ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 798/2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25.04.2018 pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub dosar nr. x/2/2018, reclamantul Ministerul Energiei a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A S.A. („A S.A.”), ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, instanța să dispună suplinirea consimțământului pârâtei de a încheia un act adițional la Contractul de concesiune nr. 171/27.12.2004, cu modificarea următoarelor art.:

art. 4 alin. 2 punctul a) din Contractul de concesiune nr. 171/27.12.2004, mai precis eliminarea punctului a);

art. 8 din capitolul VII - Redevența și modalitățile de plată a acesteia din același contract, în sensul stabilirii cuantumului redevenței în concordanță cu prevederile H.G. nr. 909/1997 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 15/1994, a art. l, art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 republicată, privind controlul intern și controlul financiar preventiv și a art. 4 din Contractul de concesiune nr. 171/27.12.2004,.

La data de 07.11.2018, reclamantul a depus cerere de completare a cererii de chemare în judecată, solicitând să se dispună și obligarea pârâtei la plata diferenței de redevență datorată și neachitată pentru perioada 2013 - 2018, respectiv a sumei de 373.049.729,21 lei, având în vedere că stabilirea cuantumului redevenței, astfel încât aceasta să asigure refacerea capitalului imobilizat, este o obligație legală prevăzuta de Legea nr. 15/1994 și de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 15/1994.

În cauză, societatea B S.A. a depus cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtei A S.A., prin care a solicitat instanței admiterea cererii de intervenție accesorie, respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca efect al admiterii excepției lipsei procedurii prealabile sau a oricăreia dintre excepțiile invocate de A S.A., iar, în subsidiar, ca neîntemeiată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu demersul judiciar pendinte, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Cererea de intervenție accesorie a fost încuviințată în principiu prin încheierea de ședință din data de 20.02.2019.

Hotărârile instanței de fond

2.1. Prin încheierea de ședință din data de 17.04.2019, instanța de fond a respins, ca fiind neîntemeiate, excepțiile lipsei procedurii prealabile, a lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

2.2. Prin încheierea de ședință din data de 30.10.2019, prima instanță a lămurit modul de soluționare, prin încheierea din 17.04.2019, a excepțiilor indicate supra și a constatat că pârâta A S.A. nu a formulat excepția lipsei procedurii prealabile în ceea ce privește cererea adițională a reclamantului de obligare la plata diferenței de redevență pretins a fi datorată, a constatat că pârâta este decăzută din dreptul de a invoca excepția lipsei procedurii prealabile relative la cererea adițională și a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea adițională de obligare la pârâtei a plata diferenței de redevență pretins a fi datorată pentru perioada 2013 - 2018.

2.3. Prin sentința civilă nr. 177 din 11 mai 2021, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată prin cererea adițională, formulată de reclamantul Ministerul Energiei în contradictoriu cu pârâta A S.A. și intervenienta societatea B S.A., ca fiind neîntemeiată și a admis în parte cererea de intervenție accesorie formulată de către intervenienta accesorie societatea B S.A. în favoarea pârâtei A S.A. Totodată, prima instanță a obligat reclamantul să plătească expertului judiciar C diferența de onorariu de expertiză în cuantum de 14.000 lei, a respins cererea pârâtei A SA de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul expertului parte, ca fiind neîntemeiată, și a respins cererea intervenientei accesorii societatea B S.A. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca fiind neîntemeiată.

Căile de atac exercitate în cauză

3.1. Împotriva sentinței menționate la punctul I.2.3 de mai sus, reclamantul Ministerul Energiei a formulat recurs, prin care, invocând incidența motivelor de casare / nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii în anulare, așa cum a fost formulată și completată.

Printr-un prim set de argumente, clamând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul – reclamant a citat parte din paragrafele sentinței atacate, despre care a afirmat că sunt contradictorii și a arătat că nu ar putea fi reținute întrucât, prin argumentele prezentate în prima etapă procesuală, recurentul – reclamant ar fi demonstrat că prin demersul său procesual vizează realizarea și apărarea unui interes public. În acest sens, recurentul – reclamant a făcut trimitere la definiția dată noțiunii de „interes public” prin prevederile art. 2 alin. (1) lit. r din Legea nr. 554/2004 și a arătat că bunurile de interes public au menirea de a fi folosite în cadrul unei activități care vizează toți membrii societății, iar concesiunea, la rândul său, este o formă de gestiune a serviciului public și, în consecință, a interesului general, bunurile concesionate în speță fiind parte din domeniul public al statului.

În continuare, în susținerea incidenței motivului de casare / nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul – reclamant a criticat aprecierea instanței de fond, conform căreia raportul de audit financiar, respectiv decizia nr.29/19.06.2014 a Curții de Conturi a României sunt acte cu caracter individual care produc efecte doar între părți, nefiind opozabile pârâtei A S.A, arătând că, potrivit prevederilor Legii nr. 94/1999, în situațiile în care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, acestea se comunică conducerii entității publice auditate, stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devenind o obligație a conducerii entității auditate.

În acest sens, recurentul a subliniat că organul de control nu putea trece direct la recuperarea prejudiciului, deoarece acesta a fost produs unei persoane juridice determinate, singura măsură posibil a fi dispusă, în acest caz, fiind începerea, de către persoana prejudiciată, a procedurilor legale de recuperare a prejudiciului. Astfel, a fost punctat faptul că forța juridică a acestei măsuri dispuse de Curtea de Conturi este una semnificativă, ea constituind un veritabil element declanșator al acestor proceduri de recuperare, din moment ce neaplicarea măsurii de către persoana prejudiciată constituie infracțiune, conform art. 64 din Legea nr. 94/1999.

Recurentul a argumentat și în sensul că, deși Curtea de Conturi este un terț față de contractul administrativ, aceasta are, prin prisma analizei legalității gestionării resurselor din fondurile publice, atribuții în a examina legalitatea unui contract administrativ, fără a însemna că, prin aceasta, se poate substitui autorității contractante, prin aplicarea mecanismelor prevăzute de lege pentru modificarea clauzelor din contract.

Totodată, recurentul – reclamant a arătat că prerogativele de putere publică ale administrației au la bază faptul că administrația încheie contractul în scopul de a satisface un interes general, iar, în virtutea acestor prerogative, administrația are posibilitatea de a controla modul de executare a contractului și de a solicita modificări în derularea lui, atunci când interesul public nu mai primește, prin executarea contractului, o realizare completă și continuă.

Printr-un alt set de argumente recurentul a învederat că, în mod contrar celor arătate de instanța de fond, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile modificării unilaterale, de către stat, a clauzelor contractuale, întrucât nu s-a făcut dovada existenței unei situații excepționale care să justifice necesitatea modificării unilaterale a nivelului redevenței prevăzute prin contract, astfel încât, în opinia recurentului, prima instanță ar fi interpretat și aplicat eronat prevederile art. 18 alin. (4) lit. d din Legea nr. 554/2004.

Făcând trimitere la definițiile legală și doctrinară a noțiunii de „interes public“, recurentul a menționat că materia contenciosului administrativ este guvernată de principiul prevalenței interesului public, competența autorităților publice sau persoanelor juridice de drept public fiind determinată de lege și circumscrisă realizării sus indicatului interes. Or, în procesul executării actelor administrative, recurentul a apreciat că trebuie asigurat un anumit echilibru, întrucât acțiunea de modificare unilaterală a contractului de concesiune de către autoritatea publică poate fi considerate discreționară, iar legea trebuie să furnizeze o protecție adecvată împotriva arbitrariului.

În continuare, recurentul a subliniat că nemajorarea redevenței ar încălca și art. 4 din contract, potrivit căruia relațiile contractuale dintre concedent și concesionar se bazează pe principiul echilibrului financiar al concesiunii, respectiv pe realizarea unei posibile egalități între avantaje și sarcini, iar, prin contractul de concesiune în discuție, nu se interzice, în mod expres, modificarea redevenței/a modalității de plată a acesteia.

Evocând prevederile art. 1 din Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale și pe cele ale pct. 15 din H.G. nr. 909/1997 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a acesteia, recurentul a susținut și faptul că amortizarea se recuperează prin redevență, chirie sau prin prețul locației.

3.2. Împotriva sentinței civile nr. 177 din 11 mai 2021 a declarat recurs principal și intervenienta societatea B S.A., prin care a solicitat admiterea recursului său, casarea parțială a sentinței, în sensul admiterii cererii intervenientei de obligare a reclamantului Ministerul Energiei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea fondului și obligarea recurentul – reclamant Ministerul Energiei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului. Calea de atac a fost întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și, prin intermediul ei, a fost invocată încălcarea prevederilor art. 451 art. 453 C. proc. civ., coroborat cu art. 1349 și următoarele C. civ., precum și a prevederilor art. 65 și art. 67 C. proc. civ.

Printr-un prim set de argumente, subsumat motivului de casare / nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmare indicării unor considerente de ordin teoretic privind sensul noțiunii de culpă procesuală, recurenta – intervenientă a arătat că instanță de fond a făcut abstracție de rigorile impuse de art. 453 C. proc. civ. și de existența culpei procesuale a Ministerului Energiei în declanșarea, prin formularea cererii de chemare în judecată, a contextului litigios pendinte, câtă vreme, prin dispozitivul sentinței recurate a respins cererea intervenientei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Totodată, recurenta – intervenientă a subliniat că, în cauză, nu s-a contestat faptul că suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată a fost plătită de intervenienta accesorie în mod real, necesar și rezonabil în timpul și în legătură strictă cu litigiul pendinte și a apreciat că, printr-o atare sentință, prima instanță a făcut inclusiv o greșită aplicare a art. 1349 și următoarele C. civ.

Printr-un alt set de argumente, recurenta – intervenientă a arătat că art. 67 alin. (2) C. proc. civ. creează intervenientului accesoriu o poziție subordonată exclusiv din perspectiva interdicției de a efectua acte de procedură care să contravină interesului părții în favoarea căruia a intervenit, însă, întrucât această interdicție are natura juridică a unei excepții, ce este de strictă interpretare, mai ales că intervenientul este îndreptățit să efectueze orice alt act de procedură în afara celor expres prohibite de textul normativ indicat supra, nu s-ar putea reține că aceste prevederi legale ar crea, în sarcina intervenientului accesoriu, o altă limită decât cea expres prevăzută.

A mai arătat societatea B S.A. că intervenientul accesoriu este parte în proces, iar 453 alin. (1) C. proc. civ. folosește termenul de „parte” îndreptățită la plata cheltuielilor de judecată, astfel încât, atâta vreme cât apărările formulate de intervenientul accesoriu conduc la soluția căderii în pretenții a unei părți, trebuie să se rețină existența culpei procesuale a părții căzute în pretenții inclusiv față de intervenientul accesoriu.

În continuare, recurenta – intervenientă a criticat și considerentele sentinței primei instanțe referitoare la faptul că intervenientul accesoriu nu invocă, față de reclamant, o pretenție proprie și nu urmărește obținerea unei hotărâri prin care reclamantul să fie obligat față de sine, ci urmărește, prin apărările sale, să determine instanța să pronunțe o soluție favorabilă părții pentru care a intervenit.

În opinia recurentei – interveniente, această construcție teoretică nu are nicio legătură cu dreptul intervenientului de a obține plata cheltuielilor de judecată de la partea căzută în pretenții.

În aceste sens, societatea B S.A. a învederat că, deși nu formulează pretenții proprii față de reclamant, intervenientul accesoriu luptă în cauză pentru protejarea unei stări juridice favorabile pârâtului.

În cazul de față, intervenientul accesoriu a formulat apărări asumându-și cheltuieli juridice semnificative pentru a evita ca reclamantul Ministerul Energiei să modifice contractul de concesiune nr. 171/27.12.2004 încheiat cu A S.A. și/sau să plătească o sumă mai mult decât semnificativă cu titlu de redevență, dată fiind calitatea sa de acționar minoritar semnificativ al pârâtei, cu o participație de 19,94% la capitalul social al acestei societăți, prin formularea cererii de intervenție accesorie încercând să evite o pierdere a pârâtei care, automat, ar fi devenit o pierdere proprie.

Făcând trimitere la aspectele reținute de instanța de fond prin încheierea din 20.02.2019, societatea B S.A. a punctat că interesele intervenientului accesoriu cu cele ale reclamantului sunt la fel de contradictorii precum interesele pârâtei față de cele ale reclamantului.

A mai arătat recurenta – intervenientă că, în esență, culpa procesuală este o expresie a răspunderii civile delictuale, nefiind necesară existența unui raport juridic dedus judecății, iar fapta ilicită a reclamantului de a încerca, prin mijlocirea instanței, modificarea unui contract încheiat cu societatea la care intervenientul este acționar semnificativ și de a obliga această societate la plata sumei de 373.049.729,21 lei atrage răspunderea civilă delictuală a reclamantului (care pierde procesul) sub forma existenței culpei procesuale, or tocmai existența acestei culpe procesuale îndreptățește intervenientul (care nu ar fi intervenit în cauză în absența acțiunii reclamantului) la plata cheltuielilor de judecată.

Cât privește caracterul întemeiat al solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată, recurenta – intervenientă a arătat că instanța de fond nu a fost de acord cu susținerile intervenientului accesoriu privind excepțiile formulate, în schimb a confirmat argumentele expuse pe fondul cauzei, astfel încât apărările formulate de societatea B S.A. au condus la soluția pronunțată.

3.3. Prin recursul incident formulat în cauză, invocând cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pârâta A S.A. a solicitat casarea în parte a încheierii din data de 17 aprilie 2019, casarea în tot a încheierii din data de 30 octombrie 2019 și casarea în parte a sentinței civile nr. 177 din data de 11 mai 2021, toate pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Prin intermediul căii de atac astfel promovare recurenta – pârâtă a solicitat ca, în rejudecare, să se dispună, în principal, admiterea excepției lipsei procedurii prealabile și, în consecință, să fie respinsă cererea de chemare în judecată ca prematură, și, în subsidiar, a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă.

Totodată, recurenta – pârâtă a solicitat casarea sentinței primei instanțe în privința capătului de cerere formulat de pârâtă privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, cu consecința obligării Ministerul Energiei la plata cheltuielii constând în onorariu expert parte.

În subsidiar, recurenta – pârâtă a solicitat casarea părții din sentința recurată referitoare la cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată și menținerea soluției pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal asupra fondului cauzei, de respingere a cererii de chemare în judecată și de admitere a cererii de intervenție accesorie formulată de societatea B S.A.

3.4. Intervenienta societatea B S.A. a formulat și recurs incident, prin care a solicitat, în considerarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., casarea sentinței civile nr. 177 din data de 11 mai 2021 și din perspectiva soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune al Ministerului Energiei privind capătul de cerere prin care acesta a solicitat obligarea pârâtei la plata pretinsei diferențe de redevență datorate pentru perioada 2013 - 2018, estimată la suma de 373.049.729,21 lei. Totodată, recurenta – intervenientă a solicitat și înlăturarea considerentului din paragraful 3 al paginii 20 din sentința recurată: „Sub aspectul actelor normative incidente, se constată că Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale nu are o reglementare specifică din care să rezulte dacă și bunurile proprietate publică în sensul art. 135 din Constituția României din 1991 sunt supuse amortizării.”.

Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinările depuse față de recursurile principale formulate de reclamantul Ministerul Energiei și de intervenienta societatea B S.A., dar și față de recursul incident depus de intervenienta societatea B S.A., recurenta – pârâtă A S.A. a solicitat respingerea recursului recurentului – reclamant Ministerul Energiei, ca nefondat, dar admiterea recursului principal și a celui incident, formulate de intervenienta societatea B S.A., față de caracterul fondat al acestora.

4.2. Intervenienta societatea B S.A. a formulat, la rândul său, întâmpinare față de recursul promovat de recurentul – reclamant Ministerul Energiei, prin care a invocat nulitatea acestuia pentru neîndeplinirea obligației de motivare, iar pe fond a solicitat respingerea căii de atac drept nefondate, dar și întâmpinare față de recursul incident formulat de pârâta A S.A., prin care a solicitat admiterea acestuia, ca întemeiat.

Soluția instanței de recurs

II.A. Analizând, cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., excepția tardivității recursului formulat de reclamantul Ministerul Energiei, invocată de recurenta – intervenientă societatea B S.A., Înalta Curte o consideră neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare”, iar potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., republicat, „Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)

Conform prevederilor art. 172 C. proc. civ., dacă în cursul procesului una dintre părți și-a schimbat locul unde acesta a fost citată, aceasta are, printre altele, obligația de a încunoștința instanța și de a indica locul unde va fi citată la termenele ulterioare (sau unde îi vor fi comunicate actele de procedură).

În cauza pendinte, din evidențele sistemului informatic Ecris, rezultă că, la data de 08.11.2021, anterior comunicării sentinței instanței de fond, recurentul – reclamant a depus, prin e-mail, o cerere ce a fost înregistrată în sus indicatul sistem sub titulatura «Anunțarea schimbării sediului sau denumirii». În cuprinsul acesteia, reclamantul a solicitat comunicarea tuturor actelor de procedură la sediul Ministerului Energiei din București, (...), încunoștințând, astfel, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal asupra schimbării sediului său.

Observând limitele generate, în planul analizei prevederilor art. 172 C. proc. civ., de argumentele invocate de recurenta – intervenientă în susținerea excepției tardivității, Înalta Curte apreciază suficientă cererea formulată la data de 08.11.2021 spre a declanșa obligația instituită în sarcina instanței de fond de prevederile art. 427 C. proc. civ., mai precis de comunicare a sentinței la noua adresă.

Înscrisurile existente la filele 449 - 451 din vol. III al dosarului instanței de fond, referitoare la comunicarea sentinței către recurentul – reclamant, care poartă data de 26.08.2022 și care au fost, de altfel, restituite la dosar cu mențiunea «Destinatarul nu figurează la adresă», nu indică efectuarea unei proceduri de comunicare legale la data arătată mai sus, instanța de fond omițând la acel moment să observe că partea reclamantă își îndeplinise deja obligația de încunoștințare reglementată de art. 172 C. proc. civ.

Cererea din data de 13.09.2022 (fila 455, din vol. III al dosarului instanței de fond) reprezintă, în realitate, o reiterare a cererii Ministerului Energiei din data de 08.11.2021.

În raport de aceste aspecte, se observă că sentința civilă nr. 177 din data de 11 mai 2021 a fost legal comunicată recurentului – reclamant Ministerul Energiei la data de 23.09.2022, conform dovezii de înmânare aflate la fila 459 din vol. III al dosarului instanței de fond. Termenul de 15 zile, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului, a început să curgă de la acest moment și s-a împlinit la data de 10.10.2022, potrivit dispozițiilor art. 181 alin. (1) pct. 2 raportat la art. 183 – art. 184 C. proc. civ.

În cauză, recurentul – reclamant a depus recurs, prin poștă electronică, la data de 07.10.2022, în interiorul termenului de recurs, astfel încât excepția tardivității recursului invocată de recurenta – intervenientă societatea B S.A. este neîntemeiată.

II.B. Examinând, în continuare, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului formulat de reclamantul Ministerul Energiei, invocată de recurenta – intervenientă societatea B S.A. și susținută de recurenta – pârâtă A S.A, Înalta Curte o consideră întemeiată, pentru considerentele ce succed:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte amintește că recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege, motivele de casare / nelegalitate fiind instituite prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere de legiuitor, și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d C. proc. civ. „Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:…d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”.

Având în vedere scopul căii extraordinare de atac a recursului, astfel cum este acesta reglementat de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce dispun că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, Înalta Curte arată că, pentru a se putea reține îndeplinirea, de către partea care promovează recursul, a obligației de motivare este necesar ca, prin calea de atac exercitată, partea să învedereze, plecând de la argumentele statuate de prima instanță, care sunt aspectele de nelegalitate, dintre cele expres și limitativ reglementate de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., pe care le apreciază incidente cauzei, astfel încât să poată interveni casarea hotărârii atacate.

Mai mult, cererea de recurs trebuie să cuprindă atât arătarea motivelor de casare, cât și dezvoltarea lor, neputându-se limita la o simplă indicare formală a dispozițiilor normative aplicabile, condiția legală a dezvoltării motivelor implicând formularea unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli apreciate de parte ca fiind săvârșite de instanță în legătură cu astfel de dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

În speță, recurentul-reclamant a indicat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., însă nu a formulat veritabile critici la adresa sentinței pronunțate de instanța de fond, prin care să arate în ce constă, în concret, pe de o parte, caracterul contradictoriu al unor considerente sau străin de natura cauzei al tuturor considerentelor, iar, pe de altă parte, care sunt aspectele apte a genera nelegalitatea sentinței, raportat la soluția pronunțată de curtea de apel și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea hotărârii, pentru a putea fi încadrate în textele de lege precizate, care, prin urmare, au fost invocate exclusiv în mod formal.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs, reține caracterul nemotivat al căii de atac, recurentul limitându-se, în motivarea cazului de casare / nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să redea parte din paragrafele sentinței, despre care a afirmat, în mod formal, că ar fi contradictorii, fără a evidenția concret punctele de contradictorialitate ale raționamentelor expuse de instanța de fond.

Recurentul – reclamant nu a furnizat niciun argument prin care să indice, spre exemplu, că în privința aceleiași ipoteze s-ar fi afirmat mai întâi într-un anumit sens, iar apoi într-un alt paragraf s-ar fi reținut contrariul. Verificarea aspectelor evocate de recurentul – reclamant nu intră așadar în domeniul de reglementare al art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cât privește teza cuprinderii, în considerentele hotărârii, doar a unor motive străine de natura cauzei, Înalta Curte observă că recurentul – reclamant a indicat-o doar în titulatura punctului II.1. al memoriului său de recurs, fără a prezenta niciun argument în susținerea evocării sale.

Examinând, în continuare, argumentele subsumate cazului de casare / nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, deși recurentul – reclamant a invocat unele critici de nelegalitate, acestea nu sunt suficiente pentru a fi calificate drept o motivare în sensul art. 486 alin. (1) lit. d C. proc. civ., întrucât nu vizează, în mod integral, raționamentele expuse de instanța de fond în justificarea soluției pronunțate, ci doar frânturi din acestea, neputând astfel conduce la o reformare a soluției recurate.

Astfel, în ceea ce privește cererea de modificare a art. 4 alin. (2) punctul a) din contractul de concesiune nr. 171/27.12.2004 în sensul eliminării acestui punct a), instanța de fond a apreciat că se impune respingerea solicitării reclamantului în considerarea unui număr de două argumente principale, mai precis includerea dispozițiilor sus indicatului punct în contract în temeiul Legii organice nr.219/1998, fără a se ține cont de voința părților stabilite în urma procesului de negociere, pe de o parte și, pe de altă parte, o neindicare a interesului legitim public pe care reclamantul îl urmărește printr-o atare solicitare, dincolo de evocarea constatărilor Curții de Conturi.

Or, prin argumentele expuse în memoriul de recurs (în capitolul destinat, de altfel, argumentării incidenței motivului de casare reglementat de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.), recurentul – reclamant a arătat, în mod general, că prin demersul său procesual vizează realizarea și apărarea unui interes public, întrucât bunurile de interes public au menirea de a fi folosite în cadrul unei activități care vizează toți membrii societății, iar exploatarea lor nu poate face abstracție de interesul public, încasarea redevenței constituind venit la bugetul de stat.

Recurentul – reclamant nu furnizează deci niciun argument care să privească argumentul principal al primei instanțe, referitor la transpunerea, în contract, a prevederilor art. 219 și nici raționamentul nejustificării interesului legitim public în raport de chestiunea identității dintre conținutul pct. a) al art. 4 din contractul de concesiune nr.171/27.12.2004 și cel al art. 32 din Legea nr. 219/1998.

Pe cale de consecință, susținerile recurentului din memoriul de recurs nu au configurația unor veritabile critici de nelegalitate aduse sentinței recurate.

În continuare, Înalta Curte observă că, în soluționarea cererii de modificare a art. 8 din capitolul VII - Redevența și modalitățile de plată a acesteia din cuprinsul contractului de concesiune nr.171/27.12.2004, în sensul stabilirii cuantumului redevenței în concordanță cu prevederile H.G. nr. 909/1997 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 15/1994, a art. 1 și art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 republicată, privind controlul intern și controlul financiar preventiv, și a art. 4 din sus indicatul contract de concesiune, instanța de fond a apreciat că reclamantul nu a dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 18 alin. (4) lit. c și d) din Legea nr. 554/2004, invocând următoarele argumente principale:

-în ceea ce privește solicitarea de a fi avute în vedere prevederile O.G. nr.119/1999, instanța a reținut că referirile la prevederile acestei ordonanțe, în ansamblul său, sunt generice, că nici auditorii publici, la ale căror concluzii reclamantul a făcut trimitere prin acțiune și nici instanța de judecată nu au ca sistem de referință, în analiza pretinsei nerespectări a O.G. nr. 119/1999, documentele prealabile încheierii contractului de concesiune, iar evocarea principiilor eficacității, eficienței și economicității are valoare generică, fiind evident că o astfel de modificare a contractului nu contribuie, în sine, la asigurarea caracterului determinat/determinabil al redevenței în discuție;

- în ceea ce privește solicitarea reclamantului ca instanța să suplinească consimțământul pârâtei pentru modificarea art. 8 din contract, în sensul stabilirii cuantumului redevenței „în concordanță cu prevederile H.G. nr. 909/1997 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 15/1994”, instanța de fond a avut în vedere:

că procesul-verbal de constatare din 19.05.2014, raportul de audit financiar, respectiv decizia nr. 29/19.06.2014 a Curții de Conturi sunt acte cu caracter individual, care produc efecte doar între părți, nefiind, ca atare, opozabile pârâtei A S.A., în calitatea sa de semnatar al contractului de concesiune nr. 171/27.12.2004 și terț nevizat de acțiunea de audit, aceste acte administrative individuale emise de către Curtea de Conturi având valoarea de înscris față de pârâta A S.A., astfel încât argumentele reclamantului bazate pe concluziile auditorilor publici se impun a fi analizate în mod coroborat cu ansamblul materialului probator administrat în cauza de față;

că obiectul complex al contractului de concesiune, potrivit art. 3 din acesta, se opune abordării reclamantului, care corelează, în mod automat, cuantumul redevenței cu operațiunea de amortizare a capitalului imobilizat, în conformitate cu Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporal;

că, potrivit art. 9 lit. a din O.G. nr. 81/2003 privind reevaluarea și amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituțiilor publice (în forma în vigoare la momentul încheierii contractului de concesiune), nu se supun amortizării bunurile care aparțin domeniului public al statului și al unităților administrativ-teritoriale potrivit legii, inclusiv investițiile efectuate la acestea;

că statuările auditorilor Curții de Conturi din actele administrative individuale la care reclamantul a făcut trimitere nu produc efecte erga omnes, pct. 8 al H.G. nr.909/1997 coroborat cu art. 9 din O.G. nr. 81/2003 exceptând de la amortizare bunurile proprietate publică de natura bunurilor de retur care au format obiectul contractului de concesiune analizat;

calculele matematice invocate de reclamantă ca dovedind caracterul nelegal al redevenței stabilite în art. 8 din contractul de concesiune și care valorifică statuările auditorilor publici ai Curții de Conturi sunt neîntemeiate, prin raportare la actele normative analizate de către instanță.

Or, prin memoriul de recurs depus în cauză, recurentul – reclamant a învederat unele alegații referitoare la natura juridică a raportului de audit financiar și a deciziei nr.29/19.06.2014 a Curții de Conturi a României și la opozabilitatea acestora față de pârâta A S.A., respectiv la forța juridică a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi prin acestea, în sensul că astfel de măsuri ar constitui un veritabil element declanșator al procedurilor de recuperare a prejudiciului suferit, din moment ce neaplicarea măsurii de către persoana prejudiciată este infracțiune, conform art. 64 din Legea nr. 94/1999.

De asemenea, recurentul – reclamant a prezentat unele argumente ce au privit aspectul neîntrunirii condițiilor modificării unilaterale, de către stat, a clauzelor contractuale.

Astfel de argumente vizează, însă, doar parte dintre considerentele evocate de instanța de fond în construirea raționamentului expus în susținerea soluției pronunțate, nefiind în măsură să conducă, în mod individual, la reformarea sau invalidarea unui atare raționament. Cu alte cuvinte, critica adusă doar unei componente a raționamentului, în măsura în care o atare componentă nu este, în mod singular, cea determinantă și în măsura în care celelalte componente / argumente ale raționamentului nu au fost criticate, nu prezintă configurația necesară spre a reprezenta critici de nelegalitate, în sensul art. 488 C. proc. civ.

Se constată, așadar, că recursul nu conține motive care să poată fi încadrate în cazul de casare / nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul procedură civilă, astfel încât o validare a acestuia din urmă să conducă în mod efectiv la o casare a sentinței recurate.

Altfel spus, acceptând prin reducere la absurd posibilitatea ca acele critici expuse de partea recurentă – reclamantă să fi fost întemeiate, totuși calea de atac nu poate fi admisă, întrucât prin acest memoriu de recurs a fost omisă complexitatea considerentelor dezvoltate de instanța de fond asupra aspectelor litigioase, astfel încât o eventuală invalidare a unor considerente nu va avea ca efect reformarea sentinței recurate, soluția acesteia din urmă menținându-se ca urmare a celorlalte linii de argumentare prezentate de judecătorul fondului și care permit prin ele însele o respingere a cererii de chemare în judecată.

În realitate, recurentul – reclamant a criticat selectiv unele dintre considerentele sentinței atacate, urmărind casarea soluției pronunțate, fără a critica însă respectiva soluție prin prisma tuturor liniilor de argumentare ce alcătuiau considerentele complete din cadrul hotărârii curții de apel.

Modalitatea insuficientă prin care au fost dezvoltate criticile în recurs nu reprezintă așadar o veritabilă motivare a acestei căi de atac extraordinare, întrucât caracterul incomplet al aspectelor prezentate de recurentul – reclamant împiedică finalitatea vizată de această parte, anume admiterea recursului, dată fiind insuficiența chestiunilor cu care Înalta Curte de Casație și Justiție este învestită în vederea verificării prin controlul judiciar.

Or, în măsura în care pretindea o casare a sentinței respective și admiterea cererii de chemare în judecată, recurentul – reclamant era dator să observe cu atenție considerentele dezvoltate de Curtea de Apel București în vederea argumentării sentinței pronunțate și să prezinte în mod diligent critici integrale prin care să conteste toate liniile de argumentare prezentate de judecătorul fondului în vederea invalidării demersului procesual cu care a fost sesizat.

În aceste condiții, în temeiul art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită excepția nulității recursului declarat de reclamantul Ministerul Energiei, invocată de recurenta – intervenientă societatea B S.A. și susținută de recurenta – pârâtă A S.A., și să aplice sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv constatarea nulității recursului exercitat în cauză de către recurentul – reclamant.

Totodată, față de soluția ce se va pronunța asupra excepției nulității recursului, Înalta Curte constată că nu se mai impune verificarea celorlalte aspecte invocate prin întâmpinările formulate, analiza acestora devenind lipsită de utilitate.

Pentru argumentele expuse, întrucât recurentul – reclamant nu s-a conformat exigențelor impuse de lege și nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare / nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. în raport de ansamblul sentinței recurate, Înalta Curte, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d, art. 489 alin. (2) și art. 496 alin. (1) din același Cod, va constata nul recursul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 177 din data de 11 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

II.C. În continuare, analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate de recurenta – intervenientă, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul principal declarat de intervenienta societatea B S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Memoriului de recurs depus de recurenta – intervenientă la data de 12.09.2022 evocă, cu titlu de temei al demersului de exercitare a căii de atac, incidența, în opinia părții recurente – interveniente, a cazurilor de casare / nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct.5 și 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată) „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.”; totodată, potrivit art. 483 din același act normativ „(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”.

Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie.

Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține din interpretarea coroborată a acestor prevederi cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., că se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, însă o astfel de sancțiune nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerințe legale, ci în principiu doar în acel context în care, prin nerespectarea cerinței legale, s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii.

Or, în cauza pendinte, recurenta – intervenientă nu reclamă încălcarea unor norme de procedură, ci a acelor norme ce reglementează, în mod substanțial, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată.

Atât aplicarea prevederilor art. 453 C. proc. civ., cât și cea a prevederilor art. 65 și art. 67 din același Cod sunt evocate, prin memoriul de recurs, din perspectiva valenței acestora de norme de drept material, care, deși sunt cuprinse în Codul de procedură civilă, reglementează modalitatea de reparare a prejudiciului produs din culpa părții care se face vinovată de declanșarea demersului judiciar (partea care pierde procesul), reprezentând, de fapt, o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală, iar nu din perspectiva procedurală a acestor prevederi normative.

În acest context, Înalta Curte apreciază că prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. au fost invocate pur formal, argumentele expuse în memoriul de recurs principal depus de societatea B S.A. neavând configurația unor critici subsumabile acestui caz de casare / nelegalitate.

Referitor la motivul de casare / nelegalitate invocat de partea recurentă prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta intervine în caz de încălcare, prin hotărâre, sau de aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Examinând, din perspectiva acestui motiv de casare, argumentele evocate de recurenta – intervenientă prin calea de atac principală promovată de aceasta, Înalta Curte le găsește nefondate, interpretarea și aplicarea atât a prevederilor art. 453 C. proc. civ., cât și a prevederilor art. 61 și art. 63 din același act normativ și, implicit a prevederilor art. 1349 C. civ., de către instanța de fond, fiind legale.

Culpa procesuală vizată de art. 453 C. proc. civ. este strâns legată de modul de exercitare a drepturilor conferite părților de principiul disponibilității reglementat de art. 9 C. proc. civ. Conform acestui text normativ „(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public. (2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.”.

După cum s-a reținut și în pct. 82 al Deciziei nr. 59/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pornind de la conținutul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se reține că fundamentul plății cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziției legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Astfel, partea care pierde procesul este obligată la plata cheltuielilor de judecată în considerarea manifestării sale de voință exercitate în cadrul procesului civil fie în sensul promovării unei acțiuni, fie în cel al susținerii unor apărări neîntemeiate sau fără drept.

În planul analizei relevante cauzei pendinte, Înalta Curte reține că instituția reglementată în art. 61 și art. 63 C. proc. civ. consacră o formă de intervenție voluntară într-un proces ce este independentă de voința părților ce formează cadrul procesual subiectiv obligatoriu al litigiului și care nu derivă (ca în ipoteza intervenției voluntare principale) din existența unui raport juridic material între partea inițială a procesului (reclamantul în cauza pendinte) și intervenientul accesoriu (care nu invocă, pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta).

Cu alte cuvinte, extinderea cadrului procesual se realizează în afara manifestărilor de voință provenind, în virtutea principiului disponibilității, de la părțile principale ale procesului și are, la bază, exclusiv manifestarea de voință a intervenientului voluntar accesoriu de a participa la soluționarea unei cauze ce se poată între alte părți și care vizează un raport juridic de drept material al cărui parte nu este și intervenientul accesoriu.

Deși este adevărat că intervenientul accesoriu dobândește calitatea de parte, iar prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. utilizează noțiunea de „parte”, Înalta Curte împărtășește modul în care instanța de fond a interpretat o atare noțiune în raport de contextul particular incident în cauza pendinte.

Astfel, în dosarul de față, participarea recurentei – interveniente este una voluptuară, iar nu necesară.

Totodată, prin intervenția voluntară accesorie de față nu este generat un raport procesual de tipul celui declanșat de intervenția principală, câtă vreme scopul intervenției accesorii este, după cum corect a reținut și prima instanță, cel de a sprijini apărarea uneia dintre părți, iar nu de a invoca pentru sine dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta.

Contrar celor invocate de recurenta – intervenientă, existența unui interes în a interveni în procesul ce se judecă între părțile originare (calitatea de acționar al pârâtei, în cauza pendinte) nu este de natură a schimba aspectele expuse anterior, câtă vreme o atare condiție reprezintă situația premisă pentru formularea oricăreia dintre cele două tipuri de intervenție voluntară reglementate de Codul de procedură civilă, dar nu este de natură a genera o culpă a părții reclamante în raport de intervenientul accesoriu. Chiar dacă interesele intervenientului accesoriu sunt „la fel” de contradictorii precum interesele pârâtei față de cele ale reclamantului, participarea intervenientului accesoriu la judecarea procesului nu este rezultatul direct al demersului procesual inițiat de reclamant, ci al manifestării de voință a intervenientului de a sprijini apărările părții potrivnice reclamantului.

În cauza pendinte, prin cererea de chemare în judecată (ce vizează un raport juridic material ce nu include intervenientul) intenția reclamantului nu a fost de a purta un litigiu în contradictoriu cu o societate intervenientă accesorie, astfel încât nu fapta procesuală a reclamantului de a învesti instanța este cea care generează participarea intervenientei societatea B S.A. în proces. În atare context, nici din perspectiva art. 1349 C. civ. nu se poate reține o faptă a recurentului – reclamant care să vizeze drepturile sau interesele legitime ale intervenientei accesorii, cadrul procesual pasiv generat de fapta reclamantului de a învesti instanța cu cererea de chemare în judecată privind doar pârâta A S.A.

Pe cale de consecință, demersul de a învesti instanța cu o cerere de chemare în judecată ce se dovedește a fi neîntemeiată nu este în măsură a genera reținerea culpei procesuale și în privința participării intervenientului accesoriu la proces, opțiunea de a angaja cheltuieli spre a susține apărările părții în favoarea căreia acesta a intervenit aparținând exclusiv intervenientului accesoriu.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenta – intervenientă societatea B S.A., va respinge recursul principal formulat de aceasta, ca nefondat.

II.D. Cât privește recursul incident declarat de pârâta A S.A. împotriva încheierii din data de 17 aprilie 2019, a încheierii din data de 30 octombrie 2019 și a sentinței civile nr. 177 din data de 11 mai 2021, toate pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și recursul incident declarat de intervenienta societatea B S.A. împotriva sentinței civile nr. 177 din data de 11 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte reține că, potrivit art. 491 C. proc. civ. coroborat cu art. 472 alin. (2) din același act normativ, dacă recurentul principal își retrage recursul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, recursul incident, formulat de intimat printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe, după împlinirea termenului de recurs, în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, rămâne fără efect.

În cauza pendinte a fost înregistrat un număr de două recursuri incidente, formulate după împlinirea termenului de recurs, mai precis:

cel al pârâtei A S.A. și care a vizat încheierea din data de 17 aprilie 2019, încheierea din data de 30 octombrie 2019 și sentința civilă nr. 177 din data de 11 mai 2021, toate pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și

cel al intervenientei accesorii societatea B S.A. și care a vizat sentința civilă nr. 177 din data de 11 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, însă din alte perspective decât cele învederate în recursul principal formulat de aceeași parte împotriva aceleiași sentințe.

În ceea ce privește atât recursul incident formulat de pârâta A S.A., cât și recursul incident formulat de intervenienta societatea B S.A. se reține că, p