ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, decizie (scj.ro #228098)

CAMERĂ

other

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, decizie (scj.ro #228098) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Discriminare. Limitele investirii Consiliului National pentru Combaterea discriminării

Cuprins pe materii

: Drept administrativ. Contenciosul administrativ reglementat prin legi speciale. Combaterea discriminării

Index alfabetic

Consiliul National pentru combaterea Discriminării

Principiul disponibilității

Principiul rolului activ

Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, art. 20 alin. (6) și (7)

Dispozițiile prevăzute de art. 20 alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare impun persoanei interesate să prezinte ,,fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări”. Norma juridică solicită deci persoanei vătămate să prezinte CNCD situația de fapt litigioasă, fără însă a limita analiza Consiliului doar la încadrarea juridică pretinsă de petiționar a exista cu privire la acea situație factuală.

Altfel spus, nu poate fi opusă verificării efectuate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării doar încadrarea juridică pretinsă de petiționar, sub motiv de aplicare a unui principiu de disponibilitate în raport de sesizarea formulată, ci analiza CNCD se circumscrie situației de fapt descrise de persoana interesată, a cărei încadrare juridică revine autorității publice a fi efectuată.

Spre a consolida argumentația expusă anterior, Înalta Curte, reamintind formularea textului art. 20 alin. (6) din OG nr. 137/2000 vizând conținutul sesizării persoanei interesate, observă că, în cazul hotărârii CNCD, art. 20 alin. (7) din același act normativ impune autorității publice să arate ,,obiectul sesizării și susținerile părților, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director”. Dacă petiționarului îi revine să arate o situație factuală, CNCD îi incumbă să prezinte atât motivele de fapt, cât și motivele de drept ale hotărârii sale, acestea din urmă implicând realizarea unei încadrări juridice.

În concluzie, Consiliul National pentru combaterea discriminării nu este

ținut de temeiurile juridice expuse în cuprinsul sesizării, astfel că nu se poate reține că s-ar fi depășit limitele învestirii sale.

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 799 din 14 februarie 2024

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 10.09.2021, sub dosar nr. x/2/2021, reclamanții A. și B. au solicitat anularea Hotărârii nr.602/28.07.2021 pronunțate de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) în dosarul nr. x/2021, sub aspectul aplicării sancțiunii avertisment pentru presupusa reținere a faptei de discriminare și hărțuire pe criterii de handicap, cu consecința respingerii plângerii formulate de către pârâtul C. și înlăturarea sancțiunii avertismentului.

2.Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1080 din data de 10 iunie 2022, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și C., ca neîntemeiată; totodată prima instanță a obligat reclamanții A. și B. la plata către pârâtul C. a cheltuielilor de judecată în valoare de 4.165 de lei.

3.Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile indicate, reclamanta B. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea în tot a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii în contencios administrativ.

În motivare, partea recurentă-reclamantă a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv motivul de casare / nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

Astfel, Curtea, în soluționarea cererii în anulare, a constatat legalitatea Hotărârii CNCD, deși recurenta a arătat că Hotărârea CNCD nr. 602/28.07.2021 este nelegală, cuprinde motive contradictorii și vizează presupuse fapte (hărțuirea) ce au fost reținute cu încălcarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare.

Prin apărările susținute, A. și B. au arătat contextul în care a intervenit necesitatea mutării biroului (pandemia Sars Cov 2), baza legală în baza căreia s-a făcut mutarea (Ordinul MTS nr. 1410/10.11.2020).

CNCD, după ce a reținut punctele de vedere ale fiecărei părți, se limitează la a constata faptul că există un tratament nepotrivit față de pârât, constând în discriminare pe criteriu de dizabilitate conform art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000 și hărțuire pe criteriu de dizabilitate conform art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000.

Hotărârea cuprinde rețineri contradictorii ce îi afectează legalitatea, raportat la considerentele de la punctele 48 și 49, respectiv punctele 53 și 55. Deși echipa de investigație a constatat că existau condiții corespunzătoare atât în biroul alocat în noiembrie, cât și în biroul alocat în februarie, Consiliul motivează contrar propriilor rețineri.

Cu privire la acest aspect de nelegalitate, Curtea a apreciat în mod eronat că nu este o contradicție între reținerile CNCD, considerând că aspectele reținute vizează momente distincte în care au fost analizate cele două birouri, noiembrie, respectiv februarie. Curtea nu a observat susținerile recurentei și anume că există contradicție între reținerile de la punctele 48 alături de 49 și punctul 53 și 55 al Hotărârii, iar nu între punctele 48 și 49.

În continuare, partea recurentă arată că prima instanță interpretează în mod eronat dispozițiile art. 14 alin. (6), art. 22 alin. (6) și art. 397 Cod procedură civilă (drept comun în materie) și apreciază în mod nelegal că CNCD nu și-a depășit limitele învestirii. Astfel, Hotărârea CNCD nu cuprinde motivele și temeiul legal în baza cărora Consiliul a extins cercetările cu privire la posibila faptă de hărțuire pe criteriu de dizabilitate, faptă reținută de către Consiliu și sancționată cu avertisment, deși sesizarea intimatului viza fapta de discriminare pe criteriu de handicap ca urmare a mutării biroului.

Consiliul a depășit limitele învestirii prin petiția nr. 1023/09.02.2021 și nici nu a pus în discuție o extindere a cercetărilor din oficiu cu privire la această faptă pentru a putea permite reclamanților să formuleze apărările corespunzătoare, fiind încălcat dreptul recurentei la apărare.

Mai mult, cu ocazia reținerii faptei de hărțuire, nici Consiliul și nici Curtea nu indică și nu motivează constatarea existenței acestei fapte, relația dintre dizabilitatea pârâtului și presupusul act de hărțuire, fiind evident din dispozițiile legale ale art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000 că hărțuirea poate fi reținută doar dacă are la bază exclusiv un criteriu de discriminare. Atât Consiliul, cât și Curtea s-au limitat doar a face referire la aceste dispoziții legale și la faptul că intimatului, persoană cu handicap, i-a fost mutat biroul fără acordul acestuia.

De asemenea, Curtea procedează la o interpretare greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000 și constată existența unei fapte de discriminare pe criteriu de handicap în condițiile în care din considerentele hotărârii CNCD rezultă fără echivoc că nu s-a putut dovedi că mutarea petentului din biroul Contabilitate a avut la bază dizabilitatea sa, potrivit paragrafului 49 din decizia litigioasă.

Totodată, Curtea realizează o interpretare greșită și a dispozițiilor art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000, apreciind nelegal că există o faptă de hărțuire pe criteriu de dizabilitate prin mutarea intimatului C. în alt birou, fără a i se propune să aleagă un alt birou în care să funcționeze și având în vedere că la nivelul conducerii A. existau nemulțumiri cu privire la activitatea prestată de către angajat, fără a se indica legătura de cauzalitate dintre mutare și handicapul intimatului.

Curtea a apreciat nelegal probatoriului, încălcând dispozițiile art. 264 Cod procedură civilă, fără a avea în vedere aspecte relatate de către martorul D. în fața Consiliului, care a declarat că la nivelul Clubului nu existau spații libere de birou, inclusiv martora declarând că are biroul amenjat într-un hol de trecere, micuț, fără lumina naturală, birourile care au fost create pentru respectarea Ordinului MTS privind distanțarea pentru prevenirea răspândirii virusului Covid fiind create prin redistribuirea acestora, în funcție de posibilități.

Faptul că reclamantul a fost mutat într-un birou în care își desfășurau activitatea alți salariați (care și-au pierdut biroul la acel moment pentru că nu li s-a putut oferi un alt birou) nu echivalează cu săvârșirea unui act de hărțuire pe bază de handicap.

Nici în hotărârea CNCD, nici în hotărârea pronunțată de Curte nu este evidențiat și motivat că presupusa discriminare sau hărțuire invocată de către salariat a avut la bază handicapul de care acesta suferă, fiind încălcate dispozițiile alin. (1), cât și alin. (5) ale art. 2 din OG nr. 137/2000. Norma juridică invocată vizează existența unui criteriu, în speța de față cel al handicapului, care prin atingerea adusă să încalce un drept al persoanei, criteriu care trebuie să aibă legătură cu actul de discriminare sau comportamentul de hărțuire.

De asemenea, fapta de discriminare/hărțuire pe criteriu de handicap nu există.

Nemulțumirile intimatului legate de modul în care este tratat de către conducerea recurentei sunt aspecte care țin de dreptul muncii, de litigiile de muncă și nicidecum de cele privind existența unor fapte de discriminare.

Cu privire la criteriul discriminatoriu indicat de către intimat, în contextul în care acesta a fost mutat în alt birou în vederea prevenirii și răspândirii virusului SARS COV 2, se indică art. 5 alin. (3) din Codul muncii.

Astfel, deși intimatul în susținerea plângerii a pretins că a fost discriminat în mod direct, fiind pus în imposibilitatea de a-și desfășura activitatea în condiții normale de muncă, aceste afirmații nu au suport probatoriu, iar fapta descrisă de către acesta nu contravine dispozițiilor legale.

Totodată, din ansamblul probelor dosarului, se constată că, prin dispozițiile comunicate intimatului de către personalul ierarhic superior, angajatorul nu a procedat la izolarea intimatului sau la discriminarea/hărțuirea acestuia, sarcinile trasate fiind circumscrise organizării activității în cadrul unității, stabilirii atribuțiilor fiecărui salariat și implicit exercitării controlului privind îndeplinirea sarcinilor de serviciu.

În plus, printre drepturile angajatorului, astfel cum sunt enumerate în cuprinsul art. 40 alin. 1 Codul muncii, se regăsește și dreptul acestuia de a da dispoziții cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalității lor, precum și prerogativa constatării abaterilor disciplinare și aplicării eventualelor sancțiuni.

Or, salariatul nu are dreptul de a cenzura hotărârile conducerii, având obligația de a respecta disciplina muncii, prevederile regulamentului intern și contractului individual de muncă, precum și de a îndeplini sarcinile de serviciu, putând refuza doar executarea unor ordine vădit nelegale.

Prin urmare, având perspectiva textelor de lege anterior expuse și în raport de situația particulară a prezentei cauze, intimatul nu a făcut dovada unei acțiuni care să vizeze izolarea discriminatorie a acestuia de restul colectivului sau hărțuirea acestuia printr-un comportament dictatorial.

Conform doctrinei și jurisprudenței în materie, discriminarea și hărțuirea la locul de muncă presupun interzicerea de a vorbi cu persoana vizată, împiedicarea persoanei vizate să se adreseze altei persoane, ignorarea prezenței fizice, supunerea la îndeplinirea unor sarcini umilitoare sau a unei acțiuni care să vizeze compromiterea sănătății, precum încredințarea unor sarcini periculoase și nocive pentru sănătate, amenințarea cu violențe fizice, agresarea fizică ușoară a victimei, agresarea fizică gravă sau neplăceri la locul de muncă sau la domiciliu.

În speță nu se întrunesc toate condițiile prevăzute de lege, în vederea constatării actelor/faptelor de discriminare, prezentate de către intimat și însușite de către Curte, așa cum sunt definite de prevederile O.G. nr. 137/2000, mai exact nu se poate reține o legătură de cauzalitate între criteriul indicat și presupusul tratament diferit imputat persoanelor aflate într-o situație comparabilă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, legat de aplicabilitatea art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea discriminării, că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Instanța europeană a decis în mod constant că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă trebuie stabilit că persoana plasată în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

După cum reiese din susținerile părții recurente și declarațiile martorilor, situația administrativă la nivelul A. este limitată, birourile nu sunt suficiente, mulți angajați lucrând în spații fără lumină naturală, spații care au funcționat ca debara sau hol, decizia de mutare a pârâtului neavând legătură cu persoana sau afecțiunea sa.

În sfârșit, în momentul în care în biroul Contabilitate au fost eliberate două birouri, directorul adjunct a solicitat conducerii A. relocarea pârâtului în fostul birou.

4.Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât C. a solicitat respingerea recursului ca nefondat; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, în esență, intimatul-reclamant a arătat că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, făcând o corectă aplicare a legii la situația de fapt stabilită.

Astfel, intimatul-reclamant subliniază că prin intermediul recursului nu poate fi verificată decât legalitatea sentinței recurate, nu și aspecte de temeinicie.

Curtea de Apel București a dezvoltat un raționament juridic coerent, analizând cauza sub toate aspectele acesteia printr-o motivare riguroasă a hotărârii, nefiind nici un aspect care să susțină ideea că s-ar fi realizat o aplicare greșită a normelor de drept material.

În acest din urmă sens, prima instanță s-a raportat la dispozițiile relevate din OG nr. 137/2000, observând situația proprie părții reclamante.

Intimatul-reclamant subliniază faptul că nu a solicitat acordarea unui tratament preferențial, ci doar asigurarea unor condiții normale de muncă, exact ca ale colegilor săi.

În consecință, s-a solicitat respingerea recursului.

Intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și intimatul-reclamant A. nu au formulat întâmpinare.

II. Soluțiile instanței de recurs asupra căii de atac formulate

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta B. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă (Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată) prevede: „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; ... 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.”; totodată, potrivit art. 483 Cod procedură civilă „(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.” [s.n.].

Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

În acest sens, Înalta Curte subliniază că lectura atentă a art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu denotă că legiuitorul ar fi înțeles să deroge în materia contenciosului administrativ de la caracterul recursului de cale extraordinară de atac, limitată doar la un control de legalitate a hotărârii judecătorești pronunțate de instanța ierarhic inferioară, ci reglementează unele norme speciale cu privire la calea de atac specifică materiei, termenul de exercitare al acesteia și soluțiile în caz de admitere a recursului. În consecință, dreptul procesual comun al art. 483, art. 486 și art. 488 Cod procedură civilă este aplicabil și în cazul recursului specific procedurii de contencios administrativ, astfel că partea recurentă nu este îndreptățită și la un control judiciar de temeinicie, adică sub aspectul situației de fapt stabilite de prima instanță, ci doar de legalitate.

De altfel, în jurisprudența sa, prin decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 98 din 6 februarie 2015, Curtea Constituțională a României a respins o excepție de neconstituționalitate în legătură cu acest aspect, arătând că ,,În lumina noului Cod de procedură civilă, recursul în materia contenciosului administrativ este esențialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului.”.

Or, ab initio, este inadmisibilă orice critică formulată în recurs de partea recurentă prin care se contestă situația de fapt stabilită de prima instanță, inclusiv prin analiza probelor administrate, adică un control de temeinicie solicitat de recurentă în calea de atac, date fiind considerentele dezvoltate în precedent.

Observând aspectele de fapt stabilite de prima instanță, Înalta Curte nu poate conchide că acele concluzii ale Curții de Apel București ar fi arbitrare, ci se întemeiază pe probele administrate în cauză, inclusiv aspectele învederate de părți.

În proces, dincolo de unele referiri la situația de fapt, recurenta-reclamantă a dezvoltat prin memoriul de recurs critici susceptibile de a se circumscrie motivelor de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 Cod procedură civilă.

În privința motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, lecturând atent sentința atacată, Înalta Curte constată existența raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată; în plus, considerentele dezvoltate de curtea de apel sunt în legătură cu soluția pronunțată.

Instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate în cererea părții în sprijinul aceluiași motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a unei părți nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

Curtea de apel a soluționat acțiunea cu care a fost învestită, detaliind motivele de fapt și de drept pentru care cererea de chemare în judecată a fost respinsă.

În concret, prima instanță a argumentat atât existența faptei de discriminare, cât și relația dintre respectiva fapta și criteriul dizabilității.

În acest din urmă sens, judecătorul fondului a arătat explicit că, în speță, condiții legale ale faptei reținute în sarcina reclamanților sunt îndeplinite, din prisma intenției indirecte, deoarece acțiunea de mutare a angajatului C., persoană încadrată în grad de handicap 2 accentuat, cu caracter permanent, nerevizuibil, din biroul pe care îl ocupa de aproximativ 3 ani, fără acordul acestuia și fără a i se fi pus la dispoziție opțiunile existente în cadrul spațiilor de birouri deținute de A., deși a avut un caracter aparent neutru, în contextul implementării unor măsuri de prevenire a răspândirii virusului SARS-COV- 2, a avut ca efect dezavantajarea acestuia în baza criteriului handicapului, în condițiile în care mijloacele de atingere a scopului afirmat nu au fost proporționale, adecvate și necesare.

A mai arătat prima instanță că din situația de fapt reținută a rezultat că biroul pus la dispoziție a fost inadecvat activităților prestate de angajat și situației personale a acestuia, imediat acesta reclamând faptul că nu există căldură și nu are condiții de lucru, fiind înconjurat de unelte, materiale și scule mecanice, ceea ce îi poate afecta starea de sănătate. Împrejurarea că ulterior angajatului i-a fost atribuit un alt birou, având condiții corespunzătoare, nu este de natură a exonera de răspundere conducerea A., ci constituie o dovadă a faptului că reorganizarea spațiilor de lucru trebuia să se facă în mod transparent, cu informarea și consultarea salariatului cu privire la această intenție, pentru a-i da posibilitatea acestuia să-și exercite dreptul de a lua parte la determinarea și ameliorarea condițiilor de muncă și a mediului de muncă.

În sfârșit, Curtea de Apel București a învederat că, având în vedere încadrarea în grad de handicap a angajatului, conducerea clubului sportiv era obligată să ia măsuri pozitive, pentru a-i asigura accesibilizarea locului de munca și adaptarea sarcinilor în conformitate cu potențialul său funcțional. În lipsa unei consultări prealabile cu privire la măsura mutării, respectiv în lipsa unei centralizări a opțiunilor disponibile, nu se poate considera că s-a luat o astfel de măsură pozitivă prin asigurarea ulterioară a unui spațiu adecvat, cât timp angajatul a fost nevoit să suporte o înrăutățire a condițiilor de lucru, creându-se un mediu intimidant, ostil, degradant sau ofensator.

Or, considerentele detaliate anterior lămuresc atât relația dintre dizabilitatea pârâtului și fapta contravențională, cât și existența acesteia din urmă.

De asemenea, Curtea de Apel București a analizat și apărările părții reclamante privind consemnările pretins contradictorii din conținutul hotărârii CNCD litigioase vizând spațiile de lucru alocate intimatului-pârât și constatarea legăturii cu dizabilitatea persoanei fizice respective.

Astfel, judecătorul fondului a argumentat că pasajele la care se face referire privesc circumstanțe factuale diferite, respectiv, se compară caracterul adecvat/inadecvat al birourilor în succesiunea temporală a ocupării acestora de către angajatul C., conchizând că, în mod clar, s-a reținut că biroul repartizat în luna noiembrie 2020 era inadecvat, comparativ cu cel ocupat anterior, respectiv cu cel repartizat în luna februarie 2021, în urma reclamațiilor angajatului. În plus, s-a mai arătat că, deși activitatea de investigație a avut loc în luna martie 2021, consemnările respectă succesiunea temporală, fără a exista contradicții sau constatări străine de obiectul investigației.

Totodată, prima instanță s-a referit și la aspectul pretins că nu s-ar fi dovedit că mutarea petentului din biroul Contabilitate a avut la bază însăși dizabilitatea sa, dezvoltând apoi ample considerente în sensul demonstrării că nu exista vreo contradicție, deoarece legea sancționa și forme de discriminare indirectă.

Așadar, Curtea de Apel București nu a ignorat criticile părții recurente-reclamante prezentate cu privire la problemele amintite, ci le-a verificat în substanța lor, argumentând de manieră amplă invalidarea lor.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidența motivului de casare în discuție, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către prima instanță a dreptului material.

Altfel spus, art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.

În mod corespunzător, acest motiv de casare / nelegalitate nu este întemeiat.

Motivul de casare / nelegalitate invocat de partea recurentă-reclamantă prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Observând sentința recurată, Înalta Curte constată că prima instanță a arătat punctual motivul pentru care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu și-a depășit limitele învestirii prin hotărârea emisă. În acest sens, judecătorul fondului a menționat că autoritatea publică a fost învestită cu sesizarea petentului, respectiv cu fapta expusă în cuprinsul acesteia, nefiind ținută de temeiurile juridice expuse în cuprinsul acesteia, astfel că nu se poate reține că a depășit limitele învestirii.

În orice caz, prin dispozitivul hotărârii CNCD nr. 602/28.07.2021 s-a decis că sunt întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare potrivit art. 2 alin.(5) din OG nr. 137/2000, norma legală stabilind ,,Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.”.

Înalta Curte de Casație și Justiție mai arată în acest context că (1) hărțuirea constituie una dintre formele discriminării, alături de (2) discriminarea directă, (3) discriminarea indirectă și (4) victimizare, premisa tuturor acestora constând în esență într-un comportament de nerespectare în raport de o altă persoană a principiului tratamentului egal în considerarea unui criteriu relevant.

Așadar, față de situația de fapt constatată de CNCD, sancționarea recurentei-reclamante a intervenit pentru o faptă de discriminare în forma hărțuirii, anume pentru un comportament pe criteriu de handicap care a dus la crearea unui cadru intimidant și ostil.

Nu este de natură să determine anularea actului administrativ-jurisdicțional litigios faptul că, în urma expunerii situației de fapt în raport de care a formulat sesizarea, intimatul-pârât C. a susținut că în discuție ar fi o faptă de discriminare directă.

Astfel, art. 20 alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare impune persoanei interesate să prezinte ,,fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări”. Norma juridică solicită deci persoanei vătămate să prezinte CNCD situația de fapt litigioasă, fără însă a limita analiza Consiliului doar la încadrarea juridică pretinsă de petiționar a exista cu privire la acea situație factuală.

În concluzie, în mod legal a conchis prima instanță că autoritatea publică intimată-pârâtă nu este ținută de temeiurile juridice expuse în cuprinsul sesizării, astfel că nu se poate reține că s-ar fi depășit limitele învestirii.

În egală măsură nu se poate aprecia că intervine încălcarea principiului contradictorialității potrivit art. 14 alin. (6) Cod procedură civilă, a rolului judecătorului în aflarea adevărului în condițiile art. 22 alin. (6) Cod procedură civilă sau a obligației de soluționare a cauzei în baza art. 397 alin. (1) Cod procedură civilă, câtă vreme recurenta-reclamantă a cunoscut situația de fapt descrisă de intimatul-pârât prin sesizarea adresată CNCD, fiind astfel în măsură să își formuleze apărările pe care le considera necesare în combaterea faptei ce îi era imputată.

De altfel, potrivit art. 20 alin. (6) teza a doua din OG nr. 137/2000, îi revine persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea ,,de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament”, acesta fiind cauza care nu permite angajarea răspunderii sale contravenționale, iar nu simpla combatere a încadrării în drept efectuate de petiționar în una dintre formele discriminării în raport de situația de fapt prezentată.

În aceste condiții, criticile recurentei-reclamante sub motiv de extindere nepermisă din oficiu a verificărilor, efectuată de CNCD, omit cadrul legal de soluționare a sesizărilor în materie de discriminare, autoritatea publică intimată-pârâtă acționând în limitele faptei descrise prin cererea de învestire a sa.

În orice caz, chiar prin cererea de recurs partea recurentă-reclamantă recunoaște că în discuție este o faptă de discriminare pe criteriu de handicap ca urmare a mutării biroului, ceea ce nu exclude hărțuirea ca formă a discriminării, astfel că dreptul său la apărare a fost respectat. În plus, odată cu emiterea hotărârii CNCD, recurenta-reclamantă a cunoscut încadrarea juridică în hărțuire a faptei de discriminare, putând să prezinte instanței judecătorești toate apărările pe care le aprecia oportune împotriva reținerii acelui temei juridic.

În continuare, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă speculează pe marginea unui singur paragraf din hotărârea CNCD, anume paragraful nr. 49 prin care se afirma că «nu s-a putut dovedi că mutarea petentului din biroul Contabilitate a avut la bază dizabilitatea sa».

Or, lectura actului litigios trebuie să surprindă ansamblul probator disponibil autorității publice intimate-pârâte, care a fost mult mai amplu și, de asemenea, nu trebuie omis faptul că prima instanță a efectuat verificări prin administrare de probe, consecutiv cărora a dezvoltat un amplu raționament prin care a confirmat fapta de hărțuire la care a fost supusă persoana fizică intimată-pârâtă.

Cât privește o pretinsă apreciere nelegală a probatoriului, cu referiri punctuale la declarația martorului D., Înalta Curte subliniază că în discuție este o critică de netemeinicie a sentinței recurate, incompatibilă cu specificul recursului, cale de atac limitată la un control de legalitate asupra hotărârii primei instanțe.

În orice caz, pornind de la aspectul de fapt învederat de recurenta-reclamantă, anume că nu ar fi existat alte spații libere de birouri, sens în care chiar martorei amintite i-a fost alocat un birou improvizat într-un hol de trecere, fără lumină naturală, totuși Înalta Curte arată că în continuare nu rezultă explicația rezonabilă a reclamanților sub aspectul atribuirii în favoarea persoanei discriminate a unui birou corespunzător abia ulterior declanșării de către acesta a demersurilor de contestare a măsurii de mutare într-un spațiu necorespunzător. Altfel spus, dat fiind că la un moment ulterior a fost identificat un spațiu adecvat situației intimatului-pârât C. pentru desfășurarea muncii acestuia, totuși nu reiese cauza lipsei de diligență din partea reclamaților în a proceda astfel încă de la început. Așadar, dacă la un moment ulterior s-a acceptat de reclamați schimbarea biroului alocat angajatului intimat-pârât, concluzia logică nu poate fi decât aceea că încă de la început s-a înțeles de către persoanele reclamate situația necorespunzătoare a spațiului de lucru în care a fost mutată persoana cu dizabilități și, cel puțin, s-a acceptat posibilitatea vătămării sale în contextul cadrului intimidant și ostil creat, biroul său fiind mutat dintr-un spațiu în care se desfășurau activități de contabilitate într-un alt spațiu lipsit de căldură, plin cu unelte, materiale și scule mecanice.

Făcând trimitere la ampla argumentație dezvoltată de instanța de fond cu privire la relațiile dintre angajat și angajator, care infirmă criticile recurentei-reclamante, Înalta Curte reamintește că art. 20 alin. (6) din OG nr 137/2000 impune persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea ,,de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament”. Or, recurenta-reclamantă nu a oferit nicio justificare cu caracter rezonabil pentru a explica de ce a procedat la mutarea unei persoane cu dizabilități dintr-un spațiu de birouri în care munca desfășurată era preponderent intelectuală într-un spațiu specific desfășurării unor munci fizice. Totodată, recurenta-reclamantă nu a exemplificat cu alte situații în care a procedat la o astfel de schimbare cu caracter radical a mediului de lucru, situația asociată martorei D. nereieșind a fi asemănătoare, în ciuda caracterului aparent necorespunzător al locului în care acesta din urmă și-a desfășurat activitatea.

Nu pot fi primite nici criticile părții recurente-reclamante care pretinde că situația intimatului-pârât ar privi exclusiv reglementarea dreptului muncii, iar nu și normele juridice în materie de discriminare. Astfel, textul art. 2 alin. (5) și sancțiunile aferente comportamentului descris prin acea normă juridică se regăsesc în conținutul OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, motiv pentru care hărțuirea ca formă a discriminării își găsește aplicabilitate în acest proces.

În plus, după cum s-a arătat anterior, discriminarea directă și hărțuirea constituie forme distincte ale discriminării, astfel că, în condițiile în care părții recurente-reclamante i-a fost reținută în sarcină doar o faptă de hărțuire, potrivit dispozitivului și considerentelor hotărârii CNCD nr. 602/2021, apărările formulate prin prisma altor forme de discriminare sunt nerelevante.

În acest din urmă sens, spre a se da coerență hotărârii litigioase și a exista concordanță între dispozitivul hotărârii CNCD nr. 602/2021 și considerentele acesteia, Înalta Curte subliniază că în raportul juridic dintre recurenta-reclamantă și intimatul-pârât petiționar fapta de discriminare constată de autoritatea publică este cea vizată de art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000, referirile Consiliului la alte forme de discriminare constituind expresia unor considerente supraabundente în conținutul actului administrativ-jurisdicțional litigios.

Cât despre fapta de hărțuire imputată recurentei-reclamante și relevanța acordată criteriului handicapului, Înalta Curte arată că în mod corect a reținut judecătorul fondului că, în speță, condiții legale ale faptei reținute sunt îndeplinite, din prisma intenției indirecte, deoarece acțiunea de mutare a angajatului C., persoană încadrată în grad de handicap 2 accentuat, cu caracter permanent, nerevizuibil, din biroul pe care îl ocupa de aproximativ 3 ani, fără acordul acestuia și fără a i se fi pus la dispoziție opțiunile existente în cadrul spațiilor de birouri deținute de A., deși a avut un caracter aparent neutru, în contextul implementării unor măsuri de prevenire a răspândirii virusului SARS-COV- 2, a avut ca efect dezavantajarea acestuia în baza criteriului handicapului, prevăzut de alin. 2 al aceluiași articol, în condițiile în care mijloacele de atingere a scopului afirmat nu au fost proporționale, adecvate și necesare.

De asemenea, prima instanță a mai învederat legal că, având în vedere încadrarea în grad de handicap a angajatului, conducerea clubului sportiv era obligată să ia măsuri pozitive, pentru a-i asigura accesibilizarea locului de munca și adaptarea sarcinilor în conformitate cu potențialul său funcțional. În lipsa unei consultări prealabile cu privire la măsura mutării, respectiv în lipsa unei centralizări a opțiunilor disponibile, nu se poate considera că s-a luat o astfel de măsură pozitivă prin asigurarea ulterioară a unui spațiu adecvat, cât timp angajatul a fost nevoit să suporte o înrăutățire a condițiilor de lucru, creându-se un mediu intimidant, ostil, degradant sau ofensator.

În baza probelor administrate, Curtea de Apel București a constatat că este dovedită precaritatea condițiilor din biroul atribuit de către conducerea clubului sportiv, având aspectul unui atelier tehnic, fără căldură și lumină naturală, fără condiții de lucru, plin cu unelte, materiale și scule mecanice. Din simpla comparare a fotografiilor biroului inițial ocupat de către pârât rezultă că acesta a suferit o înrăutățire a condițiilor de lucru, atât din perspectiva locației biroului, aflat în afara clădirii inițiale (undeva lângă bazinul din incinta clubului), cât și din perspectiva spațiului asigurat ocupanților și a modalității în care era ocupat cu alte materiale.

În mod judicios s-a conchis prin sentință că, deși se poate reține că a existat un context obiectiv pentru a justifica reorganizarea spațiilor de lucru, având în vedere Ordinul MTS nr. 1410/10.11.2020 [referitor la măsuri de distanțare socială la locul de muncă] și situația generată de pandemia cu virusul Sars-Cov-2, precum și în raport de dispozițiile art. 40 din Codul muncii, care recunosc angajatorului o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește organizarea activității sale, totuși nu s-au luat suficiente măsuri pentru a exclude o vătămare a drepturilor și intereselor legitime ale angajatului C. Din probele administrate a rezultat că angajatorul nu a emis un act prin care să fi stabilit un plan centralizat de reorganizare a spațiilor de lucru, însoțit de o evidență a acestora, de lista angajaților vizați de schimbarea condițiilor de lucru și nu a pus la dispoziția pârâtului o listă a spațiilor pentru a opta, corespunzător situației acestuia. În plus, prima instanță mai reține și că, în contextul existenței unor nemulțumiri ale conducerii A. legate de activitatea acestui angajat, exista premisa ca, pentru un observator extern obiectiv, o măsură precum mutarea din birou fără acordul său, în condiții dezavantajoase, să fie privită drept o consecință a acestei nemulțumiri.

Fără a contesta dreptul angajatorului de a lua măsuri pentru organizarea activității și a asigura distanțarea socială la locul de muncă în contextul pandemiei de Sars-Cov-2, Înalta Curte subliniază că astfel de măsuri nu pot avea efectul creării unui cadru ostil și intimidant la adresa angajatului, având în vedere și contextul dizabilității sale. Altfel spus, în discuție nu este dacă angajatul este îndreptățit să cenzureze măsuri aflate în oportunitatea angajatorului, ci efectul de discriminare al acestor din urmă măsuri și atingerea adusă drepturilor angajatului prin hărțuire.

Utilizarea de către partea recurentă-reclamantă prin memoriul de recurs a unor situații de exemplificare a hărțuirii la locul de muncă nu are semnificația epuizării prin acele enumerări a tuturor faptelor ce se pot circumscrie art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000, câtă vreme reglementarea amintită nu constă într-o detaliere exhaustivă a împrejurărilor ce se încadrează în această formă de discriminare, ci într-o normă cu caracter general, a cărei incidență se determină prin identificarea elementelor constitutive ale contravenției în raport de situația de fapt concretă.

Cât despre legătura de cauzalitate între criteriul handicapului și conduita recurentei-reclamante, contestarea acesteia nu poate consta într-o simplă negare a sa, ci presupune demonstrarea de către acesta a absenței oricărui efect discriminatoriu al comportamentului respectiv.

Or, partea recurentă-reclamantă, cunoscând dizabilitatea intimatului-pârât, a acceptat posibilitatea ca acesta din urmă să fie afectat de cadrul intimidant și ostil creat prin mutarea biroului său într-un mediu necorespunzător. În orice caz, legătura dintre cele două elemente nu poate fi exclusă, analiza efectuată de Curtea de Apel București demonstrând existența sa, mai ales ca urmare a absenței oricărei măsuri pozitive luate de conducerea clubului sportiv care să-i fi permis angajatului intimat-pârât adaptarea mediului de lucru la situația sa, precum și consecința certă - angajatul a fost nevoit să suporte o înrăutățire a condițiilor de lucru.

Față de cele arătate în precedent, observând art. 496 Cod procedură civilă raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 și fiind infirmate motivele de casare/nelegalitate invocate de recurentă, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

Totodată, potrivit art. 494 Cod procedură civilă raportate la art. 451 și următoarele din același act normativ, Înalta Curte a obligat recurenta-reclamantă A. la plata către intimatul-pârât C. a sumei de 5950 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, respectiv onorariul de avocat dovedit prin factura nr. 380/09.01.2023 și extrasele de cont atașate. În acest din urmă sens, din moment ce mecanismul procesual declanșat de recurenta-reclamantă a fost invalidat prin respingerea căii de atac, îi incumbă în mod corespunzător obligația de a repara prejudiciul suferit de partea adversă, anume echivalentul onorariului de avocat achitat pentru exercitarea dreptului la apărare prin avocat.

§ Cauze similare