriu, iar cauza actului juridic este strâns legată de cauza convenției și în special de clauzele care au generat litigiul.

În privința cauzei, instanța de apel a mai reținut că aceasta trebuie să existe nu numai la momentul încheierii contractului, dar și ulterior, pe parcursul derulării relațiilor contractuale, așadar chiar și la momentul valorificării pactului comisoriu, neputându-se valida teza apelantei privind existența cauzei, cât timp a fost demonstrată lipsa acesteia încă de la momentul semnării convenției.

Considerentele deciziei recurate pun în evidență faptul că instanța de apel a expus considerente coerente în fundamentarea deciziei pronunțate, care explică și justifică soluția pe care o conține dispozitivul.

Așa cum s-a reținut în cadrul analizei primului motiv de recurs, instanțele devolutive au verificat dacă rezoluțiunea inițiată de către recurentă este o sancțiune justificată, o atare cenzură fiind permisă, în temeiul art. 1553 C. civ., în cadrul operațiunii de verificare a condițiilor stabilite de părți prin clauza rezolutorie, operațiune în care este inclusă și verificarea cauzei neexecutării și a importanței acesteia, pentru partea care o invocă, în planul raportului contractual convenit de părți.

Prin urmare, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat modalitatea în care instanța de apel a analizat motivul de apel prin care a invocat încălcarea principiile privind dreptul la apărare și la un proces echitabil, al rolului activ în aflarea adevărului și al contradictorialității, întrucât nu a pus în discuția părților natura juridică a înscrisului intitulat notificare, prin care s-a invocat pactul comisoriu cuprins în art. 2.2 lit. e) paragrafele 2 și 3 din contractul de asociere în participațiune încheiat în data de 16.01.2015.

În legătură cu acest motiv de apel, trebuie arătat că instanța de apel a reținut că, în cauză, s-au respectat principiile invocate, câtă vreme prima instanță a verificat temeinicia pretențiilor în limitele învestirii sale, prin raportare la susținerile reclamanților, pe de o parte, și la apărările formulate de apelanta pârâtă, pe de altă parte.

Recurenta-pârâtă susține că argumentele instanței de apel nu pot fi primite prin raportare la caracterul obligatoriu al art. 22 alin. (4) C. proc. civ., prevederi legale care nu au fost aplicate de către instanța de apel și care au avut drept consecință o eroare de drept substanțial care vizează eroarea de calificare juridică a actelor și faptelor deduse judecății. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel trebuia să analizeze în mod favorabil motivul de apel invocat și să constate că intimații-reclamanți au dat o calificare greșită modului de operare a rezoluțiunii, în sensul că prin notificarea emisă a informat partea despre opțiunea de a invoca rezoluțiunea, iar această notificare are un caracter accesoriu față de clauza care instituie pactul comisoriu. Totodată, a subliniat că nu se poate considera că s-a emis o declarație unilaterală de rezoluțiune care are o existență de sine stătătoare.

Instanța de recurs constată că prima parte a criticii formulate vizează încălcarea unei norme de drept procesual, respectiv nesocotirea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, astfel că poate fi integrată cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica este nefondată.

Instanța de apel a analizat motivul de apel invocat și a validat raționamentul primei instanței, stabilind că actul emis de pârâtă, denumit notificare, poate fi cenzurat din perspectiva verificării îndeplinirii condițiilor necesare pentru incidența rezoluțiunii în raport cu limitele învestirii și în relație cu raporturile de drept material pe care reclamanții și-au fundamentat demersul judiciar, aspecte necontestate de pârâtă în față primei instanțe.

Din această perspectivă, instanța de apel, în exercitarea rolului activ în aflarea adevărului, a evidențiat că pârâta apreciază în mod greșit că notificarea este doar instrumentum probationis de comunicare a voinței de activare a rezoluțiunii, prin invocarea pactului comisoriu.

Instanța de apel a reținut că textul care dispune în sensul operării de drept a rezoluțiunii, art. 1549 C. civ., are numai rolul de a înlătura necesitatea pronunțării judiciare a rezoluțiunii în cazurile prevăzute de lege sau convenite de părți, iar nu și pe acela de a înlătura nevoia manifestării de voință a creditorului obligației în sensul de a alege sancțiunea rezoluțiunii în raport cu alte remedii disponibile. Totodată, a relevat că aceste prevederi legale nu pot fi interpretate în sensul că este suprimat controlul legalității măsurii privind rezoluțiunea contractului, prin învestirea instanței în acest sens.

În raport de considerentele regăsite în cuprinsul deciziei atacate, se constată că instanța de apel a dat eficiență principiului rolului activ în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ. și a stabilit că, indiferent de denumirea dată de parte, notificarea emisă de către pârâtă are valențele unei declarații unilaterale de rezoluțiune a contractului, care poate fi cenzurată ulterior, pe cale judiciară, din perspectiva respectării condițiilor legale și convenționale privind aplicarea sancțiunii rezoluțiunii.

Față de aceste considerente, motivul de recurs încadrat în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., este nefondat.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1549 și următoarele C. civ., inclusiv art. 1550 alin. (2) C. civ. care reglementează instituția rezoluțiunii. Arată că nu a negat faptul că notificarea prin care a înțeles să invoce pactul comisoriu de ultim grad reprezintă o manifestare de voință, însă, consideră că, prin aceasta, doar se informează partea cu privire la alegerea făcută, aceea de operare a rezoluțiunii în baza pactului comisoriu de ultim grad.

Recurenta susține că notificarea nu produce efecte, este doar un instrumentum probationis prin care aduce la cunoștință activarea pactului comisoriu privind încetarea contractului, spre deosebire de declarația unilaterală de rezoluțiune care reprezintă un act de manifestare de voință în sensul rezoluțiunii contractului, care este supus acelorași condiții de valabilitate ca orice contract.

Critica, astfel formulată, este neîntemeiată.

Din interpretarea coroborată a art. 1550-1553 C. civ. rezultă că dreptul creditorului de a solicita rezoluțiunea contractului trebuie să fie exprimat într-o anumită formă, ce urmează a fi comunicată debitorului. Așadar, această manifestare de voință a creditorului, sub forma declarației de invocare a pactului comisoriu, are valențele unui act juridic unilateral în sensul reglementat prin art. 1326 C. civ., întrucât conține manifestarea de voință a creditorului făcută cu intenția de a produce efecte juridice, respectiv de a desființa contractul.

De aceea, această declarație nu are doar rolul de suport material probator, deoarece trebuie făcută cu respectarea tuturor condițiilor pe care le implică validitatea unui act juridic unilateral producător de efecte juridice, respectiv de a da eficiență sancțiunii privind rezoluțiunea contractului reglementată prin pactul comisoriu.

Activarea mecanismului pactului comisoriu nu se poate produce în absența declarației unilaterale a creditorului obligației neexecutate, valabil exprimată în temeiul pactului comisoriu agreat de părți. Însă, debitorul obligației pretins neexecutate poate declanșa controlul judiciar, subsecvent invocării clauzei rezolutorii de către creditor, pentru verificarea pe cale judiciară a condițiilor legale și convenționale în care s-a activat pactul comisoriu. Dacă sunt îndeplinite condițiile legale și convenționale pentru activarea clauzei care conține pactul comisoriu, instanța nu poate interveni pentru a împiedica producerea rezoluțiunii. În cauză, s-a constatat că lipsește cauza care a stat la baza declarației de rezoluțiune a contractului de asociere în participațiune, situație care se subscrie limitelor controlului pe care instanța poate să îl efectueze la cererea debitorului obligației pretins neexecutate.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 1235, art. 1238, art. 1270 și art. 1550 C. civ., arătând, în esență, că notificarea nu produce efecte juridice, ci doar are rol de informare a celeilalte părți în legătură cu dreptul de a desființa contractul de asociere în participațiune, în baza pactului comisoriu prevăzut la art. 2.2 lit. e) din conținutul contractului.

Această susținere a recurentei referitoare la limitarea efectelor notificării doar la funcția de mijloc material de probă nu poate fi primită, deoarece, așa cum s-a motivat în considerentele precedente, valențele înscrisului denumit notificare sunt cele ale unui act juridic unilateral, producător de efecte juridice, care poate fi supus controlului judiciar în privința îndeplinirii condițiilor legale și convenționale specifice pactului comisoriu în activarea căruia a fost emis.

Cât privește aspectele de fapt referitoare la existența cauzei care a determinat partea să emită notificarea de rezoluțiune a contractului, acestea excedează controlului de legalitate specific căii extraordinare de atac a recursului.

Nefondate sunt și criticile subsumate motivului de recurs prin care se invocă faptul că apelul incident, formulat de intimații-reclamanți, ar fi trebuit respins ca inadmisibil, întrucât, prin declararea acestei forme de apel, intimații tind la completarea hotărârii pronunțate de prima instanță, în sensul de a se obține pronunțarea și asupra celui de-al doilea capăt de cerere subsidiar, cuprins în cererea de chemare în judecată.