ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2319/2022

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 3 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta AGENȚIA DE PLĂȚI ȘI INTERVENȚIE PENTRU AGRICULTURĂ, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la:

- lăsarea echipamentelor "unitate centrală + monitor B." - 800 bucăți în deplina proprietate și liniștită posesie a reclamantei, iar în subsidiar, în situația în care bunurile nu se mai găsesc în posesia pârâtei, restituirea contravalorii acestora;

- plata sumei de 876.000 EURO (3.945.416,40 RON echivalentul în RON calculat la cursul B.N.R. de la data introducerii acțiunii, 1 EUR=4,5039 RON) reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a echipamentelor, calculată pentru ultimii 3 ani anterior introducerii prezentei acțiuni;

- plata cheltuielilor de judecată pe care reclamanta le va avansa pe parcursul soluționării prezentului litigiu, în conformitate cu dispozițiile art. 451 din C. proc. civ.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, art. 481, art. 485, art. 1909, art. 1910 din C. civ. de la 1864, art. 6 din C. civ. (2009).

La 26 august 2016, pârâta AGENȚIA DE PLĂȚI ȘI INTERVENȚIE PENTRU AGRICULTURĂ (A.P.I.A.) a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, solicitând respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală.

Totodată, pârâta a mai invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, precum și excepția autorității de lucru judecat, motiv pentru care a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, invocând în acest sens decizia Î.C.C.J. nr. 923/18.02.2010 pronunțată în dosarul nr. x/2008.

La 1 septembrie 2016, pârâta AGENȚIA DE PLĂȚI ȘI INTERVENȚIE PENTRU AGRICULTURĂ (A.P.I.A.) a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Fondurilor Europene - Direcția Instrumente Financiare Nerambursabile și a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, semnatare ale contractului de furnizare pentru acțiuni comunitare externe-furnizare echipamente.

În susținerea cererii de chemare în garanție, a arătat că A.P.I.A. a fost doar beneficiara echipamentelor furnizate de reclamantă pentru demararea activității instituției, contravaloarea acestora fiind achitată prin Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contractare PHARE din fondurile PHARE (preluat în prezent de Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Instrumente Financiare Nerambursabile), iar contractul a fost implementat pentru A.P.I.A. de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Direcția Generală Afaceri Europene și Relații Internaționale.

Așadar, a susținut că părțile semnatare ale contractului au fost Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contractare PHARE și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale prin Autoritatea de Implementare a contractului, actualmente Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și S.C. A. S.R.L., reclamantă în prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 1524 din 23 noiembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă - complet specializat.

Pe rolul acestei instanțe cauza a fost înregistrată la data de 15 decembrie 2016, sub nr. x/2016*.

La 14 aprilie 2017 și 5 mai 2017, chematele în garanție Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene au formulat întâmpinare față de cererea de chemare în garanție formulată de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură-București, prin care au solicitat instanței respingerea acesteia ca inadmisibilă/neîntemeiată.

Prin încheierea de ședință din 12 septembrie 2017, instanța a respins excepția de necompetență materială, excepția lipsei calității procesuale pasive a A.P.I.A., excepția prescripției dreptului material la acțiune și a autorității de lucru judecat, a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a chematelor în garanție și a calificat excepția inadmisibilității ca apărare de fond.

Prin sentința civilă nr. 3818 din 17 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L.

Totodată, a respins cererile de chemare în garanție ca rămase fără obiect.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L. a formulat apel principal, iar chematul în garanție MINISTERUL FONDURILOR EUROPENE și intimata-pârâtă AGENȚIA DE PLĂȚI ȘI INTERVENȚIE PENTRU AGRICULTURĂ (A.P.I.A.) au formulat apel provocat.

Prin încheierea de dezbateri din 11 iunie 2020, Curtea a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimaților Ministerul Fondurilor Europene și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în ceea ce privește apelul principal, a constatat că s-a renunțat la excepția netimbrării apelului provocat formulat de Ministerul Fondurilor Europene și a admis excepția inadmisibilității apelului provocat formulat de această parte.

Totodată, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat invocată de intimatul-chemat în garanție Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Sub aspect probatoriu, Curtea a luat act că părțile nu au depus înscrisuri noi în apel și a respins proba cu expertiza informatică solicitată de apelanta-reclamantă, ca nefiind concludentă pentru soluționarea apelului. În motivarea respingerii cererii de probe, instanța de apel a arătat că în fața primei instanțe s-a efectuat o expertiză, obiecțiunile fiind soluționate prin încheierea din 15.10.2018 care nu a fost atacată de apelanta-reclamantă. În plus, a reținut că, prin apel, nu au fost invocate motive a căror soluționare să necesite părerea unui specialist în informatică.

Prin decizia civilă nr. 631 A din 25 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, apelul principal declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu intimații MINISTERUL FONDURILOR EUROPENE și MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE.

A respins, ca nefondat, apelul principal formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-pârâtă AGENȚIA DE PLĂȚI ȘI INTERVENȚIE PENTRU AGRICULTURĂ.

A respins, ca lipsit de interes, apelul provocat formulat de intimata-pârâtă AGENȚIA DE PLĂȚI ȘI INTERVENȚIE PENTRU AGRICULTURĂ.

A respins, ca inadmisibil, apelul provocat formulat de intimatul MINISTERUL FONDURILOR EUROPENE.

A respins, ca neîntemeiate, cererea apelantei-reclamante A. S.R.L. și cererea intimatului Ministerul Fondurilor Europene de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 631 A din 25 iunie 2020 și a încheierii din 11 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar, în subsidiar, admiterea cererii de chemare în judecată și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată care vor fi avansate pe parcursul soluționării litigiului.

După expunerea situației de fapt și a parcursului litigios, în motivare, recurenta a arătat că decizia recurată este nelegală întrucât:

Detaliind, recurenta a arătat că acțiunea care face obiectul prezentului litigiu este o acțiune în revendicare, iar, în considerarea obiectului litigiului, instanța de apel ar fi trebuit să verifice existența unui just titlu.

Totodată, afirmând că bunurile a căror restituire se solicită au fost livrate în baza unui contract finanțat din fonduri europene preaderare, recurenta susține că hotărârea Curții de Apel București conține motive contradictorii tocmai din perspectiva menținerii acestui contract.

În concret, recurenta afirmă că, pe de o parte, instanța de apel pretinde că respectivul contract s-ar afla încă în ființă, apreciind că nu s-ar fi aplicat sancțiunea rezoluțiunii parțiale a contractului, iar, pe de altă parte, vorbește despre faptul că rezilierea contractului dispusă de autoritatea contractantă, indiferent de vătămare, nu dă dreptul antreprenorului la compensații sau despăgubiri.

Mai mult, susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre bazându-se pe motive străine de natura cauzei.

Astfel, arată că, fără a analiza existența unui just titlu, instanța s-a grăbit în a se pronunța asupra culpei societății recurente cu privire la suma de bani restituită reprezentând prețul primit pentru bunurile livrate.

În acest sens, arată că instanța de apel a definit prețul restituit ca fiind o "pagubă produsă de propria faptă ilicită" și emite judecăți de valoare, reținând, contrar legii și hotărârilor judecătorești anterioare, că autoarea recursului "este cea care urmărește să o păgubească pe intimata-pârâtă, prin obligarea la plata contravalorii echipamentelor pe care era îndreptățită să le primească și să le folosească".

Mai arată că instanța de apel continuă acest raționament, fără legătură cu cauza, precizând că "partea care a reacționat cu vădită rea-credință este chiar reclamanta".

Față de acest considerent, recurenta susține că, în logica juridică a acțiunii în revendicare, potrivit dispozițiilor art. 480 coroborate cu art. 1909 alin. (2) și art. 1910 din C. civ. de la 1864, instanța ar fi trebuit să analizeze buna-credință a intimatei și dacă aceasta cunoștea situația juridică a contractului. Cu toate acestea, susține că, prin hotărârea atacată, nu se poate identifica o astfel de analiză, Curtea pronunțându-se asupra unor aspecte străine de natura cauzei.

Totodată, subliniază că, potrivit art. 486 din C. civ. de la 1864, în materia posesiei, buna-credință trebuie înțeleasă prin prisma a două condiții cumulative: (i) existența unui titlu de proprietate, (ii) eventualele vicii ale titlului de proprietate nu trebuie să îi fie cunoscute posesorului neproprietar.

Având în vedere cele două condiții, recurenta susține că A.P.I.A. cunoștea viciile titlului de proprietate încă de la 04.05.2010, ca urmare a demersurilor efectuate de autoarea recursului în vederea soluționării pe cale amiabilă a prezentului diferend, fiind parte în dosarul nr. x/2011.

Formulând în continuare alte critici, recurenta susține că:

2.1. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce încalcă principiul proporționalității în materia aplicării sancțiunilor administrative.

În susținerea acestei critici, recurenta arată că, în mod greșit, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut că își invocă propria turpitudine atunci când solicită restituirea echipamentelor sau plata contravalorii bunurilor livrate, știut fiind că unul dintre principiile generale de drept prevăzute și în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene este acela că nimeni nu poate fi condamnat de două ori pentru aceeași faptă. De asemenea, arată că principiul proporționalității stabilește expres că orice sancțiune trebuie să fie proporțională cu fapta săvârșită.

Se mai arată că, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut că societatea recurentă a încălcat prevederile Clauzelor Etice prevăzute în Condițiile generale pentru furnizarea contractelor finanțate de Comunitatea Europeană și că sancțiunea ar fi corectă și proporțională cu faptele săvârșite, reținându-se și o aplicare a prevederilor 42.10 din aceleași Condiții generale.

Cu toate acestea, afirmă că niciuna dintre instanțe, și mai ales instanța de apel, nu a verificat prevederile Condițiilor Generale și a refuzat să observe prevederile Articolului 43 din Condițiile generale, pct. 43.2 pe care îl reproduce:

"Dacă se dovedește nerespectarea gravă a obligațiilor contractuale de către Antreprenor, acesta va aplica penalizări financiare reprezentând 10% din valoarea totală a contractului respectiv. Acest procent poate fi majorat la 20% în cazul unei infracțiuni repetate în cinci ani de la prima încălcare."

În continuare, recurenta susține că, în situația în care în mod real ar fi existat o încălcare a prevederilor contractuale, atunci autoritatea contractantă ar fi putut dispune aplicarea unei sancțiuni financiare de maximum 10%.

Mai arată că, dacă ar fi fost incidente dispozițiile contractuale așa cum stabilește instanța de apel, atunci sancțiunea maximă ar fi fost aplicarea unei penalități de 10% din valoarea contractului, respectiv suma maximă de 439.122,20 euro, or, în realitate, a fost sancționată cu suma de 715.365 euro, care reprezintă valoarea integrală a bunurilor livrate prin intermediul unuia dintre subcontractorii săi.

În concret, arată că, în aplicarea prevederilor O.G. nr. 79/2003, s-a stabilit că suma de 715.365 euro reprezentând contravaloarea echipamentelor ar fi o cheltuială neeligibilă.

Recurenta afirmă că a achitat întreaga sumă considerată ca fiind cheltuială neeligibilă și a continuat demersurile pentru a-și recupera bunurile pe care le-a predat în posesia A.P.I.A., în baza contractului încheiat.

În continuare, arată că instanța de apel a calificat această cheltuială neeligibilă ca fiind o "sancțiune" și a considerat că societatea recurentă nu ar fi îndreptățită la restituirea contravalorii echipamentelor, ca o a doua sancțiune.

Prin urmare, consideră că, în măsura în care dispozițiile O.G. nr. 79/2003 s-ar aplica în maniera arătată de către Curtea de Apel București, înseamnă că i s-ar aplica o dublă sancțiune, prin care se încalcă principiul proporționalității, astfel cum acesta este definit în articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană, criteriile aplicării acestuia fiind stabilite în Protocolul (nr. 2) privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității, anexat la tratate.

Pornind de la dispozițiile Tratatului, arată că, în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, s-a statuat în mod constant că măsurile dispuse de statele membre în diverse domenii nu trebuie să treacă dincolo de ceea ce este strict și nu trebuie să fie disproporționate în raport de gravitatea încălcării.

În susținerea celor mai sus arătate, recurenta face trimitere la cauzele C-210/91 Comisia Europeană vs. Grecia, C-286/82 și 26/83 Luisi și Carbone împotriva Ministere del Tesoro și la Cauza 203/80 Casati, arătând că, în măsura în care instanțele de fond au calificat restituirea sumei de bani ca fiind o sancțiune, se impune a se analiza dacă această sancțiune este proporțională cu scopul urmărit.

Totodată, susține că, în raport de pretinsa neregulă identificată, devine cu atât mai evidentă încălcarea acestui principiu, cu atât mai mult cu cât va pierde suma echivalentă uzurii bunurilor pentru perioada în care contractul a fost în ființă (aproximativ 3 ani).

În continuare, recurenta dezvoltă critici ce vizează:

2.2. Aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480 și 488 din C. civ. 1864.

Detaliind, recurenta susține că, prin hotărârea pronunțată, Curtea de Apel București a apreciat în mod nelegal că A.P.I.A. este proprietar al bunurilor.

În concret, arată că, în cauza de față, raporturile juridice dintre părți au fost guvernate de instituția stipulației pentru altul, mecanismul juridic presupunând încheierea unui contract de achiziții publice între Ministerul Finanțelor Publice, prin Oficiul de Plăți și Contracte Phare, în calitate de stipulant și societatea A., în calitate de promitent, care s-a obligat față de A.P.I.A., în calitate de terț beneficiar, să îi livreze bunurile și să îi presteze serviciile aferente contractului.

Astfel, arată că izvorul obligațiilor celor două părți l-a reprezentat contractul administrativ x, contract sinalagmatic, iar incidența oricărui remediu contractual presupune automat o modificare a situației de fapt care va genera obligații corelative pentru ambele părți.

Prin urmare, consideră că restituirea sumei de 715.365,00 euro către Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contracte Phare impune obligația corelativă a terțului beneficiar al produselor (A.P.I.A.) de a restitui în patrimoniul recurentei produsele livrate în beneficiul său.

În acest sens, recurenta susține că, atât jurisprudența, cât și doctrina au statuat faptul că promitentul poate invoca în raport cu terțul beneficiar toate apărările și excepțiile pe care este îndreptățit să le opună stipulantului, situație care va determina ipoteza în care terțul beneficiar "va trebui să suporte încetarea dreptului său ca urmare a rezoluțiunii contractului".

În altă ordine de idei, recurenta afirmă că desființarea parțială a Contractului prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 923 din 18.02.2010 a reprezentat faptul generator al prezentei acțiuni ce tinde la acoperirea integrală a prejudiciului ce i-a fost adus.

Așadar, consideră că desființarea contractului presupune, în mod inerent, nașterea unei obligații corelative de restituire din partea terțului beneficiar pentru ca părțile să fie repuse în situația anterioară.

Cu alte cuvinte, susține că, de la momentul la care a fost obligată la restituirea acestei sume, cauza legitimă (justul titlu) ce a stat la baza deținerii de către A.P.I.A. a echipamentelor menționate a dispărut.

Totodată, precizează că acest fapt este întărit chiar de către Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contracte Phare, care a arătat că, "raportat la conduita pârâtei A.P.I.A., răspunderea civilă putea fi înlăturată prin restituirea în mod voluntar a echipamentelor livrate de către reclamanta A.", aspect reținut în cuprinsul sentinței pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. x/2011. Mai mult, afirmă că a și încercat soluționarea diferendului pe cale amiabilă, solicitând A.P.I.A. restituirea contravalorii echipamentelor, fără ca aceasta să răspundă solicitării.

Analizând, în continuare, cea de-a doua condiție referitoare la buna credință a intimatei, recurenta afirmă că A.P.I.A. nu este un posesor de bună credință, aceasta cunoscând viciile justului titlu în baza căruia deține bunurile, astfel cum a arătat mai sus.

2.3. Încălcarea dispozițiilor art. 485 din C. civ. 1864.

Detaliind, recurenta arată că, potrivit dispozițiilor art. 485 din vechiul C. civ., cel care a fost lipsit de folosința bunului său va putea solicita acoperirea prejudiciului cauzat, posesorul neproprietar fiind ținut a achita adevăratului proprietar contravaloarea lipsei de folosință.

În concret, susține că, deși justul titlu de proprietate nu mai există de la data de 04.05.2010, fiind, astfel, demonstrată reaua-credință a intimatei, cu toate acestea, instanța de apel a respins de plano capătul de cerere referitor la contravaloarea lipsei de folosință, apreciind, cu încălcarea dispozițiilor legale, că A.P.I.A. ar fi proprietar.

2.4. Încălcarea art. 476 din C. proc. civ.

Detaliind, recurenta arată că instanța de apel a respins solicitarea sa de a se efectua un nou raport de expertiză, ignorând cu desăvârșire efectul devolutiv al apelului, care permite părților să propună probe de natură să dovedească caracterul temeinic al cererilor formulate în apel.

Mai mult, susține că instanța de apel a omis faptul că autoarea recursului a criticat inclusiv raportul de expertiză făcut de către expertul desemnat în cauză, arătând că acesta a calculat în mod greșit sumele, fără a ține cont de probele aflate la dosarul cauzei și de dispozițiile legale incidente în speță, motiv pentru care, în opinia sa, se impune admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul art. 497 din C. proc. civ.

La 5 mai 2021, intimata-pârâtă AGENȚIA DE PLĂȚI ȘI INTERVENȚIE PENTRU AGRICULTURĂ (A.P.I.A.) a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 10 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Prin încheierea completului de filtru din 27 septembrie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la data de 8 noiembrie 2022, ora 11:00, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a susținut incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 și 5 C. proc. civ.

Procedând la analiza criticilor aferente motivelor de nelegalitate invocate, în ordinea în care acestea au fost dezvoltate, se reține că, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea recurată cuprinde atât motive contradictorii, cât și motive străine de natura cauzei.

Astfel, în ceea ce privește primul motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - atunci când o hotărâre nu este motivată, când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În concret, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut sub un prim aspect că, în considerarea obiectului acțiunii (acțiune în revendicare mobiliară), instanța de apel ar fi trebuit să verifice existența unui just titlu.

Răspunzând acestei critici, Înalta Curte reține că temeiul juridic al revendicării mobiliare îl reprezintă dreptul de proprietate asupra lucrului, iar regimul juridic al acestei acțiuni a fost determinat de practica și de literatura juridică. Spre deosebire de imobile, în care posesia naște o prezumție simplă de proprietate, ce poate fi răsturnată prin proba contrarie, în cazul mobilelor, posesia naște o prezumție absolută de proprietate, "juris et de jure".

Așadar, pentru bunurile mobile, în ipoteza în care lucrul nu este nici pierdut și nici furat - art. 1909 alin. (1) din C. civ. (1864), posesia de bună-credință a bunurilor mobile valorează titlu de proprietate.

Prin urmare, având în vedere că art. 1909 alin. (1) C. civ. (1864) instituie prezumția absolută de proprietate în favoarea terțului dobânditor de bună credință, iar buna credință a terțului dobânditor este prezumată, conform art. 1899 alin. (2) C. civ. (1864), Înalta Curte reține că, separat de buna-credință, nu se cere existența unui titlu, astfel încât el nu trebuie dovedit.

Cum, prin decizia atacată s-a reținut argumentat buna-credință a intimatei-pârâte, aspect de fapt ce nu poate fi cenzurat în recurs, în mod corect instanța de apel a arătat că, la data intrării în posesie, intimata-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a devenit proprietarul echipamentelor furnizate, prin aplicarea prezumției de proprietate recunoscută de art. 1909 alin. (1) C. civ. din 1864, posesia de bună-credință producând instantaneu efectul dobândirii dreptului de proprietate.

Nu poate fi identificată pretinsa contradicție pe care recurenta o semnalează în legătură cu valabilitatea contractului încheiat la 30.11.2016 cu autoritatea contractantă (Ministerul Finanțelor Publice), în sensul că, pe de o parte, instanța de apel pretinde că respectivul contract (x) s-ar afla încă în ființă, apreciind că nu s-ar fi aplicat sancțiunea rezoluțiunii parțiale a contractului, iar, pe de altă parte, vorbește despre faptul că rezilierea contractului dispusă de autoritatea contractantă, indiferent de vătămare, nu dă dreptul antreprenorului la compensații sau despăgubiri.

În acest sens, se cuvine amintit că, începând cu ultimul paragraf de la pagina 13 a deciziei recurate, instanța de apel a reținut că, în prezenta cauză, apelanta-reclamantă a grefat acțiunea în revendicare pe acțiunea în restituirea prestațiilor ca urmare a pretinsei rezoluțiuni a Contractului din data de 30.11.2006 încheiat cu Ministerul Finanțelor Publice, Oficiul de Plăți și Contractare PHARE, contract la care intimata-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (A.P.I.A.) nu a fost parte, fiind doar beneficiarul echipamentelor pentru care s-a acordat finanțare din fonduri PHARE. În consecință, instanța de apel a apreciat că sunt aplicabile toate excepțiile de principiul repunerii părților în situația anterioară, printre acestea regăsindu-se situația în care partea invocă propria turpitudine pentru a obține protecția juridică, precum și situația exercitării acțiunii în restituire împotriva terțului dobânditor, sub rezerva efectului dobândirii cu bună-credință a bunurilor mobile.

De asemenea, se cuvine amintit și ultimul paragraf de la pagina 15 a deciziei recurate, în care instanța de apel a reținut că solicitarea restituirii bunurilor furnizate terțului, în măsura în care contractul s-ar fi desființat ca urmare a încălcării imputabile de către unul de contractanți a clauzelor, este contrară și considerentelor aflate la pagina 41, par. 4, din decizia civilă nr. 447A din 07 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2011, prin care s-a reținut că problema restituirii prestațiilor ca urmare a efectelor rezoluțiunii se pune doar între contractanți (stipulant, promitent), beneficiarul (n.n. intimata-pârâtă A.P.I.A.) neavând vreo obligație rezultând direct din contractul la care nu a fost parte.

De altfel, pentru situația încălcării clauzelor etice (cazul din speță), instanța de apel a reținut că, atât la art. 2.4.15, cât și la art. 42.10 din Condițiile generale la Contractul din 30.11.2006, s-a prevăzut expres posibilitatea autorității contractante de a rezilia contractul, indiferent de vătămare, fără dreptul antreprenorului la compensații sau despăgubiri.

Prin urmare, toate aceste considerente întăresc ideea că instanța de apel nu și-a propus să statueze asupra eventualei rezilieri a contractului mai sus amintit pentru a da eficiență acțiunii recurentei. Dimpotrivă, reținând că recurenta și-a grefat acțiunea în revendicare pe efectele pretinsei rezoluțiuni a Contractului din 30.11.2016, instanța de apel nu a făcut altceva decât să răspundă argumentat primului motiv de apel prin care autoarea prezentului demers judiciar a susținut că restituirea sumei de bani constând în contravaloarea echipamentelor naște dreptul său de a solicita restituirea echipamentelor, în accepțiunea sa, operând remediul rezoluțiunii parțiale a contractului încheiat cu Ministerul Finanțelor Publice.

Așadar, reținând că restituirea prestațiilor este exclusă de invocarea propriei turpitudini, precum și de faptul că intimata-pârâtă are calitatea de terț posesor de bună-credință în privința echipamentelor care i-au fost livrate în temeiul acestui contract, instanța de apel a statuat asupra caracterului nefondat al primului motiv de apel.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate (prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), recurenta a susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea bazându-se pe motive străine de natura cauzei.

Cu toate că ipoteza prevăzută de motivul de casare invocat de recurentă presupune existența cu caracter exclusiv a unor motive străine de natura cauzei, și nu doar a unor motive pretins a fi străine de natura cauzei, se reține că motivele semnalate se referă la statuarea instanței de apel în ce privește culpa a societății recurente cu privire la suma de bani restituită reprezentând prețul primit pentru bunurile livrate, fără a fi analizată existența unui just titlu, dar și că, în logica juridică a acțiunii în revendicare, potrivit dispozițiilor art. 480 coroborate cu art. 1909 alin. (2) și art. 1910 din C. civ. de la 1864, instanța ar fi trebuit să analizeze buna-credință a intimatei și dacă aceasta cunoștea situația juridică a contractului. Or, în opinia sa, prin hotărârea atacată, nu se poate identifica o astfel de analiză, Curtea pronunțându-se asupra unor aspecte străine de natura cauzei.

Fără a relua considerentele cu privire la verificarea existenței justului titlu și a bunei-credințe a intimatei-pârâte A.P.I.A., Înalta Curte reține că statuarea asupra culpei reclamantei se înscrie în același lanț argumentativ, prin care instanța de apel a dorit să infirme construcția juridică a reclamantei apelante.

În acest sens, se cuvin amintite considerentele de la pagina 15 a deciziei recurate, în care instanța de apel a reținut că posibilitatea revendicării echipamentelor furnizate terțului de către apelantă este înlăturată de aplicarea principiului de drept "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", nefiind permis ca reclamanta să obțină măsuri reparatorii pentru pierderea finanțării nerambursabile din fonduri PHARE și fonduri de cofinanțare, ca urmare a propriei fapte ilicite, culpa sa exclusivă pentru încălcarea clauzelor etice fiind stabilită prin Decizia nr. 923 din 18 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2008. Din această hotărâre judecătorească definitivă reiese că suma de 715.365 euro, pentru care instanța de contencios administrativ a dispus menținerea procesului-verbal de constatare din 24 iulie 2008 încheiat de Oficiul de Plăți și Contractare Phare, reprezintă valoarea subcontractată de reclamanta A. S.R.L. în favoarea C. S.R.L., astfel încât este o cheltuială neeligibilă și trebuie recuperată în calitate de creanță bugetară, iar nu ca urmare a aplicării sancțiunii rezoluțiunii parțiale a contractului.

Totodată, contrar afirmațiilor recurentei care susține că, prin hotărârea atacată, nu se poate identifica analiza instanței de apel asupra bunei-credințe a intimatei și dacă aceasta cunoștea situația juridică a contractului, Înalta Curte reține că o astfel de analiză se regăsește la pagina 16 a deciziei recurate, prin care instanța de apel a răspuns celui de-al treilea motiv de apel formulat de autoarea prezentului demers judiciar.

În acest sens, relevante sunt următoarele considerente:

"… al treilea motiv de apel prin care apelanta-reclamantă invocă răsturnarea prezumției relative de titlu de proprietate în favoarea posesorului este nefondat, având în vedere că intimata-pârâtă este terț față de Contractul din data de 30.11.2006 încheiat între A. S.R.L. și Ministerul Finanțelor Publice, iar buna-credință a posesorului bunurilor mobile se apreciază la data intrării în posesie, astfel cum reiese din interpretarea art. 1909 alin. (1) C. civ. din 1864, aspect precizat expres de art. 938 alin. (2) C. civ. din 2009. (….) Având în vedere că, la data intrării în posesie, intimata-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură nu a cunoscut încălcarea de către furnizor a clauzelor etice, aceasta a fost de bună-credință, devenind proprietarul echipamentelor furnizate."

În continuarea acestui raționament, la pagina 17 din decizia recurată instanța de apel a arătat și că "prima instanță a reținut corect că intimata-pârâtă nu a devenit de rea-credință nici după ce a luat cunoștință despre plata sumei de 715.365 euro, având în vedere că demersurile judiciare inițiate de apelanta-reclamantă în Dosarul nr. x/2011 au fost respinse, considerându-se că nu au fost îndeplinite condițiile pentru admiterea acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, precum și că terțul beneficiar al stipulației pentru altul nu are obligații rezultate din desființarea parțială a contractului."

Prin urmare, împrejurarea că recurenta este nemulțumită de argumentele și soluția pronunțată în cauză, care nu au validat construcția sa juridică, nu determină incidența niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv, absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și 5 C. proc. civ., recurenta a susținut printr-o primă critică faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce încalcă principiul proporționalității în materia aplicării sancțiunilor administrative.

În concret, a arătat că, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut că societatea recurentă a încălcat prevederile Clauzelor Etice prevăzute în Condițiile generale pentru furnizarea contractelor finanțate de Comunitatea Europeană și că sancțiunea ar fi corectă și proporțională cu faptele săvârșite, reținându-se și o aplicare a prevederilor 42.10 din aceleași Condiții generale, cu toate că niciuna dintre instanțe, și mai ales instanța de apel a refuzat să observe dispozițiile Articolului 43 din Condițiile generale, pct. 43.2:

"Dacă se dovedește nerespectarea gravă a obligațiilor contractuale de către Antreprenor, acesta va aplica penalizări financiare reprezentând 10% din valoarea totală a contractului respectiv. Acest procent poate fi majorat la 20% în cazul unei infracțiuni repetate în cinci ani de la prima încălcare", astfel încât, în situația în care, în mod real, ar fi existat o încălcare a prevederilor contractuale, atunci autoritatea contractantă ar fi putut dispune aplicarea unei sancțiuni financiare de maximum 10%.

Prin urmare, în accepțiunea recurentei, dacă ar fi fost incidente dispozițiile contractuale așa cum a stabilit instanța de apel, atunci sancțiunea maximă ar fi fost aplicarea unei penalități de 10% din valoarea contractului, respectiv suma maximă de 439.122,20 euro, or, în realitate, a fost sancționată cu suma de 715.365 euro, care reprezintă valoarea integrală a bunurilor livrate prin intermediul unuia dintre subcontractorii săi.

Totodată, a arătat că instanța de apel a calificat această cheltuială neeligibilă ca fiind o "sancțiune" și a considerat că societatea recurentă nu ar fi îndreptățită la restituirea contravalorii echipamentelor, ca o a doua sancțiune.

Prin urmare, consideră că, în măsura în care dispozițiile O.G. nr. 79/2003 s-ar aplica în maniera arătată de instanța de apel, înseamnă că i s-ar aplica o dublă sancțiune, prin care se încalcă principiul proporționalității, astfel cum acesta este definit în articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană, criteriile aplicării acestuia fiind stabilite în Protocolul (nr. 2) privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității, anexat la tratate.

Răspunzând criticii referitoare la pretinsa neobservare a dispozițiilor art. 43 din Condițiile generale, pct. 43.2, prin care, în accepțiunea recurentei, autoritatea contractantă ar fi putut dispune aplicarea unei sancțiuni financiare de maximum 10%, Înalta Curte reține că aceste critici nu au fost supuse analizei instanței de apel, fiind invocate pentru prima dată în recurs (omisso medio), astfel încât, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nu pot fi reținute spre analiză.

Așadar, consacrând regula inadmisibilității criticilor formulate "omisso medio", legiuitorul a înțeles să acorde garanții suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalității hotărârii pronunțate în apel.

Aceasta este, deopotrivă, una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce a fost apelat, iar în recurs pot fi invocate doar critici care au fost formulate, în condițiile legii, și în apel.

Cât privește pretinsa încălcare a principiului proporționalității în materia aplicării sancțiunilor administrative, Înalta Curte reține că acest principiu permite, în dreptul administrativ, delimitarea puterii discreționare a autorităților administrative de excesul de putere în raport de care se realizează controlul jurisdicțional al actelor administrative. În ceea ce privește controlul actelor administrative, acest principiu îi recunoaște judecătorului dreptul de a examina actul respectiv sub aspectul văditei disproporții în aprecierea măsurii decise, raportat la coordonatele exacte ale stării de fapt.

Reținând, totodată, că proporționalitatea este o chestiune de fapt, în cauză instanța nu a fost învestită să exercite un control asupra unui act administrativ, așa cum a procedat instanța de contencios administrativ în ceea ce privește sancțiunea aplicată prin procesul-verbal de constatare încheiat la data de 24.07.2008 de Oficiul de Plăți și Contracte PHARE din cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor, menținută prin Decizia nr. 923 din 18 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2008.

Fiind vorba de acțiuni distincte, cu obiect și cauze diferite, în prezentul litigiu instanța nu era ținută de respectarea acestui principiu pretins a fi fost încălcat, astfel încât imposibilitatea legală a recurentei de a reintra în posesia echipamentelor predate beneficiarului/intimatei-pârâte nu poate avea semnificația unei sancțiuni în sensul criticii formulate care vizează încălcarea principiului proporționalității în materia aplicării sancțiunilor administrative, însăși recurenta formulând astfel critica adusă în atenția instanței de control judiciar.

Procedând, în continuare, la analiza criticii referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480 și art. 488 din C. civ. 1864, prin care recurenta a susținut că raporturile juridice dintre părți au fost guvernate de instituția stipulației pentru altul, dar și că desființarea parțială a contractului a reprezentat faptul generator al prezentei acțiuni ce tinde la acoperirea integrală a prejudiciului ce i-a fost adus, Înalta Curte reține că, deși în vechiul C. civ. (aplicabil față de data încheierii Contractului - 30.11.2006) nu a existat o reglementare cu valoare de principiu, doctrina și jurisprudența au admis unanim valabilitatea stipulației pentru altul, întrucât libertatea contractuală permite părților contractante să deroge de la principiul relativității efectelor contractului atunci când procură un beneficiu unei terțe persoane, care devine creditor al uneia dintre ele.

Așadar, terțul beneficiar devine titularul dreptului de a pretinde promitentului executarea prestației la care promitentul s-a obligat contractual față de stipulant.

Prin urmare, afirmația recurentei potrivit căreia promitentul poate invoca în raport cu terțul beneficiar toate apărările și excepțiile pe care este îndreptățit să le opună stipulantului este valabilă doar în situația în care terțul beneficiar, în calitate de creditor, formulează pretenții față de promitent, în considerarea beneficiului care i s-a procurat prin mecanismul stipulației pentru altul, context în care promitentul va putea invoca, în apărare, pentru a respinge pretențiile terțului beneficiar, toate excepțiile pe care este îndreptățit să le opună stipulantului.

Or, în speță, intimata-pârâtă, în calitate de terț beneficiar, nu a fost nevoită să pretindă executarea prestației prevăzute în beneficiul său, astfel încât, în măsura în care o anumită parte a contractului se desființează ca urmare a încălcării imputabile de către unul dintre contractanți a clauzelor, problema restituirii prestațiilor ca urmare a efectelor rezoluțiunii se pune doar între contractanți (stipulant, promitent), beneficiarul neavând vreo obligație rezultând direct din contractul la care nu a fost parte.

Fără a relua considerentele referitoare la justul titlu și dobândirea calității de proprietar al bunurilor mobile în contextul unei acțiuni în revendicare mobiliară întemeiată pe dispozițiile vechiul C. civ. (1864), Înalta Curte conchide, în acord cu cele reținute de instanța de apel, că intimata-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, fiind de bună-credință, a devenit proprietarul echipamentelor furnizate,

În aceste condiții, nu poate fi reținut caracterul fondat al criticii referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480 și art. 488 din C. civ. 1864, și nici pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 485 din C. civ. 1864.

Cât privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 476 din C. proc. civ., prin care recurenta a susținut că, respingând solicitarea sa de a se efectua un nou raport de expertiză, instanța de apel a ignorat cu desăvârșire efectul devolutiv al apelului, care permite părților să propună probe de natură să dovedească caracterul temeinic al cererilor formulate în apel, Înalta Curte reține că această critică privește încheierea de dezbateri din 11 iunie 2020, prin care instanța de apel a respins, ca neconcludentă pentru soluționarea apelului, proba cu expertiză informatică solicitată de autoarea prezentului demers judiciar.

Având în vedere că recurenta își manifestă nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a apreciat asupra concludenței unei probe propuse în apel, Înalta Curte reține că o atare critică scapă cenzurii instanței de recurs, întrucât, în calitate de instanță devolutivă, instanța de apel are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora.

Mai mult, Curtea de apel a motivat respingerea probei solicitate, arătând că reclamanta nu a atacat încheierea din data de 15.10.2018, că aceasta a urmărit reevaluarea echipamentelor, deși valoarea contestată pe primul capăt de cerere este mai mică decât cea stabilită de expert, precum și că nu a adus nicio critică concretă, raportată la starea și numărul echipamentelor, în ceea ce privește contravaloarea lipsei de folosință, astfel încât solicitarea administrării unei noi expertize judiciare în specialitatea informatică a fost considerată ca fiind lipsită de pertinență și concludență în soluționarea apelului.

În concluzie, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 11 iunie 2020 și a deciziei civile nr. 631A din 25 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 11 iunie 2020 și a deciziei civile nr. 631A din 25 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 noiembrie 2022.