ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1958/2022

Ședința publică din data de 11 octombrie 2022

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal la 24 martie 2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L. solicitând să fie obligată pârâta la plata sumei de 1.632.975 RON reprezentând daune provocate prin deteriorarea calității semințelor predate spre prelucrare, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 și art. 14 din Contractul de producție de semințe de porumb recolta 2014 nr. 158/11.04.2014 și art. 1350 C. civ. (2009).

La 28 aprilie 2015, pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare și o cerere de chemare în garanție a societății C. S.A., solicitând instanței obligarea chematei în garanție, în temeiul art. 1350 C. civ., la plata sumei de 1.632.975 RON, în cazul în care pretențiile formulate de reclamanta A. S.R.L. cu privire la daunele provocate prin deteriorarea calității semințelor prelucrate se dovedesc a fi întemeiate, cu cheltuieli de judecată. Cererea de chemare în garanție a fost admisă în principiu de tribunal, prin încheierea din 7 octombrie 2015.

În cauză, a fost încuviințată efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, fiind încuviințați și experți parte pentru fiecare dintre părți.

La data de 3 martie 2016, chemata în garanție C. S.A. a depus o cerere de anulare a raportului de expertiză întocmit și depus la dosarul cauzei de expertul desemnat, solicitând întocmirea unei noi expertize.

La termenul din 6 octombrie 2016, apărătorul chematei în garanție a solicitat încuviințarea efectuării unei expertize contabile, cerere pe care instanța a respins-o, acordând cuvântul atât pe cererea de anulare a raportului de expertiză, cât și pe fondul cauzei, amânând pronunțarea pentru a se depune concluzii scrise.

Prin sentința civilă nr. 1744/2016 din 26 octombrie 2016, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea cu privire la anularea raportului de expertiză, ca nefondată.

A admis acțiunea principală formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. și cererea de chemare în garanție a C. S.A., formulată de pârâtă.

A dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 1.632.975 RON, reprezentând daune, către reclamantă.

A dispus obligarea chematei în garanție la plata sumei de 1.632.975 RON, reprezentând daune către pârâtă.

A dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 30.335 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru, onorariu expert și onorariu avocat) și la plata sumei de 1.650 RON cheltuieli de transport, către reclamantă.

A dispus obligarea chematei în garanție la plata sumei de 30.335 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru, onorariu expert și onorariu avocat) și la plata sumei de 1.650 RON cheltuieli de transport, către pârâtă.

La 5 decembrie 2016, chemata în garanție C. S.A. a formulat o cerere de lămurire/completare a sentinței civile nr. 1744 pronunțate la data de 26 octombrie 2016, în dosarul nr. x/2015, de Tribunalul Tulcea.

Prin sentința civilă nr. 2061/2016 din 12 decembrie 2016, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de lămurire și completare a hotărârii formulată de chemata în garanție C. S.A.

Împotriva sentinței civile nr. 1744/2016 din 26 octombrie 2016, chemata în garanție C. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 30/2020 din 22 ianuarie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în complet de divergență, cu opinie majoritară, a admis apelul declarat de apelanta-chemată în garanție C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1744/26.10.2016 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. S.R.L. și cu intimata reclamantă A. S.R.L.

A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în garanție, ca nefondată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate referitoare la acțiunea principală.

Totodată, a obligat intimata-pârâtă la plata sumei de 19.267,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către apelanta-chemată în garanție.

~Opinia separată a fost în sensul respingerii apelului declarat de chemata în garanție C. S.A., ca nefondat.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Constanța, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Prealabil motivării recursului, pârâta a prezentat istoricul situației litigioase și evoluția procesuală a cauzei, după care, a susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a arătat, în esență, că, deși instanța de apel, în opinia sa majoritară, a reținut în cuprinsul considerentelor că ar exista o culpă a A. cu privire la derularea evenimentelor care au dus la deteriorarea porumbului, cu toate acestea, a admis apelul formulat de C., obligând societatea B. să suporte un prejudiciu de care nu se face vinovată.

Mai arată că, deși face o analiză a concluziilor opiniei separate a expertei D., reținând că A. se face vinovată de o faptă ilicită, nu C., cu toate acestea, instanța, în opinie majoritară, decide să admită apelul C. în contradictoriu cu societatea B., reținând, în mod eronat, că prejudiciul suferit de A. urmează a fi suportat de B..

Totodată, făcând trimitere la o decizie a instanței supreme, recurenta afirmă că o atare interpretare, în afara faptului că este și o dovadă a unei judecăți eronate a speței, este lacunară și incompletă, această modalitate de soluționare a cauzei echivalând, practic, cu o nemotivare a soluției pronunțate.

Recurenta conchide, arătând că, prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea cuprinde motive contradictorii, iar decizia recurată se impune a fi casată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut, în esență, că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1350 din C. civ. și prevederile Ordinului nr. 350 din 02.08.2002 pentru aprobarea Regulilor și normelor tehnice privind producerea în vederea comercializării, prelucrarea, controlul și certificarea calității, precum și comercializarea semințelor de cereale, oleaginoase și textile, plante furajere, sfeclă, cartof și legume - Anexa 1.

În speța de față, recurenta susține că textului de lege (art. 1350 din C. civ.) corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită.

Astfel, recurenta consideră că în mod nelegal instanța de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii contractuale a C. și a admis apelul formulat de aceasta cu consecința acoperirii prejudiciului A. de către autoarea recursului.

Totodată, făcând trimitere la cele reținute în considerentele deciziei atacate, societatea recurentă afirmă că instanța de apel a făcut o analiză eronată a prevederilor legale care reglementează răspunderea civilă contractuală.

Sub un prim aspect, recurenta reiterează faptul că motivarea instanței este contradictorie, aspect de natură a atrage casarea deciziei în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În altă ordine de idei, recurenta subliniază faptul că niciunul dintre argumentele reținute de instanța de apel nu este corect interpretat sau legal, astfel încât, din acest punct de vedere, devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Făcând trimitere la opinia separată a judecătorului care nu s-a raliat opiniei majoritare, recurenta susține că se impunea constatarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale în sarcina apelantei C., cu consecința respingerii apelului formulat de această parte.

Astfel, recurenta arată că, în analiza interpretării eronate date legii de către instanța de apel în opinia sa majoritară, se impune a fi avută în vedere împrejurarea că, în cadrul contractului de servicii încheiat între B. și C., la punctul B s-a stipulat expres că C. avea obligația de a efectua recepția calitativă a produselor primite pentru prelucrare, recepție ce va consta în analize privind umiditatea, corpurile străine, starea fitosanitară și viabilitate.

Or, astfel cum a arătat și în cadrul întâmpinării formulate cu ocazia judecării fondului, în momentul în care B. a livrat porumbul spre prelucrare la C., aceasta din urmă nu și-a îndeplinit obligația de a efectua recepția.

Raportat la atragerea răspunderii civile, menționează că ne aflăm pe tărâmul răspunderii civile contractuale, ca urmare a faptului că, între cele trei părți ale prezentului dosar s-au încheiat două contracte succesive, iar, în considerarea dispozițiilor art. 1350 din C. civ., atunci când, fără justificare, o persoană nu își îndeplinește obligațiile asumate contractual, aceasta este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți, fiind obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.

Recurenta afirmă că, din analiza probelor existente la dosarul cauzei, reiese că A. a demonstrat că obligația nu a fost executată, respectiv achitarea prețului de către recurentă pentru diferența de 267,78 tone porumb neconform, respectiv cu viabilitate (germinație) sub 90%.

Însă, această neexecutare (neplată a prețului) a fost consecința directă a neîndeplinirii de către A. a obligației de livrare a întregii cantități de porumb conform celor stabilite contractual din punct de vedere al calității.

Mai exact, recurenta afirmă că, din probele administrate atât în fond, cât și în apel, reiese că obligația principală a chematului în garanție nu a fost îndeplinită, respectiv asigurarea calității corespunzătoare a lucrării de uscare a semințelor, situație în care culpa C. este prezumată în temeiul art. 1530 din C. civ.

Astfel, arată că societatea C. a susținut că nu era obligată să prelucreze porumbul, astfel încât să obțină o germinație de 90%, însă, limita minimă a gradului de germinație a semințelor impusă de lege este de 90, iar societatea C. este licențiată să producă și să prelucreze sămânță, nu doar ca porumb de consum.

Evocând prevederile art. 1 și art. 30 din Anexa 2.1 a Ordinului 350/2002, recurenta afirmă că societatea C. avea obligația, conform Contractului de servicii nr. x/13.08.2014, să efectueze toate operațiunile începând cu recepționarea până la însăcuirea în saci jumbo a cantității de 7.000 tone de știuleți hibrizi, adică sămânță.

Mai arată că aceasta nu poate invoca faptul că nu era obligată să obțină germinația minimă 90 pentru că, în caz contrar, ar însemna că licența acesteia ar trebui retrasă.

Mai mult decât atât, recurenta mai arată că societatea C. nu poate ignora obligația asumată prin intermediul art. 10 din contract, potrivit căruia, aceasta era ținută ca, în momentul recepționării porumbului, să efectueze o analiză privind umiditatea, corpurile străine, starea fitosanitară și viabilitate, sens în care recurenta face trimitere la un considerent apreciat ca fiind relevant din opinia separată a judecătorului care nu s-a raliat opiniei majoritare.

În cele ce urmează, autoarea recursului menționează că, în speță, în vederea determinării cauzelor care au condus la deteriorarea germinației, au fost efectuate două expertize de specialitate.

Cu referire la expertiza efectuată cu ocazia judecării fondului cauzei, recurenta arată că expertul a concluzionat ferm în sensul că C. a realizat o uscare rapidă la temperaturi înalte, fără să respecte graficul temperaturilor în funcție de gradul de umiditate și cu o ardere neadecvată ce a cauzat distrugerea capacității de germinație a semințelor în procesul de uscare. Astfel, expertul a concluzionat că însuși modul în care s-a realizat prelucrarea a fost necorespunzător.

În ceea ce privește raportul de expertiză întocmit cu ocazia judecării apelului, recurenta arată că acesta a stabilit că procesul de uscare utilizat de C. a determinat scăderea facultății germinative a semințelor procesate prin supraîncălzire.

Așadar, recurenta subliniază faptul că doi dintre cei trei experți desemnați în cauză au stabilit că se impunea monitorizarea procesului de uscare, prin personalizarea acestuia în funcție de fiecare partidă de sămânță în parte.

Astfel, având în vedere că părerea majoritară a experților a coincis cu cea a expertului desemnat la fond, în sensul că semințele de porumb în cantitate de 267,78 tone au fost uscate prin nerespectarea condițiilor de temperatură, umiditate și durata de staționare a materialului uscător, în atare situație, recurenta afirmă că decizia recurată este eronată.

Mai exact, autoarea recursului susține că, prin decizia recurată, în mod nejudicios s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii contractuale a C., din moment ce există la dosarul cauzei suficiente probe care conduc indubitabil la concluzia că aceasta, prin atitudinea extrem de neprofesionistă, a deteriorat semințele.

Făcând din nou trimitere la cuprinsul opiniei separate din decizia recurată, autoarea recursului arată că prejudiciul s-a produs prin distrugerea cantității de sămânță de porumb ca urmare a modalității greșite de uscare, iar, între această faptă ilicită și prejudiciul creat există un raport de cauzalitate, în sensul că neachitarea prețului de către autoarea recursului a dus în mod direct la suportarea unui prejudiciu de către A..

Totodată, arată că, subsecvent, executarea necorespunzătoare a obligației de uscare a semințelor de către C. a dus la crearea aceluiași prejudiciu în patrimoniul recurentei.

Prin urmare, din analiza detaliată mai sus, recurenta conchide în sensul că sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile contractuale a C., în temeiul art. 1350 din C. civ.

La 17 august 2020, intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar, cu privire la criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că recursul este întemeiat, pentru motivele ce vor fi redate în analiza recursului incident al părții, solicitând, totodată, și obligarea părților la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate intimatei-reclamante de soluționarea prezentei cauze, al căror cuantum urmează a fi probat cu ocazia dezbaterilor.

La 28 august 2020, intimata-chemată în garanție C. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva considerentelor deciziei instanței de apel, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs incident, prin care a solicitat admiterea recursului formulat de B. în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu obligarea părților la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

După o expunere a situației de fapt și prealabil dezvoltării motivelor de recurs, autoarea a precizat că, întrucât societatea B. a formulat recurs împotriva aceleiași decizii, a înțeles să formuleze recurs incident împotriva considerentelor, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu mențiunea că motivele formulate în susținerea recursului incident sunt comune cu cele formulate pe calea întâmpinării la recursul formulat de B..

Cu privire la motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea cuprinde motive contradictorii, invocat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., recurenta-reclamantă susține, în esență, că, prin raportare la (i) ansamblul probelor administrate, (ii) autoritatea de lucru judecat a considerentelor cuprinse în sentința pronunțată de prima instanță ca urmare a neapelării acesteia de către B. dar, și la (iii) limitele efectului devolutiv al apelului, se impune respingerea cererii de recurs formulată de B. întemeiată pe acest motiv de casare și admiterea recursului incident formulat de recurenta-reclamantă împotriva considerentelor hotărârii.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, prin decizia recurată, instanța de apel în mod greșit a apreciat, pe de o parte, că (i) în ceea ce privește C., nu pot fi incidente dispozițiile legale referitoare la răspunderea civilă contractuală, întrucât, în cuprinsul Contractului de servicii de prelucrare semințe, nu este prevăzută obligația intimatului-chemat în garanție de a prelucra semințele, astfel încât, să se mențină o germinație de minim 90%, și că (ii) nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, întrucât scăderea germinației semințelor se datorează operațiunilor efectuate de autoarea recursului incident.

Astfel, menționează că, prin cererea de recurs, în mod corect se susține faptul că instanța a pronunțat decizia recurată cu încălcarea (i) dispozițiilor art. 1350 din C. civ. referitoare la răspunderea civilă contractuală și (ii) prevederilor Ordinului nr. 350 din 02.08.2002 pentru aprobarea Regulilor și normelor tehnice privind producerea în vederea comercializării, prelucrarea, controlul și certificarea calității, precum și comercializarea semințelor de cereale, oleaginoase și textile, plante furajere, sfeclă, cartof și legume - Anexa 1.

În continuare, recurenta subliniază că societatea C. răspunde contractual în temeiul dispozițiilor art. 1.350 C. civ., așa încât, instanța de apel în mod eronat a concluzionat că în sarcina C. nu pot fi reținute dispozițiile privind răspunderea contractuală, întrucât, în Contractul dintre aceasta și B. nu este prevăzută obligația acesteia de a asigura o capacitate de germinație de minimum 90%.

În acest sens, recurenta arată că, potrivit art. 10 din Contractul de servicii de prelucrare semințe, C. avea obligația ca, prin intermediul unei analize de laborator, să stabilească, printre altele, viabilitatea semințelor recepționate, aceasta reprezentând metoda de determinare a capacității germinative a acestora, în scopul de a determina gradul de germinație a semințelor de porumb.

Făcând trimitere la mențiunile cuprinse în răspunsul la obiecțiuni - opinia separată a doamnei expert D., singura validată de instanța de apel în opinie majoritară, recurenta arată că metodele de laborator dau cele mai precise, rapide și complete rezultate de germinație pentru majoritatea probelor dintr-o anumită specie, or, din analiza documentelor existente la dosarul cauzei, arată că nu există vreun înscris care să ateste efectuarea unei astfel de analize de către C. la momentul recepției semințelor, motiv pentru care apare ca evident faptul că această obligație contractuală nu a fost respectată de societatea C..

În altă ordine de idei, recurenta subliniază faptul că C. s-a obligat să asigure gradul de germinație de 90%, iar, în conformitate cu prevederile contractuale agreate de C., aceasta avea obligația de a recepționa, usca, batoza porumb de sămânță, iar nu porumb de consum, obligându-se să asigure calitatea corespunzătoare lucrărilor efectuate, conform normelor în vigoare (art. 7.2).

În acest sens, recurenta face trimitere la Directiva 66/402/CEE, implementată prin Ordinul nr. 149/2010 al Ministerului Agriculturii - Anexa nr. 2.1, în care se menționează în mod expres faptul că germinația seminței de porumb în vederea comercializării trebuie să fie de minim 90%. Mai mult decât atât, arată că nerespectarea acestei prevederi prin prelucrarea defectuoasă a seminței constituie contravenție și este sancționată prin Legea nr. 266/2002 republicată Cap. VI art. 45 lit. c).

Prin urmare, recurenta solicită a se observa că în mod greșit analiza instanței de apel s-a oprit la prevederile contractuale, fără a lua în considerare și prevederile legale în raport de care C. s-a obligat să asigure calitatea semințelor, prevederi care stipulează în mod expres procentul de germinație de minim 90%.

În altă ordine de idei, recurenta consideră că instanța a interpretat în mod greșit dispozițiile referitoare la condițiile răspunderii contractuale.

În acest sens susține că, deși, în prezenta cauză, 3 din cei 4 experți au concluzionat în sensul că modalitatea defectuoasă de executare a obligațiilor contractuale de către C. a determinat producerea unui prejudiciu în sarcina recurentei-reclamante, instanța de apel în mod greșit a interpretat dispozițiile legale privind răspunderea contractuală.

Totodată, arată că, la data de 13.08.2014, între B. și C. a fost încheiat Contractul de servicii de prelucrare semințe, în temeiul căruia, recurenta B. a subcontractat intimatei-chemată în garanție obligațiile privind uscarea, batozarea și precurățirea semințelor produse de recurentă.

Mai arată că, din ansamblul probelor existente la dosarul cauzei (înscrisuri, două expertize tehnice agricole), rezultă care sunt obligațiile nerespectate de C..

Cu privire la existența unui prejudiciu cert, recurenta arată că, întrucât chemata în garanție C. a renunțat pe parcursul judecății la proba cu expertiza contabilă, apreciază că aceasta a achiesat la cuantumul prejudiciului stabilit de instanța de fond, respectiv de 1.632.975 Ron, având în vedere că nu a probat o altă modalitate de calcul al prejudiciului, iar cuantumul nu a fost contestat de către părți.

Sub aspectul existenței unei legături de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, arată că aceasta rezultă ex re, din însăși săvârșirea faptei ilicite, respectiv îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale ce reveneau apelantei-chemată în garanție, C. având obligația de a prelucra porumbul cu prudența și diligența unui bun profesionist.

Mai arată că îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale de către cocontractant a condus la diminuarea profitului recurentei care, în temeiul Contractului de producție, se aștepta la un profit de 1.798.99,596 Ron încasat pentru cantitatea de 267,78 tone semințe, din care a încasat sub o zecime, respectiv 166.023,6 Ron.

În ceea ce privește existența vinovăției, arată că în sarcina debitorului operează o prezumție de culpă, în sensul că dovada culpei o reprezintă chiar neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale.

Totodată, arată că, astfel cum confirmă și concluziile raportului de expertiză, C. a înțeles să își execute obligațiile contractuale într-o manieră deficitară, cauzând recurentei un prejudiciu.

În acest context, solicită a se avea în vedere regula specială aplicabilă activității profesionale instituită de art. 1.480 alin. (2) C. civ., conform căreia, în cazul obligațiilor asumate de persoane ce exercită o activitate cu titlu profesional, la aprecierea diligenței, trebuie să se țină seama de natura activității exercitate, în ceea ce privește participanții la acest gen de activitate operând o prezumție de profesionalism.

Or, în opinia recurentei, apare ca evident faptul că, prin menținerea porumbului peste 20 de ore până la preluarea și prelucrarea acestuia ori prin nerespectarea condițiilor de uscare, prin raportare la temperatura agentului de uscare, umiditatea semințelor, durata de staționare a materialului în uscător, C. nu a dat dovadă de profesionalism.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 8 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune puncte de vedere.

Față de raportul comunicat, la 23 februarie 2022, recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin avocat, a formulat în scris un punct de vedere, prin care a susținut admisibilitatea recursului incident, având în vedere că acesta tinde la înlăturarea/înlocuirea aspectelor reținute în cuprinsul deciziei recurate referitoare la pretinsa culpă a societății A. în cauzarea prejudiciului, sens în care a solicitat a se dispune admiterea în principiu a recursului incident.

Prin încheierea completului de filtru din 7 iunie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 30/2020 din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva considerentelor aceleiași decizii, stabilind termen de judecată la data de 11 octombrie 2022, ora 9:00, în vederea soluționării recursurilor în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Procedând la analiza criticilor aferente motivelor de nelegalitate invocate, în ordinea în care acestea au fost dezvoltate, se reține că, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut o pretinsă contradicție între considerentele și dispozitivul deciziei recurate.

În concret, aceasta învederează că, deși instanța de apel, în opinia sa majoritară, a reținut că ar exista o culpă a societății reclamante A. care a condus la deteriorarea semințelor de porumb, cu toate acestea, a admis apelul chematei în garanție, obligând pârâta/autoarea prezentului demers judiciar să suporte un prejudiciu de care nu se face vinovată.

Răspunzând criticii mai sus arătate, Înalta Curte constată că, în realitate, invocarea pretinsei contradicții se datorează unei insuficiente înțelegeri a limitelor efectului devolutiv al apelului raportat la maniera în care autoarea prezentului recurs a ales să se apere în apelul declarat de partea pe care a chemat-o în garanție.

Mai precis, se reține că apelul (principal) declarat de chemata în garanție era o cale de atac de natură să producă consecințe juridice asupra situației juridice a pârâtei în proces, în situația în care apelul ar fi fost admis, ceea ce, de altfel, s-a și confirmat. Pentru a preîntâmpina, însă, o atare consecință, legiuitorul a reglementat instituția apelului provocat, de care pârâta putea să uzeze.

Pentru a înțelege mai clar acest argument, se reține că, în ipoteza prevăzută de art. 473 C. proc. civ., respectiv cea în care la prima instanță au intervenit terțe persoane (chemata în garanție, în speță), intimatul (pârâta din prezenta cauză) este în drept, după împlinirea termenului de apel, să declare în scris apel împotriva altui intimat care nu este parte în apelul principal (în speță, reclamanta), dacă apelul principal ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice în proces.

Totodată, se impune precizarea că interesul părții care formulează apel provocat de a declara această cale de atac se naște în momentul în care ia cunoștință despre motivele invocate în cererea de apel principal și apreciază că este necesar să repună în discuție soluții cuprinse în hotărârea act final al judecății care, altminteri, ar intra în autoritate de lucru judecat, neputând fi repuse în discuție prin simpla formulare a unor apărări în cadrul unei întâmpinări.

Față de aceste considerații de ordin teoretic, menite a clarifica mecanismele declanșate prin exercitarea apelului principal/provocat, Înalta Curte reține că, deși ar fi fost îndreptățită să formuleze apel provocat, tocmai pentru a repune în discuție cererea (reclamantei) formulată în fața primei instanțe, în ipoteza în care apelul principal ar fi fost admis, autoarea prezentului demers judiciar a ales să nu uzeze de această instituție juridică, cu toate că avea nu numai interes procesual, ci și interese contrare societății reclamante.

În cauză, fiind sesizată exclusiv cu apelul chematei în garanție, instanța, procedând atât la valorificarea constatărilor și argumentelor expuse de expertul care a răspuns la obiective și la obiecțiuni, cât și la analiza conținutului contractelor încheiate între reclamantă și pârâtă și între pârâtă și chemata în garanție, a reținut caracterul fondat al criticilor ce vizează neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, pe motiv că societatea chemată în garanție nu și-a asumat răspunderea pentru germinație în contractul încheiat cu recurenta-pârâtă, ci această obligație (de a asigura o capacitate de germinație de minimum 90%) a fost stabilită exclusiv prin contractul încheiat între reclamantă și pârâtă, contract ce nu este opozabil chematei în garanție.

Totodată, chiar dacă a reținut că deprecierea calitativă a loturilor de sămânță și scăderea procentului de germinație s-a datorat unui cumul de factori și operațiuni efectuate de societatea reclamantă (cu care doar pârâta recurentă a avut raporturi contractuale), această constatare nu a împiedicat instanța de apel, din punct de vedere procedural, să dispună schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii, ca nefondată, a cererii de chemare în garanție, dar păstrând celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate referitoare la acțiunea principală, de obligare a pârâtei la plata daunelor solicitate de reclamantă.

Prin urmare, soluția menținută de instanța de apel și care o nemulțumește pe recurenta-pârâtă nu se datorează unei contradicții între considerente și dispozitiv, ci este consecința limitelor efectului devolutiv al apelului declarat de chemata în garanție, efect devolutiv care s-ar fi putut extinde și în cadrul unui apel provocat (declarat împotriva reclamantei), dacă acesta ar fi fost exercitat de autoarea prezentului demers judiciar.

Procedând, în continuare, la analiza criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea normelor de drept material incidente, sens în care a indicat dispozițiile art. 1350 din C. civ. ce privesc atragerea răspunderii civile contractuale și prevederile Ordinului nr. 350 din 02.08.2002 pentru aprobarea Regulilor și normelor tehnică privind producerea în vederea comercializării, prelucrarea, controlul și certificarea calității, precum și comercializarea semințelor de cereale, oleaginoasă și textile, plante furajere, sfeclă, cartof și legume - Anexa 1.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurenta a susținut că, în speță, instanța a dat o interpretare greșită a art. 1350 din C. civ. corespunzător situației de fapt și că în mod nelegal a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii contractuale a chematei în garanție. Totodată, a afirmat că instanța de apel a făcut o analiză eronată a prevederilor legale care reglementează răspunderea civilă contractuală, sens în care a evocat anumite considerente din decizia recurată, apreciate ca fiind relevante.

Recurenta susține interpretarea eronată a legii de către instanța de apel în opinia sa majoritară, plecând de la împrejurarea că, în contractul de servicii încheiat cu societatea chemată în garanție, s-a prevăzut expres că aceasta din urmă avea obligația de a efectua recepția calitativă a produselor primite pentru prelucrare, context în care susține că, în momentul în care a livrat porumbul, societatea C. nu și-a îndeplinit obligația de a efectua recepția. De asemenea, a mai arătat că, din analiza probelor existente la dosar, reiese că societatea A. a demonstrat că obligația nu a fost executată (achitarea prețului), recurenta subliniind că această neexecutare (neplată a prețului) a fost consecința directă a neîndeplinirii de către reclamanta A. a obligației de livrare a întregii cantități de porumb conform celor stabilite contractual din punct de vedere al calității. Mai precis, recurenta susține că, din probele administrate atât în fond, cât și în apel, reiese că obligația principală a chematului în garanție, constând în asigurarea calității corespunzătoare a lucrării de uscare a semințelor, nu a fost îndeplinită.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte reține că, prin afirmația potrivit căreia chemata în garanție nu și-a îndeplinit obligația principală (constând în asigurarea calității corespunzătoare a lucrării de uscare a semințelor), se aduce în discuție o chestiune de fapt, în privința căreia recurenta susține că instanța de apel i-a dat o greșită interpretare în baza probatoriilor administrate în cauză. Analiza și aprecierea faptelor ori interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care țin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanța de recurs prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În continuare, susținând că societatea chemată în garanție era obligată să obțină o viabilitate/germinație de 90%, recurenta face trimitere la prevederile unui ordin, respectiv la prevederile art. 1 și art. 30 al Anexei 2.1 a Ordinului 350/2002 care vizează regulile și normele tehnice specifice privind producerea în vederea comercializării, prelucrarea, controlul și certificarea calității, precum și comercializarea semințelor de cereale, oleaginoase și textile, plante furajere, sfeclă, cartof și legume.

Înalta Curte reține că, în considerarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., aceasta constituie o critică nouă, formulată omisso medio, adică fără a fi făcut obiectul analizei instanței de apel.

Or, judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a acestor motive, nepropuse în apel, nu este permisă.

Prin urmare, nefiind supusă dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, critica nu poate fi primită.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea că argumentul de nelegalitate al recurentei nu poate duce la casarea hotărârii recurate, deoarece instanța de apel a analizat pretinsa obligație asumată de chemata în garanție C. prin contractul încheiat cu recurenta-pârâtă B. și în condițiile în care ar fi fost aplicabil Ordinul nr. 350 din 02.08.2002 în sensul celor afirmațiilor recurentei, mai exact, dacă societății chemate în garanție îi revenea obligația de a asigura o anumită germinație a producției de porumb, pornind de la ceea ce a invocat recurenta-pârâtă în susținerea cererii de chemare în garanție.

Astfel, instanța de apel a apreciat, pe baza evaluării probatoriului administrat, că "și în ipoteza în care s-ar admite că această obligație a fost asumată de chemata în garanție, …în cauză nu sunt condițiile prescrise de norma legală pentru atragerea răspunderii contractuale."

În continuare, susținând că nu se poate ignora obligația asumată contractual de societatea chemată în garanție conform art. 10 din Contractul de servicii nr. x/13.08.2014, potrivit căruia aceasta era ținută ca, în momentul recepționării porumbului, să efectueze o analiză privând umiditatea, corpurile străine, starea fitosanitară și o analiză de viabilitate, recurenta arată că, în vederea determinării cauzelor care au condus la deteriorarea germinației, au fost efectuate două expertize de specialitate, concluzia recurentei fiind aceea că, deși părerea majoritară a experților a coincis cu cea a expertului desemnat la fond, în sensul că semințele de porumb au fost uscate prin nerespectarea condițiilor de temperatură umiditate și durata de staționare a materialului uscător, cu toate acestea, prin decizia recurată, s-a reținut nejudicios că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale în privința chematei în garanție.

Înalta Curte reține că, în susținerea îndeplinirii condițiilor pentru atragerea răspunderii contractuale a chematei în garanție în temeiul art. 1350 C. civ., recurenta se raportează tot la materialul probator administrat în cauză (expertize de specialitate), care nu mai poate fi reevaluat în această etapă procesuală. Or, recursul urmărește doar verificarea conformității hotărârii atacate cu normele de drept incidente, în timp ce stabilirea situației de fapt și aprecierea probelor este atributul exclusiv al instanțelor devolutive, motiv pentru care instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Așadar, fiind nemulțumită de modul de apreciere, de către instanța de apel, a probatoriului administrat în cauză, critica excede cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. și în limita cărora poate fi exercitat controlul judiciar.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că încălcarea art. 1350 din C. civ. a fost invocată pur formal, întrucât, în realitate, recurenta tinde la stabilirea unei alte concluzii privind situația de fapt referitoare la cauza pierderii gradului de germinație.

Constatând, așadar, că nu poate fi reținut niciun motiv de nelegalitate din cele invocate de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 30/2020 din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Înalta Curte constată că, prin recursul incident, recurenta a formulat apărări în susținerea recursului principal (motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Or, în lumina dispozițiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ., pe calea recursului incident la considerente, nu se poate solicita casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Solicitând, așadar, pe calea recursului incident la considerente, admiterea recursului principal, reclamanta A. S.R.L. urmărește, în realitate, casarea în tot a deciziei recurate, fiind nemulțumită de considerentele esențiale, decisive ale acesteia, în lipsa cărora dispozitivul ar fi lipsit de temeiurile de fapt și de drept necesare.

Prin urmare, având în vedere că o asemenea cerere este specifică unui recurs principal (îndreptat atât împotriva dispozitivului, cât și a considerentelor), dar pe care reclamanta nu l-a formulat în termenul legal prevăzut de art. 485 C. proc. civ., Înalta Curte reține că cererea de recurs formulată de reclamanta A. S.R.L. nu respectă prevederile art. 491 alin. (1) și art. 494 raportat la art. 472 coroborat cu art. 461 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care, statuând asupra caracterului inadmisibil al acestei căi de atac, urmează a o respinge ca atare.

Cu privire la cererea formulată de apărătorul intimatei C. de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate în dosarul de recurs la filele x (împuternicirea avocațială), respectiv la filele x (factura x/02.09.2020 însoțită de extrasul de cont) atestă efectuarea de către intimata C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 7140 RON.

Față de soluția de respingere a recursului principal, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata către intimata C. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 7140 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 30/2020 din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge, ca inadmisibil, recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva considerentelor aceleiași decizii.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata către intimata C. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 7140 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 octombrie 2022.