ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1964/2022

Ședința publică din data de 11 octombrie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă la 30 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.315.909 RON, reprezentând sume datorate cu titlu de despăgubiri în temeiul poliței de asigurare seria x nr. x/05.05.2017 încheiată între părți; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei datorate cu titlu de despăgubire, începând cu data de 30.01.2018 (data refuzului de plată emis de către B.), actualizată în mod corespunzător până la plata efectivă a întregului debit restant; cu obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 2199 și următoarele din C. civ. (2009).

Prin încheierea din 16 aprilie 2019, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins cererea formulată de reclamantă, de încuviințare a probei cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea agricolă, ca inutilă cauzei.

Prin sentința nr. 877/2019 din 8 octombrie 2019, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 16 aprilie 2019 și sentinței nr. 877/2019, reclamanta A. S.A. a formulat apel, solicitând, în principal, în temeiul art. 480 alin. (2) și alin. (3) din C. proc. civ., admiterea apelului, anularea încheierii și a sentinței apelate, trimiterea cauzei spre rejudecare unei instanțe egale în grad cu prima instanță, având în vedere faptul că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului procesului; în subsidiar, în temeiul art. 480 alin. (2) din C. proc. civ., a solicitat admiterea apelului, anularea hotărârilor, iar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și precizată, și obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor.

Prin încheierea din 6 iulie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a încuviințat proba cu expertiza tehnică în specialitatea agricultură, solicitată de apelanta-reclamantă A..

Prin încheierea din 12 octombrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a Civilă a respins ca nefondată cererea de recuzare a expertului în specialitatea agricultură, formulată de intimata-pârâtă B.. De asemenea, prin aceeași încheiere, instanța a respins cererea de refacere a raportului de expertiză și de încuviințare a obiecțiunilor la raportul de expertiză formulate de aceeași parte.

Prin decizia civilă nr. 568/A din 7 decembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 877/2019 din 8 octombrie 2019 și a încheierii civile din data de 16 aprilie 2019, pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

A schimbat în tot sentința apelată și a admis acțiunea reclamantei.

A obligat pârâta B. S.A. la plata sumei de 1.315.909 RON cu titlu de despăgubiri, la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 30.01.2018 și până la data plății.

A obligat pârâta la plata cheltuielilor parțiale de judecată în sumă de 30.813,46 RON.

Împotriva încheierii civile pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în ședința publică din data de 12.10.2020, a încheierii pronunțate în ședința publică din data de 06.07.2020 și împotriva deciziei civile nr. 568/2020 pronunțate în data de 07.12.2020 de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2018, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea încheierilor și a deciziei recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare către o altă instanță de același grad, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe; cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului dosar.

În esență, a arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile legale în materie de asigurare, întrucât asigurarea încetase anterior evenimentului asigurat prin (a) ajungerea la termen a asigurării - recolta matură nu a fost ridicată și (b) recolta matură neridicată fusese distrusă într-o proporție mare de un eveniment neasigurat; instanța a încălcat dreptul la apărare prezumând ca dovedite așa numite fapte notorii nepuse în discuția părților; instanța a încălcat formele de procedură, încuviințând o probă inadmisibilă; instanța de apel nu a motivat înlăturarea apărării privind încetarea răspunderii B. odată cu maturitatea recoltei, sens în care a susținut incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

I. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a formulat următoarele critici:

a. Încălcarea principiului contradictorialității și a principiului rolului activ al instanței în soluționarea cauzei - instanța de apel a apreciat că ar fi de notorietate existența evenimentului "C." și efectele sale asupra recoltelor, fără a pune în discuția părților acest aspect.

Detaliind, recurenta arată că, în considerentele deciziei recurate, instanța a reținut că intervenirea evenimentului "C." în data de 17.09.2017 ar fi fost de notorietate:

"efectele produse au afectat atât culturile cât și construcțiile, în mod semnificativ pe raza județului Timiș, viteza maximă a vântului fiind de aproximativ 120 km/h".

Sub acest aspect, recurenta afirmă că niciuna dintre părți nu a susținut că evenimentul ar fi fost de notorietate și că ar fi afectat în mod semnificativ culturile și nici instanța nu a pus, din oficiu, în discuție calificarea evenimentului și a consecințelor sale ca fiind de notorietate.

În altă ordine de idei, se susține că, prin hotărârea recurată, a fost încălcat și principiul rolului activ al judecătorului, astfel cum este reglementat de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care impune judecătorului să se pronunțe asupra a tot ceea s-a cerut, fără însă a fi depășite limitele învestirii. Astfel, se arată că, dacă aprecia că erau necesare lămuriri cu privire la aceste aspecte cu ocazia deliberării, instanța de judecată avea obligația de a repune cauza pe rol.

Totodată, a susținut și că, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (6) C. proc. civ., instanța trebuie să își întemeieze hotărârea numai pe motivele de fapt și de drept supuse în prealabil dezbaterii contradictorii.

Mai arată că o altă cerință a principiului contradictorialității o reprezintă punerea în discuția părților a tuturor împrejurărilor de fapt sau de drept invocate, așa cum prevede art. 14 alin. (5) C. proc. civ.

Astfel, recurenta susține că instanța de apel avea obligația de a pune în discuția părților pretinsul caracter de notorietate al furtunii și al efectelor sale - pe care recurenta arată că îl contestă. Totodată, se mai arată că, din înscrisurile depuse odată cu cererea de chemare în judecată, reiese că, pentru suprafețe similare, intimata a apreciat că pierderile ar fi datorate secetei - în scopul de a-și putea exprima un punct de vedere.

Așadar, având în vedere că, în practicaua hotărârii recurate, nu există nicio mențiune cu privire la punerea în discuția părților a pretinsei calificări a evenimentului "C." și a consecințelor sale ca fiind de notorietate, recurenta apreciază că decizia a fost pronunțată cu încălcarea principiului contradictorialității.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta a susținut că:

b. Instanța de apel a încălcat limitele devoluțiunii în apel - încălcarea art. 477 și 478 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel avea obligația de a răspunde tuturor apărărilor pe care le-a invocat în fața primei instanțe și a instanței de apel.

Totodată, în considerarea faptului că cererea de apel formulată de intimată nu era limitată la anumite soluții din dispozitiv și că intimata solicitase anularea sentinței primei instanțe, recurenta susține că devoluțiunea opera cu privire la întreaga cauză, așa cum prevede art. 477 alin. (2) C. proc. civ.

Mai mult, afirmă că, și în situația în care criticile apelantei erau limitate la anumite aspecte ale judecății în prima instanță, în faza apelului era necesară evaluarea tuturor apărărilor B..

Prin urmare, față de împrejurarea că instanța de apel nu a analizat apărările invocate de B. prin întâmpinarea la apel și în fața primei instanțe referitoare la încetarea răspunderii odată cu maturitatea recoltei, recurenta solicită admiterea recursului iar, în temeiul art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 5 și art. 497 C. proc. civ., casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte instanțe.

II. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că:

a. Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1266 alin. (1) și art. 1270 C. civ. raportate la art. 2201 C. civ.

Detaliind, recurenta a arătat că, prin decizia recurată, primind criticile reclamantei, instanța de apel a apreciat că dispozițiile art. 8.2.3 lit. d) din Contractul de asigurare potrivit cărora "Răspunderea Asigurătorului și contractul de asigurare încetează:(...) d) odată cu distrugerea culturii din orice alte cauze neasigurate" ar trebui interpretate după sensul literal al termenilor.

În susținerea criticii, recurenta învederează faptul că, deși instanța de apel ar fi trebuit să interpreteze prevederile contractuale în raport de voința părților, iar nu în raport de sensul literal al termenilor, potrivit art. 1266 alin. (1) C. civ., aceasta s-a raportat la sensul literal al termenului "distrugere", cel menționat de Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) - Academia Română, Institutul de Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009.

Se mai arată că, în contractul de asigurare, cultura este definită în mod global/unitar, iar nu pe porțiuni sau parcele, astfel încât și asigurarea are caracter unitar, neputând fi scindată pentru o parte a culturii. Astfel, recurenta susține că o astfel de interpretare ar fi fost în acord cu dispozițiile art. 2201 C. civ. care prevede cerințele esențiale ale poliței de asigurare.

În altă ordine de idei, recurenta susține că voința părților a fost aceea de a stabili că obiectul asigurării este întreaga recolta, iar nu părți ale acesteia care ar fi scindate în parcele.

Prin urmare, solicită a se observa că decizia este fundamentată pe această interpretare nelegală a contractului de asigurare, acesta fiind motivul pentru care este înlăturată apărarea B. cu privire la încetarea contractului de asigurare ca urmare a intervenirii riscului neasigurat.

În plus, mai susține că instanța de apel nu a ținut seama de caracterul aleatoriu al contractului de asigurare care expune ambele părți la riscul unei pierderi, dar și la șansa unui câștig, precum și că asigurarea de recolte este o asigurare facultativă, pe care asigurătorul o acceptă în considerarea stării bunului respectiv de la momentul încheierii poliței.

Totodată, afirmă că, prin contractul de asigurare sunt delimitate precis riscurile pe care asigurătorul acceptă să le acopere în schimbul primei achitate de către intimată, precum și riscurile excluse de la asigurare.

Or, în situația în care intimata ar avea vocația de a solicita repararea unor pagube produse într-o anumită măsură de un risc neasigurat, asigurătorul ar fi lipsit de șansa de a obține un câștig, întrucât intervenția, chiar și parțială a unui risc neasigurat, determină o modificare a recoltei asigurate, astfel încât aceasta nu mai prezintă caracteristicile celei avute în vedere de asigurător la momentul încheierii contractului.

Pentru aceste motive, consideră că interpretarea oferită de instanța de apel nu ține seama de scopul contractului, astfel cum prevede art. 1266 C. civ., oferind contractului de asigurare caracteristicile unei liberalități - asigurătorul fiind practic în situația de a acoperi orice pierderi ale reclamantei, indiferent dacă acestea rezultă din riscuri asigurate sau nu - contravenind flagrant voinței reale a părților de la momentul încheierii contractului.

Așadar, susține că, interpretând literal dispozițiile contractului de asigurare, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1266 alin. (1) C. civ. care interzic interpretarea prevederilor contractuale după sensul literal al acestora.

Totodată, mai arată că, în cazul intervenirii atât a unui risc asigurat, cât și a unui risc neasigurat, instanța de apel a apreciat că răspunderea asigurătorului va fi proporțională cu riscul asigurat produs.

Recurenta susține, așadar, că, prin încălcarea regulilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1266 alin. (1) C. civ. și prin extinderea prevederilor contractuale dincolo de voința reală a părților, este încălcat însuși principiul forței obligatorii a contractului, prevăzut de art. 1270 C. civ., care se opune atât părților, cât și instanței de judecată.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta susține că:

b. Instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 1412 alin. (2) C. civ.

În acest sens, recurenta afirmă că, deși prin apărările formulate în fața instanțelor de fond, a arătat că răspunderea sa înceta la momentul în care recolta ajungea la maturitate, aspect convenit de părți prin art. 5.5. din Condițiile de asigurare, instanța de apel nu a analizat această apărare a B. - aspect pe care îl critică atât sub aspectul nemotivării hotărârii, cât și sub aspectul încălcării limitelor devoluțiunii în apel.

În plus, arată că, dispunând obligarea B. la plata indemnizației de asigurare, instanța de apel a ignorat art. 1412 alin. (2) C. civ. cu privire la efectele împlinirii unui termen extinctiv.

În acest sens, arată că, deși în conformitate cu prevederile acestui text de lege, efectul împlinirii termenului extinctiv constă în stingerea obligației, instanța de apel a nesocotit această prevedere legală, precum și dispozițiile art. 2201 alin. (1) lit. d) C. civ. care menționează că momentul încetării răspunderii asigurătorului este un element obligatoriu al contractului de asigurare.

Cu toate acestea, ignorând dispozițiile art. 1412 alin. (2) C. civ., instanța a considerat că, la data producerii pretinsului eveniment asigurat, contractul de asigurare ar fi fost încă în vigoare, inclusiv sub aspectul obligației B. de plată a indemnizației de asigurare.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta susține că:

c. Instanța de apel nu a ținut cont de caracterul aleatoriu al contractului de asigurare și de art. 2216 C. civ.

Detaliind, recurenta arată că, în strânsă legătură cu precedentele critici, instanța a ignorat dispozițiile art. 2216 C. civ. care impun asiguratului să se îngrijească de bunul asigurat, ca efect al caracterului aleatoriu al contractului de asigurare, interpretând contractul în sens literal, îndepărtându-se de la scopul contractului și refuzând să dea curs prevederilor legale și convenționale care impuneau încetarea răspunderii B. atunci când intervenirea riscului asigurat nu mai putea fi rezultat al hazardului.

În acest sens, arată că această obligație revine asiguratului tocmai în virtutea caracterului aleatoriu al contractului de asigurare, întrucât intervenirea evenimentului asigurat trebuie să fie exclusiv rezultatul hazardului, nu și a atitudinii părții care, știind că va fi despăgubit pentru pagubele produse bunului său, va fi tentat să nu mai aibă grijă de acesta.

Evocând dispozițiile art. 1173 C. civ., recurenta afirmă că un element esențial al contractelor aleatorii îl reprezintă evenimentul viitor și incert de care depinde câștigul urmărit de părțile contractante - riscul asigurat în cazul de față.

În plus, mai arată că rațiunea termenului extinctiv mai sus menționat este strâns legată de obligația asiguratului de a se îngriji de bunul asigurat. Astfel, asigurătorul nu poate fi ținut să acorde indemnizații pentru distrugerea unui bun ce nu este rezultatul numai al riscului asigurat, ci și al faptei asiguratului.

Nu în ultimul rând, subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta susține că:

d. Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1321 și art. 1401 alin. (1) C. civ.

Detaliind, arată că instanța de apel a reținut faptul că nu ar putea fi acordate efecte juridice apărărilor B. referitoare la încetarea contractului (ca urmare a îndeplinirii condiției rezolutorii a intervenirii unui risc neasigurat), întrucât B. nu ar fi comunicat intimatei că înțelege să rezilieze polița ori că a constatat contractul încetat de drept.

Sub acest aspect, recurenta susține că apărările sale au fost în sensul că intervenirea riscului asigurat, în forma prevăzută de art. 8.2.3 lit. d) din Condițiile de asigurare reprezintă o condiție rezolutorie, iar ca urmare a intervenirii secetei, această condiție rezolutorie s-a împlinit, producând efecte retroactive.

În acest sens, solicită a se observa că, potrivit art. 1321 C. civ., contractele încetează ca urmare a îndeplinirii condiției, iar, ca efect al încetării contractului, părțile sunt liberate de obligațiile asumate, așa cum prevede art. 1322 C. civ.

În ceea ce privește condiția, ca modalitate a obligațiilor, recurenta arată că aceasta este definită de art. 1401 alin. (1) C. civ. ca fiind acel eveniment viitor și nesigur care determină desființarea obligației.

Așadar, recurenta solicită a se observa că, în contractul de asigurare, în clauzele 8.2.3 și 5.3, părțile au reprodus efectele pe care legiuitorul le-a dat îndeplinirii condiției rezolutorii, respectiv desființarea contractului de asigurare.

În legătură cu efectele pe care îndeplinirea condiției le produce, recurenta arată că în doctrină s-a arătat că, într-o astfel de situație, contractul va fi desființat de drept, fără a fi necesară nicio altă formalitate, iar efectele acesteia nu pot fi înlăturate prin voința unilaterală a uneia dintre părți.

Arată că în acest sens sunt și dispozițiile art. 1407 alin. (1) C. civ., astfel încât, contrar celor reținute de către instanța de apel, în cazul încetării contractului ca urmare a îndeplinirii condiției rezolutorii, nu era necesară emiterea unei notificări cu privire la îndeplinirea condiției, motiv pentru care solicită a se constata că decizia este rezultatul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 1401, art. 1407, art. 1321 și art. 1322 C. civ.

III. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia nu este motivată.

Detaliind, recurenta a susținut că deciziei recurate îi lipsesc considerentele pentru care instanța de apel a înlăturat apărările B. privind încetarea contractului de asigurare anterior evenimentului asigurat - încetare care a intervenit prin împlinirea termenului asigurării înainte de C. în condițiile art. 1412 alin. (2) C. civ. și art. 5.5. din Condițiile de asigurare.

Așadar, recurenta consideră că instanța de apel nu a arătat de ce a înlăturat apărarea sa, în sensul că recolta era ajunsă la maturitate și trebuia recoltată anterior producerii evenimentului asigurat. Dacă ar fi fost analizate aceste apărări, recurenta susține că s-ar fi ajuns la concluzia contrară celei reținute de instanță, respectiv aceea că asigurarea încetase în condițiile art. 5.5. din Condițiile de asigurare, anterior momentului evenimentului asigurat invocat.

În altă ordine de idei, se arată că motivarea instanței de apel pornește de la prezumția că polița era valabilă la momentul intervenirii furtunii (evenimentul asigurat) și se rezumă doar la a arăta că nu întreaga cultură a fost compromisă de secetă.

În această privință, recurenta afirmă că, prin apărările formulate prin întâmpinarea la apel și în fața primei instanțe, a invocat, pe cale de apărare, încetarea contractului de asigurare înainte de intervenirea pretinsului eveniment de "C." (17.09.2017), prin împlinirea termenului, în condițiile art. 1412 alin. (1) C. civ. și ale art. 5.5. din Condițiile de asigurare, ca o consecință a faptului că plantele erau deja ajunse la maturitate înaintea datei de 17.09.2017, invocând și încetarea răspunderii sale ca urmare a intervenirii riscului neasigurat de secetă, în condițiile art. 8.2.3. din Condițiile de asigurare.

Prima instanță s-a oprit doar asupra apărării B. cu privire la distrugerea recoltei prin secetă (intervenirea riscului neasigurat de secetă) anterior datei de 17.09.2017, reținând că acest eveniment a condus la încetarea contractului de asigurare în condițiile art. 8.2.3. din Condițiile de asigurare, motiv pentru care a respins cererea de chemare în judecată, nefiind analizate celelalte apărări de fond ale B..

În schimb, cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel nu a analizat toate apărările formulate de B. atât prin întâmpinarea la apel, cât și în fața primei instanțe.

Totodată, susține că, în cuprinsul deciziei recurate, nu se regăsesc motivele pentru care contractul de asigurare nu ar fi încetat înaintea intervenirii evenimentului C.. Mai susține că instanța de apel nu a arătat nici care au fost motivele pentru care a înlăturat/nu a avut în vedere (i) recunoașterile părții adverse, (ii) proba cu martorul D. administrată în fața primei instanțe și (iii) înscrisurile depuse de intimată odată cu cererea de chemare în judecată cu privire la existența evenimentului secetă și cu privire la efectele produse de acest eveniment.

Astfel, instanța de apel a reținut că B. nu ar fi adus nicio probă în susținerea afirmației că recolta ar fi fost distrusă de secetă, cu excepția Adresei Direcției Agricole Timiș.

Cu toate acestea, recurenta susține că, atât în fața primei instanțe, cât și prin întâmpinarea la cererea de apel și cu ocazia dezbaterilor asupra apelului, a opus, în condițiile art. 348 alin. (1), art. 349 alin. (1) și 350 alin. (1) C. proc. civ., recunoașterile reclamantei din cuprinsul cererii de apel, a cererii de chemare în judecată și a răspunsului la întâmpinare din care reieșea că recoltele respective au fost afectate de secetă.

În analiza acestui motiv de recurs, recurenta solicită a se avea în vedere că, potrivit art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., în considerentele unei hotărâri judecătorești este necesar să fie incluse și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților, iar, prin pronunțarea unei hotărâri nemotivate, instanța de apel i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În cele ce urmează, recurenta a formulat critici de nelegalitate față de încheierea din data de 06.07.2020.

Detaliind, recurenta susține că, la termenul de judecată din data de 06.07.2020, instanța de apel a pus în discuția părților încuviințarea probelor solicitate în faza apelului.

Făcând trimitere la conținutul respectivei încheieri, recurenta afirmă că s-a opus încuviințării probei cu expertiză tehnică în specialitatea agricultură pentru argumentele susținute la acea dată.

Cu toate acestea, autoarea prezentului demers judiciar arată că încheierea din data de 06.07.2020 nu cuprinde nicio expunere a motivelor pe care instanța de apel le-a avut în vedere pentru înlăturarea susținerilor sale, menționându-se în dispozitivul încheierii numai că instanța apreciază proba drept admisibilă și concludentă.

Astfel, susține că hotărârea recurată este nemotivată, nerespectând cerințele prevăzute de art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., potrivit cărora încheierile de ședință trebuie să conțină, pe lângă soluția luată de instanță, și motivele de drept și de fapt avute în vedere.

Cu referire specială la încheierea prin care instanța încuviințează o probă, în ciuda opoziției uneia dintre părți, recurenta susține că, în doctrină, s-a arătat că trebuie indicate temeiurile pentru care proba a fost încuviințată sau respinsă, pentru a acorda posibilitatea instanței de control judiciar să aprecieze asupra legalității încheierii. Mai arată că, în acest sens, este și practica instanței supreme.

Sub acest aspect, recurenta afirmă că proba cu expertiză tehnică în specialitatea agricultură era inadmisibilă pentru soluționarea unor probleme de drept, fiind încuviințată cu încălcarea art. 330 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, mai arată că, deși această probă nu era admisibilă în cazul dedus judecății, potrivit art. 330 alin. (1) C. proc. civ., au fost încălcate și dispozițiile art. 255 și art. 258 din Cod, care impun încuviințarea unor probe admisibile potrivit legii.

Mai arată că proba a fost propusă de intimată atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, pentru combaterea apărărilor B. referitoare la încetarea contractului de asigurare ca urmare a intervenirii unui risc neasigurat, în condițiile art. 1321 și art. 1401 alin. (1) C. civ. și al art. 8.2.3 din Contractul de asigurare.

Mai mult, afirmă că, prin obiectivele 2 și 3 propuse de reclamantă, i s-a solicitat expertului să stabilească aspecte de drept în legătură cu cauza, respectiv întinderea prejudiciului și a despăgubirilor aferente pretinse de intimată, cu toate că stabilirea întinderii prejudiciului este de competența instanțelor de judecată, prin aplicarea normelor legale sau convenționale de evaluare a prejudiciului.

Mai arată că, în contradicție cu dispozițiile art. 330 alin. (1) C. proc. civ., prin expertiză s-a urmărit rezolvarea unor probleme de drept, iar nu lămurirea situației de fapt, dovadă în acest sens fiind înseși concluziile raportului de expertiză, prin care nu numai că a fost stabilită pretinsa întindere a prejudiciului, ci expertul desemnat a menționat că prejudiciul ar fi datorat de B..

În final, recurenta a formulat critici de nelegalitate față de încheierea din data de 12.10.2020.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că încheierea este nemotivată.

Detaliind, recurenta a arătat că, prin cererea de recuzare a expertului numit, pe care formulat-o în temeiul art. 332 și art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., a solicitat instanței de apel să constate că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea expertului.

Cu toate acestea, recurenta susține că, în încheierea din data de 12.10.2020, nu sunt prezentate motivele pentru care a fost respinsă cererea de recuzare sub aspectul ignorării unei probe încuviințate de instanța de judecată și a preluării criticilor formulate de partea adversă în combaterea respectivei probe, respectiv, sub aspectul solicitării unor lămuriri de la un terț de proces, exclusiv în interesul intimatei.

În acest sens, solicită a se observa că instanța de apel a prezentat susținerile B. fără a preciza care sunt motivele pentru care a apreciat că aceste fapte nu nasc îndoieli cu privire la imparțialitatea expertului, limitându-se la precizarea rolului probei cu expertiză în procesul civil și la a arăta motivele pentru care consideră că preluarea susținerilor intimatei nu ar reprezenta un motiv de recuzare.

La 16 aprilie 2021, respectiv, la 19 aprilie 2021, intimata-reclamantă, prin avocat, a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondată, cu obligarea recurentei la achitarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

La 18 mai 2021, recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor invocate prin întâmpinare, reiterând solicitarea de admitere a recursului.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 3 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului către părți.

Prin încheierea de ședință din 7 iunie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierilor de ședință din 6 iulie 2020 și 12 octombrie 2020 și a deciziei civile nr. 568/A din 7 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, stabilind, totodată, termen de judecată la 11 octombrie 2022, ora 10

00

, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut încălcarea principiului contradictorialității și cel al rolului activ prin aceea că instanța de apel a apreciat că ar fi de notorietate existența evenimentului "C." și efectele sale asupra recoltelor, fără a pune în discuția părților acest aspect, în condițiile în care niciuna dintre părți nu a susținut că evenimentul ar fi fost de notorietate și că ar fi afectat în mod semnificativ culturile.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reține că autoarea prezentului demers judiciar nu poate susține cu temei că incidența acestui eveniment a fost antamată pentru prima dată în etapa procesuală a apelului, în condițiile în care respectivul eveniment meteorologic a fost invocat de reclamantă, de la bun început, prin însăși cererea de chemare în judecată, în susținerea căreia a precizat că pretențiile formulate își găsesc justificarea și prin raportare la anumite documente (arătate ca fiind comunicate pârâtei la data de 14.11.2017), sens în care a făcut trimitere atât la constatările delegatului B. notate în cuprinsul procesului-verbal de constatare a pagubei, cât și la o adresă (nr. x/22.09.2017) emisă de Administrația Națională de Meteorologie Centrul Meteorologic Regional Banat Crișana (document depus ca anexa nr. 4.1 la cererea de chemare în judecată).

Astfel, din verificările efectuate, reiese că, potrivit documentelor aflate la dosarul primei instanțe, reclamanta a depus, printre altele, atât o adresă oficială emisă de Centrul Meteorologic Regional Banat-Crișana, la solicitarea acesteia, care confirmă evenimentul meteorologic "C." produs în data de 17.09.2017 în zona localităților Săcălaz, Becicherecu Mic, Biled, Dudeștii Noi, Satchinez (aflată la dosar fond), cât și un proces-verbal definitiv din 05.10.2017, de constatare a pagubelor produse culturilor agricole aparținând A., întocmit de un delegat al recurentei (aflat atât la fila 30-anexa 2/83, cât și la dosar fond), în care la rubrica "data și cauza care a produs pagubele" apare mențiunea olografă "C. 17.09.2017".

Prin urmare, având în vedere că recurenta a avut cunoștință de la bun început de susținerile reclamantei, inclusiv pe acest aspect, fără a nega sau contesta manifestarea respectivului eveniment meteorologic invocat, critica prin care, în această etapă procesuală, susține că instanța de apel nu a pus în discuția părților calificarea evenimentului "C." și a consecințelor sale ca fiind de notorietate apare ca lipsită de temei, în condițiile în care la dosar existau înscrisuri care confirmă aprecierea făcută de instanța de apel asupra evenimentului "C." produs la 17.09.2017, iar calificarea ca fiind de notorietate a acestui eveniment este un aspect de temeinicie, ce ține de administrarea și aprecierea probelor.

Este neîntemeiată și următoarea critică prin care recurenta susține că instanța de apel a încălcat limitele devoluțiunii în apel (art. 477 și art. 478 C. proc. civ.) prin aceea că nu a analizat apărările B. formulate prin întâmpinarea la apel și în fața primei instanțe referitoare la încetarea răspunderii sale.

Fără a nega faptul că, în stabilirea limitelor efectului devolutiv, instanța de apel trebuie să se raporteze nu numai la cererea de apel, ci și la întâmpinarea intimatului, astfel cum reiese din dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., cu toate acestea, instanța nu este obligată să răspundă tuturor susținerilor formulate de partea adversă prin întâmpinare, acestea putând fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză ori luând în considerare aspectele considerate esențiale, astfel încât eventuala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării sau o încălcare a limitelor devoluțiunii în apel, fiind suficient ca judecătorul să fi examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate.

Prin urmare, doar în condițiile în care omisiunea este decisivă, afectează echitatea procedurii sau denotă lipsa de "ascultare" a părții poate genera casarea hotărârii.

În speță, însă, se constată că, față de apărările formulate, prin care pârâta B. a susținut, în esență, încetarea integrală a contractului, iar nu parțială, în limita pagubei suferite ca urmare a riscului neasigurat (seceta), instanța de apel a reținut că "raportat la apărările pârâtei intimate, însușite de prima instanță, în sensul că de fapt aspectul care a afectat cultura a fost seceta, eveniment anterior furtunii, și care nu era asigurat, deoarece polița nu poate acoperi pagubele astfel produse, aceasta apreciază că nu se cuvine nicio despăgubire, alegând să nu răspundă efectiv și motivat ipotezei subsidiare prezentate de reclamanta apelantă, în sensul afectării unei părți din cultură."

Totodată, instanța de apel a mai reținut și faptul că nu a devenit incidentă clauza de încetare a contractului, câtă vreme nu s-a făcut dovada de către intimată că producerea riscului neasigurat ar fi determinat compromiterea totală a culturii.

Prin urmare, având în vedere că, prin toate apărările formulate, pârâta a exclus orice răspundere contractuală față de prejudiciul încercat de reclamantă, instanța de apel a statuat asupra faptului că pârâta trebuia să își asume obligațiile stabilite în polița de asigurare, numai în raport cu pagubele produse de C., fără a se lua în calcul suprafața recoltată deja ori afectată de secetă. Astfel, instanța de apel nu era obligată să răspundă în mod exhaustiv tuturor argumentelor formulate prin întâmpinare.

În continuare, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, printr-o primă critică, interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1266 alin. (1) și ale art. 1270 C. civ. raportat la art. 2201 C. civ.

În concret, recurenta a arătat că, în cazul intervenirii atât a unui risc asigurat, cât și a unui risc neasigurat, instanța de apel a apreciat că răspunderea asigurătorului va fi proporțională cu riscul asigurat produs. Or, în accepțiunea recurentei, voința părților a fost aceea de a stabili că obiectul asigurării este întreaga recoltă, iar nu părți ale acesteia.

Prin urmare, recurenta susține că, în situația în care, chiar și parțial, intervine un risc neasigurat, are loc o modificare a recoltei asigurate, astfel încât aceasta nu mai prezintă caracteristicile celei avute în vedere de asigurător la momentul încheierii contractului, motiv pentru care susține că, interpretând literal dispozițiile contractului de asigurare, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1266 alin. (1) C. civ. care interzic interpretarea prevederilor contractuale după sensul literal al acestora.

Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, instanța de apel a făcut o corectă interpretare a clauzelor din Condițiile de asigurare, anexă la polița de asigurare CA nr. x din 05.05.2017.

În acest sens, urmează a se avea în vedere că, prin gradul de distrugere (dăunare) (pct. 1.15 din Condițiile de asigurare), se înțelege raportul procentual dintre pierderea de producție, ca urmare a producerii evenimentului asigurat și producția medie care s-ar fi obținut dacă evenimentul nu s-ar fi produs, iar, în conformitate cu clauza 13.2.4. din același document - dacă culturile agricole, rodul viilor, rodul pomilor fructiferi sau hameiului au fost daunate nu numai din riscuri asigurate, ci și din alte cauze, se despăgubește o parte din valoarea totală a daunei corespunzătoare gradului de distrugere produs de riscuri asigurate.

Totodată, pentru a elimina orice speculație în privința semnificației termenului "distrugere" din cuprinsul art. 8.2.3 lit. d) din Condițiile de asigurare, "Răspunderea Asigurătorului și contractul de asigurare încetează: (...) d) odată cu distrugerea culturii din orice alte cauze neasigurate", se cuvine menționat faptul că, potrivit pct. 12.2. intitulat Daună totală (distrugere) din risc neasigurat aflat la Capitolul XII intitulat "Cazurile de daune", însăși recurenta a echivalat termenul "distrugere" cu cel de "daună totală".

Prin urmare, instanța de apel a reținut în mod corect că tribunalul avea de stabilit, în raport de susținerile părților, de probele din dosar și de temeiurile invocate, faptul că nici nu s-a solicitat de către reclamantă despăgubiri pentru toată suprafața, nici pentru toată cultura și nici întreaga producție stabilită prin poliță și estimată a fi realizată, adică nu toată suma asigurată. Precizând expres faptul că numai o parte din sole au fost afectate de C. (o suprafață fiind anterior recoltată), cererea reclamantei s-a raportat numai la pagubele produse de C., în raport de cantitatea deja recoltată anterior evenimentului asigurat, adică raportat la o cantitate deja redusă ca efect al secetei, iar nu la întreaga suprafață și cantitate precizată în cuprinsul asigurării.

Așadar, în mod corect s-a reținut că, în cazul în care se produce atât un risc neasigurat, cât și un risc asigurat, nu încetează orice răspundere a asigurătorului, ci ca efect intrinsec, potrivit forței obligatorii a contractului (art. 1270 din C. civ.), răspunderea va fi proporțională cu prejudiciul suferit de către asigurat în baza riscului asigurat produs.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel în mod corect a reținut, printr-o interpretare a convenției potrivit voinței concordante a părților și dând clauzelor convenției înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului, conform art. 1266 alin. (1) și art. 1267 C. civ., că răspunderea va fi proporțională cu prejudiciul suferit de către asigurat în baza riscului asigurat produs.

Subsumat aceluiași motiv de casare (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), recurenta a susținut că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 1412 alin. (2) C. civ. prin aceea că, deși prin apărările formulate în fața instanțelor de fond, a arătat că răspunderea sa înceta la momentul în care recolta ajungea la maturitate, aspect convenit de părți prin art. 5.5. din Condițiile de asigurare, Curtea de apel nu a analizat această apărare a pârâtei.

În plus, a arătat că, dispunând obligarea B. la plata indemnizației de asigurare, instanța de apel a ignorat art. 1412 alin. (2) C. civ. cu privire la efectele împlinirii unui termen extinctiv, al cărui efect constă în stingerea obligației, precum și dispozițiile art. 2201 alin. (1) lit. d) C. civ. care menționează că momentul încetării răspunderii asigurătorului este un element obligatoriu al contractului de asigurare.

Procedând la analiza criticii formulate, Înalta Curte reține că, în realitate, critica nu corespunde motivului de casare invocat, întrucât ceea ce se reproșează instanței de apel nu este atât o încălcare sau aplicare greșită a normei de drept material mai sus arătate, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci o pretinsă nesocotire a dispozițiilor legale mai sus arătate prin omisiunea instanței de apel de a analiza anumite apărări prin care autoarea prezentului demers judiciar susținea că răspunderea sa înceta la momentul în care recolta ajungea la maturitate, aspect convenit de părți prin art. 5.5. din Condițiile de asigurare.

Prin urmare, deși, în aparență, critica vizează o normă de drept material, aceasta, astfel cum a fost argumentată, nu poate fi analizată din perspectiva motivului de casare invocat de recurentă, fiind, practic, o abordare într-o altă manieră a criticii prin care s-a susținut încălcarea limitelor devoluțiunii în apel, la care s-a răspuns deja în considerentele precedente.

În plus, deși reproșează instanței de apel faptul că nu a analizat respectiva cauză de încetare a răspunderii sale, conform art. 5.5 din Condițiile de asigurare, recurenta se limitează la a invoca doar condiția ca recolta să fi ajuns la maturitate, ignorând cealaltă condiție cumulativă prevăzută de clauza mai sus amintită, inserată prin conjuncția "și", prin care, concomitent, s-a prevăzut și condiția suplimentară - "recoltatul sau treieratul trebuia să fie terminat". Or, prin apărările sale, recurenta nu a arătat care ar fi fost momentul limită până la care recolta ar fi trebuit culeasă și a ignorat condiția cumulativă, fără a avea în vedere formularea clauzei în întregul ei.

În continuare, subsumat aceluiași motiv de casare (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), recurenta a susținut că instanța de apel nu a ținut cont de caracterul aleatoriu al contractului de asigurare și de art. 2216 C. civ.

În acest sens, susține că, procedând la interpretarea contractului, instanța de apel a ignorat caracterul aleatoriu al contractului de asigurare, făcând abstracție de obligațiile ce incumbau intimatei în temeiul art. 2216 C. civ., respectiv, de a se îngriji de bunul asigurat, asigurătorul neputând fi ținut să acorde indemnizații pentru distrugerea unui bun ce nu este rezultatul numai al riscului asigurat, ci și al faptei asiguratului.

Potrivit art. 2216 alin. (1) C. civ. (2009), "Asiguratul este obligat să întrețină bunul asigurat în condiții corespunzătoare, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat".

Recurenta nu arată, în concret, ce anume trebuia să facă asiguratul pentru a se îngriji de bunul asigurat. Având în vedere că, în speță, unul dintre riscurile asigurate era un eveniment meteorologic - "C.", care, prin natura sa, nu poate fi prevenit, este imposibil de imaginat cum ar fi putut intimata-reclamantă să întrețină bunul asigurat (cultura de porumb) pentru a preveni producerea unui astfel de fenomen meteorologic, convenit ca și risc asigurat.

Prin urmare, invocarea unei presupuse lipse de diligență din partea asiguratului, pretins a fi ignorată de instanța de apel, nu poate fi sancționată conform raționamentului expus de recurentă, critica fiind nefondată.

Subsumat aceluiași motiv de casare (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1321 și art. 1401 alin. (1) C. civ., reținând că nu ar putea fi acordate efecte juridice apărărilor B. referitoare la încetarea contractului (ca urmare a îndeplinirii condiției rezolutorii a intervenirii unui risc neasigurat), întrucât B. nu ar fi comunicat intimatei că înțelege să rezilieze polița ori că a constatat contractul încetat de drept.

Răspunzând criticii formulate, se impune precizarea că, în speță, în urma deschiderii dosarului de daună, asigurătorul nu numai că nu a respins cererea de despăgubire a reclamantei invocând un astfel de motiv, ci, dimpotrivă, a ales să comunice acesteia că poate acorda despăgubiri într-un anumit cuantum, pentru ca, ulterior, să comunice refuzul de a acorda despăgubiri, însă invocând un alt motiv. Prin urmare, în mod corect instanța de apel a reținut că nu a devenit incidentă clauza de încetare a contractului, câtă vreme nu s-a făcut dovada de către intimată că producerea riscului neasigurat ar fi determinat compromiterea totală a culturii, dar și motivat de conduita neechivocă a asigurătorului care, până la momentul litigiului, nu a lăsat de înțeles părții cocontractante că înțelege să invoce acea clauză de încetare a contractului.

Prin urmare, având în vedere și considerentele precedente, prin care s-a reținut că în mod corect răspunderea este proporțională cu prejudiciul suferit de către asigurat în baza riscului asigurat produs, Înalta Curte urmează a respinge critica prin care recurenta-pârâtă a susținut că decizia este rezultatul greșitei aplicări a dispozițiilor ar. 1401, art. 1407, art. 1321 și art. 1322 C. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia nu este motivată prin aceea că instanța de apel nu a înlăturat apărările B. formulate prin întâmpinarea la apel și în fața primei instanțe referitoare la încetarea răspunderii sale ca urmare a faptului că recolta respectivă era ajunsă la maturitate și trebuia recoltată anterior producerii evenimentului asigurat și, pe de altă parte, ca urmare a intervenirii riscului neasigurat de secetă, în condițiile art. 8.2.3 din Condițiile de asigurare, anterior producerii riscului C..

Înalta Curte constată că, deși invocă un alt motiv de casare, în realitate, recurenta nu face altceva decât să reia aceleași critici care au fost formulate și în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care a susținut încălcarea limitelor devoluțiunii în apel, și care au primit deja un răspuns.

În plus, față de criticile recurentei în sensul că instanța de apel nu a arătat nici care au fost motivele pentru care nu a avut în vedere recunoașterile părții adverse, proba cu martor administrată în fața primei instanțe, înscrisurile depuse de intimată odată cu cererea de chemare în judecată cu privire la existența evenimentului "secetă", reținând doar că B. nu ar fi adus nicio probă în susținerea afirmației că recolta ar fi fost distrusă de secetă, cu excepția adresei Direcției Agricole Timiș, Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber de către judecător, potrivit convingerii sale, în afară de cazul în care legea stabilește puterea lor doveditoare.

Fiind, așadar, o operațiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, Înalta Curte reține că nu poate fi cenzurată în recurs modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele.

Procedând, în continuare, la analiza criticilor formulate față de încheierea din data de 06.07.2020, Înalta Curte reține că, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că, deși s-a opus încuviințării probei cu expertiză tehnică în specialitatea agricultură pentru argumentele susținute la acea dată, încheierea nu conține motivele pentru care instanța a înlăturat apărările B. față de cererea de efectuare a unui raport de expertiză în specialitatea agricultură.

Verificând în concret, modalitatea în care instanța de apel și-a îndeplinit obligația de motivare a încheierii recurate, Înalta Curte reține că, prin încheierea de ședință din 6 iulie 2020, Curtea de Apel Timișoara a încuviințat proba cu expertiza tehnică în specialitatea agricultură, solicitată de apelanta-reclamantă A., menționând și obiectivele propuse de apelantă, reținând în considerentele încheierii dispozițiile art. 255 și art. 330 alin. (5) C. proc. civ.

În cuprinsul încheierii recurate s-a arătat că proba cu expertiză tehnică în specialitatea agricultură este admisibilă potrivit legii și duce la soluționarea procesului, s-au indicat motivele de drept care au fundamentat încuviințarea probei, din acest punct de vedere încheierea fiind pe deplin conformă exigențelor legale.

Potrivit art. 258 alin. (2) C. proc. civ., încheierea prin care se încuviințează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviințate, precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea acestora.

Ca urmare, lipsa motivării explicite a înlăturării susținerilor părții, contrare încuviințării probei, nu atrage nulitatea încheierii interlocutorii atacate, cât timp rezultă că instanța a avut în vedere și aceste susțineri, iar încheierea cuprinde mențiunile prevăzute de art. 258 alin. (2) C. proc. civ.. Impunerea unui standard ridicat și excesiv cu privire la motivarea încheierii prin care se încuviințează probele ar putea ridica problema unei antepronunțări a instanței.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut, în privința aceleiași încheieri, că instanța de apel a încălcat prevederile art. 255, art. 258 și art. 330 C. proc. civ., prin aceea că proba era inadmisibilă pentru soluționarea unor probleme de drept.

Înalta Curte reține că potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse de în condițiile art. 478 alin. (2).

Din perspectiva acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că efectul devolutiv al apelului are consecințe și asupra probelor care pot fi administrate în apel în condițiile în care instanța de apel poate încuviința refacerea, completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea altor probe, dacă le consideră necesare în ceea ce privește soluționarea cauzei.

Din dispozițiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului. Dispozițiile art. 258 C. proc. civ. prevăd, de asemenea, că probele se vor încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255 din același Cod.

Obiectivele expertizei tehnice în specialitatea agricultură vizează lămurirea unor împrejurări de fapt, fiind conforme prevederilor art. 330 alin. (1) C. proc. civ.. Astfel, instanța de apel a dispus ca expertul să stabilească suprafața afectată de calamitate prin producerea evenimentului asigurat, p