ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2441/2017

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Focșani și înregistrată sub nr. x/44/2014 la Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A. Focșani Obligarea acesteia la plata sumei de 3.001.229,81 RON, reprezentând contravaloarea concesiunii, cu care figurează restantă la data de 19.05.2014.

Prin sentința nr. 157 din 03 iunie 2015, Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.292.179,25 RON, cu titlu de redevență la Contractul nr. x din 09 august 2006, și penalități de întârziere pentru facturile fiscale indicate la pct. 2 din răspunsul expertului la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză contabilă, conform art. 124 din O.G. nr. 92/2003.

A obligat, totodată, pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că între părți s-a încheiat Contractul de concesiune nr. 33648 din 09 august 2006, având ca obiect concesionarea serviciului public de producere, transport, distribuție și furnizare a energiei termice.

Conform capitolului IV art. 3 alin. (1) din acest contract, pârâta S.C. A. S.A. Focșani are obligația plății redevenței de 200.000 RON/an, care se va factura trimestrial până în data de 15 a ultimei luni din trimestru, iar conform art. 3 alin. (3) din contract, pentru neplata redevenței datorate la termenul prevăzut la alin. (1) se vor calcula majorări conform prevederilor legale în vigoare.

Din concluziile raportului de expertiză contabilă, completat cu răspunsul la obiecțiuni, probă de specialitate, conform art. 330 din C. proc. civ., rezultă că, pentru perioada 2011 - 19.05.2014, pârâta datorează suma de 1.292.179,25 RON, cu titlu de redevență.

Cu privire la plata majorărilor de întârziere, instanța de fond a constatat că, prin Contractul de concesiune nr. x/2006, s-a prevăzut la art. 3 alin. (2), cap. IV, că acestea se vor plăti conform prevederilor legale în vigoare.

Conform Actului adițional nr. 15 din 23 mai 2011 s-a prevăzut o penalitate de 0,01% pe zi de întârziere.

Din cuprinsul Contractului de concesiune nr. 33648/2006, rezultă că acesta a fost încheiat în baza Legii nr. 219/1008, iar potrivit art. 4 din acest act normativ, "redevența obținută prin concesionare se face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz".

Contractul de concesiune este un contract administrativ, conform art. 10 din Legea nr. 554/2004, care prezintă anumite caracteristici specifice, precum și anumite limitări privind negocierea clauzelor de penalități sau majorări de întârziere.

În speță, având în vedere că redevența obținută în urma concesionării serviciului public de producere, transport, distribuție și furnizare a energiei termine, se face venit la bugetul local, îi sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură fiscală, conform art. 1 și art. 124 din O.G. nr. 92/2003, în ceea ce privește cuantumul majorărilor, neputând fi stabilit de părți un procent mai mic decât cel legal.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Focșani, pentru motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că soluția este pronunțată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile in speța.

A arătat recurenta reclamantă că, așa cum a susținut și la termenul de judecată din 03.06.2015, când au avut loc dezbaterile pe fond, a înțeles să solicite plata integrala a penalităților de întârziere, calculate la valoarea de 2% pe zi de întârziere, conform prevederilor Codul fiscal.

Instanța a reținut la debitul de 342.500 RON, aferent facturii din 19 iulie 2001, penalități în cuantum de 35.106 RON, în loc de 211.640 RON, cum au fost calculate de recurenta conform Codul fiscal.

Un alt motiv de nelegalitate a sentinței privește data de la care au fost calculate penalitățile. Din interpretarea art. 3 alin. (1) și alin. (2) din Cap. IV "Redevența" al Contractului de concesiune nr. 33648 din 09 august 2006, rezulta că: redevența se datorează trimestrial; factura se emite anterior datei de 15 ale ultimei luni din trimestru; după această dată, in caz de neplată concesionarul datorează penalități la suma neachitată.

În mod greșit, expertul din cauza, deși a evidențiat toate datele de emitere a facturii ca fiind anterioare datei de 15 ale ultimei luni din trimestru, a calculat curgerea penalităților după data de 15 ale ultimei luni din trimestru, rezultând sume mai mici pe care parata le-ar datora cu titlul de penalitate.

Mai mult, expertul avea obligația de a avea in vedere faptul că, fiind instituție publică, recurenta nu are obligația, conform Codul fiscal, de a emite facturi, acestea fiind emise doar la cererea debitorului/operatorilor, ca act de justificare a plății, astfel că in mod corect data de la care trebuiau calculate penalitățile era data de 15 ale ultimei luni din fiecare trimestru, iar nu datele evidențiate de expert in completarea la raport (pct. 2- Penalitati).

A mai arătat recurenta și faptul că, în afara preluării documentelor de la Serviciul de taxe și impozite, experta nu a înțeles sa solicite clarificări tehnice de la acest compartiment cu privire la modul și data de la care se calculează penalitățile, rezultatul cuprins in expertiză fiind astfel viciat.

Având în vedere că raportul de expertiza in baza căruia instanța de fond s-a pronunțat este viciat din punct de vedere al modului de calcul (procent de penalități aplicabil și perioada pentru care trebuiau calculate penalitățile, se impune admiterea recursului și refacerea expertizei.

La rândul său, pârâta S.C. A. S.A. a formulat recurs, invocând art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta pârâtă a arătat că, prin întâmpinarea depusă la dosar, a recunoscut suma de 1.312.956,18 RON, din cea pretinsă de reclamantă, din care: 1.292.179,25 RON c/v redevență aferentă Contractului de concesiune nr. 33648 din 09 august 2006; 20.776,93 RON c/v redevență aferentă altor contracte de concesiune.

Cum, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, completat cu răspunsul la obiecțiuni, societatea recurentă pârâtă datorează reclamantei concedente suma de 1.292.179,25 RON cu titlu de debit principal (redevență) și 82.557 RON accesorii (penalități calculate conform Actului Adițional nr. 15 din 23 mai 2015 la Contractul de concesiune nr. 33648 din 09 august 2006), prin concluziile formulate la ultimul termen de judecată, a solicitat admiterea în parte a acțiunii, doar pentru sumele din raportul de expertiză. Totodată, având în vedere recunoașterea sumelor și prin întâmpinare, conform art. 454 din C. proc. civ., a solicitat exonerarea de plata cheltuielilor de judecată.

Sentința instanței de fond este parțial nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.) doar cu privire la penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată.

Referitor la penalitățile de întârziere datorate conform Contractului de concesiune din 09 august 2006, în mod greșit prima instanță a asimilat debitul principal (redevența) creanțelor fiscale datorate bugetului local, apreciind astfel că accesoriile (penalitățile de întârziere) trebuie calculate cu aplicarea procentelor prevăzute în O.G. nr. 92/2003, și nicidecum potrivit înțelegerii părților.

În realitate, redevența născută dintr-un contract de concesiune încheiat cu o autoritate publică locală are natura juridică a unei "chirii", nefiind vorba de o creanță fiscală, întrucât redevența nu derivă dintr-un raport de drept fiscal existent între concedent și concesionar, ci din convenția părților, supusă normelor de drept privat.

Prin urmare, creanței civile născute din Contractul de concesiune din 09 august 2006 i se aplică regulile de drept comun în materie, nicidecum cele de drept fiscal.

Faptul că sumele încasate de concedent cu titlu de redevență se fac venituri la bugetul local nu este de natură a schimba natura juridică dată de izvorul acestei redevențe.

În acest sens s-a pronunțat în mod irevocabil și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 390 din 01 februarie 2012 pe care înțelegem să o invocăm ca și practică judiciară.

În aceste condiții, în mod greșit și cu încălcarea art. 969 din vechiul C. civ., instanța de fond a considerat că Actul Adițional nr. 15 din 23 mai 2015 la Contractul de concesiune nr. 33648 din 09 august 2006 ar fi nelegal, întrucât părțile au convenit un procent de penalitate de 0,01% pe zi de întârziere, mai mic decât cel prevăzut de Codul de procedură fiscală.

Tot cu privire la penalitățile de întârziere, a arătat recurenta pârâtă că hotărârea primei instanțe cuprinde motive străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.), respectiv face referire la dispozițiile art. 4 al Legii nr. 219/1998, act normativ care a fost abrogat la data de 30.06.2006, anterior încheierii Contractului de concesiune nr. 33648 din 09 august 2006, prin urmare nu mai putea produce efecte.

De asemenea, se întemeiază pe dispozițiile art. 1 și art. 124 din O.G. nr. 92/2003, care nu au incidență în cauză, întrucât, pe de o parte, reglementează drepturile și obligațiile părților rezultate din raporturi juridice de drept fiscal, nu și cele având ca izvor raporturi juridice de drept comun, ca în cazul contractului de concesiune, iar pe de altă parte privesc dobânzile la care au dreptul contribuabilii în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget, ceea ce nu este cazul de față.

- Referitor la cheltuielile de judecată, în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea noastră la plata lor, în condițiile în care, anterior primului termen de judecată, am recunoscut suma la care am fost obligați.

Prin urmare, în speță erau aplicabile dispozițiile art. 454 C. proc. civ., sens în care instanța trebuia să dispună exonerarea noastră de Ia plata cheltuielilor de judecată.

Suma de 2.500 RON reprezintă în fapt onorariu de expert, necesitatea administrării acestei probe rezultând din culpa reclamantei care nu s-a conformat dispozițiilor instanței de fond în sensul că nu a defalcat suma globală solicitată prin acțiunea introductivă și nu a precizat modul de calcul al penalităților.

Față de cele de mai sus, solicităm admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate cu privire la penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată de la fond și în rejudecare, admiterea în parte a acțiunii cu obligarea noastră la plata debitului principal și a penalităților calculate conform convenției părților.

II. Procedura în fața instanței de recurs

În cauză, ambele părți din proces au formulat întâmpinări, solicitând fiecare respingerea recursului părții adverse ca nefondat (recurenta pârâtă invocând și lipsa de interes a recurentei reclamante în ceea ce privește primul motiv de recurs, de vreme ce și-a limitat acțiunea la pretențiile decurgând din "contractul de concesiune principal", nr. 33648 din 09 august 2006).

Prin încheierea de ședință din 14.03.2017, pronunțată în condițiile art. 493 din C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei UAT Focșani este nefondat.

Prin raportul de expertiză judiciară contabilă dispus în cauză s-a stabilit debitul principal aferent Contractului de concesiune nr. x/2006, suma de nefiind contestată de niciuna dintre recurente.

Recurenta-reclamantă este în eroare în ceea ce privește modul în care a fost dezlegată cererea de penalități, considerând că prin dispozitivul sentinței recurate societatea pârâtă ar fi fost obligată la plata sumei de 82.557 RON cu titlu de penalități de întârziere aferente debitului principal.

În realitate, așa cum rezultă din considerentele sentinței și în mod expres din dispozitiv, pornind de la premisa asimilării redevenței datorate pentru concesiune cu taxele și impozitele datorate bugetului local, instanța a dispus obligarea la plata de penalități de întârziere conform art. 124 din C. proc. fisc., astfel cum a solicitat recurenta reclamantă prin acțiune.

A doua critică adusă hotărârii pe motiv că raportul de expertiză ar fi viciat sub aspectul numărului zilelor de întârziere pentru care s-au calculat penalitățile este, de asemenea, nefondată.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Contractul de concesiune nr. 33648 din 09 august 2006, așa cum a fost modificat prin Actul Adițional nr. 5 din 18 iunie 2008, redevența se va factura trimestrial până la data de 15 a ultimei luni din trimestru, iar plata facturii se va face în termen de 5 zile de la data primirii.

La alin. (2) al aceluiași articol din Contractul de concesiune nr. 33648 din 09 august 2006, modificat prin Actul Adițional nr. 15 din 23 mai 2015, penalitățile de 0,01% pe zi de întârziere sunt datorate începând cu ziua următoare termenului de plată.

În raport cu aceste clauze contractuale, în mod corect expertul contabil a calculat numărul de zile de întârziere începând cu a 6-a zi de la data primirii fiecărei facturi neachitate în parte, ajungând la cuantumul total al penalităților datorate de 82.557 RON, iar invocarea de către recurenta reclamanta a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care se referă la situațiile în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, nu se justifică.

Analizând recursul pârâtei S.C. A. S.A., Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, doar în limitele și pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Astfel, motivul de casare invocat de recurenta pârâtă în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 ultima teză din C. proc. civ. nu poate fi reținut decât în ipoteza în care hotărârea ar cuprinde numai motive străine de natura cauzei, astfel cum prevede expres textul de lege.

În speță, partea recurentă a invocat faptul că instanța de fond și-a întemeiat soluția pe prevederile art. 4 al Legii nr. 219/1998, care era abrogată la data încheierii contractului de concesiune, precum și pe dispozițiile art. 1 și art. 124 din Codul de procedură fiscală, deși raportul juridic dedus judecății nu era unul de drept fiscal.

Cât privește invocarea dispozițiilor Legii nr. 219/1998, Înalta Curte reține că, într-adevăr, acest act normativ a fost abrogat expres prin art. 305 al O.U.G. nr. 34/2006, care a intrat în vigoare la 30.06.2006, însă instanța de fond a făcut referirea la el deoarece în Contractul de concesiune nr. 33648 din 9 august 2006 este menționat de părțile contractante ca temei legal, alături de Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Focșani nr. 176 din 22.06.2006, în condițiile în care contractul a fost încheiat în urma unei proceduri de licitație publică deschisă desfășurate în temeiul acestei legi.

În plus, din examinarea hotărârii recurate rezultă că aceasta nu cuprinde referiri numai la aceste dispoziții legale, iar - pe de altă parte - nu se poate considera ca fiind străină de natura cauzei nici referirea la prevederile Codului de procedură fiscală, de vreme ce dezbaterile au purtat asupra diferitelor clauze contractuale care au impus analizarea naturii creanței, chiar dacă această analiză a condus la o concluzie greșită.

Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că prima critică adusă de recurenta pârâtă se referă la aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de fond reținând, cu încălcarea art. 969 din C. civ. de la 1864, calculul penalităților în procentele prevăzute de O.G. nr. 92/2003, iar nu de contractul încheiat între părți.

Sub acest aspect, se constată, în primul rând, că nu poate fi reținută apărarea recurentei reclamante în sensul că acest motiv de recurs invocat de recurenta pârâtă ar fi nefondat, deoarece instanța de fond ar fi obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 1.292.179,25 RON cu titlul de debit și la plata penalităților de întârziere conform pct. 2 din răspunsul la obiecțiuni în care expertul contabil a arătat că acestea au fost calculate "conform prevederilor art. 3 alin. (1) și alin. (2) din Contractul de concesiune așa cum a fost modificat prin Actul adițional nr. 15/2011".

În realitate, instanța a făcut referire la facturile fiscale indicate la pct. 2 din răspunsul la obiecțiuni, obligând însă pârâta la plata de penalități de întârziere aferente acestora "conform art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală", iar nu conform Actului adițional nr. 15/2011.

În ceea ce privește greșita aplicare a normelor de drept material de către judecătorul fondului, Înalta Curte constată întemeiată critica adusă de recurenta pârâtă.

Astfel, prima instanță a pornit de la premisa greșită că debitul principal în discuție (redevența) are natura juridică a unei creanțe fiscale, fiind supus regimului juridic prevăzut de Codul de procedură fiscală.

Redevența născută dintr-un contract de concesiune încheiat cu o autoritate publică locală are natura juridică a unei chirii, nefiind vorba de o creanță fiscală, întrucât nu derivă dintr-un raport de drept fiscal existent între părți

Faptul că, în speță, contractul de concesiune este, datorită obiectului său, un contract administrativ (act administrativ asimilat, conform art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ), nu face din redevență o creanță fiscală, de vreme ce aceasta nu a luat naștere în temeiul unui tilu de creanță, astfel cum este el definit de Codul de procedură fiscală și care să poată fi eventual contestat în condițiile acestui act normativ special.

Nefiind nici impozit, nici taxă prevăzută de Codul fiscal, aplicarea penalităților stipulate de art. 1241 (iar nu de art. 124, cum din eroare s-a menționat în senstință) din Codul de procedură fiscală nu se justifică tocmai în raport cu prevederile art. 1 "(1) Prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal") din acest ultim act normativ, citate de judecătorul fondului.

Chiar dacă inițial prin contractul de concesiune, părțile au convenit să stabilească pentru neplata la termen a redevenței "majorări conform prevederilor legale în vigoare", aceste majorări de întârziere și-au păstrat natura contractuală, confirmată ulterior de actele adiționale prin care s-a modificat cuantumul penalităților.

Așa fiind, în considerarea prevederilor C. civ., potrivit cărora contractul constituie legea părților, se impune omologarea calculului penalităților realizat de expertul judiciar la pct. 2 din răspunsul la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză contabilă, care este conform art. 3 alin. (1), (2) din Contractul de concesiune nr. x/2006 modificat prin Actul adițional nr. 15 din 23 mai 2011.

În sfârșit, critica adusă de recurenta pârâtă obligării sale la plata cheltuielilor de judecată in valoare de 2.500 RON este apreciată de Înalta Curte ca fiind nefondată.

Potrivit art. 453 din C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să-i plătească cheltuielile de judecată, iar când cererea fost admisă doar în parte, instanța stabilește în ce măsură fiecare dintre părți poate fi obligată la plata acestor cheltuieli.

În același timp, art. 454 din C. proc. civ. exonerează de obligația de plată a cheltuielilor de judecată pe pârâtul care a recunoscut - la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate - pretențiile reclamantului, cu condiția să nu se fi aflat de drept în întârziere ori să nu fi fost pus în întârziere anterior începerii litigiului.

Art. 1522 alin. (5) din C. civ., la care art. 454 din C. proc. civ. face trimitere expresă, stabilește că - în acest din urmă caz - cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului obligației în situația în care debitorul nu a fost pus în întârziere până la introducerea cererii de chemare în judecată și nu și-a îndeplinit obligația într-un termen rezonabil calculat de la tata comunicării acțiunii.

În acest context legal, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă nu a recunoscut integral până la primul termen de judecată în fața instanței de fond pretențiile recurentei reclamante în cuantumul total de 1.374.756,25 RON, considerat întemeiat (1.292.179,25 RON, redevență, și 82.557 RON, penalități de întârziere aferente), ci doar "suma de 1.312.956,18 RON, cu titlu de redevență", penalitățile de întârziere pretinse de reclamantă fiind contestate.

De asemenea, recurenta pârâtă a fost in repetate rânduri notificată in vederea achitării debitului, iar potrivit art. 3 alin. (2) din Contractul de concesiune din 09 august 2006, împlinirea termenului scadent de plata atrage de drept punerea în întârziere a debitorului, care va datora majorări/penalități de întârziere.

Înalta Curte observă, în plus, că - după comunicarea acțiunii introductive și până la pronunțarea prezentei decizii - recurenta pârâtă nu a făcut dovada achitării nici măcar a debitului principal, deși acesta nu era contestat, nefiind deci îndeplinită, oricum, condiția executării obligației într-un termen rezonabil, condiție impusă de art. 1522 alin. (5) din C. civ.

Având în vedere că acțiunea a rămas admisă în parte împotriva recurentei pârâte S.C. A. S.A., că instanța de fond a avut deja în vedere recunoașterea parțială a pretențiilor de către aceasta, cenzurând cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de expert, Înalta Curte va menține dispoziția de obligare a societății la plata către recurenta reclamantă a cheltuielilor de judecată în fond, astfel cum au fost stabilite conform art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Focșani ca nefondat, va admite recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. și va casa, în parte, sentința recurată. Va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 82.557 RON cu titlu de penalități de întârziere conform pct. 2 din răspunsul la obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă întocmit de expert Popa Rodica, menținând în rest sentința atacată.

În baza art. 453 din C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata către recurenta-pârâtă a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru) în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Focșani împotriva sentinței nr. 157 din 03 iunie 2015 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. Focșani împotriva sentinței nr. 157 din 03 iunie 2015 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată.

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 82.557 RON cu titlu de penalități de întârziere conform pct. 2 din răspunsul la obiecțiunile formulate la Raportul de expertiză contabilă întocmit de expert Popa Rodica.

Menține în rest sentința atacată.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către recurenta-pârâtă a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 iunie 2017.